UNIVERSITATEA SPIRU HARET

GEORGETA NICULESCU

GIMNASTICĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

 CUPRINS

Capitolul 1. Deprinderile motrice în gimnastică

Capitolul 2. Gimnastica acrobatică

Capitolul 3. Săriturile în gimnastică

Capitolul 4. Asigurarea în gimnastică

Capitolul 5. Acompaniamentul muzical în gimnastică

Capitolul 6. Competiţia în gimnastică

Capitolul 7. Baza materială necesară desfăşurării activităţilor de gimnastică

Bibliografie

1
 Capitolul 1
DEPRINDERILE MOTRICE ÎN GIMNASTICĂ

Obiectivul fundamental în gimnastică îl reprezintă formarea deprinderilor motrice specifice care

constituie componente esenţiale ale diferitelor acte şi acţiuni motrice, care prin învăţare şi exersare ating indici
superiori de eficienţă, precizie, coordonare, stabilitate, viteză, într-un cuvânt realizarea deprinderilor înalt
performante.
În orice disciplină sportivă, deci, şi în gimnastică, procesul învăţării, prin calitatea sa, influenţează
performanţele obţinute. Menţionăm faptul că, învăţarea în cadrul activităţilor sportive denumită învăţare motrică
şi are ca rezultat formarea deprinderilor pe baza componentelor senzoriale, chinestezice sau proprioceptive în
care sfârşitul unei mişcări este semnal prin declanşarea mişcării următoare.

1.1. Caracteristicile motricităţii în gimnastică

Gimnastica prezintă anumite caracteristici ale motricităţii ce o definesc şi o deosebesc de celelalte
ramuri sportive. Particularităţile cerinţelor privind deprinderile motrice îşi pun amprenta asupra performanţei
viitorilor gimnaşti. Astfel:
• Gimnastica este un sport de mare tehnicitate ( deprinderile motrice odată învăţate, trebuie
perfecţionate).
• Gimnastica posedă un repertoriu motric foarte bogat, o mare varietate de mişcări de balans, de forţă.
• Caracteristica esenţială a motricităţii în gimnastică este complexitatea ( gimnastica foloseşte grupe de
mişcări, atât izolate, cât şi legate, care alcătuiesc exerciţiul ).
• Originalitatea constituie o altă caracteristică a motricităţii în gimnastică (alternanţe de tempouri,
ritmuri şi dificultate în mişcări).
1.2. Clasificarea deprinderilor motrice din gimnastică
În gimnastică regăsim două mari grupe de deprinderi motrice:
1. Deprinderi motrice de bază şi aplicativ-utilitare: mers, alergare, aruncare, prindere, săritură, căţărare,
târâre, escaladare, ridicare şi transport
2. Deprinderi motrice specifice: poziţii, mişcări de forţă şi de balans care pot fi gimnice, acrobatice sau
specifice probelor de concurs ( sărituri, paralele, bârnă, sol, bară fixă, inele, cal ).
1.3. Factorii care influenţează formarea deprinderilor motrice
Aceşti factori sunt determinaţi de:
• Complexitatea actului motric (se învaţă mai întâi elementele simple şi apoi cele complexe)
• Nivelul calităţilor motrice (în mod special atât îndemânarea, cât şi dezvoltarea şi menţinerea forţei)
• Plasticitatea şi receptivitatea corticală a gimnastului (crearea reflexelor condiţionate)
• Starea psihică a sportivului (capacitatea de concentrare, personalitatea, perseverenţa)
• Interesul, motivaţia, priceperea antrenorului în transmiterea cunoştinţelor, condiţiile materiale în care
are loc procesul de învăţare.
1.4. Etapele învăţării în gimnastică
Procesul de învăţare a mişcărilor de gimnastică este un proces complex, care cuprinde, pe lângă
învăţarea gestuală, motrică, realizată la nivelul de priceperi şi deprinderi, forme de învăţare inteligentă,
constând din însuşirea noţiunilor, conceptelor şi din învăţarea creatoare.
Din punct de vedere metodic, procesul învăţării în gimnastică îl putem împărţi în trei etape:
• etapa iniţierii;
• etapa consolidării;
• etapa perfecţionării.
Etapa iniţierii
În această etapă a învăţării, gimnastul îşi creează, pe baza explicaţiilor, demonstraţiilor şi a mijloacelor
intuitive prezentate de profesor, reprezentarea corectă a mişcării ce urmează s-o înveţe. El primeşte informaţii
verbale precise, privind denumirea elementului tehnic, forma, direcţia, amplitudinea, ritmul, gradul de încordare
şi coordonare, toate având rol prioritar în îmbunătăţirea proceselor de gândire; vizuale prin, utilizarea
chinogramelor, desenelor, filmelor, fotografiilor cu rol în formarea reprezentării corecte a elementului tehnic şi
informaţii tactil-chinestezice, necesare în exerciţiile tehnice complexe de mare risc, cu rol de a conferi
siguranţă şi de a spori încrederea gimnastului în execuţie.
Aspecte metodice:
• informaţiile primite de gimnast trebuie să fie clare şi precise din punct de vedere terminologic, pentru a
avea loc o percepţie bună, bazată pe atenţie şi concentrare;
• informaţiile să ţină cont de nivelul de pregătire şi capacitatea individuală de prelucrare a gimnastului;
• indicaţiile şi corectările să fie inteligibile, scurte şi concise;
2
 • procedeele metodice de învăţare, precum şi mijlocele ajutătoare trebuie să susţină efectiv însuşirea
corectă a elementului tehnic;
• formarea simţului kinestezic prin executarea exerciţiilor pregătitoare, conducerea lentă prin mişcare şi
exersarea elementului tehnic.
Etapa consolidării
În această etapă are loc executarea corectă a tehnicii de execuţie a mişcării, cu indici crescuţi de forţă,
viteză, amplitudine, cu ritm şi precizie corespunzătoare în condiţii standard. În această etapă, indicaţiile trebuie
să vizeze percepţia şi simţul mişcării, gimnastul fiind condus în procesul de corectare spre autonomie şi
automatisme. Astfel, el îşi poate aprecia execuţiile şi regla mişcările în cadrul exersărilor multiple, ajungând la
execuţii de fineţe. Obiectivul acestei etape îl constituie executarea corectă a mişcării.
Aspecte metodice
• amenajarea corespunzătoare a spaţiului de lucru (saltele, lonje, groapa cu bureţi);
• acordarea ajutorului direct atunci când este necesar, observarea şi corectarea la timp a greşelilor;
• folosirea semnalelor sonore (ajutorul verbal), pentru a marca anumite momente cheie ale execuţiei;
• utilizarea înregistrărilor video pentru analiza concretă a propriilor execuţii;


• participarea la competiţii demonstrative şi antrenamente arbitrate.
         
  

Această etapă este caracterizată de efectuarea mişcării învăţate în condiţii variate, cu indici superiori de
coordonare, precizie, ritm, cursivitate, într-un cuvânt au eficienţă maximă. Acum are loc realizarea măiestriei
tehnice, prin repetarea integrală a mişcării în condiţii stereotipe şi de concurs, precum şi integrarea mişcării
învăţate în combinaţii cu alte elemente cunoscute.
Aspecte metodice:
• asistenţă permanentă din partea antrenorului şi acordarea ajutorului, dacă este necesar;
• autoasigurarea realizată de gimnast.
Parcurgerea celor trei etape în învăţare are ca obiectiv execuţia mişcării (element tehnic) învăţate cu
precizie, fineţe şi virtuozitate.
1.5. Metode şi procedee de învăţare
În funcţie de etapa de învăţare, în învăţarea motrică din gimnastică – ca proces de instruire – este utilizat
întreg sistemul metodelor şi procedeelor metodice de instruire. Metodele şi procedeele sunt folosite în funcţie de
nivelul de pregătire fizică şi tehnică al gimnastului, de gradul de dificultate şi structura elementului tehnic, de
etapa învăţării. Acestea sunt:
• metoda verbală – este metoda prin care antrenorul explică mişcarea din punct de vedere tehnic,
analizează execuţiile şi corectează greşelile. Explicaţia trebuie să fie clară terminologic, concisă, adaptată vârstei
gimnaştilor, având ca obiectiv formarea reprezentării corecte a mişcării;
• metoda demonstraţiei – împreună cu explicaţia asigură formarea reprezentării corecte a mişcării, prin
sublinierea detaliilor tehnice şi a greşelilor de execuţie ce pot să apară. Demonstrarea mişcării poate fi făcută pe
părţi (secvenţial), în întregime, în ritm lent sau normal. Ca mijloace pot fi utilizate chinogramele, desenele,
fotografiile, filmele;
• metoda observaţiei – se realizează în timpul antrenamentelor, prin observarea execuţiei colegilor , în
concursuri prin observarea execuţiei adversarilor, iar cu ajutorul filmelor şi tehnicilor video a propriei execuţii;
• metoda practică – se referă la exersare şi o întâlnim sub forma procedeelor metodice. Acestea sunt:
1. exersarea globală – se foloseşte la învăţarea elementelor simple sau a celor în care fazele componente
nu pot fi separate (mişcări din balans, rostogoliri), prin crearea de condiţii uşurate, aparate ajutătoare, ajutorul
antrenorului (direct, indirect, semnale auditive şi vizuale);
2. exersarea analitică sau parţială – se utilizează în cadrul deprinderilor complexe – astfel antrenorul
împarte mişcarea în unităţi (faze) care vor fi executate separat, dar trebuie avut grijă ca această fragmentare să
nu dăuneze structurii mişcării (răsturnare laterală, înainte, înapoi).
3. exersarea mentală – gimnastul repetă mental mişcarea pe care trebuie să o înveţe, să „ ”
    

