Gimnastica Anul 3

Noțiuni generale
Unitate de învăţare Nr. 1
NOȚIUNI GENERALE
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 .............................................................................

1.1 Scop, Sarcini, Caracteristici ....................................................................................
1.2 Mijloace...................................................................................................................
1.3 Ramuri......................................................................................................................
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1...............................................................
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare........................................................
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1.............................................................................
Metodica predării gimnasticii în școală

Noțiuni generale
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 Însuşirea terminologiei gimnasticii
1.1 Scopul, Sarcinile, Caracteristicile
GIMNASTICA este una dintre disciplinele fundamentale ale educaţiei fizice.

Practicarea ei solicită un bun nivel de dezvoltare a calităţilor motrice
specifice, pe care le şi dezvoltă la indici superiori, formând în acelaşi timp un
bogat bagaj de deprinderi motrice. Este cea mai bine reprezentată disciplină
dintre toate ramurile de sport existente în programa şcolară, fiind prezentă
masiv în toate programele, începând cu instituţia casei copilului şi perioada
preşcolară (grădiniţă de copii), continuând apoi pe întreaga perioadă a creşterii
şi formării personalităţii elevilor.
Scopul principal al gimnasticii este formarea, dezvoltarea şi perfecţionarea

dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a organismului.
Sarcinile
 Asigurarea dezvoltării corecte şi armonioase a organismului în
creştere şi a esteticii corporale;
 Dezvoltarea capacităţilor condiţionale şi coordinative, precum şi a
unor calităţi psihice;
 Asigurarea dezvoltării funcţiilor organismului uman în vederea
creşterii capacităţii de efort;
 Corectarea unor deficienţe fizice cauzate de diverşi factori;
 Ameliorarea unor deficienţe motrice şi asigurarea unei recuperări
eficiente după unele traumatisme;
 Formarea capacităţii de relaxare şi încordare a unor grupe musculare
sau a întregului organism;
 Asigurarea însuşirii tehnicii de bază a oricăror mişcări;
 Asigurarea unui suport fizic corespunzător şi necesar practicării altor
discipline sportive;
 Menţinerea şi dezvoltarea capacităţilor motrice la orice vârstă, dar mai
ales la cea înaintată.
Caracteristicile gimnasticii
Ceea ce deosebeşte gimnastica de alte discipline sportive se concretizează prin
următoarele caracteristici:
 Dispune de un conţinut extrem de bogat, variat şi diferit în ce priveşte
gradul de dificultate solicitat şi de efortul necesar realizării celor mai
multe şi variate exerciţii.
 Exerciţiile din conţinutul gimnasticii prezintă adaptabilitate în funcţie
de vârstă, sex, grad de pregătire şi condiţii materiale.

Noțiuni generale
 Mişcările din conţinutul gimnasticii au caracter analitic astfel că există

posibilitatea acţionării eficiente şi selective asupra diferitelor grupe
musculare sau asupra articulaţiilor în funcţie de obiectivele urmărite.
 Forma de execuţie este specifică gimnasticii.
 Mişcările naturale şi construite din gimnastică, executate în condiţii
neobişnuite contribuie la controlul şi autocontrolul aparatului
locomotor, în acelaşi timp cu dezvoltarea capacităţilor coordinative.
 Prin sistemul de mijloace de care dispune gimnastica se dezvoltă
principalele trăsături ale psihicului uman, prin care se educă:
perseverenţa, hotărârea, curajul, voinţa, etc.
 Toate mişcările din gimnastică au un pronunţat caracter estetic.
Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.
Definiți scopul gimnasticii în școală
Răspunsul la test se găseşte la pagina
1.2 Mijloace Mijloacele gimnasticii

Evoluţia gimnasticii în procesul dezvoltării ei istorice a determinat şi
dezvoltarea mijloacelor acesteia. Ele pot fi sistematizate după cum urmează:
1. Exerciţii de front şi de ordine;
- se execută mai ales în colectiv
- realizează o activitate disciplinată
- contribuie la introducerea în activitatea specifică gimnasticii
- captează atenţia participanţilor
- contribuie la organizarea colectivelor
În componenţa acestor mijloace intră acţiuni de pe loc şi din deplasare.
2.Exerciţii de dezvoltare fizică;

- se execută sub formă de exerciţii libere simple pentru diferitele părţi ale
corpului: gât, braţe, trunchi, picioare
- se execută sub formă de exerciţii libere compuse, atunci când se acţionează
asupra a două sau mai multe părţi ale corpului
- exerciţiile pot fi executate cu obiecte portative ca: bastoane, mingi, măciuci,
corzi, gantere, cercuri, etc.
- se mai pot executa la aparate ca: scara fixă, banca de gimnastică, banca cu
cărucior, sau la alte aparate mai complexe
- exerciţiile trebuie executate cu mare precizie, deoarece ele contribuie la
însuşirea bazelor generale ale mişcărilor, ca: direcţia, amplitudinea, viteza,
Noțiuni generale
grad de încordare, ritm, etc.

- prin faptul că se execută cu îngreuieri şi în condiţii mai dificile ele
contribuie mai ales la dezvoltarea forţei şi mobilităţii
3.Exerciţii aplicative
- sunt cele folosite în viaţa de toate zilele
- din această grupă fac parte: mersul, alergarea, aruncarea, căţărarea,
transportul, treceri peste obstacole şi săriturile simple
4.Exerciţii acrobatice
- se execută individual, în doi, sau în grup
- au caracter static sau dinamic
- se execută la unele aparate speciale ca: plasă elastică, roată, trambulină,
basculă, etc.
- dezvoltă mai ales coordonarea şi orientarea în spaţiu
5.Exerciţii de gimnastică ritmică

- se execută individual sau în ansamblu
- execuţia se desfăşoară liber sau cu obiecte portative: coardă, cerc, minge,
panglică, măciuci
- exerciţiile se desfăşoară în prezenţa acompaniamentului muzical
- realizează o educaţie muzicală şi estetică deosebită
- constau din elemente tehnice corporale (sărituri, piruete, echilibru, supleţe,
val, săltări, întoarceri, etc.) şi elemente tehnice obiect, care pot fi legate într-o
infinitate de combinaţii, dezvoltând ţn acelaşi timp creativitatea gimnastelor
6.Exerciţii de gimnastică artistică

- cuprind mişcări de forţă, poziţii, mişcări de balans, cu o tehnică bine
determinată, la diferite probe de concurs diferenţiate la feminin şi masculin.
7. Exerciţii de gimnastică aerobică

- se execută individual, în duo, trio, ansamblu;
- conţinutul mijloacelor este alcătuit din elemente din gimnastica ritmică şi
artistică;
- se desfăşoară în prezenţa acompaniamentului muzical;
Enumerați mijloacele gimnasticii
Răspunsul la test se găseşte la pagina ...

Noțiuni generale
1.3 Ramuri Ramură a gimnasticii cu caracter formativ, gimnastica de bază are un grad
mare de accesibilitate, ea adresându-se celor mai diverse categorii de oameni
indiferent de sex, vârstă, grad de pregătire. Urmăreşte devoltarea sănătăţii,
formarea unor deprinderi motrice de bază, asigurarea unui suport fizic necesar
practicării tuturor ramurilor sportive.
Poate fi practicată individual cu sau fără comandă, cu sau fără mizică la orice
oră din zi.
Mijloacele gimnasticii de bază sunt sistematizate în trei grupe mari:

- Exerciţii de front şi ordine;
- Exerciţii de dezvoltare fizică generală;
- Exerciţii aplicative.
Prin conţinutul ei, gimnastica de bază asigură însuşirea cunoştinţelor

elementare şi rezolvarea sarcinilor de bază ale educaţiei fizice şcolare.
2.Gimnastica de performanţă
Cu un specific aparte faţă de celelalte ramuri ale gimnasticii, gimnastica de
performanţă are un caracter de întrecere în care sportivul nu vine în contact
direct cu adversarul.
Aceasta se desfăşoară atât individual şi pe echipe (rezultatul performanţial

reprezentând sumumul valorilor individuale ale acesteia).
a. Gimnastica acrobatică
Se practică individual în perechi şi în grup, liber sau la diferite aparate
speciale. plasă elastică, roţi metalice, basculă, etc. fiind inclusă în calendarul
competiţional al F.I.G (Campionate Europene şi Campionate Mondiale).
Mijloacele folosite de această ramură fac parte din conţinutul gimnasticii

artistice, respectiv elementele şi procedele tehnice acrobatice din probele de
sol şi bârnă. Solicită o bună coordonare şi un simţ deosebit al orientării în
spaţiu.
b. Gimnastica ritmică
Ramură relativ tânără a gimnasticii, gimnastica ritmică este inclusă în rândul
disciplinelor olimpice şi corespunde aspiraţiilor performanţiale feminine. Se
desfăşoară pe probe individuale şi de ansamblu, cu şi fără obiectele portative
(coardă, cerc, minge, panglică, măciuci) însoţite de acompaniament muzical.
c. Gimnastica artistică
Ramură cu caracter competitiv, gimnastica artistică este practicată în probe
individuale şi pe echipe, desfăşurându-se diferenţiat astfel:
- Masculin: sol, cal cu mânere, inele, paralele, sărituri, bară fixă.
- Feminin: sărituri, paralele inegale, bârnă şi sol
d. Gimnastica aerobică (Sport aerobic)

Această ramură tânară a gimnasticii, se desfăşoară pe probe individuale, în
duo, trio şi în ansamlu. Conţinutul motric al gimnasticii aerobice este preluat
din gimnastica ritmică şi artistică, se desfăşoară pe muzică şi este executat cu
mare expresivitate.

Noțiuni generale
Dispune de un bogat calendar competiţional în care sunt incluse Campionate

Europene, Campionate Mondiale şi se intenţionează introducerea în cadrul
Jocurilor Olimpice.
3.Gimnastica aplicată în alte domenii

a. Gimnastica igienică
Este ramura cea mai accesibilă tuturor vârstelor. Se poate practica la orice oră
din zi individual sau în colectiv urmărind întărirea sănătăţii participanţilor.
Practicată dimineaţa este denumită gimnastică de înviorare (are sopul de a

angrena marile funcţiuni ale organismului, de menţinere a sănătăţii şi a
capacităţii de muncă).
b. Gimnastica în producţie
Practicată în regimul zilei de muncă asigură:
-menţinerea sănătăţii oamenilor;
-ridicarea capacităţii de muncă;
-angrenarea mai rapidă în activitate;
-combaterea oboselii şi corectarea unor deficienţe.
Mijloacele utilizate pentru realizarea acestor obiective fac parte din

gimnastica de bază.
c. Gimnastica pentru alte discipline sportive
Asigură:
-dezvoltare fizică multilaterală;
-o pregătire fizică specială fiecărei ramuri sportive.
d. Gimnastica medicală
Prin conţinutul bogat şi variat al mijloacelor utilizate în mod liber cu ajutor
sau la aparate special construite are ca scop:
- Recuperarea, ca urmare a traumatismelor;
- Restabilirea capacităţii funcţionale a organismului;
- Restabilirea motricităţii şi a capacităţii de muncă;
- Corectarea unor deficienţe fizice;
Restabilirea neuro – motoare în cazul unor tulburări de coordonare şi echilibru
Descrieți 2 ramuri ale gimnasticii

În loc de
rezumat
Răspunsul la test se găseşte la pagina ...

Noțiuni generale
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
Enumerați 3 noțiuni generale ale gimnasticii
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
Răspuns 1.1
Scopul principal al gimnasticii este formarea, dezvoltarea şi perfecţionarea
dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a organismului.
Răspuns 1.2
1.Exerciţii de front şi de ordine;
2.Exerciţii de dezvoltare fizică;
3.Exerciţii aplicative
4.Exerciţii acrobatice
5.Exerciţii de gimnastică ritmică
6.Exerciţii de gimnastică artistică
7. Exerciţii de gimnastică aerobică
Răspuns 1.3
Gimnastica aplicată în alte domenii
a. Gimnastica igienică
Este ramura cea mai accesibilă tuturor vârstelor. Se poate practica la orice oră
din zi individual sau în colectiv urmărind întărirea sănătăţii participanţilor.
Practicată dimineaţa este denumită gimnastică de înviorare (are sopul de a
angrena marile funcţiuni ale organismului, de menţinere a sănătăţii şi a
capacităţii de muncă).
b. Gimnastica în producţie
Practicată în regimul zilei de muncă asigură:
menţinerea sănătăţii oamenilor;
ridicarea capacităţii de muncă;
angrenarea mai rapidă în activitate;
combaterea oboselii şi corectarea unor deficienţe.
Mijloacele utilizate pentru realizarea acestor obiective fac parte din
gimnastica de bază.
2.Gimnastica de performanţă
Cu un specific aparte faţă de celelalte ramuri ale gimnasticii, gimnastica de
performanţă are un caracter de întrecere în care sportivul nu vine în contact
direct cu adversarul.
Aceasta se desfăşoară atât individual şi pe echipe (rezultatul performanţial
reprezentând sumumul valorilor individuale ale acesteia).

Noțiuni generale
a. Gimnastica acrobatică
Se practică individual în perechi şi în grup, liber sau la diferite aparate
speciale. plasă elastică, roţi metalice, basculă, etc. fiind inclusă în calendarul
competiţional al F.I.G (Campionate Europene şi Campionate Mondiale).
Mijloacele folosite de această ramură fac parte din conţinutul gimnasticii
artistice, respectiv elementele şi procedele tehnice acrobatice din probele de
sol şi bârnă.
Solicită o bună coordonare şi un simţ deosebit al orientării în spaţiu.
b. Gimnastica ritmică
Ramură relativ tânără a gimnasticii, gimnastica ritmică este inclusă în rândul
disciplinelor olimpice şi corespunde aspiraţiilor performanţiale feminine. Se
desfăşoară pe probe individuale şi de ansamblu, cu şi fără obiectele portative
(coardă, cerc, minge, panglică, măciuci) însoţite de acompaniament muzical.
c. Gimnastica artistică
Ramură cu caracter competitiv, gimnastica artistică este practicată în probe
individuale şi pe echipe, desfăşurându-se diferenţiat astfel:
- Masculin: sol, cal cu mânere, inele, paralele, sărituri, bară fixă.
- Feminin: sărituri, paralele inegale, bârnă şi sol
d. Gimnastica aerobică (Sport aerobic)
Această ramură tânară a gimnasticii, se desfăşoară pe probe individuale, în
duo, trio şi în ansamlu. Conţinutul motric al gimnasticii aerobice este preluat
din gimnastica ritmică şi artistică, se desfăşoară pe muzică şi este executat cu
mare expresivitate.
Dispune de un bogat calendar competiţional în care sunt incluse Campionate
Europene, Campionate Mondiale şi se intenţionează introducerea în cadrul
Jocurilor Olimpice.
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
1. DAMIAN M., POPESCU R. – Gimnastica acrobatică, tehnică , metodică,

Constanţa, 2000.
2. DAMIAN M., - Gimnastica de bază, Editura Ovidius University Press
Constanţa, 2002.

Gimnastica în România
GIMNASTICA ÎN ROMĂNIA
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2..............................................................................

2.1 Locul educației fizice și sportului în planul de învățământ
2.2 Locul și rolul gimnastici în educație fizică și sport școlar


 Dezvoltarea capacitatii de diferentiere kinestezica.