exerciţiul.
Metoda programării algoritmice – se referă la împărţirea materialului de studiu ( programă, elemente,
exerciţiu liber ales) în părţi (structuri, combinaţii) într-o succesiune logică bine structurată, pe baza cărora se
derulează procesul de învăţare. Programarea de tip algoritmic se poate folosi atât pentru un singur element de
gimnastică, cât şi pentru serii de elemente cu structură similară. În acest scop, antrenorul trebuie să cunoască
foarte bine structura tehnică a exerciţiilor, particularităţile de vârstă ale gimnaştilor, regulile alcătuirii
algoritmilor, nivelul lor de pregătire fizică şi tehnică. În învăţarea algoritmică sunt folosite trei serii de exerciţii:
• seria I – se realizează suportul fizic necesar executării mişcării prin prelucrarea cantitativă şi calitativă a
grupelor musculare solicitate în mişcare;
• seria a II-a – se realizează învăţarea propriu-zisă a elementului (a mişcării) şi consolidarea lui;
3
 • seria a III-a – se realizează consolidarea şi perfecţionarea elementului tehnic învăţat prin includere lui
în legări şi combinaţii.
În concluzie, putem afirma că în momentul executării unei mişcări, gimnastul efectuează următoarele
operaţii:
• evaluarea sarcinii şi a situaţiei în care trebuie realizată aceasta şi decizia asupra programului general;
• estimarea condiţiilor iniţiale (poziţia corpului) şi distanţa asupra parametrilor specifici pentru
programul ce trebuie aplicat;
• declanşarea mişcării, pe baza parametrilor selecţionaţi, ceea ce duce la folosirea unor reguli de
parametrizare valabile, pentru toate situaţiile, identificându-se instrumentul după care este găsită soluţia motrică,
la o problemă motrică impusă sau ivită.

Întrebări
1. Prezentaţi caracteristicile motricităţii în gimnastică.
2. Care sunt factorii ce influenţează formarea deprinderilor?
3. Prezentaţi etapa iniţierii în gimnastică.
4. Care sunt metodele şi procedeele de învăţare în gimnastică?

Capitolul 2
GIMNASTICA ACROBATICĂ

Gimnastica acrobatică este mijloc al gimnasticii şi, în acelaşi timp, ramură de sine stătătoare, statut pe
care l-a căpătat în anul 1972, Federaţia Internaţională a Sporturilor Acrobatice fiind înfiinţată în anul 1973.
Sistemul competiţional cuprinde următoarele probe: perechi (fete, băieţi), mixt, trio fete şi grup băieţi (4).
Exerciţiile sunt executate pe covorul de concurs (12 x 12 m) şi cuprind elemente de forţă, echilibru, elemente de
aruncare şi poze, toate executate cu acompaniament muzical.
2.1. Caracteristicile gimnasticii acrobatice
Gimnastica acrobatică prezintă următoarele caracteristici:
• are caracter competitiv;
• cuprinde mişcări complexe, ce prezintă un grad mare de spectaculozitate, rezultată din execuţia
elementelor cu amplitudine, eleganţă, precizie;
• cuprinde mişcări naturale, dar şi originale, neîntâlnite în viaţa cotidiană;
• conţinutul acrobatic a evoluat, diversificându-se permanent datorită capacităţii de creativitate a
antrenorilor, sportivilor şi evoluţiei materialelor sportive;
• exerciţiile acrobatice se bazează pe stăpânirea corpului şi menţinerea echilibrului în condiţii neobişnuite
de lucru dinamic şi static;
• constituie o sursă bogată de mişcări pentru celelalte aparate din gimnastica artistică (bârnă, paralele,
sărituri, bară), precum şi pentru celelalte ramuri sportive;
• exerciţiile acrobatice solicită din parte executanţilor indici crescuţi de forţă, mobilitate în toate
articulaţiile, precum şi un deosebit simţ al echilibrului, coordonare şi orientare în spaţiu;
• exerciţiile acrobatice sunt accesibile şi atractive, fiind practicate atât de copii, cât şi de adulţi, dar dotaţi
din punct de vedere motric;
• exerciţiile acrobatice contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice: îndemânare, forţă, supleţe, viteză,
rezistenţă;
• exerciţiile acrobatice solicită din partea acelora care le practică: curaj, dârzenie, hotărâre, perseverenţă,
voinţă, stăpânire de sine;
• exerciţiile acrobatice se regăsesc în programele de educaţie fizică din şcolile de toate gradele.
2.2. Obiectivele gimnasticii acrobatice
• dezvoltarea fizică armonioasă a organismului, formarea personalităţii executanţilor;
• dezvoltarea forţei, mobilităţii articulare şi elasticităţii musculare;
• dezvoltarea echilibrului, coordonării, capacităţii de orientare în spaţiu şi dirijării precise a mişcărilor;
• perfecţionarea tehnicii şi execuţiei specifice, în vedere obţinerii de performanţe remarcabile;
• formarea obişnuinţei de a practica independent exerciţiile acrobatice.
2.3. Bazele tehnice ale exerciţiilor acrobatice
Exerciţiile acrobatice cuprind poziţii şi mişcări complexe bazate pe îndemânare, pe un dezvoltat simţ al
echilibrului şi al orientării în spaţiu, solicitând aparatul locomotor, atât la nivelul coloanei vertebrale, cât şi al
articulaţiilor scapulo-humerale şi coxofemurale. Astfel, tehnica execuţiei elementelor acrobatice reprezintă un
sistem de mişcări şi încordări musculare, care permit rezolvarea sarcinilor motrice concrete.
4
 Conţinutul gimnasticii acrobatice cuprinde atât elemente cu caracter static, cât şi elemente cu caracter
dinamic. Astfel, elementele acrobatice statice se bazează pe păstrarea echilibrului corpului în condiţii variate
şi pot fi considerate poziţii iniţiale sau finale ale unor mişcări, faze de trecere în desfăşurarea mişcărilor sau pot
constitui elemente independente de echilibru, forţă, mobilitate, fiecare având un anumit grad de dificultate.
Elementele dinamice se bazează pe rotaţia sau semirotaţia corpului în jurul unor axe mobile. Rotarea se
realizează cu ajutorul unui sprijin (îndreptări, răsturnări) sau fără sprijin (salturi).
2.4. Cerinţe metodice privind predarea gimnasticii acrobatice în şcoală
Pentru predarea elementelor de gimnastică acrobatică, profesorul are în vedere următoarele
aspecte:
• folosirea corectă a terminologiei;
• explicarea şi demonstrarea corectă a mişcărilor;
• încălzirea generală şi specială atentă a articulaţiilor şi musculaturii solicitată în executarea elementelor;
• realizare suportului fizic necesar însuşirii corecte a elementelor;
• învăţarea mai întâi a elementelor simple, accesibile, care să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor;
• exersare elementelor să se facă individual, global sau analitic şi apoi în structuri complexe;
• includerea elementelor acrobatice simple în ştafete, jocuri şi trasee aplicative;
• folosirea acompaniamentului muzical;
• pentru creşterea densităţii motrice în lecţie, se vor lua măsuri organizatorico-materiale, care să permită
realizarea unui număr mare de repetări (având în vedere numărul mic de ore alocate);
• se vor lua măsuri stricte pentru prevenirea accidentelor prin organizarea spaţiului de lucru, asigurare şi
ajutor, tratare diferenţiată, precum şi folosirea în cadrul întrecerilor numai a elementelor foarte bine însuşite.
2.5. Sistematizarea exerciţiilor acrobatice
Exerciţiile acrobatice sunt sistematizate după mai multe criterii (Grigore, V., Niculescu, G., 2004):

după modul de organizare a exersării, pot fi: individuale, în perechi, grup, piramide;

după locul execuţiei: la sol şi alte aparate de gimnastică, la aparate speciale (plasă elastică, basculă,
pârtie acrobatică, roata acrobatică);

după tipul activităţii musculare: statice şi dinamice;

după calităţile motrice predominante: de forţă şi echilibru; de mobilitate şi supleţe;

după felul rotaţiilor: incomplete şi complete;

după structură: cu sprijin (îndreptări, răsturnări), fără sprijin (salturile).

Sistematizare

Exerciţii individuale
Statice

I. Poziţii cu caracter de mare mobilitate:

podul
– pe mâini şi picioare;
– pe mâini şi pe un picior;
– pe o mână şi un picior;
– pe antebraţe şi picioare.

sfoara
– înainte
– laterală
– verticală - cu trunchiul îndoit
- cu trunchiul drept

semisfoară

II. Poziţii cu caracter de echilibru şi forţă

cu corpul răsturnat
- stând pe omoplaţi
- stând pe antebraţe
- stând pe cap
- stând pe mâini
• din forţă
- cu corpul şi braţele îndoite;
5
 - cu corpul îndoit şi braţele întinse;
- cu corpul şi braţele întinse
• din balans
- stând pe o mână

cumpăna
- pe un picior
• facială
• costală
• dorsală
• asimetrică
- pe un genunchi
• fără sprijinul mâinilor
• cu sprijinul mâinilor pe sol
- pe mâini
• liberă – braţe întinse corpul la orizontală
• pe coate
• pe un cot

Dinamice

Rulări - pe abdomen - de pe genunchi

- din stând pe mâini
- din culcat facial
- din culcat dorsal - cu corpul grupat
- lateral

Rostogoliri - cu ghemuire - înainte

- înapoi
- cu picioarele depărtate - înainte
- înapoi
- cu picioarele întinse - înainte
şi apropiate - înapoi
- cilindru - înainte
- înapoi

Îndreptări - de pe cap - de pe loc

- cu elan
- de pe ceafă

Răsturnări lente
- lateral (roata) - pe ambele mâini
- pe mâna apropiată
- pe mâna depărtată
- înainte - de pe un picior pe două picioare
- de pe un picior pe un picior
- roata arabă înainte (mâinile se aşează pe sol pe direcţia deplasării, una după alta)
- înapoi - de pe un picior
- de pe ambele picioare

cu zbor
- lateral - roată sărită
- roată întoarsă (rondad)
- înainte - pe un picior
- pe ambele picioare
- roată arabă sărită
- înapoi (flic-flac) - de pe ambele picioare pe un picior
- pe ambele picioare
6
Salturi - grupat - înainte - din elan
- de pe loc
- înapoi - de pe loc
- din roată întoarsă
- din răsturnare înapoi
- lateral
- cu corpul îndoit (echer) - înainte
- înapoi
- întins - înainte
- înapoi
- lateral
Toate salturile pot fi executate simplu sau cu întoarcere.
Vom exemplifica câte două elemente acrobatice statice şi două elemente acrobatice dinamice din
programa şcolară, aşa cum trebuie abordate la examen, deoarece spaţiul nu ne permite mai mult.