 Formarea reprezentarilor ideomotorii si a capacitatii de a opera
cu ele
GIMNASTICA ÎN ROMÂNIA
Începuturile gimnasticii în şcolile româneşti datează din timpul domniei lui
Alexandru Ipsilante Vodă, în anul 1776, când aceasta se preda în şcoala
domnească de la Sf. Sava. Dar până la introducerea gimnasticii în şcoli,
dotarea cu materialele şi instalaţiile necesare, formarea cadrelor de
specialitate şi întocmirea unor programe care să eşaloneze conţinutul au
fost rezolvate cu foarte mare greutate şi întârziere de-a lungul anilor.
Începând din secolul al XIX-lea, s-a observat o preocupare tot mai mare
pentru practicarea exerciţiilor fizice în diferite şcoli particulare, exerciţii ce
erau predate de profesori străini (francezi,italieni,elveţieni, polonezi), care
au deschis şcoli de gimnastică, scrimă, muzică, caligrafie. Aceste şcoli erau
frecventate numai de cei cu posibilităţi materiale. Această perioadă de
început a fost numită de dr. C.I. Istrati „epocă de încercare şi dibuire”. În
cursul procesului de organizare a învăţământului, au apărut preocupări
pentru introducerea în şcoli a educaţiei fizice.
Un pas hotărâtor l-a reprezentat „ Legea instrucţiei din 1864” – art.113 – de

pe vremea lui A.I.Cuza, care a introdus gimnastica şi muzica ca învăţături
obligatorii în liceu, dar, din lipsă de personal, predarea gimnasticii era
întâmplătoare. A fost „ perioada eroică ” a educaţiei fizice din România.
Odată cu venirea în Bucureşti (1862) a ardeleanului Gh.Moceanu(1831-

1909), începe o nouă etapă a organizării învăţământului gimnasticii în
şcoală şi armată, a pregătirii de profesori, a înfiinţării de societăţi. Tot ce s-
a creat timp de trei decenii a fost opera lui Moceanu şi a elevilor săi, fiind
considerat pe drept cuvânt „ părintele educaţiei fizice româneşti”. El a fost
un susţinător constant al gimnasticii lui Jahn, cel care a pus bazele
gimnasticii la aparate în Germania. Gh. Moceanu a avut preocupări şi în
domeniul publicisticii, scriind o serie de lucrări: Cartea de gimnastică
(1869), Istoria, anatomia şi igiena gimnasticii (1879), Şcoala de patinaj şi
de înot (1882), Carte de gimnastică pentru uzul şcolilor primare şi
secundare de fete (1882), Gimnastica populară raţională pentru uzul şcolilor
primare, secundare şi superioare (1887), Memorii asupra gimnasticii şi a
călătoriilor mele în Europa, Asia, Africa şi America (1895).
Dar, adevăratul organizator al educaţiei fizice şcolare a fost Spiru Haret,

care s-a aflat de trei ori în fruntea Departamentului Instrucţiei (aproximativ
10 ani). Semnalul a fost dat de reforma învăţământului primar şi normal-
primar din anul 1893, când s-a introdus gimnastica în şcolile primare, s-au

alcătuit programe, regulamente, instrucţiuni metodice, manuale, Spiru Haret

a fost preocupat de organizarea şi îmbunătăţirea gimnasticii sub
toateformele lei. El a stabilit obligativitatea de fapt a gimnasticii în şcoală,
despărţind-o de instrucţia militară şi atribuindu-i o oră pe săptămână pentru
fiecare clasă. Din anul 1899, gimnastica devine obligatorie în toate şcolile
secundare de băieţi şi fete, fiind predată după o programă analitică, iar din
anul 1902, până în anul 1924, au funcţionat Societatea de gimnastică,
muzică şi sport din Iaşi şi Societatea de educaţie fizică Înainte din
Bucureşti. Prima conferinţă a profesorilor de gimnastică din toată ţara a
avut loc în perioada 21-24 aprilie 1904, în localul Liceului
Gheorghe Lazăr din capitală, în prezenţa lui Spiru Haret. În anul 1922, s-a
înfiinţat Institutul Naţional de Educaţie Fizică din Bucureşti, pentru
pregătirea cadrelor didactice de specialitate care de-a lungul timpului şi-a
schimbat denumirea de mai multe ori. Prin reforma învăţământului
secundar din 1928, 2 ore din cele 4 ore atribuite obligatoriu, săptămânal,
educaţiei fizice, 2 ore erau rezervate exerciţiilor de gimnastică propriu-zise.
Prin legea învăţământului din 1928 se schimă termenul de gimnastică cu cel
de educaţie fizică.
Federaţia Românăde Gimnastică s-a înfiinţat în anul 1906, iar în 1907 s-a
afiliat la F.I.G., în planul performanţei, rezultatele şcolii româneşti au fost
remarcabile. În anul 1911 are loc prima participare româneascăla un
concurs internaţional.Sub conducerea unor specialişti ca: Adina Stroescu,
Iosif Maier,Robert Podlaha, Nicolae Băiaşu şi alţi numeroşi antrenorişi
profesori,între anii 1950-1964, gimnastica artistică înregistrează o
dezvoltare făr ăprecedent, fiind organizate campionate naţionale de juniori,
seniori şi campionate şcolare.
Şcoala românească de gimnastică s-a făcut remarcată încă de la primele

apariţii în competiţiile internaţionale de mare anvergură (J.O.de la
Melbourne (1956) şi Roma (1960) – locul III pe echipe la fete). În anul
1956 se organizează Campionatele Internaţionale ale României fiind
considerat cel mai vechi turneu individual din lume, iar în 1957 la Bucureşti
are loc prima ediţie ale C.E. de gimnastică feminină. După o perioadă de
reorganizare şi reorientare a activităţii de gimnastică, încep să se arate
roadele prin cucerirea a numeroase medalii de aur, argint şi bronz la C.M.,
J.O.şi C.E. Astfel, în 1974, Dan Grecu cucereşte prima medalie de aur
(inele) a gimnasticii româneşti la Campionatele Mondiale de la Varna.
Echipa feminină ocupă locul II la Jocurile Olimpice de la Montreal, 1976,
Moscova 1980, Los Angeles 1984, Seul 1988, Barcelona 1992, locul I la C.
M. de la Fort Worth 1979 şi Rotherdam1987, locul II la C.M. din 1978,
1983, 1985, 1989, locul III la Indianapolis în 1991, locul I la Dortmund
1994 şi Sabae 1995 şi locul III la J.O. de la Atlanta, locul I la Atena, iar la
C.E. gimnastica româneascăocupă numeroase locuri I.
Gimnasta Nadia Comăneci a deschis o eră nouă în gimnastica mondială,

devenind o figură legendară a secolului prin performanţele sale
fărăprecedent, fiind prima gimnastă care a obţinut nota 10 în concurs. La 14
ani, a fost campioană olimpică absolută la Montreal. De 3 ori consecutiv, a
fost campioana absolută a Europei (1975, 1977, 1979), câştigând şi alte
numeroase medalii de aur şi argint la probele pe aparate. Urmaşele ei,

Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş, Simona Păucă, Aurelia Dobre, Cristina

Bontaş, Lavinia Miloşevici, Gina Gogean, Simona Amânar, Maria Olaru,
Andreea Răducan, Cătălina Ponor au câştigat numereoase titluri şi medalii
olimpice, mondiale şi europene. La băieţi, urmaşii lui Dan Grecu au fost
Marius Gherman, Nicu Stroia, Marius Urzică, Dan Burincă, Marian
Drăgulescu, Ioan Suciu.
Rezultatele deosebite obţinute în marea performanţă demonstrează existenţa

unui sistem şi a unei şcoli de gimnastică românească, care a creat o tradiţie
şi care se bucură de recunoaşterea unanimă pe plan mondial
2.1 Locul educației fizice și sportului în planul de învățământ
LOCUL EDUCAŢIEI FIZICE IN PLANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Profesorul are la dispoziţie realizarea disciplinei Educaţie fizică pe
parcursul a 2 sau 3 ore săptămânal. Dacă se optează pentru 3 ore
săptămânal clasa respectivă numai poate studia o altă disciplină opţională.
Pentru această situaţie profesorul va trebui să îndeplinească obiectivele de
referinţă şi conţinuturile marcate cu asterisc în programa de educaţie fizică.
În cealaltă situaţie în care învăţătorul optează pentru doar 2 ore de educaţie

fizică se poate alege ca disciplină opţională o disciplină sportivă.
Specialiştii domeniului educaţiei fizice militează pentru realizarea acestor 3

ore fie sub forma de opţional sau nu, deoarece această disciplină asigură un
echilibru demonstrat între efortul intelectual şi cel fizic. Cunoscând acest
lucru profesorii de specialitate sau învăţătorii pot acţiona în favoarea
acumulării de cunoştinţe specifice altor discipline din planul de învăţământ
folosindu-se de exerciţiul fizic.
Succesul activităţii şcolare se poate obţine şi prin acţionarea asupra

componentelor psihomotricităţii atât de mult solicitate la celelalte materii
din planul de învăţământ. Noţiuni precum: diagonală, lungime, lăţime, şir,
linie, coloană, cerc, careu, bază de susţinere, viteză, accelerare, inerţie,
forţă, distanţă, tempou, ritm, interval, diametru, perimetru, etc., sunt
specifice altor discipline din plnul de învăţământ, dar sunt mereu uzate în
lecţia de educaţie fizică şi sport
Obiectivele educaţiei fizice sunt cele prevăzute în programele prevăzute şi
aprobate de Ministerul Educației.
Obiectivele cadru pentru educaţie fizică la clasele primare sunt:

 Menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi creşterea
capacităţii de adaptare a acestora la factorii de mediu; (OC1)
 Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării
abaterilor posibile de la aceasta; (OC2)
 Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază,
aplicativ-utilitare şi sportive elementare şi dezvoltarea calităţilor
motrice aferente; (OC3)
 Practicarea independentă a exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a
diferitelor sporturi; (OC4)

 Manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în fucnţie de un

sistem de reguli acceptate. (OC5)
Fiecare obiectiv cadru va fi realizat la nivelul prin intermediul obiectivelor

de referinţă.
Fiecare obiectiv ce referinţă este urmat de exemple de activităţi de învăţare,

care au scopul de a ghida profesorul în predarea corectă şi eşalonată a
conţinuturilor.
Urmărind exemplele de activităţi pentru fiecare obiectiv de referinţă date de

programa şcolară putem completa unele din ele în funcţie de nivelul clasei,
de posibilităţile materiale ale şcolii.
Ce asigură gimnastica prin mijloacele sale în lecția de educație fizică și

sport
Răspunsul la test se găseşte la pagina .
2.2 Locul și rolul gimnasticii în educație fizică școlară
LOCUL ŞI ROLUL GIMNASTICII ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ

ŞCOLARĂ
1. Gimnastica în programele de educaţie fizică
Scopul principal al practicării gimnasticii în şcoală, este menţinerea şi
întărirea sănătăţii şi asigurarea unui suport fizic corespunzător
practicării altor discipline sportive de către elevii talentaţi în această
direcţie. Din acest motiv, programele de educaţie fizică pentru toate
ciclurile de învăţământ acordă gimnasticii, alături de atletism, ponderea
cea mai mare.
Prin mijloacele sale, gimnastica asigură:

- capacitatea de organizare;
- dezvoltarea fizică armonioasă;
- dezvoltarea calităţilor motrice de bază la un nivel superior;
- formarea deprinderilor specifice gimnasticii de performanţă;
- corectarea deficienţelor fizice şi prevenirea apariţiei acestora.
2. Scopul şi sarcinile gimnasticii în şcoală

Scopul principal al predării gimnasticii în şcoală este identic cu cel al
educaţiei fizice şi anume, dezvoltarea şi perfecţionarea pregătirii fizice
multilaterale şi armonioase a organismului.

Gimnastica în şcoala o regăsim în toate ciclurile de învăţamânt, având

un rol foarte important pentru dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă a
organismului în creştere, stimularea şi ameliorarea tuturor funcţiilor
organismului, întărirea sănătăţii, asigurarea unui suport fizic de bază
necesar practicării gimnasticii de performanţă şi iniţierea în alte
sporturi.
Sarcinile gimnasticii în şcoală:

• disciplinarea şi organizarea colectivului;
• captarea atenţiei şi crearea unei bune dispoziţii;
• omogenizarea colectivului în privinţa modului în care se mişcă şi
răspund la comenzi, într-un ritm vioi şi unitar;
• formarea unei ţinute corecte;
• adaptarea treptată a organismului la efort (încălzire generală).
Finalitatea acestor exerciţii aplicate corect şi eficient o reprezintă:

- dezvoltarea memoriei, a siguranţei în execuţie, a coordonării
şi a sincronizării, a educării trăsăturilor de caracter – curaj,
voinţă, consecvenţă, disciplină, responsabilitate,
- formarea unei educaţii civice, ecologice, pentru sănătate ,
etc.
Disciplina gimnastica dispune de un conţinut bogat şi variat de mijloace

şi forme de organizare, și se poate practica în condiţii de desfășurare
diferite şi bază materială (aer liber, sală de sport, spaţii impovizate, săli
de fitness etc.).
Prin conţinutul specific şi complexitatea ei, gimnastica oferă

posibilitatea de a acţiona eficient şi selectiv asupra diferitelor grupe
musculare şi articulaţii, având un scop bine determinat.
Spre deosebire de alte sporturi, unde performanţele sunt măsurabile (în

timp şi spaţiu), la gimnastică mişcările sunt specifice prin formă, ritm,
tempou, amplitudine, corectitudine, expresivitate etc.
Caracterul natural al mişcărilor din gimnastică influentează nivelul

dezvoltării calităţilor motrice şi psihomotrice, cu accent pe forţă,
capacitatea coordinativă cu toate componentele ei, mobilitate articulară
şi suplete musculară precum şi a calităţilor moral-volitive.
3. Forme de practicarea a gimnasticii în şcoala

Practicarea exerciţiilor de gimnastică în şcoală se realizează prin mai
multe forme din curriculum la dicizia şcolii: optionale şi activităţi
extraşcolare (cercuri, ansambluri) sportive.
_ lecţia de educaţie fizică cu teme din gimnastică – forma de bază;
_ gimnastica de înviorare (de dimineaţă);
_ gimnastica în timpul pauzelor organizatorice;
_ minutul de gimnastică în timpul orelor de curs;
_ gimnastica individuală executată acasă, în timpul liber după
indicaţiile profesorului;
_ antrenamentele de gimnastică în cadrul cercurilor sportive (ore de

activităţi sportive).
_ activitățile opționale organizate pe grupe din aceeaşi clasă sau pe
nivel de clasă cu titluri sugestive: „gratie şi armonie”, „mica
gimnastă”, „pentru tine (aerobic)”, „acrogym” etc.
_ extracurricular: cerc de gimnastică artistică, cerc de gimnastică
aerobică sau ritmică şi dans (modern, societate, sportiv , popular)
euritmie, majorete etc.

Enumerați sarcinile gimnasticii în școală.
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

În loc de
în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
rezumat
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare
Nr. 2 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.
Care este rolul educației fizice în România?
Răspunsul 2.1
• Menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi creşterea
capacităţii de adaptare a acestora la factorii de mediu;
• Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării
abaterilor posibile de la aceasta;
• Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază,
aplicativ-utilitare şi sportive elementare şi dezvoltarea calităţilor
motrice aferente;
Răspunsul 2.2
Sarcinile gimnasticii în şcoală:

• disciplinarea şi organizarea colectivului;

• captarea atenţiei şi crearea unei bune dispoziţii;
• omogenizarea colectivului în privinţa modului în care se mişcă şi
răspund la comenzi, într-un ritm vioi şi unitar;
• formarea unei ţinute corecte;
• adaptarea treptată a organismului la efort (încălzire generală).
1. DAMIAN M., POPESCU R. – Gimnastica acrobatică, tehnică ,

metodică, Constanţa, 2000.
2. DAMIAN M., - Gimnastica de bază, Editura Ovidius University
Press Constanţa, 2002.

Elemente acrobatice
ELEMENTE ACROBATICE ( I )
Cuprins Pagina

3.1 Cumpăna
3.2 Sfoară
3.3 Pod

Elemente acrobatice

 Însuşirea bagajului de cunoştinţe teoretico-metodice cu privire
la conţinutul gimnasticii de bază
 Însuşirea de noi cunoştinţe şi deprinderi din gimnastica de
bază şi gimnastica artistică; învăţare şi perfecţionare, exerciţiul
individual la aparatele de gimnastică
3.1Cumpăna
Cumpăna asimetrică
Element static de echilibru, forţă şi mobilitate, în care corpul se sprijină
pe un picior, cu greutatea pe el, piciorul liber ridicat lateral trunchiul
aplecat înainte 90º, braţul opus piciorului de sprijin în jos, celălalt
lateral.
TEHNICA DE EXECUŢIE
Poziţia iniţială – stând.
Aplecarea trunchiului înainte la 90º concomitent cu ridicarea unui picior
lateral la orizontală. Ducerea braţului opus piciorului de sprijin jos
înainte, celălalt lateral. Spatele se menţine drept, capul în uşoară extensie
privirea înainte. Mişcările se execută lent şi controlat pentru a se menţine
echilibrul. Poziţia finală se menţine 3-4 secunde.
VARIANTE
Cumpănă asimetrică din cumpănă pe un genunchi.
ANALIZA BIOMECANICĂ
- reperul faţă de care raportăm mişcarea este solul;
- verigile corpului sunt situate pe axe orizontale faţă sol cu excepţia
piciorului de sprijin care este perpendicular pe sol;
- baza de susţinere se reduce la suprafaţa plantară a piciorului de
sprijin;
- echilibrul este instabil menţinut cu greutate datorită suprafeţei de

Elemente acrobatice
sprijin mică şi a poziţiei asimetrice a poziţiei corpului.

- lanţurile cinematice sunt deschise pentru cap trunchi piciorul liber
şi braţe, iar pentru piciorul de sprijin lanţul cinematic este închis;
- centrul general se găseşte deasupra suprafeţei de sprijin în poziţie
înaltă;
- segmentele corpului sunt în poziţie de compensare, proiecţia
centrului de greutate cade în interiorul bazei de susţinere;
- unghiul de stabilitate este dificil de realizat datorită asimetriei
dintre verigile corpului şi a oscilaţiilor centrului de greutate care se
deplasează frontal spre segmentele libere ale corpului producând căderea
pe sol a piciorului ridicat;
- efortul este static de menţinere şi fixare. Participă lanţurile
musculare ale triplei extensii pentru membrele inferioare, lanţul
muscular al şanţurilor vertebrale pentru cap şi trunchi iar muşchii
centurii scapulo-humerale pentru poziţia braţelor;
- condiţii de stabilitate – unghiurile sunt apropiate de 90º, asimetria
segmentelor este compensatorie;
- forţa externă perturbatoare, gravitaţia duce la căderea şi
răsturnarea corpului faţă de reazem (sol).
CALITĂŢI MOTRICE
- echilibru;
- mobilitate coxo-femurală;
- elasticitate musculară;
- forţă de susţinere pentru membrele inferioare;
- forţă la nivelul trunchiului.
EXERCIŢII PREGĂTITOARE
- ridicare pe vârfuri din poziţii înalte;
- coborâri în poziţii joase pe vârfuri;
- idem pe un picior;
- balansări de picioare în toate direcţiile;
- balansări cloche în plan frontal;
- rotări în articulaţia coxo-femurală.
EXERCIŢII AJUTĂTOARE
- exerciţii la scara fixă pentru fixarea piciorului liber sprijinit cu
vârful pe scară.
Care sunt calităţile motrice necesare?