2.5.1. ELEMENTE ACROBATICE STATICE

PODUL – element acrobatic static de mare mobilitate (a coloanei vertebrale şi centurii scapulo-
humerale).
Descriere tehnică – din poziţia stând depărtat cu braţele sus, se execută extensia mare a trunchiului şi a
capului, cu proiectarea bazinului înainte; mâinile se aşează pe sol, la lăţimea umerilor, cu degetele orientate spre
picioare, cât mai aproape de tălpi, capul în extensie, picioarele întinse, iar greutatea corpului repartizată cu
precădere pe braţe.
Trasee metodice de învăţare:
• aşezat cu spatele la scara fixă, picioarele depărtate şi îndoite, braţele sus de şipcă apucat – ridicate în
pod;
• stând depărtat, cu spatele la scara fixă, braţele sus – extensia trunchiului, cu coborârea mâinilor din
şipcă în şipcă până pe sol;
• culcat dorsal, cu picioarele îndoite şi depărtate, mâinile sprijinite la nivelul umerilor, ridicare în pod cu
ajutor şi fără ajutor;
• podul de jos – trecerea alternativă a greutăţii de pe mâini pe picioare şi invers;
• podul de jos – cu picioarele întinse şi apropiate;
• stând depărtat, braţele sus – podul cu ajutor;
• podul de sus.

Greşeli tipice:
- genunchi îndoiţi;
- braţe îndoite;
- unghi între braţe şi trunchi;
- greutatea nu este repartizată mai mult pe braţe.

Ajutorul se acordă din lateral, cu o mână la umăr şi cealaltă la bazin.

Variante:
- pe mâini şi un picior ridicat întins sau îndoit la passé;
- pe o mână şi un picior;
- pe antebraţe şi picioare.

CUMPĂNA ÎNAINTE PE UN PICIOR – element acrobatic static, de echilibru, forţă şi mobilitate.

– stând pe piciorul stâng/drept, cu celălalt întins înapoi, susţinut cât mai sus; trunchiul

    
    

în extensie şi braţele în diferite poziţii (sus, lateral, oblic înainte). Pe măsură ce trunchiul se apleacă, piciorul
liber întins se ridică cât mai sus, până se ajunge în poziţia finală, cu trunchiul şi capul în extensie deasupra
orizontalei.

7
 Trasee metodice de învăţare:
- cumpănă pe un genunchi, cu sprijinul mâinilor pe sol – balansarea piciorului liber;
- stând cu faţa la scara fixă, braţele întinse înainte, mâinile de şipcă apucat – balansarea piciorului
drept/stâng întins înapoi, lateral;
- stând cu spatele la scara fixă, piciorul ridicat şi sprijinit de scara fixă, cât mai sus, îndoirea trunchiului
înainte, ridicarea lui în extensie cu braţele sus cu menţinere 4-5-secunde;
- stând costal la scara fixă, piciorul ridicat cât mai sus şi sprijini de scara fixă, braţele sus, îndoirea şi
întinderea piciorului de bază cu menţinerea poziţiei.

Greşelii tipice:
- coborârea trunchiului şi a piciorului sub orizontală;
- spatele rotund;
- îndoirea piciorului liber;
- îndoirea piciorului de bază;
- lipsa de coordonare a segmentelor care realizează mişcarea;
- insuficienta încordarea a musculaturii corpului;
- capul aplecat.

Ajutorul se dă din lateral, prin ridicarea piciorului liber înapoi cu o mână, iar cu cealaltă se asigură
extensia trunchiului de la nivelul pieptului.
Variante:
- cumpăna înainte, cu piciorul de bază îndoit;
- cumpăna laterală (costală);
- cumpăna asimetrică;
- cumpăna dorsală;
- cumpăna verticală (sfoara), cu trunchiul îndoit;
- cumpăna pe mâini liberă;
- cumpăna pe coate;
- cumpăna pe un cot;
- cumpăna pe un genunchi.

CUMPĂNA PE UN GENUNCHI – este o poziţie derivată din poziţia pe genunchi şi se execută fără
sau cu sprijinul mâinilor pe sol. Trunchiul şi capul sunt în extensie, piciorul liber se ridică cât mai sus. Braţele
sunt paralele, aşezate pe sol la lăţimea umerilor, formând cu trunchiul un unghi de 90º.

STÂND PE OMOPLAŢI – element acrobatic static, de forţă şi echilibru, cu corpul răsturnat.

Descriere tehnică – din poziţia aşezat (culcat dorsal), rulare înapoi, simultan cu ridicarea picioarelor şi a
bazinului până la verticală, sprijinul realizându-se pe omoplaţi, ceafă şi mâinile sprijinite pe sol sau şolduri,
bărbia în piept. Poziţia este menţinută datorită forţei musculaturii abdominale şi extensoare a picioarelor (lanţul
triplei extensii).

8
 Trasee metodice de învăţare:
• culcat dorsal, ridicarea picioarelor peste cap, vârfurile ating solul, revenire;
• culcat dorsal, cu capul spre scara fixă, braţele întinse sus, cu mâinile de prima şipcă apucat – ridicarea
picioarelor întinse la verticală şi ridicare în stând pe omoplaţi, revenire;
• aşezat ghemuit sau sprijin ghemuit, rulare înapoi, cu întinderea picioarelor la verticală şi sprijinul
mâinilor pe şolduri, revenire;
• stând pe omoplaţi cu ajutor;
• stând pe omoplaţi fără ajutor.
Greşeli tipice:
- sprijinul mâinilor greşit;
- picioarele îndoite;
- corpul nu realizează poziţia verticală (insuficientă deschidere a unghiului dintre coapse şi
abdomen);
- insuficienta încordare a musculaturii.
Ajutorul se acordă din spate, cu mâinile apucând de glezne şi împingând bazinul în extensie cu
genunchii.
Variante:
- stând pe omoplaţi, cu braţele întinse pe sol;
- stând pe omoplaţi, cu un picior la passé;
- stând pe omoplaţi, cu picioarele în sfoară.

2.5.2. ELEMENTE ACROBATICE DINAMICE

Rostogoliri
Rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit – este un element acrobatic dinamic cu rotare completă în
plan sagital, din grupa rostogolirilor.
Descriere tehnică din sprijin ghemuit, mâinile aşezate pe sol înaintea vârfurilor şi la lăţimea umerilor,
urmează o împingere scurtă din vârful picioarelor pentru a imprima corpului forţa şi viteza necesară mişcării,
simultan cu ridicarea şezutei, rotunjirea spatelui, aplecarea capului înainte cu bărbia în piept. Greutatea corpului
trece temporar pe braţele care se îndoaie, se aşează ceafa pe sol, iar corpul se grupează şi rulează pe spate spre
înainte. După împingere, mâinile apucă gambele, sub genunchi, iar picioarele rămân îndoite la piept, până la
finalul rulării, când umerii se proiectează spre înainte şi se ajunge în sprijin ghemuit.
Astfel, are loc o rotare completă, în care corpul trece succesiv de pe picioare pe mâini, ceafă, bazin şi,
iar picioare, revenind în poziţia iniţială de sprijin ghemuit.
Trasee metodice de învăţare
• aşezat ghemuit, rulare înapoi şi înainte;
• sprijin ghemuit, îndoirea braţelor şi ridicarea bazinului cu spatele rotund, bărbia în piept;
• rulare din ghemuit în ghemuit;
• rostogolire înainte în ghemuit pe plan înclinat;
• rostogolire înainte cu ajutor;
• legări de 2-3 rostogoliri;

9
 Greşeli tipice
- lipsa grupării;
- lipsa împingerii din braţe şi picioare pentru a mării viteza de rotaţie;
- aşezarea mâinilor pe sol prea aproape de linia vârfurilor.
Ajutorul se acordă din lateral, cu o mână sub şezută, iar cu cealaltă la ceafă pentru a obliga
executantul să aplece capul cu bărbia în piept.
Variante
- rostogolire înainte din sprijin ghemuit pe un picior, cu celălalt întins înapoi;
- din poziţia pe un genunchi , celălalt picior sprijinit, îndoit înainte;
- din poziţia pe genunchi;
- din poziţia sprijin stând;
- din stând pe cap;
- din stând pe mâini cu braţele îndoite sau întins;
- rostogolire înainte din ghemuit în depărtat sau cu picioarele întinse şi apropiate;
: se execută de pe loc sau cu elan, cu corpul îndoit sau întins în faza






     
  
 
  

-
de zbor. După bătaia pe ambele picioare, are loc desprinderea şi faza de zbor, iar la contactul mâinilor cu solul,
braţele se îndoaie, capul se apleacă, spatele se rotunjeşte, picioarele se grupează, urmează rularea înainte până în
sprijin ghemuit sau în stând. Pentru reuşită este necesar ca bătaia să fie scurtă şi să se facă pe pingea.
°






     
  
 
      

          

- 

Rostogolire înainte din depărtat în depărtat – este un element acrobatic dinamic, din grupa
rostogolirilor.
Descriere tehnică – stând depărtat, braţele întinse înainte, trunchiul se îndoaie, mâinile se aşează pe sol
între picioare, la lăţimea umerilor. Urmează o împingere din picioare, rulare pe omoplaţi, spate, bazin, picioarele
întinse şi depărtate coboară spre sol, braţele se aduc rapid înainte, iar mâinile se aşează pe sol, cât mai aproape
de bazin efectuând o împingere energică ce va ajuta la trecerea centrului de greutate deasupra suprafeţei de
sprijin şi ridicarea trunchiului în poziţia stând depărtat.

Trasee metodice de învăţare

• la scara fixă se execută balansări de picioare înainte, înapoi, lateral;
• fandări înainte şi lateral cu arcuiri;
• aşezat depărtat, rulare înapoi, revenire în aşezat depărtat;
• aşezat depărtat, rulare înapoi, revenire în aşezat depărtat cu aşezarea mâinilor între picioare şi ridicarea
bazinului de pe sol;
• stând pe omoplaţi, rulare înainte cu depărtare picioarelor, împingere în mâini, cu ridicare în stând
depărtat;
• rostogolire înainte în depărtat pe un plan înclinat;
• stând depărtat, rostogolire înainte în stând depărtat cu ajutor;
• stând depărtat, rostogolire înainte în stând depărtat;
• legări de 2-3 rostogoliri înainte din depărtat în depărtat.
Greşeli tipice
- îndoirea picioarelor;
- lipsa impulsiei picioarelor;
- întârzierea aşezării mâinilor pe sol şi lipsa împingerii;
- mâinile se aşează departe de linia bazinului;
- lipsa accelerării mişcării în momentul depărtării picioarelor;
- lipsa proiectării umerilor înainte.

10
 Ajutorul - se dă din faţă apucând executantul de mâini şi trăgându-l spre înainte sau de la nivelul
bazinului.

Întrebări:
Prezentaţi caracteristicile gimnasticii acrobatice.
Care sunt obiectivele gimnasticii acrobatice?
Prezentaţi bazele tehnice ale exerciţiilor acrobatice.
Prezentaţi cerinţele metodice privind predarea gimnasticii acrobatice în şcoală.
Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor acrobatice statice.
Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor acrobatice dinamice.
Prezentaţi tehnica şi metodica învăţării podului.
Prezentaţi tehnica şi metodica învăţării elementului stând pe omoplaţi.
Prezentaţi tehnica şi metodica învăţării rostogolirii înainte din ghemuit în ghemuit.

Capitolul 3
SĂRITURILE ÎN GIMNASTICĂ

Săriturile, constituie unul dintre mijloacele importante ale gimnasticii şi în acelaşi timp o probă în
cadrul competiţiilor de gimnastică artistică fiind considerată una dintre cele mai vechi probe de concurs. În
activitatea de învăţare a săriturilor, urmărim atingerea următoarelor obiective:
• dezvoltarea fizică armonioasă angrenând în efort un număr mare de grupe musculare şi articulaţii;
• dezvoltarea aparatului respirator, circulator şi îmbunătăţirea stării funcţionale a organismului;
• dezvoltarea echilibrului şi a capacităţii de orientare în spaţiu;
• dezvoltarea vitezei, forţei, coordonării şi rezistenţei organismului;
• dezvoltarea capacităţii de apreciere a poziţiei corpului şi segmentelor sale în raport cu aparatul în timpul
zborurilor;
• dezvoltarea calităţilor de voinţă (curaj, hotărâre, încredere în forţele proprii, perseverenţă).

3.1. Sistematizarea săriturilor

Săriturile în gimnastică sunt numeroase, atractive, variate ca structură şi pot fi executate liber, peste
obstacole, cu sau fără sprijinul mâinilor, utilizând diferite procedee. Ele se împart în sărituri libere şi sărituri cu
sprijin.

I. Săriturile libere

În această grupă sunt incluse toate săriturile care se execută fără sprijinul mâinilor pe aparat. Pot fi
executate de pe loc sau cu elan, cu diferite mişcări de braţe şi picioare, cu întoarceri, pe un picior, pe ambele
picioare, cu treceri peste obstacole, sărituri cu coarda şi la trambulina elastică.
Săriturile simple
1. săritura dreaptă – se execută cu desprindere de pe ambele picioare, pe verticală cu corpul întins, cu şi
fără întoarcere, iar braţele pot executa diferite mişcări.
2. săritură cu îndoirea picioarelor – se execută cu desprindere de pe ambele picioare, picioarele se îndoaie
cu genunchii sus sau cu gambele înapoi.
3. săritură cu depărtarea picioarelor – în faza de zbor, picioarele se depărtează lateral sau antero-posterior.
4. săritură în echer – se execută cu picioarele apropiate sau depărtate şi cu trunchiul îndoit din articulaţia
coxo-femurală.
5. săritura ca mingea – sunt desprinderi repetate de pe sol de pe unul sau ambele picioare, cu diferite
întoarceri şi mişcări de braţe şi picioare.
Săriturile artistice
Aceste sărituri sunt specifice gimnasticii ritmice, dar sunt obligatorii şi le întâlnim în compoziţia
exerciţiilor de la sol şi bârnă.

Săriturile aplicative
În această grupă sunt incluse toate săriturile în care se utilizează diferite obiecte, aparate, obstacole vii,
se pot executa cu sprijinul sau fără sprijinul mâinilor pe obstacole, liber sau prin spaţiu limitat:
1. Săritura în lungime – se execută de pe loc sau cu elan, de pe un picior sau ambele picioare
2. Săritura în înălţime – se execută de pe loc, cu elan, cu bătaie pe un picior sau ambele picioare, peste
ştachetă, bănci suprapuse
11
 3. Săritura în adâncime – se realizează de pe aparate situate la înălţimi diferite cu corpul întins, în extensie,
cu picioarele depărtate, cu picioarele îndoite, în echer, cu şi fără întoarcere.
4. săritura prin fereastră – se execută printr-un spaţiu limitat (cutie de ladă, două frânghii), cu bătaie pe
unul sau ambele picioare, corpul trecând prin spaţiul respectiv în echer, ghemuit, prin rostogolire.

II. Săriturile cu sprijin

În această grupă sunt incluse toate săriturile la care trecerea peste aparat se realizează cu ajutorul
mâinilor. Ele se execută la diferite aparate: capră, cal, ladă, masă pentru sărituri, obstacole vii sau naturale.
În funcţie de poziţia corpului faţă de aparat în timpul zborului, săriturile se împart în două grupe:
1. sărituri directe
2. sărituri cu răsturnare
1. Săriturile directe se caracterizează prin faptul că în timpul primului zbor corpul efectuează o mişcare
de rotaţie înainte, în jurul axei transversale de maximum 135° (nu se execută o răsturnare completă din stând pe
mâini), iar în timpul zborului al doilea datorită sprijinului mâinilor, această rotaţie se efectuează în sens opus
permiţând executarea diferitelor mişcări cu picioarele (îndoire şi întindere, depărtare şi apropiere), cu rotarea
corpului în jurul axei longitudinale (180°-360°) sau rotarea suplimentară în jurul axei transversale.
Poziţia prin care trece corpul în timpul primului zbor, se numeşte generic „ ” în care

   





unghiul format de linia imaginară ce trece prin axa longitudinală a corpului în momentul sprijinului mâinilor pe
aparat şi orizontala umerilor să fie de minim 20° şi maxim 45°.
În funcţie de acţiunile efectuate în zborul al II-lea săriturile se împart în următoarele subgrupe :
a) sărituri cu picioarele depărtate, „ ” cu şi fără întoarcere;

 
    
       


b) sărituri cu picioarele îndoite, „ ;

 
   
    


c) sărituri cu corpul îndoit din articulaţia coxo-femurală „ ;

 
    
     
  
  



d) Sărituri cu corpul întins, Hecht „ .

 
    
     
  
 

 

2. Săriturile cu răsturnare se caracterizează prin faptul că în timpul primului zbor, corpul efectuează o
mişcare de rotaţie înainte, în jurul axei transversale de 180°(se execută o răsturnare din stând în stând pe mâini),
iar în zborul al doilea se continuă rotarea, executându-se o răsturnare din stând pe mâini în stând.
Atât în timpul primului zbor, cât şi în al doilea, pot fi executate mişcări de rotaţie suplimentare în jurul
axelor corpului, ce duc la creşterea dificultăţii săriturilor.
3.2. Bazele tehnice ale săriturilor cu sprijin
Săriturile cu sprijin cuprind mai multe faze care se succed şi se condiţionează reciproc. Cunoaşterea
componentelor structurale va permite selecţionarea celor mai potrivite exerciţii pregătitoare şi ajutătoare
necesare învăţării, consolidării şi perfecţionării săriturilor, depistarea cu uşurinţă a cauzelor greşelilor, precum şi
mijloacele potrivite pentru remedierea lor.
Toate săriturile sunt determinate de fazele care compun realizarea lor integrală:
• elanul
• bătaia pe trambulină
• primul zbor
• sprijinul (impulsul) mâinilor pe aparat
• zborul al doilea
• aterizarea
Elanul
Elanul reprezintă modalitatea de realizare a vitezei de deplasare pe orizontală a corpului necesară
trecerii peste aparat şi efectuării diferitelor acţiuni în funcţie particularităţile săriturilor. El constă într-o alergare
accelerată pe o distanţă de maximum 25 m (pentru băieţi) în care contactul cu solul se face pe „ ”, braţele
   