Elemente acrobatice
3.2 Sfoara
Sfoară
Element static de mare mobilitate în articulaţiile coxo-femurale şi de

elasticitate musculară la nivelul membrelor inferioare, realizat prin
depărtarea acestora în planuri diferite la 180º sau mai mult.
Din stând, fandare înainte a unui picior, trecere în sfoară în plan sagital,
prin alunecarea progresivă a piciorului din înapoi până la atingerea
solului pe toată lungimea membrelor inferioare care în final se deschid
la un unghi de 180º. Piciorul din faţă ia contact cu solul pe partea
posterioară, iar cel din înapoi ia contact pe partea anterioară, bazinul se
menţine pe verticală, în poziţie foarte joasă, iar linia umerilor se
menţine perpendicular faţă de planul sagital al sforii.
VARIANTE
- semisfoară;
- sfoară laterală;
- sfoară verticală;
- sfoară verticală cu trunchiul îndoit la piciorul de sprijin cu apucarea la
nivelul gleznelor, sau cu trunchiul îndoit lateral;
- sfoară în poziţii răsturnate (stând pe cap, stând pe mâini, stând pe
omoplaţi);
- deschidere în sfoară în săritură;
- sfoara cu piciorul îndoit la cap;
- sfoara cu trunchiul în extensie sau îndoit înainte.
- reperul faţă de care raportăm elementul sfoară este solul;
- verigile corpului sunt situate asimetric, mai aproape de axa orizontală
care este situată pe sol prin deschiderea membrelor inferioare la 180º şi
sprijinirea pe toată lungimea lor, iar axa trunchiului este verticală.
Segmentele membrelor inferioare (labă, gambă, coapsă) sunt extinse la
maximum din articulaţii, trunchiul şi braţele pot lua poziţii diferite;
- baza de susţinere este mare pe toată suprafaţa membrelor inferioare,
dar îngustă, ceea ce duce la un echilibru precar;
- echilibrul devine instabil în condiţiile în care lipseşte mobilitatea în
articulaţia coxo-femurală, şi prin poziţia nefirească în care se găseşte
corpul;
- lanţurile cinematice sunt deschise pentru cap, trunchi şi membrele
superioare iar pentru membrele inferioare sunt lanţuri cinematice
închise;
- centrul de greutate al corpului corespunde suprafeţei de sprijin, deci
este aproape de sol. Proiecţia centrului de greutate cade în mijlocul
bazei de susţinere;

Elemente acrobatice
- efortul este de menţinere şi de fixare; lanţurile musculare principale

sunt: labă - gambă - coapsă, lanţul triplei extensii, întreaga sarcină de
menţinere a acestei poziţii este preluată de aceste lanţuri, sprijinite pe
toată lungimea lor pe sol. Lanţul muşchilor şanţurilor vertebrale menţin
poziţia verticală a trunchiului;
- condiţiile de stabilitate sunt asigurate de suprafaţa de sprijin pe toată
lungimea membrelor inferioare şi de poziţia perpendiculară a trenului
superior faţă de reper.
CALITĂŢI MOTRICE NECESARE

- mobilitate articulară coxo-femurală;
- mobilitate la nivelul gleznelor;
- elasticitate musculară, în special a membrelor inferioare.
- exerciţii de arcuire, balans, rotare a membrelor inferioare în toate
planurile şi direcţiile;
- exerciţii cu partener;
- exerciţii din poziţii înalte, joase;
- exerciţii la scara fixă individual, pe perechi;
- exerciţii din aşezat depărtat;
- deplasări în sprijin depărtat;
- exerciţii din culcat dorsal cu arcuiri, cu partener.
Exerciţii individuale la sol:
- sprijin depărtat, mărirea depărtării cu (sprijinul mâinilor pe sol), în

plan sagital sau frontal;
- din sprijin fandat înainte, alunecări controlate a piciorului din spate
susţinând greutatea corpului pe mâini;
- la scara fixă sau la bara de perete, piciorul sprijinit pe şipcă la nivel
convenabil, alunecări controlate în sfoară;
- din depărtat, întoarceri 90º stânga sau dreapta cu trecere controlată în
sfoară;
- din aşezat depărtat cu trunchiul la verticală, alunecarea unui picior
înapoi şi sfoara sagitală;
- folosirea băncii de gimnastică pentru mărirea unghiului de deschidere
a sforii peste 180º;
Pentru elasticitatea musculaturii:

- exerciţii de întindere (stretching) din diferite poziţii iniţiale (stând
aşezat) în direcţii diferite: înainte, lateral, înapoi;
- rostogoliri înainte, înapoi din depărtat în depărtat.
INDICAŢII METODICE
- se referă la menţinerea axei umerilor şi a bazinului perpendicular pe
axa membrelor inferioare;
- la aşezarea piciorului dinapoi pe partea anterioară şi a celui dinainte pe
partea posterioară.

Elemente acrobatice
GREŞELI FRECVENTE
- greşelile provin din lipsa de mobilitate a articulaţiei coxo-femurale şi a
elasticităţii musculare;
- îndoiri la nivelul genunchilor şi unghiuri de deschidere a membrelor
inferioare de diferite grade;
- aşezarea pe coapsa piciorului din faţă;
- sprijinul mâinilor pe sol;
- poziţia liniei umerilor incorectă.
FORME DE ASIGURARE
- se intervine prin apucarea braţelor sau a trunchiului, pentru menţinerea
corpului în poziţie corectă.
Sfoara se poate realiza dintr-o mare varietate a poziţiei iniţiale.
VARIANTE
- semisfoară;
- sfoară laterală;
- sfoară verticală;
- sfoară verticală cu trunchiul îndoit la piciorul de sprijin cu apucarea la
nivelul gleznelor, sau cu trunchiul îndoit lateral;
- sfoară în poziţii răsturnate (stând pe cap, stând pe mâini, stând pe
omoplaţi);
- deschidere în sfoară în săritură;
- sfoara cu piciorul îndoit la cap;
- sfoara cu trunchiul în extensie sau îndoit înainte.
- reperul faţă de care raportăm elementul sfoară este solul;
- verigile corpului sunt situate asimetric, mai aproape de axa orizontală
care este situată pe sol prin deschiderea membrelor inferioare la 180º şi
sprijinirea pe toată lungimea lor, iar axa trunchiului este verticală.
Segmentele membrelor inferioare (labă, gambă, coapsă) sunt extinse la
maximum din articulaţii, trunchiul şi braţele pot lua poziţii diferite;
- baza de susţinere este mare pe toată suprafaţa membrelor inferioare,
dar îngustă, ceea ce duce la un echilibru precar;
- echilibrul devine instabil în condiţiile în care lipseşte mobilitatea în
articulaţia coxo-femurală, şi prin poziţia nefirească în care se găseşte
corpul;
- lanţurile cinematice sunt deschise pentru cap, trunchi şi membrele
superioare iar pentru membrele inferioare sunt lanţuri cinematice
închise;
- centrul de greutate al corpului corespunde suprafeţei de sprijin, deci

Elemente acrobatice
este aproape de sol. Proiecţia centrului de greutate cade în mijlocul

bazei de susţinere;
- efortul este de menţinere şi de fixare; lanţurile musculare principale
sunt: labă - gambă - coapsă, lanţul triplei extensii, întreaga sarcină de
menţinere a acestei poziţii este preluată de aceste lanţuri, sprijinite pe
toată lungimea lor pe sol. Lanţul muşchilor şanţurilor vertebrale menţin
poziţia verticală a trunchiului;
- condiţiile de stabilitate sunt asigurate de suprafaţa de sprijin pe toată
lungimea membrelor inferioare şi de poziţia perpendiculară a trenului
superior faţă de reper.

- mobilitate articulară coxo-femurală;
- mobilitate la nivelul gleznelor;
- elasticitate musculară, în special a membrelor inferioare.
- exerciţii de arcuire, balans, rotare a membrelor inferioare în toate
planurile şi direcţiile;
- exerciţii din poziţii înalte, joase;
- exerciţii la scara fixă individual, pe perechi;
- exerciţii din aşezat depărtat;
- deplasări în sprijin depărtat;
- exerciţii din culcat dorsal cu arcuiri, cu partener.
Exerciţii individuale la sol:
- sprijin depărtat, mărirea depărtării cu (sprijinul mâinilor pe sol), în

plan sagital sau frontal;
- din sprijin fandat înainte, alunecări controlate a piciorului din spate
susţinând greutatea corpului pe mâini;
- la scara fixă sau la bara de perete, piciorul sprijinit pe şipcă la nivel
convenabil, alunecări controlate în sfoară;
- din depărtat, întoarceri 90º stânga sau dreapta cu trecere controlată în
sfoară;
- din aşezat depărtat cu trunchiul la verticală, alunecarea unui picior
înapoi şi sfoara sagitală;
- folosirea băncii de gimnastică pentru mărirea unghiului de deschidere
a sforii peste 180º;
Pentru elasticitatea musculaturii:

- exerciţii de întindere (stretching) din diferite poziţii iniţiale (stând
aşezat) în direcţii diferite: înainte, lateral, înapoi;
- rostogoliri înainte, înapoi din depărtat în depărtat.
INDICAŢII METODICE

Elemente acrobatice
- la aşezarea piciorului dinapoi pe partea anterioară şi a celui dinainte pe

partea posterioară.
GREŞELI FRECVENTE
- greşelile provin din lipsa de mobilitate a articulaţiei coxo-femurale şi a
elasticităţii musculare;
- îndoiri la nivelul genunchilor şi unghiuri de deschidere a membrelor
inferioare de diferite grade;
- aşezarea pe coapsa piciorului din faţă;
- sprijinul mâinilor pe sol;
- poziţia liniei umerilor incorectă.
FORME DE ASIGURARE
- se intervine prin apucarea braţelor sau a trunchiului, pentru menţinerea
corpului în poziţie corectă.
Indicaţii metodice

- la aşezarea piciorului dinapoi pe partea anterioară şi a celui dinainte
pe partea posterioară
3.3 Pod
Pod
Element static de mare mobilitate şi elasticitate musculară în care corpul este
îndoit înapoi, într-o extensie pronunţată, sprijinindu-se pe mâini şi picioare.
Din stând depărtat cu braţele sus, îndoirea lentă a trunchiului înapoi, cu
braţele întinse şi capul în extensie; în timpul coborârii greutatea corpului se
menţine pe picioare, cu bazinul uşor împins spre înainte.
Momentul de finalizare al elementului corespunde cu aşezarea palmelor pe

sol, cât mai aproape de sprijinul picioarelor şi repartizarea egală a greutăţii
corpului pe punctele de sprijin. Braţele se menţin întinse. Pentru ridicarea din
pod centrul de greutate se transferă de pe mâini spre picioare printr-o
impulsie energică a mâinilor în sol.

Elemente acrobatice
Podul se poate executa cu centrul de greutate deplasat pe mâini.
VARIANTE
- podul cu genunchii întinşi;
- podul cu un picior ridicat întins;
- podul cu un picior ridicat îndoit;
- podul din culcat, din stând, din stând pe mâini;
- pod pe antebraţe, de pe genunchi;
- ca element de trecere pentru răsturnări lente.
Element static de mare mobilitate, podul se execută în condiţiile următoare:
- reperul faţă de care ne raportăm este solul;

- axa lungă a corpului este mai aproape de orizontală şi cade paralel cu solul;
- sprijinul este inferior pe cele patru membre ale corpului;
- condiţii grele pentru respiraţie şi circulaţie;
- segmentele corpului sunt în poziţiile:
- mâinile flectate dorsal la 90º;
- antebraţele extinse pe braţe;
- umerii extinşi pe trunchi;
- coapsa extinsă pe trunchi;
- coloana vertebrală în puternică extensie;
- gamba în uşoară extensie pe coapsă;
- laba flectată pe gambă la 90º.
- baza de susţinere este relativ mare, ea se poate micşora cu cât mobilitatea
coloanei vertebrale este mai mare, iar centrul de greutate este mai sus;
- poziţia centrului de greutate se situează deasupra suprafeţei de sprijin;
- echilibrul instabil este totuşi favorizat de sprijinul pe cele patru membre;
- activitatea muşchilor este mixtă în condiţii de cedare pentru trenul superior
şi în condiţii de fixare şi menţinere pentru trenul inferior, efortul static de
menţinere este depus de un lanţ static muscular arcuit care porneşte de la
membrele superioare, trece prin trunchi şi se continuă la membrele
inferioare;
- forţele externe perturbatoare duc la căderea corpului dacă acesta nu se
menţine corect în cele patru puncte de reazem.

- mobilitatea articulară – în regiunea lombară şi centura scapulo-humerală;
- elasticitate musculară – a coapsei, abdomenului şi trunchiului.

Elemente acrobatice
- exerciţii de îndoire, întindere, arcuire, balansare, rotare;
- exerciţii cu îngreuiere;
- exerciţii la scara fixă;
- pentru trunchi în plan anterior, lateral, posterior;
- pentru centura scapulo-humerală.
- aşezat depărtat cu picioarele îndoite – cu spatele la scara fixă – apucat la
nivelul umerilor – ridicare în stând în poziţie extinsă a corpului, revenire în
poziţie iniţială;
- exerciţii la scara fixă, coborâre şi ridicare din pod, treaptă cu treaptă;
- exerciţii speciale pentru accentuarea extensiei la nivelul articulaţiei
scapulo-humerale cu partener;
- din stând depărtat îndoiri înapoi a trunchiului progresive cu arcuire sau
menţinere, greutatea rămâne pe picioare. Acelaşi exerciţiu până la atingerea
solului cu mâinile fără a trece greutatea pe mâini revenire în poziţie iniţială;
- din stând pe genunchi extensii progresive ale trunchiului până la atingerea
solului cu mâinile;
- culcat dorsal, picioarele îndoite mâinile sprijinite lângă umeri pe sol,
ridicarea în pod şi trecerea greutăţii de pe picioare pe mâini şi invers;
- din culcat dorsal ridicarea în pod cu ajutor şi fără;
- din stând depărtat, coborâre şi ridicare în pod cu ajutor.
INDICAŢII METODICE
Se referă la menţinerea corectă a centrului de greutate în fiecare fază de
execuţie.
GREŞELI FRECVENTE
- din lipsă de mobilitate podul nu are înălţime optimă;
- genunchii şi braţele sunt îndoite;
- distanţa dintre mâini şi picioare foarte mare;
- lipsa de mobilitate la nivelul scapulo-humerale atrage după sine poziţia
greşită faţă de sprijin;
- capul nu se menţine în extensie, se flectează pe trunchi şi duce la
dezechilibrare şi cădere pe spate.
FORME DE ASIGURARE
Din lateral, la nivel lombar.

Care sunt exerciţii pregătitoare ?

Elemente acrobatice
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte

În loc de rezumat prezentate în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la
început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de

învăţare Nr. 3 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.
Faceti analiza biomecanica pentru pod.
3.1
- echilibru;
- mobilitate coxo-femurală;
- elasticitate musculară;
- forţă de susţinere pentru membrele inferioare;
- forţă la nivelul trunchiului
3.2.
- la aşezarea piciorului dinapoi pe partea anterioară şi a celui dinainte
pe partea posterioară
3.3.
- exerciţii de îndoire, întindere, arcuire, balansare, rotare;
- exerciţii cu îngreuiere;
- exerciţii la scara fixă;
- pentru trunchi în plan anterior, lateral, posterior;
- pentru centura scapulo-humerală.


Elemente acrobatice
ELEMENTE ACROBATICE ( II )
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4.............................................................................. 000

4.1 Rostogolirea înainte din ghemuit în ghemuit
4.2 Rostogolirea înapoi din ghemuit în ghemuit

Elemente acrobatice

 Însuşirea bagajului de cunoştinţe teoretico-metodice cu privire la
conţinutul gimnasticii de bază
 Însuşirea de noi cunoştinţe şi deprinderi din gimnastica de bază
şi gimnastica artistică; învăţare şi perfecţionare, exerciţiul
4.1 ROSTOGOLIREA ÎNAINTE DIN GHEMUIT ÎN GHEMUIT

ROSTOGOLIREA ÎNAINTE DIN GHEMUIT ÎN GHEMUIT
Element acrobatic dinamic de rotare în jurul axei transversale în plan sagital
spre înainte cu corpul grupat. Segmentele corpului i-au contact cu solul în
mod succesiv.
În timpul rostogolirii, deplasarea centrului de greutate al corpului se face de
pe picioare pe braţe, pe spate şi din nou pe picioare.
Din sprijin ghemuit, înclinarea trunchiului înainte, simultan cu împingerea

în sol a picioarelor.
Braţele îndoite, coatele pe lângă corp, palmele se aşează pe sol cu degetele

orientate înainte, bărbia trasă în piept.
Corpul ia contact cu solul pe partea posterioară a capului, cefei, omoplaţilor,

bazinului, timp în care trunchiul rămâne ghemuit cu membrele inferioare
apropiate.
În momentul în care tălpile ajung în contact cu solul, braţele se duc înainte

şi astfel se recapătă poziţia de echilibru.
- reperul faţă de care raportăm elementul acrobatic este solul;
- rostogolirea înainte din ghemuit în ghemuit reprezintă o mişcare de rotaţie
a corpului pe sol în plan sagital în jurul axei transversale a corpului.
Segmentele corpului sunt strâns grupate în jurul centrului general de

greutate şi a axei transversale. Corpul cu şoldurile, genunchii şi gleznele
flectate, se sprijină pe plante sau pe partea anterioară a regiunii plantare (pe
vârfuri); trunchiul flectat ventral, membrele superioare extinse pe lângă

Elemente acrobatice
trunchi. În rostogolire părţile corpului sunt în contact succesiv cu solul;

- sprijinul este inferior mixt, pe tălpi şi pe mâini;
- lanţurile cinematice ale membrelor superioare şi inferioare sunt închise, iar
lanţul cinematic cap, trunchi, bazin este deschis. Poziţia lor este temporară
deoarece succesiunea contactului cu solul se schimbă continuu;
- corpul în flexie generalizată descrie o traiectorie curbilinie cu o viteză
optimă, uniformă, până la revenirea pe ambele tălpi când aceasta se reduce;
- activitatea musculară este de învingere la începutul mişcării şi de cedare
spre sfârşitul mişcării, când printr-o serie de forţe de frânare, viteza de
execuţie se micşorează până la anulare;
- flexia ventrală a trunchiului este asigurată prin efortul static de menţinere
depus de muşchii şanţurilor vertebrale, iar impulsia iniţială este dată de
extensia energică a lanţurilor triplei extensii a membrelor inferioare;
- baza de susţinere este reprezentată de punctele de sprijin (tălpi şi mâini) şi
de suprafaţa dreptunghiulară variabilă pe care se deplasează centrul de
greutate, fără a mai reveni la punctul de plecare;
- poziţia centrului de greutate deşi se află deasupra punctelor de sprijin, este
foarte joasă, asigurând un echilibru optim;
- condiţiile de stabilitate sunt favorizate pe lângă elementele mai sus
menţionate (sprijinul mixt, centrul de greutate), de menţinerea suprafeţei de
susţinere pe care o produce rostogolirea;
- forţele interne pot fi perturbatoare atunci când rigiditatea musculaturii
spatelui nu permite o rotunjire a acestuia deajuns pentru a putea rula pe sol
de pe ceafă până pe tălpi;
- forţele externe perturbatoare şi care influenţează negativ sunt gravitaţia,
inerţia, reacţia solului prin apariţia forţelor de frecare între corp şi sol.

- mobilitatea coloanei vertebrale pe toată lungimea ei în plan anterior;
- elasticitatea musculară la nivelul spatelui, gâtului, membrelor inferioare;
- forţa la nivelul extensorilor braţelor;
- viteză de execuţie;
- orientare spaţială.
- îndoiri ale trunchiului în plan anterior;
- îndoiri şi întinderi de braţe la perete, la bancă, din poziţie de pe genunchi;
- săritura „iepuraşului”.
- din aşezat, trecere în aşezat grupat;
- din culcat dorsal, gruparea genunchilor la piept cu apucarea gambelor şi
apropierea capului;
- din aşezat grupat, rulări înapoi şi înainte;
- din sprijin ghemuit, ridicarea bazinului, rotunjirea spatelui, capul cu bărbia
în piept şi revenire;
- din sprijin ghemuit, rulări înapoi şi înainte;
- din stând pe omoplaţi, rulare înainte în sprijin ghemuit;
- rostogolire înainte în condiţii uşurate pe plan înclinat;
- rostogolire înainte cu ajutor.

Elemente acrobatice
INDICAŢII METODICE
- se referă la gruparea corectă a segmentelor, la realizarea unei forme sferice
a corpului;
- poziţia corectă a segmentelor membrelor inferioare cu gambele şi
genunchii apropiaţi;
- poziţia capului cu bărbia în piept;
- imprimarea unei viteze iniţiale optime şi menţinerea grupării segmentelor
până la trecerea greutăţii corpului pe picioare la revenite;
- impulsia egală în palme pentru a nu devia planul sagital al rostogolirii.
GREŞELI FRECVENTE
- braţele şi picioarele nu împing suficient de energic în sol, pentru a
imprima corpului viteză necesară rostogolirii;
- împingerea inegală în braţe;
- aşezarea palmelor pe sol prea apropiate sau prea depărtate;
- aplecarea capului cu întârziere;
- bărbia nu este trasă în piept iar capul nu ia contact cu solul pe partea
posterioară;
- spatele nerotunjit;
- genunchii se întind şi se depărtează prea mult de piept;
- genunchii depărtaţi la revenire;
- aşezarea palmelor pe sol la ridicare.
FORME DE ASIGURARE
- se dă din lateral cu o mână pe partea posterioară a capului, iar cu cealaltă
la nivelul bazinului.

Care sunt indicaţiile metodice pentru rostogoliri?
4.2 ROSTOGOLIREA ÎNAPOI DIN GHEMUIT ÎN GHEMUIT

ROSTOGOLIREA ÎNAPOI DIN GHEMUIT ÎN GHEMUIT
Element acrobatic dinamic constând dintr-o rotare completă în jurul axei
transversale în plan sagital spre înapoi, în care părţile corpului vin în
contact cu solul în mod succesiv.
Ghemuit, cu spatele spre direcţia de execuţie, trunchiul îndoit pe coapse,
capul aplecat înainte cu bărbia în sprijin pe piept, mâinile pe sol sau pe

Elemente acrobatice
genunchi. Mişcarea începe prin dezechilibrare înapoi, moment în care se

imprimă o viteză de execuţie optimă, bazinul rulează pe sol, se continuă pe
spate cu genunchii grupaţi spre piept, braţele se duc îndoite peste cap şi se
sprijină pe palme de o parte şi de alta a umerilor şi împing în sol pentru
continuarea mişcării de rotare; centrul de greutate trece peste cap, antrenând
membrele inferioare în mişcarea de răsturnare şi ajungând în poziţie finală
în sprijin pe sol, pe tălpi.
- reperul faţă de care ne raportăm este solul;
- element acrobatic dinamic, se execută în permanent contact cu solul;
- elementul se execută în plan sagital înapoi;
- din stând ghemuit braţele se aşează în contact cu solul, printr-o împingere
în palme şi în tălpi concomitent cu înclinarea corpului spre înapoi,
echilibrul se pierde;
- segmentele corpului se găsesc în grupare generalizată, în jurul axei de
rotare;
- sprijinul este inferior pe tălpi;
- lanţurile cinematice ale membrelor inferioare sunt închise, iar ale braţelor
pot fi deschise dacă nu se sprijină pe sol sau pe genunchi; lanţul cinematic
cap, trunchi şi bazin este deschis, atunci când nu este în contact cu solul, iar
la contactul cu acesta, în mod progresiv, bazin, spate, umeri, ceafă şi palme
devine lanţ cinematic închis, până la revenirea în poziţia iniţială;
- traiectoria este curbilinie;
- viteza imprimată prin dezechilibrare înapoi, trebuie să fie optimă pentru a
răsturna corpul până la revenirea pe tălpi, moment în care se reduce viteza
în vederea finalizării mişcării;
- activitatea musculaturii este de cedare şi de învingere în funcţie de
momentele de deplasare a centrului de greutate pe suprafaţa de sprijin;
- poziţia centrului de greutate se găseşte deasupra sprijinului, dar foarte
coborât;
- în timpul rostogolirii echilibrul este optim prin luarea contactului cu solul
pe toată suprafaţa trunchiului;
- condiţiile de stabilitate sunt favorabile şi datorită mărimii suprafeţei bazei
de susţinere;
- echilibrul poate fi păstrat dacă forţele interne nu se opun mişcării de
rotaţie a corpului. Acestea pot fi perturbatoare atunci când rigiditatea
musculaturii spatelui nu permite o rotunjire a acestuia deajuns pentru a
putea rula pe sol de pe ceafă până pe tălpi;
- forţele interne sunt reprezentate de rigiditatea articulaţiilor coxo-femurale,
a gâtului şi a coloanei vertebrale pe toată lungimea;
- forţele externe perturbatoare sunt gravitaţia, inerţia, reacţia reazemului şi
apariţia forţelor de frecare.

Elemente acrobatice

- mobilitatea coloanei vertebrale pe toată lungimea ei în plan anterior;
- elasticitatea musculară la nivelul spatelui, gâtului, membrelor inferioare;
- forţa la nivelul extensorilor braţelor;
- orientare spaţială;
- simţ chinestezic.
- din aşezat grupat, rulări înapoi şi înainte;
- acelaşi cu aşezarea palmelor pe sol;
- din aşezat grupat, rulări înainte şi înapoi cu aşezarea genunchilor deasupra
capului, pe sol;
- din ghemuit cu faţa la spalier împingere în braţe la nivelul umerilor în
scară, rulare înapoi cu sprijinul palmelor pe sol la nivelul urechilor,
degetele spre spalier;
- rostogolire înapoi din ghemuit în ghemuit, de pe o suprafaţă mai înaltă pe
un plan înclinat, cu ajutor;
- stând pe omoplaţi, rostogolire înapoi cu ajutor;
- din ghemuit rulare înapoi cu aşezarea palmelor pe sol şi revenire.
- exerciţii de îndoire înainte cu menţinere, răsuciri şi rotari;
- exerciţii pasive cu partener;
- rulări înapoi din aşezat, revenire în poziţia iniţială;

- flotări în sprijin pe banca de gimnastică;
- fandări laterale.
- se referă la gruparea corectă a segmentelor, la realizarea unei forme
sferice a corpului;
- imprimarea unei viteze iniţiale optime şi menţinerea grupării segmentelor
până la trecerea greutăţii corpului pe picioare la revenire;
GREŞELI FRECVENTE

Elemente acrobatice

- bărbia nu este trasă în piept, spatele nerotunjit, iar contactul cu solul nu se
realizează în mod succesiv;
- braţe şi picioarele nu împing deajuns de energic în sol, pentru a imprima
corpului viteza necesară rostogolirii;
- genunchii se întind şi se depărtează prea mult de piept.
FORME DE ASIGURARE
- se execută din lateral la nivelul capului şi a bazinului;
- asigurarea spaţiului de lucru cu saltele.
Care sunt greșelile fregvente?
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

rezumat în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Care sunt exercițiile ajutătoare pentru rostogolirea înainte din ghemuit

în ghemuit?

Elemente acrobatice
4.1
- se referă la gruparea corectă a segmentelor, la realizarea unei forme
sferice a corpului;
- imprimarea unei viteze iniţiale optime şi menţinerea grupării
segmentelor până la trecerea greutăţii corpului pe picioare la revenite;
4.2
- bărbia nu este trasă în piept, spatele nerotunjit, iar contactul cu solul
nu se realizează în mod succesiv;
- braţe şi picioarele nu împing deajuns de energic în sol, pentru a
imprima corpului viteza necesară rostogolirii;
- genunchii se întind şi se depărtează prea mult de piept.


Elemente acrobatice
ELEMENTE ACROBATICE ( III )
Cuprins Pagina

5.1 Stând pe omoplați
5.2 Stând pe cap
5.3 Stând pe mâini

Elemente acrobatice

 Însuşirea de noi cunoştinţe şi deprinderi din gimnastica de bază
şi gimnastica artistică; învăţare şi perfecţionare, exerciţiul
5.1 Stând pe omoplați
Stând pe omoplați
Element static de forţă şi echilibru în care corpul ia poziţie
verticală răsturnată – sprijinul se realizează pe omoplaţi, ceafa, cap şi braţe.
Poziţia iniţială este culcat dorsal. Membrele inferioare se duc peste
cap, cu ridicarea controlată a bazinului de pe sol, urmează extinderea
acestora la verticală, moment în care sprijinul se realizează pe omoplaţi,
ceafă şi braţe, mâinile ajută la menţinerea corpului.
VARIANTE
- poziţii de plecare diferite: stând, aşezat, aşezat şi îndoirea trunchiului
înainte;
- elementul stând pe omoplaţi realizează variante prin schimbarea
poziţiei picioarelor: semisfoară, sfoară şi cu genunchii îndoiţi;
- prin rostogolire înapoi, treceri în poziţii de cumpănă pe un genunchi,
semisfoară.
Elementul stând pe omoplaţi se realizează în condiţiile în care:
- axa corpului este longitudinală şi cade perpendicular pe sol, corpul
fiind răsturnat;
- reperul faţă de care raportăm elementul este solul;
- verigile de sprijin sunt reprezentate de cap, ceafă, omoplaţi şi braţe,
corpul fiind răsturnat cu capul în jos;
- echilibrul instabil din cauza condiţiilor nefireşti în care se execută
elementul;
- lanţurile cinematice care participă devin închise pentru: cap,
trunchi, braţe şi deschise pentru: membrele inferioare;
- traiectoria mişcării curbilinie se realizează prin mişcarea de rulare a
corpului pe sol;
- centrul de greutate al corpului se găseşte deasupra suprafeţei de
sprijin în condiţii de răsturnare a corpului;
- activitatea muşchilor întregului corp este de fixare şi menţinere a
poziţiei nefireşti;
- forţele interne prin contracţia puternică a muşchiului realizează
menţinerea poziţiei stând pe omoplaţi;
- forţa externă perturbatoare, gravitaţia duce la căderea şi răsturnarea

Elemente acrobatice
corpului faţă de reazem (sol);

- condiţiile de stabilitate sunt optime în cazul în care verticala corpului
cade perpendicular pe suprafaţa de sprijin realizat de ceafă, cap, braţe,
- unghiul dintre trunchi şi membrele inferioare este de 180º, contracţia la

nivelul abdomenului, spatelui, membrelor inferioare e puternică fixând
corect elementul.
INDICAŢII METODICE
- referitor la: ridicarea bazinului la verticală şi apoi deschiderea
unghiului bazin-trunchi cu ducerea picioarelor la verticală;
- ţinuta segmentelor: genunchi întinşi, labe întinse;
- la sprijinul mâinilor pentru menţinerea poziţiei bazinului;
- la gradul de încordare a musculaturii pentru menţinerea verticalei.
GREŞELI FRECVENTE
- ridicarea picioarelor la verticală înaintea ridicării corecte a bazinului;
- căderea bazinului înapoi;
- lipsa de deschidere a unghiului dintre bazin şi trunchi;
- căderea picioarelor peste cap;
- relaxare musculară, lipsă de control asupra ţinutei segmentelor: labă,
genunchi, picioare depărtate, îndoite;
- sprijinul mâinilor lateral pe bazin (insuficienta împingere cu mâinile
pentru menţinerea verticalei).
FORME DE ASIGURARE
- din lateral sau din înapoia executantului după ridicarea picioarelor, la
nivelul bazinului (cu genunchii);
- susţinerea la nivelul gleznelor în poziţia finală şi corectarea
ţinutei.

Care sunt indicaţiile metodice?

Elemente acrobatice
5.2 Stând pe cap
Stând pe cap
Element static de forţă şi echilibru în care corpul ia poziţie verticală

răsturnată cu capul în jos, în sprijin inferior, fie pe cap, fie pe frunte
şi pe mâini.
Din sprijin ghemuit, aşezarea mâinilor orientare spre înainte, la
distanţă cât lăţimea umerilor, aşezarea frunţii, formarea triunghiului
de susţinere, cu trecerea greutăţii corpului egal repartizată pe mâini
şi frunte:
- ridicarea bazinului la verticală prin împingere controlată în

picioare, muşchii cefei bine încordaţi pentru a nu permite extensii la
nivel cervical, spatele drept;
- braţele paralele (braţul şi antebraţul în unghi drept);
- revenirea în poziţia iniţială se face prin coborârea picioarelor, sau
se poate face prin rostogolire înainte.
VARIANTE
- stând pe cap din balans sau din forţă;
- stând pe cap din ghemuit, din culcat facial;
- stând pe cap din depărtat, din legări de elemente;
- stând pe cap fără sprijinul mâinilor;
- stând pe cap cu poziţii diferite ale picioarelor.

Elemente acrobatice
Elementul stând pe cap se execută în condiţiile în care corpul este
răsturnat cu capul în jos:
- reperul faţă de care raportăm mişcarea este solul;

- axa lungă a corpului cade perpendicular pe sol;
- sprijinul este inferior şi se realizează pe frunte şi pe mâini, care
devin portante ale greutăţii corpului formând un triunghi isoscel;
- poziţiile segmentelor faţă de reper:
- mâinile sunt flectate dorsal la 90º;
- antebraţul formează unghi de 90º pe braţ, braţele paralele;
- capul, gâtul, trunchiul şi membrele inferioare se găsesc în linie
dreaptă (axa lungă a corpului);
- baza de susţinere este formată de frunte şi mâini în formă de
triunghi;
- condiţiile de răsturnare a corpului, cu capul în jos, duc la închiderea
lanţurilor cinematice cap-trunchi şi a membrelor superioare şi de
deschidere a lanţurilor cinematice a membrelor inferioare;
- echilibrul instabil; suprafaţa de sprijin este mai mare decât la
elementul stând pe mâini;
- poziţia centrului de greutate se găseşte deasupra suprafeţei de
sprijin;
- verticala centrului de greutate trebuie să cadă în mijlocul bazei de
susţinere, greutatea corpului fiind repartizată pe mâini şi pe cap;
- condiţiile de stabilitate se realizează în cazul în care unghiurile
dintre segmente sunt corecte, iar linia ce uneşte centrul de greutate al
corpului cu baza de susţinere cade în centrul acesteia;
- traiectoria mişcării este curbilinie, în cazul în care se realizează prin
balansul unui picior înapoi şi în sus cu ridicarea centrului de greutate
la verticală;
- activitatea muşchilor este de învingere, fixare şi menţinere a
poziţiei – participă toate grupele musculare printr-un grad de
încordare generală;
- forţele externe perturbatoare, care acţionează sunt gravitaţia şi
inerţia (efortul este de învingere a gravitaţiei la ridicarea de jos în sus
a corpului şi de cedare la coborârea în poziţia de plecare).