îndoite din cot (aproximativ la 90°) se mişcă înainte înapoi pe lângă corp, trunchiul se află aproape la vertical,
privirea înainte spre aparatul peste care va sări. Prin elan, trebuie obţinută viteza optimă pentru realizarea
săriturii şi este determinată de structura săriturii, de calităţile motrice ale executantului, nivelul însuşirii tehnice
a săriturii şi este atinsă înaintea trambulinei.
Pasul de apel pe trambulină şi bătaia propriu-zisă
Prin pasul de apel se face trecerea din pasul de alergare în poziţia de întâmpinare a trambulinei prin
apropierea energică a picioarelor şi proiectarea lor înainte uşor îndoite din articulaţia genunchilor şi gleznelor,
trunchiul la verticală uşor înclinat înapoi, iar mişcarea braţelor înapoi jos în timpul pasului de apel ajută la
menţinerea echilibrului corpului în aer şi pregăteşte desprinderea de pe trambulină.
Bătaia pe trambulină
Aceasta are rol hotărâtor în realizarea integrală a săriturii şi constă în întinderea energică a picioarelor
cu ridicarea braţelor prin înainte sus şi îndreptarea corpului. În momentul contactului cu trambulina, centrul de
12
greutate al corpului se află situat înaintea verticalei punctului de contact, obţinându-se un unghi de atac bun ce
va fi asigura un unghi de desprindere optim, iar acţiunea braţelor este coordonată cu acţiunile picioarelor, astfel
încât în finalul acţiunii, corpul se află într-o poziţie întinsă cu braţele sus, bine consolidată prin acţiunea întregii
musculaturi.
Primul zbor
Zborul I durează din momentul desprinderii de pe trambulină până în momentul sprijinului mâinilor pe
aparat şi, reprezintă rezultatul reacţiei impulsului pe trambulină în condiţiile deplasării pe orizontală a corpului.
În timpul zborului, gimnastul trece de pe trambulină pe aparat şi în acelaşi timp el poate executa diferite acţiuni
de îndoire, întindere, grupare, rotare în funcţie de particularităţile tehnice ale săriturii. Zborul I trebuie să asigure
cele mai bune condiţii pentru desfăşurarea celorlalte faze.
Sprijinul mâinilor
Acest sprijin este obligatoriu fiind stipulat şi în regulamentul F.I.G. şi influenţează direct amplitudinea
şi viteza de rotaţie din zborul al doilea Dacă impulsul mâinilor pe aparat este corect, atunci întregul corp trebuie
să se înalţe şi spre finalul aceste faze de sprijin să se efectueze acţiunile care asigură realizarea structurii săriturii
(rotări, întoarceri, îndoiri ale corpului). Spre deosebire de săriturile prin răsturnare, la săriturile directe, sprijinul
trebuie să asigure schimbarea sensului de rotaţie a corpului (înapoi).
Zborul al doilea
Acest zbor reprezintă valorificarea fazelor anterioare ce creează imaginea structurală a întregii sărituri şi
totodată pregătirea corpului pentru aterizare. În timpul zborului corpul trebuire să aibă o ţinută corectă, estetică,
iar acţiunile ce dau forma specifică fiecărei sărituri (rotări, întoarceri în planuri diferite, grupare, îndoire,
extensie) trebuiesc executate înaintea începerii momentului descendent în mod ideal sau cel puţin înaintea
atingerii solului cu picioarele la aterizare. Această fază are două părţi:
- zborul propriu-zis în care se execută acţiunile specifice fiecărei sărituri;
- pregătirea aterizării prin care se asigură o poziţie favorabilă pentru efectuarea aterizării.
Aterizarea
Constituie momentul final al săriturii care oferă posibilitatea aprecierii execuţiei tehnice prin stabilitatea
executantului la contactul cu solul cât şi prin distanţa şi direcţia în raport cu axele aparatului în momentul
aterizării. Ea trebuie să fie elastică, sigură şi corectă deoarece de ea depinde impresia pe care o lasă gimnastul
arbitrilor în aprecierea săriturii.
Realizarea corectă a săriturilor cu sprijin este condiţionată de desfăşurarea corectă a fiecărei faze; orice
imperfecţiune apărută la nivelul unei faze se va răsfrânge negativ asupra celorlalte.
3.3. Bazele metodice ale săriturilor cu sprijin
Săriturile cu sprijin se învaţă descompus, pe părţi, dar ordinea metodică de învăţare nu corespunde
fazelor logice ce compun săritura. Învăţarea săriturilor trebuie să fie precedată de o pregătire sistematică,
orientată spre formarea deprinderilor şi a aptitudinilor motrice necesare executării corecte a săriturilor. Această
pregătire poartă denumirea de „şcoala săriturii” şi recomandăm începerea învăţării în următoarea succesiune:
• exerciţii pentru învăţarea aterizării;
• exerciţii pentru învăţarea elanului;
• exerciţii pentru învăţarea pasului de apel şi a bătăii;
• exerciţii pentru învăţarea zborului întâi;
• exerciţii pentru învăţarea sprijinului (bătaia, impulsul) mâinilor;
• exerciţii pentru învăţarea zborului doi.
Exemplificăm câteva exerciţii pentru fiecare fază a săriturii.
Exerciţii pentru învăţarea aterizării
• executarea poziţiei corecte de aterizare (picioarele sprijinite pe sol pe toată talpa cu vârfurile uşor
depărtate, genunchii îndoiţi, trunchiul la verticală, braţele lateral-sus, privirea înainte);
• stând, îndoirea genunchilor cu ridicarea braţelor lateral-sus, menţinere, revenire;
• stând, sărituri ca mingea pe ambele picioare, aterizare cu genunchii uşor îndoiţi, braţele lateral-sus;
• sprijin ghemuit, săritură dreaptă, aterizare;
• stând, săritură dreaptă cu întoarcere în aer de 90º,180º, 360º, aterizare;
• săritură în adâncime de pe banca de gimnastică, capacul de ladă, aterizare pe saltea;
• săritură în adâncime de pe banca de gimnastică, capacul de ladă, cu întoarcere de 90º,180º, 360º,
aterizare pe saltea;
• consolidarea şi perfecţionarea aterizării se realizează prin sărituri în adâncime, executate de la o
înălţime mai mare (cu picioarele îndoite, cu picioarele depărtate, cu întoarcere de 90 º,180º, 360º)sau din atârnat
la scara fixă, subbalansare cu sau fără întoarcere, aterizare.
Exerciţii pentru învăţarea elanului
• stând, mişcări de braţe înainte-înapoi, pe loc;
13
 • stând cu faţa la scara fixă, mâinile sprijinite de scară, alergare pe loc cu genunchii sus;
• alergare cu genunchii sus,
• alergare cu pendularea gambelor înapoi;
• alergare cu schimbarea tempoului de alergare;
• alergare accelerată pe 20-25 metri.
Exerciţii pentru învăţarea pasului de apel şi a bătăii
Pasul de apel
• sărituri simple pe două picioare;
• sărituri ca mingea pe ambele picioare cu accent pe lucrul gleznelor şi înălţarea corpului;
• stând pe piciorul de bătaie, celălalt sprijinit înapoi, balansarea piciorului din înapoi, înainte, odată cu
desprinderea de pe piciorul de bătaie şi aterizare pe ambele picioare;
• idem, cu desprindere de pe ambele picioare după aterizare;
• din mers, pas, săritură pe ambele picioare, desprindere, aterizare;
• sărituri succesive pe trambulină;
• sărituri pe trambulină cu sprijinul mâinilor pe aparat;
• 2-3 paşi de alergare, bătaie pe trambulină, aterizare pe saltea.
Bătaia propriu-zisă
• sărituri pe ambele picioare cu rotări de braţe şi oprirea lor sus;
• sărituri pe ambele picioare de pe sol pe bancă şi înapoi;
• sărituri cu coarda pe ambele picioare;
• 2-3 paşi de alergare, bătaie pe trambulină, desprindere cu balansarea braţelor prin înainte, sus şi
aterizare pe saltea;
• 2-3 paşi de alergare, executarea pasului de apel peste o minge medicinală, bătaie pe trambulină,
desprindere, aterizare pe saltea;
Exerciţii pentru învăţarea zborului întâi
• rostogolire lungă pe saltea;
• 3-4 paşi de alergare, bătaie pe trambulina semielastică, săritură lungă cu rostogolire pe saltele;
• 2-3 paşi de alergare, bătaie pe trambulină, desprindere cu ajutorul profesorului care se află între
trambulină şi aparat, ridicându-l de şold peste capul său în poziţie corectă de sprijin pe aparat.
Exerciţii pentru învăţarea sprijinului mâinilor
• stând – la 1 metru de perete, braţele înainte sus, cădere şi împingere energică în perete cu braţele întinse
şi revenire în stând;
• culcat facial, împingere în braţe cu bătaie şi revenire;
• sprijin ghemuit, deplasare succesivă a mâinilor spre înainte cu trecere în sprijin culcat facial şi revenire.
Exerciţii pentru învăţarea zborului doi
• săritură în adâncime cu extensie de pe bancă, ladă, capră;
• săritură în adâncime cu extensie de pe bancă, ladă, capră cu întoarcere în aer de 90 º,180º, 360º;
• stând pe mâini, cădere în culcat dorsal pe saltele.
3.4. Indicaţii metodice privind predarea săriturilor în şcoală
• alegerea corespunzătoare a exerciţiilor în etapa învăţării pentru fiecare fază a săriturii;
• realizarea suportului fizic necesar executării corecte a săriturii, executarea la început a săriturilor de pe
aparate mai joase, înălţarea făcându-se în mod progresiv, acest lucru va da încredere elevilor în forţele lor;
• amenajarea cu saltele a sectorului de aterizare, fixarea aparatelor pentru prevenirea accidentărilor;
• folosirea materialelor intuitive;
• sesizarea greşelilor şi corectarea rapidă a lor;
• acordarea ajutorului unde este cazul;
• marcarea elanului, a locului de bătaie pe trambulină, a locului de aşezare a mâinilor pe aparat şi a
spaţiului de aterizare;
• pentru realizarea unei densităţi bune în lecţie, se va lucra pe grupe.
3.5. Săriturile în şcoală
Vom prezenta în continuare tehnica şi metodica săriturilor prevăzute în programa şcolară.
Săritură în sprijin depărtat la capră – este o săritură directă care poate fi executată la capră, cal, lada
de gimnastică, cu sprijin plutitor sau fără sprijin plutitor şi este o săritură relativ uşoară care se învaţă în clasa a
IV-a.
Descriere tehnică – după un elan relativ mic (7-8 metri), urmează bătaia pe trambulină, desprinderea cu
corpul uşor îndoit din articulaţia coxo-femurală. Prin încordarea întregii musculaturi, picioarele presează înapoi,
14
braţele se întind spre capră, iar mâinile se aşează pe aparat cu corpul sub un unghi de 25-30ºfaţă de sol. În
momentul impulsului mâinile pe capră, trunchiul se ridică şi se îndoaie din articulaţia coxo-femurală, picioarele
se depărtează, iar braţele se ridică lateral sus. După desprindere, corpul se extinde cu braţele sus şi se pregăteşte
aterizarea prin apropierea picioarelor. Contactul cu solul se face pe partea anterioară a labei piciorului după care
rulează pe toată talpa, articulaţia gleznelor, genunchilor amortizând şocul aterizării.

Trasee metodice în învăţare

• sărituri ca mingea pe loc cu depărtarea şi apropierea picioarelor;
• idem cu sprijinul mâinilor la scara fixă sau cu partener;
• bătăi succesive pe trambulină cu sprijinul mâinilor pe capră;
• bătăi succesive pe trambulină cu sprijinul mâinilor pe capră si depărtarea picioarelor;
• săritură depărtată peste partener (capra vie);
• săritură depărtată peste capră, cu înălţime redusă;
• săritură depărtată peste capră (înălţime conform cerinţelor programei), cu trambulină semielastică.
Ajutorul – profesorul stă în faţa caprei, apucând executantul de braţe aproape de umeri trăgându-l peste
aparat.
Greşeli tipice
- bătaie pe toată talpa şi cu genunchii îndoiţi;
- lipsa primului zbor;
- îndoirea genunchilor în momentul depărtării picioarelor;
- lipsa impulsului mâinilor pe aparat;
- îndoirea braţelor în timpul impulsului;
- aterizare dură sau joasă;
- încordare insuficientă a musculaturii corpului în timpul efectuării săriturii.
Săritură în sprijin depărtat cu întoarcere de 90º la capră - este o variantă a săriturii depărtat peste
capră, prevăzută în programa şcolară.
Descriere tehnică – prima parte a săriturii este identică cu săritura precedentă. După impulsul mâinilor
pe capră şi ridicarea trunchiului, se imprimă corpului o mişcare de întoarcere de 90º, prin răsucirea capului,
umerilor, bazinului în direcţia întoarcerii. Aterizarea se face cu umărul stâng/drept la capră.
Trasee metodice în învăţare
• săritură dreaptă cu întoarcere 90ºspre stânga, aterizare;
• săritură dreaptă cu întoarcere 90ºspre dreapta, aterizare;
• săritură depărtată peste partener, cu întoarcere 90ºspre stânga şi spre dreapta;
• săritură depărtată cu întoarcere 90ºla capră cu ajutor;
• săritură depărtată cu întoarcere 90ºla capră fără ajutor.
Săritură în sprijin ghemuit pe aparat, urmată de săritură cu extensie – este o săritură directă care
poate fi executată atât la capră, cal sau lada de gimnastică aşezată transversal, cu sau fără sprijin plutitor.
Descriere tehnică – elanul este urmat de o bătaie scurtă pe trambulină, desprindere şi aşezarea mâinilor
pe aparat la lăţimea umerilor. Prin ridicarea bazinului, picioarele se îndoaie şi se aşează pe ladă (poziţia sprijin
ghemuit), moment în care braţele se ridică înainte sus, picioarele se întind, asigurând corpului un zbor
corespunzător în extensie. Urmează aterizarea pe partea anterioară a labei piciorului, după care rulează pe toată
talpa, articulaţia gleznelor, genunchilor amortizând şocul aterizării. In momentul desprinderii de pe aparat,
trebuie să avem grijă ca braţele să nu depăşească verticala corpului, după care acţiunea lor se frânează, deoarece
depăşirea acestui nivel ar duce la extensia exagerată a trunchiului şi imposibilitatea efectuării aterizării.
15
 Trasee metodice în învăţare
• din stând, săritură cu extensie cu braţele sus, aterizare;
• sprijin ghemuit, săritură cu extensie, aterizare;
• sprijin ghemuit în faţa capacului de ladă, săritură în sprijin ghemuit pe ladă, săritură cu extensie,
aterizare;
• cu sprijinul mâinilor pe aparat, bătăi succesive pe trambulină, cu ghemuirea picioarelor la piept;
• săritură în sprijin ghemuit pe ladă, săritură în adâncime, aterizare cu ajutor.
Ajutorul – se acordă din lateral , apucând executantul de braţ, aproape de umăr.
Greşeli tipice
- bătaia cu genunchii îndoiţi şi pe toată talpa,
- lipsa grupării în primul zbor;
- lipsa impulsului mâinilor şi a împingerii picioarelor de pe aparat (picioare îndoite);
- desprindere joasă în zborul doi;
- aterizare dură.
Săritură în sprijin depărtat pe lada aşezată transversal, trecere în sprijin ghemuit, coborâre cu
extensie - este o săritură directă care poate fi executată şi la cal, cu sau fără sprijin plutitor.
Descriere tehnică - elanul este urmat de o bătaie scurtă pe trambulină, desprindere şi aşezarea mâinilor
pe aparat la lăţimea umerilor. Prin ridicarea bazinului, picioarele se depărtează şi se aşează pe ladă, capul şi
trunchiul se proiectează spre înainte, uşurând deplasarea centrului de greutate deasupra lăzii. Se trece apoi în
sprijin ghemuit, iar următoarele faze sunt identice săriturii anterioare.
Trasee metodice în învăţare
• rostogolire înainte din ghemuit în depărtat;
• rostogolire înapoi din ghemuit în depărtat;
• sprijin depărtat, trecere în sprijin ghemuit, prin săritură;
• cu sprijinul mâinilor pe aparat, bătăi pe trambulină cu depărtarea picioarelor;
• realizarea săriturii pe lada cu 2-3 cutii.
Ajutorul – profesorul stă în faţa aparatului apucând executantul ce braţe la nivelul umerilor până
realizează sprijinul ghemuit, apoi trece în lateral.
Greşeli tipice
- insuficienta ridicare a bazinului pentru realizarea depărtării picioarelor;
- bătaia cu genunchii îndoiţi şi pe toată talpa;
- lipsa impulsului pentru realizarea corectă a zborului doi;
- îndoirea genunchilor în timpul extensiei;
- aterizare cu genunchii îndoiţi.
Săritură cu rostogolire pe ladă de gimnastică aşezată în lungime – face parte din grupa săriturilor
pregătitoare, corpul executând o mişcare de rotaţie înainte în jurul axei transversale. Este o săritură simplă,
accesibilă la care lipseşte faza sprijinului cu mâinile şi zborul al doilea.
Descriere tehnică – elan – bătaia pe trambulină, urmată de ridicarea picioarelor spre înapoi şi a
bazinului. În timpul zborului, executantul se înalţă deasupra aparatului având corpul uşor îndoit din articulaţia
coxo-femurală şi răsturnat cât mai aproape de verticală. În momentul când bazinul se aproprie de verticala
umerilor, mâinile se aşează pe capătul apropiat al lăzii, spatele se rotunjeşte, bărbia este în piept, picioarele sunt
întinse, iar executantul prin îndoirea braţelor se rostogoleşte pe ladă, menţinând corpul îndoit. Când bazinul
ajunge pe capătul depărtat al lăzii, executantul se desprinde scurt de pe aparat prin deschiderea unghiului din
articulaţia coxo-femurală şi ia contact cu solul în poziţia de aterizare.
Trasee metodice în învăţare
• rostogolire înainte pe sol;
• rostogolire pe capacul de ladă;
• săritură prin rostogolire peste capacul de ladă;
• săritură lungă cu rostogolire pe mai multe saltele aşezate unele peste altele;
• cu sprijinul mâinilor pe ladă, bătăi pe trambulină cu ridicarea bazinului;
• executarea săriturii cu ridicarea treptată a înălţimii aparatului;
Ajutorul – se dă din lateral, cu o mână la ceafă, iar cealaltă ridică coapsa executantului pentru a-i uşura
rostogolirea.
Greşeli tipice
- desprindere greoaie cu picioarele îndoite;
- îndoirea rapidă a braţelor;
- căderea corpului în momentul atingerii lăzii cu ceafa;

16
 - lipsa desprinderii bazinului de pe ladă în vederea aterizării;
- îndoirea exagerată a genunchilor în timpul rostogolirii.