- forţă în: braţe, abdomen, spate, musculatura cefei;
- simţul chinestezic;
- simţul de orientare spaţială;
- dezvoltarea coordonării;
- echilibru.
Flotări în plan orizontal şi înclinat:
- exerciţii de îndoire întindere a braţelor cu îngreuiere (sticle
umplute, gantere etc.);
- din culcat dorsal ridicarea şi coborârea picioarelor la diferite grade,
45º-90º;
- forfecări, bicicletă, echere;

Elemente acrobatice
- din culcat facial: ridicări, coborâri în poziţie extinsă a corpului cu

braţele lateral, cu mâinile pe ceafă; menţinere în poziţie extinsă.
- din sprijin ghemuit;
- împingeri în picioare şi trecerea greutăţii pe mâini cu revenire;
- sărituri mici cu trecerea greutăţii pe mâini;
- din sprijin pe genunchi;
- aşezarea mâinilor şi a frunţii pe sol pentru formarea triunghiului;
- formarea sprijinului corect şi mers cu paşi mici pentru ridicarea
bazinului la verticală;
- idem din uşoare sărituri;
- treceri în stând pe cap cu picioarele îndoite şi revenire – menţinerea
echilibrului;
- din stând depărtat;
- îndoirea trunchiului cu aşezarea sprijinului corect în triunghi şi
revenire.
- din cumpănă:
- pe un genunchi, aşezarea mâinilor şi a frunţii cu ridicarea bazinului
la verticală şi a piciorului de cumpănă sus.
- din culcat facial:
- aşezarea mâinilor corect, ridicarea bazinului şi a aşezarea frunţii pe
sol (din forţă).
- ridicări în stând pe cap din poziţii joase, din balansul unui picior
din depărtat, din culcat cu ajutor;
- ridicări în stând pe cap la perete, spalier cu şi fără ajutor.
INDICAŢII METODICE
- înaintea executării acestui element trebuie cunoscute foarte bine:
stând pe omoplaţi, rulările, rostogolirile;
- cu privire la aşezarea palmelor, frunţii, şi a formării triunghiului;
- cu privire la coate prea apropiate sau prea depărtate de corp;
- cu privire la încordarea musculaturii cervicale;
- cu privire la ridicarea centrului de greutate la verticală şi apoi a
picioarelor;
- în general cu privire la poziţia corectă a segmentelor, a gradului de
încordare musculară, a controlului esteticii elementului.
GREŞELI FRECVENTE
- aşezarea capului pe creştet;
- aşezarea palmelor prea depărtate;
- extensia porţiunii cervicale şi ajungere cu faţa la saltea;
- spatele rotunjit;
- ridicarea bruscă a picioarelor şi dezechilibrarea centrului de
greutate a corpului;
- ridicarea picioarelor înaintea ridicării centrului de greutate la
verticală.
FORME DE ASIGURARE
Se acordă din lateral la nivelul gleznelor şi a bazinului.

Elemente acrobatice

Care sunt variantele?
5.3 Stând pe mâini
Stând pe mâini
Element acrobatic static de forţă şi echilibru în care corpul ia poziţie
verticală răsturnată cu capul în jos, în sprijin pe mâini.
Stând cu braţele întinse sus, balansul unui picior înainte, aşezarea lui pe sol,
îndoirea trunchiului înainte, palmele pe sol depărtate cât lăţimea umerilor,
coatele întinse, capul uşor extins, cu privire înainte.
Concomitent cu aşezarea palmelor pe sol, se execută balansul celuilalt

picior înapoi-sus pentru a ridica corpul la verticală (bazinul se ridică
deasupra sprijinului), piciorul de sprijin împinge în sol şi se ridică alături de
piciorul de balans.
Poziţia stând pe mâini este corectă când corpul este cât mai drept, fără
extensie lombară, trunchiul găsindu-se în prelungirea braţelor, umerii
împing în sus, deasupra articulaţiei mâinii.
Important este ca centrul de greutate al corpului să se găsească deasupra

bazei de susţinere. Orice oscilaţie, fie că provin din viteza prea mare a
piciorului de balans, sau prea mică, modifică poziţia centrului de gretate şi
produce cădere într un sens sau altul.

Elemente acrobatice
Revenirea în poziţia iniţială se face prin coborârea controlată a unui picior

urmat de celălalt şi ridicarea trunchiului la verticală.
VARIANTE
- după poziţia de plecare:
- stând pe mâini din sprijin pe genunchi;
- stând pe mâini din ghemuit;
- stând pe mâini din cumpănă;
- stând pe mâini din forţă: din ghemuit, din depărtat, din sprijin îndoit, pe
genunchi, culcat facial;
- stând pe mâini din rostogolire înapoi;
- stând pe mâini cu ridicare din stând pe cap;
- stând pe o mână;
- stând pe mâini, coborâre în planşă.
Elementul stând pe mâini se efectuează în condiţiile în care:
- reperul faţă de care raportăm elementul este solul;
- sprijinul este inferior numai pe mâini, corpul este răsturnat cu capul în jos
braţele devin portante ale greutăţii corpului;
- poziţia segmentelor:
- mâinile sunt flectate dorsal la 90º;
- antebraţele extinse pe braţe;
- braţele în prelungirea trunchiului, umerii extinşi;
- membrele inferioare extinse (unghi de 180º);
- baza de susţinere foarte redusă şi poziţia înaltă determină un echilibru
instabil (condiţii nefireşti).
- lanţurile cinematice devin închise pentru membrele superioare şi deschise
pentru membrele inferioare, cap şi trunchi;
- poziţia centrului de greutate se află deasupra suprafeţei de sprijin;
- condiţiile de stabilitate în poziţia stând pe mâini se realizează în cazul în
care unghiurile dintre segmentele care participă la mişcare sunt deschise la
180º (articulaţia cotului, centura scapulo-humerală şi coxo-femurală
deschise la 180º – corpul întreg se înscrie pe o linie dreaptă);
- linia ce uneşte centrul de greutate cu baza de susţinere, trebuie să cadă în
centrul acesteia;
- traiectoria mişcării este curbilinie, realizată prin balansul unui picior
înapoi şi în sus spre verticală cu aducerea centrului de greutate şi a celuilalt
picior la verticală deasupra suprafeţei de sprijin – răsturnând corpul cu
capul în jos;
- prin echilibrarea forţelor interne şi externe, corpul se menţine în poziţia
stând pe mâini;
- activitatea muşchilor este de învingere, fixare şi menţinere în această
poziţie;
- toate grupele musculare ale corpului intervin în menţinerea poziţiei;
- forţele externe perturbatoare (în special gravitaţia şi inerţia), acţionează şi
duc la devierea de la verticală şi răstoarnă corpul spre înainte sau spre
înapoi.

Elemente acrobatice

Care sunt variantele?


Explicați elementul acrobatic stând pe cap.
5.1
- referitor la: ridicarea bazinului la verticală şi apoi deschiderea
unghiului bazin-trunchi cu ducerea picioarelor la verticală;
- ţinuta segmentelor: genunchi întinşi, labe întinse;
- la sprijinul mâinilor pentru menţinerea poziţiei bazinului;
- la gradul de încordare a musculaturii pentru menţinerea verticalei.
5.2
- stând pe cap din balans sau din forţă;
- stând pe cap din ghemuit, din culcat facial;
- stând pe cap din depărtat, din legări de elemente;
- stând pe cap fără sprijinul mâinilor;
- stând pe cap cu poziţii diferite ale picioarelor.
5.3
- după poziţia de plecare:
- stând pe mâini din sprijin pe genunchi;
- stând pe mâini din ghemuit;
- stând pe mâini din cumpănă;
- stând pe mâini din forţă: din ghemuit, din depărtat, din sprijin îndoit,
pe genunchi, culcat facial;
- stând pe mâini din rostogolire înapoi;
- stând pe mâini cu ridicare din stând pe cap;
- stând pe o mână;

Elemente acrobatice
1. DAMIAN M., POPESCU R., – Gimnastica acrobatică, tehnică ,


Elemente acrobatice
ELEMENTE ACROBATICE ( IV )
Cuprins Pagina

6.1 Roata
6.2 Cilindrul
Metodica predării gimnasticii în școală.

Elemente acrobatice

 Însuşirea de noi cunoştinţe şi deprinderi din gimnastica de bază şi
gimnastica artistică; învăţare şi perfecţionare, exerciţiul individual
la aparatele de gimnastică
6.1 Roata
Roata laterală
Element acrobatic dinamic cu caracter de rotare, cu corpul întins în plan
lateral, în care greutatea corpului trece alternativ de pe picioare pe mâini şi
din nou pe picioare printr-o tehnică specială.
Stând depărtat, braţele lateral umărul spre direcţia deplasării, ridicarea
braţelor oblic sus o dată cu balansarea piciorului din direcţia deplasării.
Se execută un pas cât mai mare cu piciorul de balans, braţele întinse se

aşează succesiv pe sol cât mai departe de piciorul care a executat păşirea
mâinile orientate pentru sprijin în stând pe mâini depărtat.
Piciorul de sprijin balansează puternic în sus şi ajută la acţiunea de rotare.

Greutatea corpului trece alternativ astfel: picior-mână, mână-picior, picior.
Viteza de execuţie imprimată mişcării duce la rotarea corectă a corpului în

plan frontal, la menţinerea bazinului la verticală în momentul răsturnării
corpului cu capul în jos, şi la terminarea elementului în stând depărtat.
VARIANTE
- roata pe o mână;
- roata arabă;
- roata întoarsă;
- roata laterală sărită.
Elementul roata se efectuează în condiţiile în care:

Elemente acrobatice

- reperul faţă de care raportăm elementul acrobatic este solul;
- sprijinul este inferior bipodal la începutul elementului iar pe parcursul
mişcării se trece în sprijin inferior răsturnat pe mâni, în final se revine în
sprijinul inferior iniţial; în mişcare corpul se rotează în plan frontal
schimbând sprijinul de pe picioare pe mâini şi apoi pe picioare;
- poziţia segmentelor: toate segmentele corpului sunt întinse realizând axa
verticală a corpului pe parcursul mişcării cu excepţia momentelor de sprijin
în care labele sunt flectate la 90º pe gambe, iar mâinile sunt flectate dorsal la
90º;
- baza de susţinere este variată, mare la pornire datorată poziţiei stând
depărtat şi mică în momentul verticalei răsturnate (în stând pe mâini
depărtat);
- lanţurile cinematice îşi schimbă condiţiile în timpul rotării corpului astfel:
în poziţia iniţială avem lanţuri cinematice deschise pentru membrele
superioare, cap şi trunchi şi închise pentru membrele inferioare; în
momentul răsturnării corpului cu capul în jos (poziţia stând pe mâini
depărtat) se închid lanţurile cinematice ale membrelor superioare, rămân
deschise cele ale membrele inferioare, cap şi trunchi, iar în final se revine în
poziţie iniţială;
- poziţia centrului de greutate se găseşte tot timpul deasupra suprafeţei de
sprijin;
- menţinerea echilibrului se îngreuiază prin micşorarea suprafeţei de sprijin;
- condiţiile de stabilitate sunt favorizate de deschiderea unghiurilor dintre
segmentele care participa la mişcare la 180º (articulaţia cotului, centura
scapulo- humerală şi bazin);
- corpul întreg se rotează în plan frontal;
- menţinerea echilibrului în acest element este de scurtă durată deoarece
elementul este dinamic şi se execută într-o viteză optimă;
- traiectoria mişcării este curbilinie direcţia laterală (plan frontal) corpul
realizând o rotare de 360º;
- activitatea muşchilor alternează între momente de fixare, menţinere şi
cedare în funcţie de fazele prin care trece corpul;
- forţele externe perturbatoare (gravitaţia, inerţia) duc la posibilitatea
dezechilibrării corpului la momentul verticalei, sau de instabilitate la
revenire când acţionează inerţia vitezei imprimate mişcării.

- forţa în braţe;
- forţa spatelui, abdomenului;
- forţa de susţinere a membrelor inferioare;
- simţul chinestezic;
- echilibru;
- coordonării segmentelor corpului;
- viteza de execuţie;
- mobilitate la nivel coxo-femural.
- îndoiri, întinderi la nivelul braţelor;
- flotări pe plan orizontal, înclinat cu sprijinul picioarelor la scara fixă;
- exerciţii de respingeri a sprijinului de pe diferite aparate, ladă, cal;

Elemente acrobatice
- din culcat dorsal, ridicarea şi coborârea picioarelor;

- din culcat facial, ridicarea în extensie a corpului;
- din poziţii înalte sau joase, exerciţii de încordare şi relaxare a segmentelor
sau a întregului corp;
- exerciţii de interiorizare cu eliminarea văzului pentru stabilirea şi
diferenţierea senzaţiei de întins-îndoit a diferitelor segmente;
- cunoaşterea elementelor stând pe omoplaţi, pe cap, pe mâini.
- culcat dorsal cu braţele sus, depărtarea picioarelor şi încordarea întregului
corp;
- culcat facial cu braţele sus, depărtarea picioarelor şi încordarea muşchilor
fesieri;
- stând pe mâini la scara fixă şi încordarea picioarelor;
- exerciţii pentru fixarea poziţiei centrului de greutate la verticală;
- deplasare laterală cu paşi succesivi cu întoarcere 180º pe o linie trasată pe
sol pentru orientarea în mişcare;
- cu umărul spre direcţia de execuţie balansul piciorului cu ridicarea braţelor
lateral, schiţarea păşirii laterale cu pas de balans cât mai departe de piciorul
de sprijin cădere cu aşezarea succesivă a mâinilor pe sol corect;
- execuţia rotării în poziţia ghemuită cu tendinţa de a ridica bazinul la
verticală;
- execuţia rotării cu marcarea poziţiei prin care trece corpul, cumpănă
laterală, stând pe mâini în depărtat trecere în cumpănă laterală pe celălalt
picior, revenire în stând, cu ajutor;
- roata cu oprire în stând pe mâini depărtat cu ajutor;
- mărirea vitezei de execuţie;
- execuţie cu viteză controlată;
- execuţia rotării cu viteze diferite;
- execuţia roţii cu viteză.
INDICAŢII METODICE
Acest element se va învăţa numai după o însuşire a elementului stând pe
mâini.
Aşezarea piciorului de balans cât mai departe.
Aşezarea mâinilor cât mai departe de piciorul de balans (primul sprijin).
Realizarea elementului cu viteză optimă, menţinerea rotării corpului în plan
frontal.
Evitarea îndoirii trunchiului înainte, spre piciorul de balans.
GREŞELI FRECVENTE
- aşezarea sprijinului prea aproape de picior;
- nerespectarea planului frontal de mişcare;
- bazinul nu este ridicat la verticală;
- genunchii îndoiţi;
- viteză de execuţie redusă;
- impulsie redusă în mâini la ridicare.
FORME DE ASIGURARE
- se acordă înapoia executantului cu mâinile aşezate pe talia lui, încrucişate,
braţul de deasupra este cel dinspre direcţia de execuţie (braţul stâng

Elemente acrobatice
deasupra dacă roata se execută spre stânga şi invers);

- se asigură verticalitatea răsturnării.

Care sunt indicaţiile metodice la roată?
6.2 Cilindrul
CILINDRU ÎNAPOI
Este o rostogolire înapoi care constă dintr-o rulare înapoi pe spate cu
trecerea corpului întins peste umăr, urmată de o rulare pe piept,
abdomen şi picioare.
Din aşezat, rulare înapoi în culcat dorsal cu braţele lateral, palmele pe
sol, capul aplecat pe un umăr simultan cu ducerea picioarelor întinse, în
echer. Urmează propulsarea picioarelor spre verticală şi rostogolirea
peste umărul degajat, corpul se află întins şi rulează pe piept, abdomen,
coapse, finalizând mişcarea în poziţia culcat facial extins.
VARIANTE
- cilindrul înainte;
- cilindrul înainte şi înapoi cu întoarceri de 180º.
-axa lungă a şoldului este paralelă cu solul;

Elemente acrobatice
- poziţia de plecare în mişcare poate fi iniţial ortostatică sau clinostatică;

- în cazul începerii elementului din poziţia clinostatică dorsală,
membrele inferioare sunt întinse, membrele superioare sunt întinse fie în
prelungirea corpului, fie lateral;
- baza de susţinere este foarte întinsă, faţa dorsală a corpului ia contact
cu solul pe toată întinderea sa (regiunea occipitală, partea superioară a
feţei posterioare a toracelui, omoplaţii, regiunea fesieră şi feţele
posterioare ale gambelor şi calcaneului);
- greutatea corpului este repartizată pe toată suprafaţa de sprijin, este
mai scăzută faţă de alte poziţii în care suprafaţa de sprijin este mică;
- gradul de stabilitate este foarte mare datorat centrului de greutate al
corpului care este foarte aproape de baza de susţinere;
- menţinerea echilibrului se face cu uşurinţă datorită apropierii centrul

de greutate de baza de susţinere care este foarte întinsă;
- elementul fiind dinamic, poziţia segmentelor se schimbă, centrul de
greutate al corpului deplasându-se pe baza de susţinere reprezentată de
punctele prin care segmentele corpului, iau contact cu solul. Astfel, din
poziţia culcat dorsal, membrele inferioare se ridică de la sol (cu
genunchii şi labele extinse) formând un unghi în articulaţia coxo-
femurală spre 100 – 200º, moment în care se extind puternic spre
verticală uşurând rostogolirea pe un umăr a corpului foarte bine extins,
urmând luarea contactului cu solul progresiv şi controlat pe suprafaţa
anterioară a toracelui, şoldurilor, coapselor, genunchilor şi faţa
anterioară a picioarelor;
- lanţurile cinematice participă la mişcare îi condiţii închise, toate
segmentele corpului luând contact cu solul, în afara momentului
verticalei când lanţul membrelor inferioare devin deschis;
- centrul de greutate trece şi el printr-o poziţie înaltă aflându-se pentru
scurt timp deasupra suprafeţei de sprijin, după care prin rularea corpului
spre sol ajunge foarte aproape pe suprafaţa de sprijin;
- condiţiile de stabilitate sunt optime datorate poziţiei corpului şi sunt
asigurate de unghiurile corecte dintre segmentele deschise la 180º şi
menţinute până la finalizarea elementului;
- menţinerea echilibrului este de scurtă durată, elementul fiind dinamic
şi executat cu o viteză imprimată la deschiderea unghiurilor la verticală;
- traiectoria mişcării este curbilinie, direcţia de execuţie respectă planul
sagital, corpul realizând o rotaţie de 180º faţă de reper;
- activitatea muşchilor este variată de menţinere şi cedare în funcţie de
momentele prin care trec verigile corpului;
- forţele externe care acţionează şi perturbă sunt de învingere a
gravitaţiei în prima parte când corpul se ridică de la sol şi de cedare în

Elemente acrobatice
partea a doua a mişcării când corpul coboară spre sol. Influenţa

gravitaţiei în partea a doua a mişcării poate produce căderea corpului pe
sol şi chiar accidentarea.

- mobilitate la nivelul coloanei vertebrale;
- forţă la nivelul musculaturii abdomenului şi a spatelui;
- coordonare;
- orientare spaţială.
- din culcat facial, extensia trunchiului şi menţineri;
- din culcat facial „bărcuţa”;
- extensii de trunchi, din culcat pe bancă, ladă, calup de saltele.
- „bărcuţa”, rulări înainte cu sprijinul palmelor pe sol;
- din stând pe genunchi, rulări înainte cu sprijinul palmelor pe sol;
- din stând pe omoplaţi, flexia şi extensia picioarelor din articulaţia
coxo-femurală;
- acelaşi exerciţiu cu rulare pe piept, cu ajutor;
- rulări pe piept, din stând pe cap sau stând pe mâini, cu ajutor.
INDICAŢII METODICE
- se referă la viteza de biciuire a picioarelor spre verticală;
- se referă la poziţia corpului, a braţelor;
- se referă la menţinerea extinsă a corpului în momentul rulării pe piept.
GREŞELI FRECVENTE
- biciuirea pe verticală cu genunchii îndoiţi;
- efectuarea cilindrului fără aplecarea corectă a capului;
- împingerea unilaterală cu palmele în sol;
- rularea trunchiului nu se face în mod progresiv.
FORME DE AJUTOR
- ajutorul se acordă din lateral, apucat la nivelul gleznelor.

Care sunt greșelile fregvente?

În loc de
rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

Elemente acrobatice

Descrieți elementul acrobatic cilindrul.
6.1.
Acest element se va învăţa numai după o însuşire a elementului stând pe
mâini.
Aşezarea piciorului de balans cât mai departe.
Aşezarea mâinilor cât mai departe de piciorul de balans (primul sprijin).
Realizarea elementului cu viteză optimă, menţinerea rotării corpului în
plan frontal.
Evitarea îndoirii trunchiului înainte, spre piciorul de balans.
6.2
- biciuirea pe verticală cu genunchii îndoiţi;
- efectuarea cilindrului fără aplecarea corectă a capului;
- împingerea unilaterală cu palmele în sol;
- rularea trunchiului nu se face în mod progresiv
DAMIAN M., POPESCU R., – Gimnastica acrobatică, tehnică,

DOBRESCU T., DUMITRU R. – Metodica predării gimnasticii în
gimnaziu, Editura Pim, Iași, 2007
DRAGOMIR, P. SCARLAT, E. – Educație fizică școlară – Repere
noi-mutații necesare, Editura Didactică și Pedagogică R.A.,
București, 2004
LUPU BANGĂ J.,COJOCARU, N. și colab.- Metodica predării
educației fizice în ciclul primar, Editura ”Gheorghe Alexandru”,
Craiova, 2008
LUPU E. – Metodica predării educației fizice și sportului, Insitutul
European, Iași, 2012
SCARLAT E., SCARLAT, M.B. – Tratat de educație fizică,
Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2011
OLTEAN A. – Metodica predării gimnasticii în școală – note de
curs, Constanța, 2016
PAȘCAN I., NUȚ R.A.- Metodica predării gimnasticii în școală,
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008

Sărituri
Sărituri
Cuprins Pagina

7.1 Școala aterizării și bătăii
7.2 Săritură depărtat peste ladă sau capră

Sărituri

 Însuşirea terminologiei
gimnasticii
 Însuşirea bagajului de cunoştinţe
teoretico-metodice cu privire la
 Însuşirea de noi cunoştinţe şi
deprinderi din gimnastica de bază
şi gimnastica artistică; învăţare şi
perfecţionare, exerciţiul
individual la aparatele de
gimnastică
7.1 Școala aterizării și bătăii
Şcoala aterizării şi bătăii
Pentru săriturile fără sprijin la trambulina elastică, în procesul

învăţării, o deosebită atenţie trebuie acordată însuşirii corecte a tehnicii
bătăii. Bătaia se execută după un elan de câţiva paşi, printr-un pas sărit
cât mai înalt. Contactul cu trambulina se face pe toată talpa, cu
picioarele întinse. Cu cât încărcarea trambulinei va fi mai accentuată,
cu atât forţa de aruncare a acesteia va fi mai energică. Încărcarea se
realizează prin apăsarea puternică a picioarelor pe trambulină, cu
corpul pe verticală, mişcare însoţită de balansul braţelor din lateral pe
jos şi înainte. Durata contactului este mai lungă în comparaţie cu
bătaia efectuată pe sol sau pe trambulina obişnuită, întrucât este
necesar să se aştepte reacţia trambulinei, care favorizează înălţarea.
Exerciţii pentru învăţarea aterizării:

Pentru începători:
- din poziţia stând, îndoirea genunchilor cu ducerea braţelor lateral –
menţinut – şi revenire;
- acelaşi, din săritură de pe ambele picioare, aterizare se face de pe
vârfuri pe călcâie;
- sărituri în adâncime de pe banca de gimnastică, cu desprindere de pe
ambele picioare;
- de pe 2-3 cutii de ladă, săritură dreaptă sau cu balansul unui picior,
cu picioarele ghemuite sau depărtate ori cu întoarcere în faza de zbor;
- alergare, bătaie pe trambulină şi aterizare pe saltea.
Exerciţii pentru învăţarea tehnicii alergării:

a) pe loc:
- mişcări de braţe, cala alergare, cu degetele semiflexate, executate cât
mai degajat. Nu se ridică umerii şi nu se depărtează coatele;
- din stând pe bancă, cu faţa la scara fixă apucat, rdicarea coapsei şi
întinderea piciorului înapoi;
- alergare pe loc cu ridicarea copaselor cu sprijin pe un aparat;

Sărituri
- acelaşi dar fără sprijin.
b) în deplasare:
- alergare lentă pe vârfuri, cu îndoirea uşoară a genunchilor;
- alergare cu ridicarea înaltă a genunchilor;
- alergare liberă fără accelerare, cu mişcarea braţelor;
- alergare pe distanţă de 10-15 m, cu accelelrare treptată şi lină.
Exerciţii pentru învăţarea pasului sărit şi a bătăii:

Pentru învăţarea pasului sărit: la început se execută sărituri simple pe
două picioare, apoi sărituri de pe un picior pe două picioare.
- sărituri drepte cu picioarele apropiate, cu sprijinul mâinilor pe scara
fixă.
- sărituri drepte în tempo pe ambele picioare, fără sprijinu mâinilor; se
va insista asupra înălţării corpului în aer.
- aceleaşi, pe trambulina semielastică, cu sprijinul mâinilor pe capătul
aparatului
- trei paşi alergaţi şi trecere prin săritură de pe un picior pe ambele
picioare (fără mişcarea braţelor)
- acelaşi, dar cu mişcarea braţelor
- acelaşi cu bătaie pe trambulină şi aterizare pe saltea
- acelaşi cu mărirea numărului paşilor alergaţi, bătaie pe trambulină,
desprindere cu balansul braţelor înainte şi aşezarea mâinilor pe cal şi
revenire în stând
Învăţarea bătăii este strâns legată de dezvoltarea detentei:

- sărituri în tempo pe ambele picioare, cu deplasare înainte;
- sărituri pe două picioare de pe sol pe bancă şi înapoi;
- sărituri cu impuls pe ambele picioare peste un şir de bănci aşezate la
distanţă de 1m una de alta;
- sărituri în tempo în zigzag peste banca aşezată în lungime;
- sărituri cu coarda lungă mânuită de doi parteneri;
- elan, bătăie pe trambulină şi săritură dreaptă cu corpul întins peste o
bancă, aterozare pe saltea;
- bătaie pe trambulină şi săritură cu atingerea unui obiect; după bătaie
pe ambele picioare gimnastul se străduieşte să se înalţe cât mai sus
pentru a atinge cu capul obiectul atârnat;
- sărituri de pe un aparat pe altul, aşezate în ordinea înălţimii
crescânde: bancă, 3 cutii de ladă, capră, cal.

Exerciţii pentru învăţarea aterizării, enumerati.

Sărituri
7.2 Săritură depărtat peste ladă sau capră
Săritură depărtat peste capră sau lada

Această săritură se execută la început fără balansul înapoi al
picioarelor. Trambulina se aşază la distanţă de 3-4 lungimi de tălpi de
capră. După bătaie, braţele se întind spre capră, corpul se înclină
înainte.
În momentul aşezării mâinilor pe aparat picioarele se depărtează,

bazinul se ridică uşor, realizându-se o uşoară flexie a articulaţiilor
coxo-femurale şi mărindu-se presiunea mâinilor pe capră. Urmează
împingerea energică şi scurtă din braţe, însoţită de ridicarea umerilor şi
presarea bazinului înainte. După împingere braţele se duc lateral sus şi
corpul se extinde. Înainte de aterizare picioarele se apropie.
Ajutorul: stând în faţa caprei se apucă săritorul de braţe, aproape de

umeri şi se trage peste aparat.
Metodica învăţării: săritura depărtată peste un partener care stă cu

trunchiul îndoit îninte; săritură depărtată peste capra în lăţime, cu
înălţime redusă; aceeaşi la capră în lungime; săritură depărtată peste
capră cu trambulina elastică.
În vederea perfecţionării săriturii se măreşte treptat înălţimea

aparatului iar trambulina se depărtează.
Săritură în depărtat peste cal în lungime cu sprijin pe capătul apropiat.

Structura săriturii seamănă cu cea a săriturii depărtate peste capră, fără
balansul înpoi al picioarelor. Fiind exeutată la cal în lungime, creşte
lungimea şi viteza elanului. Bătaia picioarelor şi împingerea braţelor
pe cal au loc apropae simultan. Imediat după împingerea din braţe
corpuls e extinde, picioarele se depărtează şi braţele se duc lateral.
Această poziţie se menţine pe tot timpul zborului al doilea.

Sărituri
Metodica învăţării: săritură depărtată peste capră cu aterizarea cât

mai departe; săritură depărtată peste ladă în lungime cu sprijin pe
capătul apropiat; săritură depărtată peste calul în lungime acoperit cu o
saltea, având capătul depărtat mai jos cu 10-15cm.
Săritură ghemuită printre braţe peste capră
Elanul şi bătaia pe trambulină sunt identice cu cele de la săritura

depărtată. În momentul începerii sprijinului, spatele se rotunjeşte uşor,
bazinul se ridică şi picioarele îndoite se trag sub piept. Împingerea din
braţe este scurtă şi energică, fiind urmată de ridicarea trunchiului şi
ducerea braţelor lateral-sus. După trecerea peste capră, picioarele se
întind şi săritorul se extinde.
Ajutorul se dă ca şi la săritura depărtată peste capră.
Metodica învăţării: săritură peste capră în sprijin pe gambe şi

coborâre prin săritură cu împingere de pe gambe şi balansul braţelor;
săritură în sprijin ghemuit pe capră şi coborâre liberă. Aceeaşi săritură
se poate executa şi la ladă, sau cal transversal, sau la ladă sau cal în
lungime. În ultimele două cazuri primul zbor este mai lung şi mai înalt
în aşa fel ca sprijinul să se poată face pe capătul depărtat al aparatului.
Săritură cu rostogolire peste lada aşezată pe lungime
Bătaia pe trambulină este urmată de balansul ascensional al picioarelor

şi ridicarea bazinului. În timpul primului zbor săritorul se înalţă
deasupra aparatului, având corpul uşor îndoit din articulaţia coxo-
femurală şi răsturnat cât mai apropae de verticală. În momentul când
bazinul se apropie de mverticala umerilor, mâinile se sprijină pe
mijlocul lăzii. Capul se apleacă înainte cu bărbia în piept, spatele se

Sărituri
rotunjeşte, picioarele se îndoaie. Prin îndoirea braţelor gimnastul se

rostogoleşte îaninte pe ladă, menţinând corpul îndoit. Ajungând cu
bazinul pe marginea lăzii, săritorul se desprinde de pe aparat şi prin
uşoara întindere a corpului aterizează.
Asigurarea se face din lateral, prin apucarea executantului de mână

pentru a-i ajuta rotaţia şi a-i frâna căderea de pe apara la sfârşitul
rostogolirii.
Metodica învăţării: săritură lungă cu rostogolire pe mai multe saltele

aşezate una peste alta transversal; săritură cu rostogolire înainte peste
lada joasă; săritură cu rostogolire înainte pe lada în lungime acoperită
cu o saltea, având capătul depărtat mai jos cu 10-20cm; săritură cu
rostogolire ânainte pe lada în lungime acoperită cu o saltea, având pa
capătul apropiat o minge medicinală sau o sfoară întisă transversal la o
înălţime de 25-30cm.
Descrieti săritură cu rostogolire peste lada aşezată pe lungime

În loc de
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate
rezumat


Sărituri
Descrieți câteva exerciții metodice pentru învățarea săriturii.
7.1
din poziţia stând, îndoirea genunchilor cu ducerea braţelor lateral –
menţinut – şi revenire;
- acelaşi, din săritură de pe ambele picioare, aterizare se face de pe
vârfuri pe călcâie;
- sărituri în adâncime de pe banca de gimnastică, cu desprindere de pe
ambele picioare;
- de pe 2-3 cutii de ladă, săritură dreaptă sau cu balansul unui picior, cu
picioarele ghemuite sau depărtate ori cu întoarcere în faza de zbor;
- alergare, bătaie pe trambulină şi aterizare pe saltea.
7.2
Bătaia pe trambulină este urmată de balansul ascensional al picioarelor şi
ridicarea bazinului. În timpul primului zbor săritorul se înalţă deasupra
aparatului, având corpul uşor îndoit din articulaţia coxo-femurală şi
răsturnat cât mai apropae de verticală. În momentul când bazinul se
apropie de mverticala umerilor, mâinile se sprijină pe mijlocul lăzii.
Capul se apleacă înainte cu bărbia în piept, spatele se rotunjeşte,
picioarele se îndoaie. Prin îndoirea braţelor gimnastul se rostogoleşte
îaninte pe ladă, menţinând corpul îndoit. Ajungând cu bazinul pe
marginea lăzii, săritorul se desprinde de pe aparat şi prin uşoara întindere
a corpului aterizează.

DRAGOMIR, P. SCARLAT, E. – Educație fizică școlară – Repere noi-
mutații necesare, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2004
educației fizice în ciclul primar, Editura ”Gheorghe Alexandru”, Craiova,
2008
SCARLAT E., SCARLAT, M.B. – Tratat de educație fizică, Editura
Didactică și Pedagogică R.A., București, 2011
OLTEAN A. – Metodica predării gimnasticii în școală – note de curs,
Constanța, 2016
PAȘCAN I., NUȚ R.A.- Metodica predării gimnasticii în școală, Casa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008

Particularitățile procesului de învățare
Cuprins Pagina

8.1 Etapele învăţării în gimnastică
8.2 Asigurarea şi ajutorul în procesul învăţării
8.3 Indicaţii metodice privind folosirea procedeelor de asigurare
8.4 Aparate, materiale folosite în gimnastică


 dezvoltarea capacitatii de a cunoaste propria
persoana, mediul ambiant, natural si social
(percepere, descoperire, redescoperire, intelegerea
informatiilor sub diverse forme);
 dezvoltarea capacitatii de a analiza si interpreta
elementele de continut, relatiile care se stabilesc in
procesul educatiei fizice (generare de informatii
unice, conventional acceptate, in care subiectii
respecta regula, principiul etc.
Test de autoevaluare – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.
Enumerați 2 etape ale învățării.
8.1 Etapele învăţării în gimnastică

Pentru realizarea scopurilor, eficientizarea muncii şi obţinerea
randamentului scontat, elevii învaţă atât comportamentele specifice, cât şi
conţinutul tehnic stabilit, precum şi limbajul specific dat de termenii
tehnici şi teoretici cu care se operează.
Conţinutul tehnic ce trebuie învăţat şi redat foarte precis şi corect are drept
punct de sprijin memoria motrică. În timpul învăţării exerciţiilor de
gimnastică se memorează mişcările, imaginile vizuale ce apar în urma
demonstraţiilor, explicaţiile, indicaţiile de execuţie şi senzaţiile (în primul
rând cele kinestezice) din timpul execuţiei. Memoria motrică a elevilor
trebuie neapărat îmbunătăţită deoarece capacitatea lor de a memora
temeinic, corect şi rapid având o însemnătate deosebită în obţinerea unor
rezultate optime.
Exerciţiile de gimnastică trebuie executate cu o amplitudime maximă, cu o

ţinută deosebită şi controlată, cu uşurinţă şi expresivitate. Ele sunt extrem
de bogate şi variate, majoritatea dintre ele nu se întâlnesc în activitatea
zilnică, fiind concepute, create, adaptate şi perfecţionate de către cei care
lucrează în domeniu. Din această cauză elevii se întâlnesc în procesul de
învăţare cu senzaţii motrice coordinative noi şi cu interacţiunea
aptitudinilor psihomotrice spaţiale şi temporale specifice. Durata şi nivelul
de însuşire al noilor deprideri motrice sunt înfluenţate de:
- complexitatea mişcării;
- nivelul de pregătire al elevilor;