Capitolul 4
ASIGURAREA ÎN GIMNASTICĂ

Exerciţiile din gimnastica au o structură tehnică complexă, prezentând un grad de dificultate şi de risc
ridicat, care solicită din partea gimnastelor calităţi motrice, efort fizic şi nervos deosebit. Mişcările fiind
executate în condiţii şi poziţii neobişnuite ale corpului (chiar riscante), pot favoriza producerea unor accidente,
unele chiar foarte grave. Un accident produs poate scoate din activitate pe cel accidentat pentru o perioadă mai
scurtă sau mai lungă de timp, afectând atât starea sufletească a celui accidentat, cât şi a colegilor, scăzând
interesul pentru mişcare, dar şi randamentul în pregătire al gimnaştilor.
4.1. Cauzele accidentelor
Accidentele pot apărea din trei zone:
Profesor
- nerespectarea principiilor didactice în învăţare;
- lipsa pregătirii pentru lecţie (folosirea unor metode greşite în selecţionarea şi predarea elementelor);
- lipsa sau insuficienta încălzire generală şi specială;
- cunoaşterea insuficientă a gimnaştilor: a nivelului de pregătire fizică şi tehnică, a rezistenţei la efort, a
stăpânirii de sine, a curajului, prezenţei de spirit, supunerea la eforturi ce depăşesc posibilităţile lor;
- neglijenţă în muncă;
- folosirea necorespunzătoare a procedeelor de asigurare;
- lipsa controlului medical sau realizarea lui insuficientă;
- lipsa instructajului de protecţie a muncii şi de prevenire a accidentelor, care este obligatoriu;
- slab pedagog;
- utilizarea unui stil neadecvat de conducere a lecţiei.
- apariţia oboselii.
Elev
- continuarea lucrului la aparatul de gimnastică, după comanda de încetare;
- nivelul scăzut al pregătirii fizice
- executarea altui exerciţiu decât cel indicat de profesor (antrenor);
- lucrul nesupravegheat la aparatele de gimnastică, înainte de lecţie şi după terminarea ei;
- încercarea unor exerciţii (elemente) grele, ce nu au fost predate de profesor;
- executarea unor elemente dificile, la provocarea colegilor;
- efectuarea antrenamentului individual nesupravegheat;
- repetarea exagerată a unor mişcări ce nu reuşesc
- frică şi neîncredere în forţele proprii
- indisciplină în timpul lecţiei.
Condiţiile de antrenament
- desfăşurarea antrenamentelor în condiţii improprii (sală insuficient luminată, neaerisită, friguroasă,
spaţiu redus);
- lipsa spaţiului de siguranţă în jurul aparatelor, precum şi montarea şi amplasarea lor defectuoasă;
- lipsa echipamentului corespunzător pentru antrenament
- lipsa saltelelor şi a materialelor de protecţie
- lipsa unui post de prim-ajutor în sală.
4.2. Procedee de asigurare în gimnastică
Asigurarea reprezintă totalitatea măsurilor luate de antrenor şi sportiv înaintea şi în timpul lecţiilor de
antrenament, precum şi în competiţii, cu scopul de a evita producerea accidentelor şi de a preveni producerea
altora
Procedeele de asigurare sunt: asistenţa (supravegherea), ajutorul, autoasigurarea.
1. Asistenţa constituie un procedeu permanent în antrenamente şi competiţii. Asistenţa presupune
prezenţa profesorului (antrenorului) în preajma gimnastului, pentru a-i acorda ajutor în caz de pericol. El
urmăreşte atent mişcările executate de gimnast, cu scopul de a putea interveni rapid în cazul unei desprinderi
greşite de pe aparat sau unei execuţii nereuşite, înlăturând astfel pericolul de accidentare Accidentele se pot
produce: la aterizări, la desprinderi involuntare după trecerea verticalei, la mişcările de rotaţie, la mişcările cu
desprindere sau trecere peste aparat. Asistenţa la antrenament trebuie să fie permanentă, în mod deosebit la
învăţarea unor mişcări dificile şi complexe.

17
 În concursuri, asistenţa este limitată la fete, la paralele inegale, la anumite elemente şi la aterizare, iar la
băieţi la inele şi bară.
2.Ajutorul este forma de asigurare folosită preponderent în perioada de învăţare şi consolidare a
mişcărilor. El este permis numai în antrenamente. Acordarea exagerată a ajutorului în antrenamente constituie o
greşeală, ce duce la prelungirea procesului de învăţare, la crearea dependenţei execuţiei de ajutorul sau prezenţa
antrenorului.
Ajutorul constă, de fapt, în intervenţia directă a antrenorului, cu scopul de a uşura execuţia unei mişcări
şi de a da încredere executantului; el reclamă multă pricepere şi măiestrie din partea celui care acordă ajutorul.
Formele ajutorului sunt:
- ajutorul direct – antrenorul intră în contact direct cu gimnastul, conducându-l în mişcare;
- ajutorul indirect – se realizează cu ajutorul lonjei sau a altor aparate (groapă cu burete, plasă elastică),
la trecerile peste aparat, la desprinderi şi la coborârile foarte grele;
- ajutorul verbal – se foloseşte pentru a indica anumite momente ale mişcării.
3. Autoasigurarea este realizată de gimnast şi constă într-o serie de măsuri şi acţiuni pe care le ia
pentru a ieşi dintr-o situaţie dificilă şi a evita căderile de pe aparate. Ea se realizează prin reducerea amplitudinii
mişcării sau efectuarea unui balans suplimentar

Întrebări
1. Care sunt cauzele accidentelor?
2. Prezentaţi procedeele de asigurare în gimnastică.
3. Care sunt formele ajutorului?

Capitolul 5
ACOMPANIAMENTUL MUZICAL ÎN GIMNASTICĂ

Acompaniamentul muzical reprezintă o componentă acustico-estetică asociată comportamentului motric

specific gimnasticii ritmice şi probei de sol din gimnastica artistică.
Folosirea muzicii ca formă de acompaniament a mişcărilor, reprezintă un procedeu metodic cu reale
valenţe educative. Ea facilitează derularea procesului de instruire favorizând învăţarea mai rapidă a mişcărilor şi
dezvoltarea unor capacităţi motrice şi intelectuale importante nu numai pentru activitatea sportivă din
gimnastică, dar şi pentru viaţă.
Avantajele utilizării muzicii apar în , deoarece creează o excitabilitate optimă a sistemului

  




nervos, stimulează activitatea aparatului respirator şi circulator, iar analizatorului auditiv i se creează o stare de
receptivitate şi perceptibilitate crescută, contribuind la uşurarea procesului de instruire. În ,

  





muzica creează în lecţie o ambianţă plăcută, ce înlătură în mare măsură starea subiectivă de oboseală, având rol
mobilizator, relaxant şi excitant, stimulând dezvoltarea imaginaţiei ţi creativităţii. În duce la

  

 
 

îmbogăţirea cunoştinţelor cu noţiuni de teorie muzicală şi realizarea educaţiei muzicale a executanţilor.

Din punct de vedere muzica provoacă emoţii puternice, superioare, îmbogăţeşte viaţa interioară





a gimnastelor (executantelor), asigurând dezvoltarea expresivităţii în mişcare, acumulând cunoştinţe din

domeniul culturii muzicale, educând capacitatea de comunicare motrică – exprimarea prin mişcare a unor idei,
stări afective, mesaje.
Legarea mişcării de muzică implică iniţierea executantelor în unele noţiuni de bază ale muzicii, privind
cunoştinţele de teorie muzicală, cât şi mijloacele de expresivitate.
Rolul muzicii se manifestă în:
• crearea unei ambianţe favorabile susţinerii efortului în lecţie
• acumularea de cunoştinţe culturale referitoare la caracteristicile pieselor muzicale, mijloacele de
expresivitate muzicală şi posibilitatea lor de manifestare în gestica umană
• armonizarea mişcărilor prin stabilirea legăturii între latura fizică şi psihică
• mijloc asociat metodicii de dezvoltare a coordonării, a vitezei de repetiţie şi execuţie, a rezistenţei
• mijloc pentru dezvoltarea creativităţii
5.1. Criterii de selecţie a pieselor muzicale
Pentru ca exerciţiile de gimnastică artistică să aibă o valoare deosebită în execuţie, este necesar ca în
compoziţia acestor exerciţii, mijloacele de expresivitate ale mişcărilor să corespundă cu mijloacele de
expresivitate ale muzicii.
Alegerea muzicii se poate realiza:
• din bucăţi muzicale existente: lucrări clasice sau moderne mai mici, părţi din suite, uverturi, melodii
de dansuri populare, balete, transpuneri moderne. Urmărind forma şi mijloacele de expresivitate muzicală din

18
diferite piese muzicale, profesorul poate să facă colaje, obţinând o bucată muzicală cu o linie melodică adecvată,
care îşi va găsi corespondentul în mişcare.
• compunerea exerciţiului, apoi scrierea muzicii special pentru acesta – procedeul prezintă avantajul
că muzica nu impune forma şi compoziţia mişcărilor. Această modalitate se foloseşte mai mult în studiul
mişcării separate.
Regulamentul internaţional precizează că la sol muzica trebuie interpretată la un singur instrument sau
orchestră, însă fără voce, mişcarea să fie în concordanţă cu muzica, finalul exerciţiului să coincidă cu finalul
muzicii.
Alegerea muzicii trebuie să ţină seama de anumite criterii:
- caracteristicile gimnastei (temperament, dinamism, conformaţie) şi preferinţele ei, deoarece muzica
trebuie să-i producă plăcere, satisfacţie;
- priza muzicii la public – în funcţie de ţară, localitate, melodiile din top, la modă, cunoscute de public.
Muzica trebuie să fie ritmată, de mare popularitate, să atragă atenţia spectatorilor, participând activ pe toată
durata exerciţiilor la sol.
5.2. Indicaţii metodice privind acompaniamentul muzical în lecţiile de gimnastică
În cadrul lecţiilor de gimnastică, acompaniamentul muzical este realizat de corepetitor, care trebuie să
posede, pe lângă erudiţia sa muzicală, şi cunoştinţe despre structura exerciţiilor din gimnastică. Marea varietate
de mişcări îl supun, uneori, la realizarea improvizaţiilor care vor fi de bună calitate dacă cunoaşte raporturile
dintre tempo, intensitate şi caracterul mişcării.
În cadrul lecţiilor cu acompaniament muzical, trebuie respectate anumite cerinţe:
- corepetitorul va fi iniţiat de către profesor în privinţa conţinutului părţilor lecţiei;
- executanţii vor fi dispuşi în raza vizuală a profesorului şi a corepetitorului;
- exerciţiile vor fi demonstrate cu precizie de către profesor, astfel încât corepetitorul să se orienteze rapid
şi bine în alegerea acompaniamentului muzical;
- comenzile vor fi precise, energice, iar explicaţiile clare şi concise;
- acompaniamentul muzical va ţine seama de particularităţile de vârstă, nivelul de pregătire şi gradul de
muzicalitate al executantelor. Pentru începători, se vor utiliza bucăţi muzicale simple, ritmate, uşor de înţeles,
marcându-se timpii accentuaţi.
Muzica pentru acompaniament în lecţii trebuie să fie plăcută, atrăgătoare, melodioasă, cu ritm simplu şi
accesibil.

Întrebări
1. Prezentaţi rolul acompaniamentului muzical în lecţia de gimnastică.
2. Prezentaţi criteriile de selecţie a pieselor muzicale.
3. Prezentaţi indicaţiile metodice privind acompaniamentul muzical în lecţia de gimnastică.

Capitolul 6
COMPETIŢIA ÎN GIMNASTICĂ.

Competiţia (concurs, întrecere sportivă) este forma de interacţiune psiho - socială, mutuală, constând în
rivalitatea sau concurenţa dintre două sau mai multe persoane pentru atingerea unui scop indivizibil, compararea
rezultatelor. Competiţia poate fi orientată prin educare spre cooperare, dar se poate transforma şi în conflict.
Obiectivele majore de pregătire sunt, în primul rând, participarea în competiţii, acolo unde se stabilesc
ierarhiile sportive şi se realizează performanţa maximă. Prin participarea la concursuri, gimnaştii capătă
experienţă, competiţia, reprezentând momentul direct de confruntare în care se verifică efortul comun al
sportivului şi antrenorului pe durata unui ciclu de pregătire.
Concursurile de gimnastică sunt împărţite după mai multe criterii:
1. Concursuri internaţionale, care pot fi:
- bilaterale
- între 3-4 ţări
- turnee individuale
- campionate zonale (balcanice, scandinave)
- campionate continentale
- campionate mondiale
- Jocuri Olimpice
2. Concursuri naţionale, care pot fi:
- după forma de organizare:

19
 • campionate pe etape (localitate, judeţ, zonă şi finala) pentru diferite categorii de vârstă sau
clasificare, F şi M;
• cupe la nivel de localitate, de departament sau naţional;
- după categoriile de participanţi:
• pentru copii
• pentru juniori
• pentru seniori
• masculin şi feminin
• pentru selecţionate de club, judeţ
- după scopul urmărit:
• de verificare a nivelului de pregătire
• de selecţie pentru etape superioare sau competiţii internaţionale
• acordarea clasificării (categoriei) sau alte titluri de campion local, judeţean, naţional
3. Concursuri individuale, concursuri pe echipe sau concursuri mixte (individual şi pe echipe)
4. Concursuri pe un aparat sau două sau pe toate aparatele.
Concursurile de gimnastică pot fi organizate de:
Federaţia Internaţională de Gimnastică – coordonează toate competiţiile internaţionale, elaborând
codul de punctaj şi condiţiile de participare la:
- campionate mondiale
- cupe mondiale
- turnee internaţionale
- concursul din cadrul J.O.
Uniunile Continentale de Gimnastică organizează:
- campionate continentale
- cupe continentale
- turnee de calificare
Federaţiile naţionale organizează:
- campionate naţionale
- cupe sau concursuri de nivel naţional
- turnee internaţionale
- concursuri internaţionale bilaterale sau cu mai multe ţări
Cu avizul Federaţiei atât asociaţiile judeţene, cât şi cluburile sportive pot organiza, la nivelul lor, cupe,
turnee, campionate.
Toate concursurile se desfăşoară pe baza regulamentelor de concurs, care cuprind:
- denumirea competiţiei şi scopul ei
- organizatorul competiţiei
- locul şi data desfăşurării etapelor şi finalei
- programul tehnic de concurs
- participanţii care au drept la competiţii (clasificare, vârstă, sex, condiţii de validare)
- modul de calculare şi stabilire a rezultatelor
- titlurile, premiile, trofeele ce se acordă
- condiţii administrativ-financiare (transport, cazare, masă, cheltuieli de organizare, taxe).
Regulamentul trebuie aprobat pe plan local, iar la nivel naţional de F.R.G.
Şedinţa tehnică are loc în preziua competiţiei şi are următoarele atribuţii:
- prezintă programul de desfăşurare şi regulamentul competiţiei;
- validează actele participanţilor, conform regulamentului;
- stabileşte, prin tragere la sorţi ordinea intrării în concurs a echipelor sau individuală;
- anunţă oficialii concursului;
- prezintă programul festivităţilor de deschidere, de premiere şi de închidere;
- anunţă tot ce este important pentru bunul mers al competiţiei respective.
Înainte de începerea concursului, se trag la sorţi brigăzile de arbitri.
Pentru derularea competiţiilor în cele mai bune condiţii, se formează un comitet de organizare, care îşi
începe activitatea cu mult timp înainte de derularea concursului şi este format din:
- comisia tehnică – întocmeşte protocolul de concurs;
- comisia de validare a actelor – verifică actele sportivilor, rezultatele fiind anunţate în şedinţa tehnică;
- comisia administrativ-financiară – rezolvă toate problemele legate de participanţi (arbitri, sportivi,
invitaţi), sosiri-plecări, cazare, masă, transport, contabilizează toate cheltuielile legate de propagandă, bază
materială, cheltuieli de personal;
20
 - comisia medicală – prezentă la antrenamentele de acomodare şi la concurs;
- comisia de propagandă – elaborează şi difuzează materialele referitoare la competiţie, ţine legătura cu
mass-media;
- comisia pentru rezolvarea bazei materiale – amenajarea sălii de concurs a anexelor.
Acest comitet de organizare care coordonează toate comisiile prezentate mai sus, este condus de:
- preşedinte ajutat de 1-2 vicepreşedinţi;
- director de concurs – coordonează festivităţile de deschidere şi închidere, programul de antrenament şi de
concurs;
- secretarul general al concursului – pregăteşte foile de concurs şi de arbitraj şi răspunde de centralizarea
rezultatelor; asigură multiplicarea lor;
- arbitrul principal – stabileşte lista arbitrilor şi graficul de concurs, urmăreşte aplicarea corectă a
regulamentului de arbitraj

Întrebări
1. Prezentaţi criteriile după care sunt împărţite concursurile.
2. Care sunt atribuţiile şedinţei tehnice?
3. Ce cuprinde regulamentul de concurs?
4. Din cine este format comitetul de organizare?

Capitolul 7
BAZA MATERIALĂ NECESARĂ DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢILOR DE GIMNASTICĂ

Gimnastica artistică poate fi practicată numai în săli special construite şi amenajate corespunzător.
Dimensiunile sălilor sunt determinate de numărul executanţilor, felul aparatelor de instalat, rezistenţa
materialului folosit pentru construcţie. Spaţiul normal afectat practicării exerciţiilor de gimnastică este de 4
metri pătraţi pentru un adult şi 3 metri pătraţi pentru un copil.
Dimensiunea maximă 550 mp, iar cea minimă să nu fie sub limita de 100 m.p., oricât de mic ar fi
numărul executanţilor. Lungimea poate fi între 16-30 m, lăţimea 8-20 m, iar înălţimea 4,5 – 7 m.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o sală de gimnastică:
- dimensiuni corespunzătoare;
- lumină naturală şi artificială;
- aerisire – aer condiţionat;
- pereţi drepţi, pentru a permite fixarea aparatelor;
- plafonul să aibă o suprafaţă plană;
- încălzire;
- anexele sălii (vestiare (F+B), cu duşuri, saună, magazie de materiale, grup sanitar, săli de masaj şi
refacere.
Aparate necesare într-o sală de gimnastică:
a) Aparate de concurs:
▪ Gimnastica masculină:
- podium pentru sol
- cal cu mânere
- inele
- masă pentru sărituri
- paralele egale
- bară fixă
▪ Gimnastica feminină:
- masă pentru sărituri
- paralele inegale
- bârnă
- podium pentru sol
b) Aparate ajutătoare:
- extensoare
- helcometre
- bancă înclinată cu cărucior
- paralele mici
- lonjă (centuri siguranţă)
- saci cu nisip

21
 - trambuline elastice, semielastice
- plasă elastică
- saltele de gimnastică
- casetofon
- bare şi oglinzi pentru pregătirea artistică
- groapă cu bureţi
- pârtie pentru acrobatică

c) Aparate pentru gimnastica de bază:

- bănci de gimnastică;
- scări fixe;
- capră;
- ladă de gimnastică;
- prăjină;
- scară suspendată;
- frânghie verticală
d) Obiecte portative:
- gantere;
- bastoane;
- corzi;
- mingi medicinale de cauciuc;
- cercuri.
Aparatele de gimnastică, materialele şi obiectele de care avem nevoie pentru buna desfăşurare a lecţiilor
trebuie să fie bine întreţinute şi verificate la fiecare început de lecţie, pentru a preveni producerea accidentelor.

Întrebări
1. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o sală de gimnastică?
2. Care sunt aparatele de concurs pentru gimnastica masculină?
3. Care sunt aparatele pentru gimnastica de bază?

1. Niculescu, G., Editura Fundaţiei Bucureşti, 2006

 

   
 


    

        

2. Niculescu, G., Editura Printech, Bucureşti, 2001

 

      

3. Culda, D. şi colab., Editura Fundaţiei , Bucureşti, 2000.

    
 
 

 

        

4. Tuduşciuc, I., Editura Fundaţiei Bucureşti, 2000

 

      

        

22