- baza didactică existentă;

- capacitatea profesională a cadrului didactic.
Exerciţiile propuse pentru învăţare trebuie să corespundă nivelului de

pregătire (tehnic, fizic şi psihologic) al elevilor. Nerespectarea acestei
cerinţe duce la prelungirea perioadei de învăţare, precum şi la execuţie
neconformă cu cerinţele stilului gimnastic şi chiar la accidente.
La baza însuşirii noilor structuri tehnice trebuie să stea:

 experienţa motrică a executantului;
 datele morfo-funcţionale ale subiectului;
 nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice;
 înclinaţia pentru anumite genuri de mişcări;
 capacitatea elevilor de a însuşi uşor elemente (structuri tehnice) şi de a
se adapta rapid la noile structuri motrice;
 nivelul calităţilor volitive, al interesului şi a motivaţiei.
Gradul de participare activă şi conştientă a elevilor depinde de măiestria şi

competenţa profesorului. De aceea, în procesul învăţării acesta trebuie să
(Grigore, V., 2001, p.115):
 formuleze sarcini concrete pentru învăţare;
 explice clar, tehnica elementului, utilzând un limbaj adecvat nivelului
de înţelegere al executanţilor;
 educe capacitatea de autoapreciere a execuţiilor proprii, prin
compararea cu diferite reprezentări grafice sau modele utilizate;
 stimuleze iniţiativa copiilor prin analiza concretă a mişcărilor proprii şi
înlăturarea greşelilor apărute prin efort voluntar;
 participarea executanţilor (în situaţii specifice) la realizarea unui ajutor
colectiv prin observarea execuţiei colegilor şi apoi participarea la analiza
rezultatelor obţinute prin sublinierea părţilor (secvenţelor) corecte şi a celor
incorecte etc.
Pe parcursul învăţării propriu-zise rolul profesorul devine şi mai

important. El trebuie:
 să urmărească cu mare atenţie activitatea elevilor;
 să aprecieze de fiecare dată execuţia;
 să intervină la timp acordând ajutorul necesar şi uşurând astfel
execuţia sarcinilor trasate;
 să depisteze eventualele greşeli apărute în execuţie;
 să stabilească măsurile concrete pentru corectarea lor.
În procesul de învăţare un rol deosebit joacă, de asemenea, utilizarea

mijloacelor ajutătoare – aparate de dimensiuni mai reduse sau folosite la
înălţimi mai mici, lonje pentru asigurare, trambuline şi plase elastice,
materiale şi instalaţi special confecţionate pentru securitatea elevilor –
precum şi a mijloacelor de informare cum sunt: kinograme, planşe, filme,
benzi magnetice, reviste şi lucrări de specialitate etc.

Etapele învăţării în gimnastică

Procesul de formare a deprinderilor specifice gimnasticii constituie un
sistem de acţiuni succesive ale profesorului şi ale elevului. Aceste acţiuni
au o legătură şi o succesiune logică, repartizată în timp. Realizarea în mod
succesiv a unor sarcini concrete într-un timp stabilit creează posibilitatea
etapizării întregului proces de învăţare. Astfel, întreaga perioada de învăţare
a noilor exerciţii poate fi împărţită în trei etape înlănţuite şi anume
(Grigore, V., 2001, p.117):
 etapa I – etapa învăţării iniţiale;
 etapa a II-a – etapa învăţării aprofundate;
 etapa a III-a – etape fixării şi perfecţionării.
Succesiunea învăţării exerciţiilor de gimnastică (după Grigore, V.,
2001., p.117)
Etape Iniţiere Aprofundare perfecţionare

Conţinut 1 2 3
Crearea reprezentării Fixarea şi perfecţionarea
Sarcina generale a mişcării Însuşirea tehnicii de execuţiei tehnice a mişcării
principală execuţie a mişcării
Exersare parţială/globală Exersare în condiţii variate
Verbală Programare algoritmică Individualizare
Metode de Demonstraţia Individualizarea Modelare
bază Exersarea
Explicaţia, discuţia Execuţia mişcării pe părţi şi Stabilirea numărului de
(analiza), în întregime repetări
Demonstraţia (desene, Asigurarea şi ajutorul Introducerea unor condiţii
chinograme, filme etc.) Folosirea unor semne şi neobişnuite
Executarea exerciţiilor semnale complementare Evidenţierea detaliilor
Procedee pregătitoare, Stabilirea probelor şi tehnice ale mişcării
metodice Imitaţia mişcării normelor de control Autoaprecierea şi
principale Conducerea lentă prin autocontrolul execuţiei
mişcare Stabilirea rezultatelor
Modelarea pentru concurs
Etapa I
În această etapă a învăţării, pe baza explicaţiilor primite, a demonstraţiilor
şi cu ajutorul mijloacelor intuitive folosite, elevul îşi dobândeşte
reprezentarea şi bazele tehnice ale mişcării ce urmează a fi însuşite. Tot în
această etapă el recepţionează primele informaţii despre acţiunea motrică în
ceea ce priveste forma, direcţia, amplitudinea, tempoul, ritmul, gradul de
încordare, acţiunile principale, simultan cu denumirea terminolgică,
importanţa şi locul ei în sistematizarea generală a acţiunilor motrice din
gimnastică.
Principalele acţiuni ale profesorului şi ale elevului în această etapă se referă

la (Grigore, V., 2001, p.118):
o formularea sarcinilor de bază pentru învăţare;
o elaborarea unui proiect de acţiune conform cerinţelor tehnice şi în
concordanţă cu aptitudinile psiho-motrice ale elevului;
o asigurarea unei relaţii logice între sarcina nou trasată şi experienţa
motrică a subiectului;
o alegerea metodei şi procedeului cel mai potrivit pentru învăţarea
respectivei mişcări;

o executarea efectivă, practică, a sarcinilor motrice trasate, cu accent

pe fixarea segmentelor în anumite poziţii importante din structura
mişcării (formarea simţului kinestezic);
o utilizarea mijloacelor ajutătoare pentru favorizarea execuţiei corecte
a noii mişcări;
o colaborare cu elevul pentru realizarea autocontrolului acestuia
asupra propriilor mişcări segmentare.
Etapa a II-a
Reprezintă faza hotărâtoare în procesul de învăţare. Această etapă conţine
toate acţiunile îndreptate spre însuşirea noii mişcări, iar activitatea
profesorului şi a elevului trebuie să se concentreze, în primul rând la:
o observarea permanentă a felului în care sunt îndeplinite sarcinile
motrice trasate;
o acordarea unui ajutor suplimentar prin utilizarea unor semnale
sonore („şi”, „hop”, „acum” etc.), sau fixarea unor repere vizuale
(pe saltele, pe podea, pe perete, pe aparat etc) care să indice locul şi
momentul acţiunii principale;
o acordarea unui sprijin efectiv pentru uşurarea execuţiilor;
o organizarea şi amenajarea locului de muncă pentru asigurarea
integrităţii corporale a executanţilor (saltele de gimnastică, calupuri,
folosirea unui alt aparat, combinaţii de aparate şi instalaţii etc.);
o corectarea permanentă a greşelilor ce apar în timpul exersării
(repetării) acţiunii motrice;
o controlul şi mai ales autocontrolul execuţiei proprii (lucru în faţa
oglinzii, analiza propriilor execuţii înregistrate).
Finalizarea acestei etape presupune executarea corectă, din punct de
vedere tehnic, a acţiunilor motrice învăţate.
Etapa a III-a
Reprezintă ultima etapă în procesul învăţării structurilor tehnice în
gimnastică. În această etapă se fixează şi se perfecţionează elementul tehnic
învăţat. Are loc o stabilizare a tehnicii, stabilizare obţinută prin:
o execuţii individuale;
o repetarea în întregime a deprinderii;
o repetarea acţiunii motrice în condiţii: standard, variate, de concurs.
Rolul profesorului în această etapă constă în:
o supravegherea atentă a execuţiei;
o precizarea detaliilor fine ale tehnicii;
o acordarea asigurării (supravegherea, asistenţă etc).
În etapa a III-a, elevul, deprins deja cu autocontrolul şi autoaprecierea

execuţiilor, le utilizează tot mai mult, pentru realizarea detaliilor fine de
tehnică şi o execuţie cât mai expresivă.
Test de autoevaluare 8.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din

chenar.
Descrieți un procedeu de învățare

8.2 Asigurarea şi ajutorul în procesul învăţării
Asigurarea şi ajutorul în procesul învăţării

În gimnatică şcolară ne întâlnim şi cu acţiuni motrice cu o structură mai
complexă şi care presupune, de multe ori, o deplasare spaţială în zbor, ca
urmare problema asigurării se impune de la sine. Cunoaşterea şi aplicarea
măsurilor menite să prevină accidentele sau îmbolnăvirile şi să asigure o
însuşire corectă a deprinderilor constituie o obligaţie permanentă a cadrului
didactic în activitatea sa instructiv-educativă.
Asigurarea. Prin asigurare în gimnastică se înţelege toate măsurile

organizatorice şi procedeele metodice pe care le ia cadrul didactic,
împreună cu elevul, înainte de începerea lecţiei, pe parcursul cât şi după
terminarea ei, cu scopul de a preveni accidentele sau îmbolnăvirile şi de a
contribui la însuşirea corectă şi rapidă a mişcărilor de către executanţi şi la
sporirea încrederii lor în forţele proprii.
Procedee de asigurare folosite în gimnastică

Procedeele de asigurare în gimnastică se referă la o serie de acţiuni special
adaptate pentru a preveni accidentele şi pentru a mijloci învăţarea corectă şi
rapidă a elementelor tehnice,
Cele mai cunoscute, şi mai des folosite, procedee de asigurare sunt:

a. asistenţa;
b. autoasigurarea;
c. ajutorul;
d. sprijinul.
a. Asistenţa – asigurarea propriu-zisă – sau supravegherea. Ea se

referă la urmărirea atentă a mişcărilor executate de subiect şi acordarea
imediată a ajutorului în cazul unei acţiuni nereuşite, sau al unei desprinderi
involuntare de pe aparat, cu scopul prevenirii unui eventual accident.
În timpul exerxării, cel care asistă trebuie să-şi schimbe mereu locul în
funcţie de direcţia de deplasare a mişcării, de momentele cheie ale acţiunii
şi în funcţie de locul de aterizare atunci cînd se execută o aterizare de pe
aparat.
În cazul în care situaţia o cere, asistenşa poate fi asigurată de mai multe

persoane care acţionează organizat şi sincronizat.
În cadrul lecţiilor, cu tematică din gimnastică, această formă de asigurare

are un caracter obligatoriu. Prin ea se evită producerea unor accidente şi se

înlătură, totodată, stările de stress care pot apărea datorită anxietăţii în

perspectiva unui pericol real sau imaginar, legat de efectuarea mişcării.
b. Autoasigurarea. Prin autoasigurare se înţelege capacitatea executantului

de a ieşi singur dintr-o situaţie periculoasă sau de a micşora pericolul în
cazul unei căderi sau desprinderi, care devin inevitabile.
Mijloacele autoasigurării cuprind următoarele procedee mai importante:

 reducerea bruscă a amplitudinii mişcării;
 luarea unui sprijin suplimentar;
 coborârea de pe aparat prin săritură pentru a evita o cădere;
 luarea unei poziţii de aterizare cât mai joase (grupate) şi pe
ambele picioare.
La învăţarea unui element nou profesorul este obligat să indice momentele

cele mai periculoase ale acestuia şi procedeele cele mai raţionale de
autoasigurare.
c. Ajutorul. Ajutorul trebuie considerat, în primul rând, ca un important

procedeu metodic. Aplicat în practică, el îmbracă două aspecte, şi anume:
învăţarea unor elemente şi acţiuni de asigurare.
Ca procedeu metodic, ajutorul reprezintă intervenţia profesorului (unui

coleg) în faza de învăţare a unei deprinderi şi presupune trecerea
executantului prin fazele mişcării pentru a-i provoca senzaţiile chinestezice
proprii acestei mişcări.
Formele de acordare a ajutorului sunt variate. Aplicarea lor este în funcţie

de:
- nivelul depregătire a colectivului;
- particularităţile individuale;
- vârstă;
- sex;
- structura şi dificultatea elementului;
- caracteristicile aparatului.
Cele mai cunoscute forme ale ajutorului sunt:

- ajutorul direct (nemijlocit);
- ajutorul indirect;
- ajutorul verbal.
c.1. Ajutorul direct, se referă la situaţia în care profesorul, sau o altă

persoană, intervine direct pentru realizarea elementului tehnic, imprimând
executantului o cantitate de energie, în momentul potrivit, în direcţia şi cu
amplitudine necesară. Prin această intervenţie executantul îşi va da seama
mai bine de acţiunile necesare şi va intui momentul de timp la care trebuie
să le declanşeze.
Ajutorul nemijlocit al profesorului poate îmbrăca diferite forme cum ar fi:

 conducere lentă prin mişcare;
 fixarea diferitelor momente (poziţii) cheie;

 înpingerea executantului la mişcări de jos în sus;

 imprimarea unui plus de energie la mişcările insuficient rotate.
Ajutorul direct trebuie folosit cu mult discernământ şi mai ales la începutul

învăţării. Folosirea îndelungată a ajutorului direct poate conduce, uneori, la
deformarea mişcării, deoarece ajutorul permanent dat în locul acţiunilor
principale poate duce la acţiuni lente din partea executantului tocmai în
momentele când ele ar trebui să fie puternice şi rapide.
c.2. Ajutorul indirect. Această formă a ajutorului se realizează prin

mijlocirea unor aparate sau instalaţii cum sunt: lonjă de mână, plasa
elastică, aparate cu dimensiuni mai mici etc.
Ajutorul indirect este folosit cu precădere în gimnastică artistică, atunci

când specificul elementului tehnic sau al aparatului nu permite intervenţia
directă a profesorului. Se foloseşte, de asemanea, pentru învăţarea
mişcărilor de mare dificultate unde ajutorul direct nu mai poate garanta
securitatea deplină.
Aplicând ajutorul indirect subiectul ştiindu-se în siguranţă, înlătură frica şi

se poate concentra asupra diverselor faze ale mişcării, ceea ce uşurează
însuşirea mecanismului de bază al elementului.
c.3. Ajutorul verbal. Aceasta formă a ajutorului se foloseşte, în primul

rând, pentru a indica precis momentul în care elevul trebuie să declanşeze o
acţiune. Pentru această, profesorul trebuie să-l cunoască bine pe elev şi în
primul rând viteza lui de reacţie. Semnalele verbale: „acum”, „hop”, „treci”,
„stai” etc. Sunt cele mai cunoscute în acest sens.
d. Sprijinul. Acest procedeu de asigurare se aplică atunci când elevul

cunoaşte mecanismul de bază al elementului, dar nu-l poate declanşa în
mod independent. Sprijinul se referă doar la fixarea unei poziţii (stând pe
cap, stând pe mâini etc.) şi nu presupune, deloc ajutor pentru executarea
mişcării.
Test de autoevaluare 8.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din

chenar.
Descrieți un procedeu de asigurare.

8.3 Indicaţii metodice privind folosirea procedeelor de asigurare
Eficienţa acestor procedee de asigurare depinde în mare măsură de

îndemânarea şi pregătirea profesională a cadrului didactic care le utilizează.
Alegerea locului, a poziţiei înainte şi în momentul intervenţiei directe,

presupune o cunoaştere a mişcării în cele mai fine detalii tehnice, precum şi
a particularităţilor celui care o execută.
Acordarea procedeelor de asigurare este condiţionată, de asemenea, de o

serie de cunoştinţe teoretice, tehnice şi de îndemânare specifică.
Cele mai importante condiţii şi indicaţii metodice se referă la:

 Cunoaştera perfectă a tehnicii elementului, mai ales a momentelor
periculoase, a modului de acordare a ajutorului;
 Să ştie unde, cum şi când trebuie să acorde ajutorul şi să aibă îndemânare
în intervenţia pe care o face;
 Să aprecieze corect desfăşurarea exerciţiului, urmărind permanent
execuţia, fiind gata să intervină în orce moment;
 Intervenţia la momentul oportun şi alegerea locului potrivit pentru a nu
stânjeni executantul în mişcare;
 Să inspire încredere elevilor în asigurarea pe care o acordă;
 Să fie hotărât şi promt în acţiunile pe care le intreprinde în timpul
asigurării, pe parcursul desfăşurării lecţiei
 Să atragă atanţia executanţilor asupra momentelor mai dificile din cadrul
elementului;
 La mişcările cu traiectorii spaţiale ample şi rapide, cel care acordă ajutor
trebuie să se deplaseze în armonie cu executantul;
 În cazul în care, cu tot ajutorul acordat, căderea nu poate fi evitată, cel
care acordă ajutorul, trebuie să participe la cădere astfel încât să amortizeze
şocul la contactul cu supraţa de aterizare;
 În învăţarea unor elemente mai dificile trebuie să se folosească instalaţiile
speciale, aparatele adaptate la diferitele înălţimi, trambulina elastică etc;
 În procesul asigurării trebuie să fie angrenaţi, cât este posibil, toţi elevii
pentru a se realiza, pe lângă aspectele instructive şi caracterul educativ al
instruirii;
 La asigurarea colectivă se vor stabili sarcinile fiecărui colaborator;
 Măsurile luate pentru asigurare trebuie îmbinate, în permanenţă, cu
indicaţii de autoasigurare.
Utilizarea cu pricepere a procedeelor de asigurare contribuie în mare măsură

la însuşirea rapidă şi corectă a mişcărilor propuse.
Test de autoevaluare 8.3– Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Numiți 2 indicații metodice pentru asigurare .

8.4 Aparate, materiale folosite în gimnastică
Aparate, materiale şi instalaţii ajutătoare folosite în gimnastica şcolară

Folosirea aparatelor, materialelor şi instalaţiilor ajutătoare în procesul
instructiv-educativ constituie o necesitate metodică de mare importanţă în
gimnastica şcolară.
Prin aparat ajutător înţelegem orce dispozitiv construit cu scopul de a uşura

şi influenţa favorabil procesul de instruire.
În funcţie de scopul urmărit, literatura de specialitate prezintă următoarea
taxonomie a acestora (Paşcan, I., 2003, p.40):
 Aparate pentru influenţarea reflexelor de apărare şi prevenirea
accidentelor;
 Aparate şi instalaţii pentru uşurarea execuţiei şi a orientării în spaţiu;
 Aparate şi instalaţii pentru formarea unor senzaţii neuromusculare
corecte şi perceperea unor comportamente ale mişcării;
 Aparate pentru cunoaşterea şi cercetarea datelor obiective;
 Aparate şi marcaje pentru informaţia în timpul execuţiei;
 Aparare pentru dezvoltarea capacităţilor motrice specifice gimnasticii
acrobatice.
Cele mai cunoscute aparat, materiale şi instalaţii ajutătoare folosite în

gimnastica şcolară pentru însuşirea structurilor tehnice sunt:
 Saltelele de gimnastică;
 Saltelele de burete de diferite mărimi şi grosimi, numite calupuri;
 Trambuline semielastice şi elastice;
 Plasa elastică;
 Centura de asigurare;
 Lonja;
 Trambuline basculante;
 Banca de gimnastică, capacul de ladă, scara fixă etc;
 Obiecte portative (bastoane, mingi medicinale etc.)
 Pârtia acrobatică;
 Combinarea aparatelor ajutătoare în moduri diferite în funcţie de
necesităţi tehnice şi metodice specifice.
Test de autoevaluare 8.4– Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.
Numiți 2 aparate folosite în gimnastică

Numiți 2 etape de învățare și 3 aparate folosite în gimnastică.
8.1 Etapa I
În această etapă a învăţării, pe baza explicaţiilor primite, a
demonstraţiilor şi cu ajutorul mijloacelor intuitive folosite,
elevul îşi dobândeşte reprezentarea şi bazele tehnice ale
mişcării ce urmează a fi însuşite. Tot în această etapă el
recepţionează primele informaţii despre acţiunea motrică în
ceea ce priveste forma, direcţia, amplitudinea, tempoul, ritmul,
gradul de încordare, acţiunile principale, simultan cu denumirea
terminolgică, importanţa şi locul ei în sistematizarea generală a
acţiunilor motrice din gimnastică.
8.2
Ajutorul verbal. Aceasta formă a ajutorului se foloseşte, în
primul rând, pentru a indica precis momentul în care elevul
trebuie să declanşeze o acţiune. Pentru această, profesorul
trebuie să-l cunoască bine pe elev şi în primul rând viteza lui de
reacţie. Semnalele verbale: „acum”, „hop”, „treci”, „stai” etc.
Sunt cele mai cunoscute în acest sens.
8.3
Alegerea locului, a poziţiei înainte şi în momentul intervenţiei
directe, presupune o cunoaştere a mişcării în cele mai fine
detalii tehnice, precum şi a particularităţilor celui care o
execută.
Acordarea procedeelor de asigurare este condiţionată, de
asemenea, de o serie de cunoştinţe teoretice, tehnice şi de
îndemânare specifică.
8.4
Cele mai cunoscute aparat, materiale şi instalaţii ajutătoare
folosite în gimnastica şcolară pentru însuşirea structurilor
tehnice sunt:
 Saltelele de gimnastică;
 Saltelele de burete de diferite mărimi şi grosimi,
numite calupuri;
 Trambuline semielastice şi elastice;
 Plasa elastică;
 Centura de asigurare

DOBRESCU T., DUMITRU R. – Metodica predării

gimnasticii în gimnaziu, Editura Pim, Iași, 2007
DRAGOMIR, P. SCARLAT, E. – Educație fizică școlară –
Repere noi-mutații necesare, Editura Didactică și Pedagogică
R.A., București, 2004
LUPU BANGĂ J.,COJOCARU, N. și colab.- Metodica
predării educației fizice în ciclul primar, Editura ”Gheorghe
Alexandru”, Craiova, 2008
LUPU E. – Metodica predării educației fizice și sportului,
Insitutul European, Iași, 2012
OLTEAN A. – Metodica predării gimnasticii în școală – note
de curs, Constanța, 2016
PAȘCAN I., NUȚ R.A.- Metodica predării gimnasticii în
școală, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008

Orientări metodologice
Orientări metodologice în realizarea conținuturilor învățării cu

ajutorul mijloacelor din gimnastică ( I )
Cuprins Pagina

9.1 Capacitatea de organizare
9.2 Elemente ale dezvoltării fizice armonioase
9.3 Calităţi motrice de bază


 valorizarea efectelor pozitive ale educatiei fizice (luarea unor
decizii sau formularea unor judecati evaluative, conforme cu
continuturile insusite);
 dezvoltarea calitatilor atentiei, memoriei, aspectelor intuitive ale
gandirii, creativitatii (motrice), adica generare de informatii
variate, pornind de la aceleasi date, originalitate - "productie
divergenta".
9.1 Capacitatea de organizare
Capacitatea de organizare
Formaţia de adunare în linie pe unul și două rânduri
-dispunerea copiilor în ordinea înălţimii indiferent de sex pe unul și două
rânduri;
-exersarea formaţiei de adunare în linie pe unul și două rânduri sub formă
de joc: „Găseşte-ţi locul”: la semnal elevii îşi părăsesc locul şi se
răspândesc în teren executând ceea ce li s-a indicat (să zboare ca albinele,
să sară ca iepuraşii, să meargă ca ursul, să galopeze ca un căluţ etc.); la al
doilea semnal ei trebuie să revină la locul pe care l-au avut iniţial; cei ce nu
reuşesc să-şi găsească locul vor rămâne pe loc un joc; vor fi declaraţi
câştigători copiii care şi-au găsit de fiecare dată locul în cel mai scurt timp.
Formaţia de deplasare în coloană câte unul şi câte doi

-elevii se vor așeza câte unul/ câte doi după înălțime, ţinându-se de mâini
(apoi liber); deplasare în linie dreaptă, fără cadență, în această formație;
rupei și refaceri de rânduri;
Alinierea în linie și în coloană

-toți elevii, în afară de cel din flancul drept, întorc capul spre dreapta, rărind
intervalul la o lățime de palmă prin îndoirea coatelor, și se aliniază în așa
fel încât fiecare să vadă pieptul celui de al patrulea executant
Alinierea în linie și în adâncime
-din formația în linie pe un rând, mărirea distanței prin întinderea brațului
drept lateral și așezarea lui pe umărul colegului din dreapta (deplasarea
laterală se face cu pași adăugați spre stânga, capul coloanei rămânând pe
loc); ruperi de rânduri și refacerea formației ân linie pe un rând cu brațul pe
umârul colegului din dreapta (repetat de 2-3 ori)
-la învățarea alinierii în adâncime se va explica elevilor că trebuie să
privească în ceafă pe cel din față și să se alinieze la distanță de un brat.
Poziţiile de drepţi şi pe loc repaus

- drepţi -picioarele apropiate, genunchii întinși, spatele drept, brațele întinse
pe lângă corp, privirea orientată spre înainte
- pe loc repaus – piciorul stâng se duce cu voiciune ușor înainte, punându-l
pe pământ; brațele libere pe lângă corp
- se execută de câteva ori, la comanda “DREPȚI!” și “Pe loc REPAUS!”
urmărind execuția cât mai corectă; se execută același lucru pe grupe de 5-6

elevi sub formă de întrecere
Poziția depărtat-repaus
-din poziția de drepți piciorul stâng se duce lateral, la o depărtare egală cu
lățimea umerilor; greutatea se repartizează pe ambele picioare, brațele se
duc la spate, mâna stângă apucă încheietura mâinii drepte
Raportul
-prezentarea raportului necesită câteva comenzi: 1-”Clasă DREPȚI!”(elevii
iau poziția de drepți;) 2-“Spre dreapta v-ALINIAȚI!”(elevii, întorcând
capul spre dreapta fără să răsucească umerii, privesc peste umăr colegii din
dreapta căutând să se alinieze); 3- “De la dreapta spre stânga NUMĂRĂ!”
(primul elev din flancul drept întorcând capul spre stânga rostește numărul
tare, scurt, clar, apoi revine cu privirea înainte – ceilalți procedează la fel
până la ultimul care, nemaiântorcând capul spre stânga, face un pas înainte
rostind ultimul număr și revine la loc; 4- “Clasă, DREPȚI!, Pentru raport,
ÎNAINTE! Domnule professor, clasa a III-a, cu un efectiv de …elevi, din
care …scutiți, …absenți, iar…prezenți, suntem gata pentru începerea
lecției. Raportează elevul…”; după raport elevul face un pas lateral trecând
în dreapta profesorului, care salută clasa, elevii răspund); 5- “Clasă
REPAUS” (cel care a dat raportul se întoarce la locul lui).
Întoarceri prin saritura, la stânga si la dreapta.

- demonstrarea intoarcerii; întoarceri prin săritură, pe ambele picioare,
direcția de întoarcere fiind indicată de profesor; în faza de învăţare, direcţia
întoarcerii se precizează prin repere şi semne (spre geam, spre gard, spre
şcoală etc.);
- întoarceri prin săritură spre anumite direcții, indicate cu mâna, la semnale
sonore
Întoarceri la stânga şi la dreapta de pe loc.
-pentru întoarcerea la stânga, la timpul unu executantul se întoarce pe
călcâiul piciorului stâng și vârful piciorului drept, la timpul doi alătură
piciorul drept; în timpul întoarcerilor pe loc brațele nu se mișcă
Întoarceri la sânga și la dreapta; la stânga împrejur
-pentru întoarcerea la stânga împrejur, comanda se dă pe picioruldrept; la
timpul unu, pas cu piciorul stâng; la timpul doi jumătate pas cu dreptul ușor
spre stânga și întoarcere rapidă pe vârful ambelor picioare; la timpul trei, cu
piciorul stâng se continuă mersul în noua direcție
Pornire cu mers pe loc si oprire (pornire si oprire din mers)
- din stând în formație de linie (semicerc, cerc, coloană etc.) mers pe loc și
oprire la comandă (verbală ”Atenție STAI!” la început apoi la semnale
sonore convenite în prealabil); în același fel pentru porniri și opriri din mers
la comandă.
Pornire și oprire din mers în doi timpi

-în timpul mersului pe loc sau cu avansare se face oprirea la comanda
”Atenție stai, UNU, DOI!”(ultimii pași fiind cei numărați)
Trecerea din linie pe un rând în formație de semicerc și cerc, trecerea din
coloană câte unul în

formațiile de semicerc și cerc).

-profesorul va prinde de mână pe elevul din capul rândului și urmat de
întregul colectiv, va forma un cerc. Ultimul din grup bate pasul pe loc până
când este ajuns de profesor, după care continuă mersul în cerc prinzându-se
de mâini; în același mod se procedează pentru semicerc, exceptând
apropierea de capătul șirului;
Formare și strângerea coloanei de gimnastică câte patru

-din coloană câte unul în coloană câte doi: se numără câte doi în adâncime;
la comanda “În coloană câte doi-MARȘ!” numerele unu reduc lungimea
pasului, iar numerele doi avansează în stânga (dreapta) numerelor unu;
-prin același procedeu se poate trece din coloană câte doi în coloană câte
patru;
-din coloană câte unul în coloană câte patru (5-6) prin ocolire: din coloană
de unu se comandă:”Prin ocolire la stânGA/ dreapta în coloană câte patru,
spre centru- marș!”
Descrieți o formă de organizare din gimnastică.
9.2 Elemente ale dezvoltării fizice armonioase
Elemente ale dezvoltării fizice armonioase

Postura corectă
-pentru poziția de stand, capul, spatele și picioarele trebuie să formeze o
linie dreaptă
-creștetul capului trebuie să fie cel mai înalt punct al corpului, iar bărbia nu
trebuie împinsă nici înainte, nici în interior; privirea este mereu înainte;
umerii să fie la orizontală și relaxati; spatele trebuie să fie drept și trebuie
să-și mențină linia naturală în formă de S; șoldurile trebuie să fie pe aceeași
linie; abdomenul să fie relativ încordat; picioarele sunt întinse și apropiate;
greutatea corpului este repartizată pe toată talpa
- postura corectă trebuie menținută și corectată la toate exercițiile din cadrul
lecției de educație fizică
Postura corectă în poziţii şi acţiuni motrice variate

-pe parcursul lecției se fac corecturile necesare întregului colectiv sau
individual în funcție de greșelile observate cu scopul de a corecta prin
repetare postura corectă în acțiunile motrice desfășurate
Pozițiile: stând, stând depărtat, stând pe un genunchi, așezat, culcat

-stând - spatele drept, privirea înainte, picioarele întinse și apropiate

-stând depărtat - genunchii întinşi, spatele drept, picioarele depărtate la o

distanță egală cu lățimea umerilor
-stând ghemuit - palmele se sprijină pe sol, genunchii îndoiţi şi apropiaţi,
călcâiele apropiate şi ridicate de la sol
-stând pe un genunchi – un picior este așezat pe tibie cu genunchiul pe sol,
celălalt este sprijinit îndoit sau întins înainte sau lateral, bazinul nu se
așează pe călcâiul piciorului sprijint pe genunchi
-așezat – greutatea corpului este repartizată pe șezut și pe picioarele care
sunt întinse, apropiate sau depărtate înainte, trunchiul este drept, brațele pot
adopta diferite poziții
-culcat – greutatea corpului este repartizată pe întreg corpul, acesta luând
contact cu solul cu toate segmentele. Se poate realiza facial, dorsal sau
costal
Mișcări:
-duceri ale brațelor (înainte, sus, lateral); duceri ale unui picior înainte,
înapoi, lateral;
-duceri ale mâinilor pe șold, pe umeri, la ceafă; flexii și extensii ale brațelor
și ale picioarelor;
-îndoiri, aplecări ale trunchiului: răsuciri ale gâtului, ale trunchiului; rotări
ale capului și ale brațelor
-braţele întinse înainte -braţele se ridică până la înălţimea umerilor, fără a
rotunji spatele, păstrând lăţimea umerilor
-privirea înainte
-braţele întinse sus -braţele se ridică prin înainte sau lateral, păstrând
lăţimea umerilor
-palmele pot fi orientate în interior sau în exterior
-privirea înainte sau urmăreşte palmele
-braţele lateral -braţele se ridică la înălţimea umerilor cu palmele întinse şi
degetele lipite
-ducerea palmelor pe umeri -coatele lipite de corp, spatele drept
-ducerea palmelor la ceafă - spatele drept, coatele trase spre înapoi
-îndoirea trunchiului înainte - se atinge pământul cu palmele, genunchii
întinşi
-îndoirea trunchiului lateral-picioarele întinse
-rotarea braţelor -braţele întinse, privirea înainte
-îndoirea răsucită a trunchiului spre piciorul stâng/drept - -braţul drept
atinge vârful piciorului stâng, braţul stâng este sus, genunchii întinşi
Mișcări specifice segmentelor corpului: îndoiri, aplecări, extensii ale

trunchiului, flexii și extensii ale picioarelor
-se execută principalele mișcări în articulația respectivă
-se execută mișcările simple cu arcuiri pentru fixarea efectului
-pentru fiecare segment corporal se vo executa principalele mișcări specific
Exercitii corective pentru atitudini deficiente; principalele atitudini

deficient
pentru a-i deprinde pe copii cu o poziție corectă putem folosi modalități și
exerciții diferite:
-imitarea unei poziții văzute la elevi cu corectarea ei;
-atingerea scării fixe (peretelui), concomitent, cu ceafa, omoplații, șezuta și

călcâiele apoi depărtarea de acestea păstrând aceeași poziție;

-stând spate în spate cu un partener, ridicare pe vârfuri și îndoirea
genunchilor;
-culcat dorsal pe sol, întoarcere în culcat facial prin rostogolore laterală,
păstrând aceeași poziție întinsă a trunchiului
-folosirea unor obiecte ajutătoare pentru localizarea efectului respectivului
Exerciții de prelucrare selectivă a segmentelor corpului

-se execută complexe ce cuprind 4-6 exerciții
-exercițiile urmăresc mobilizarea principalelelor segmente corporale,
-profesorul trebuie să selecționeze exercițiile care urmăresc mobilizarea
musculaturii implicate în realizarea elementelor propuse în temele de lecție
Exerciţii de influenţare analitică a aparatului locomotor

-se execută pornind de la articulația dinspre extremitatea îndepărtată a
segmentului corporal, spre cea articulată de trunchi.
-se execută la început mișcări simple în articulație continuând treptat cu
cele complexe. În orele desfășurate în aer liber aceste tipuri de exerciții se
vor executa energic din mers sau alergare
Exerciţii compensatorii şi preventive instalării abaterilor de la atitudinea

corporală corectă
-aceste tipuri de exerciții sunt constituite din mișcări care se adresează unui
singur segment (de exemplu, brațe), două segmente (brațe și trunchi) sau
mai multor segmente combinate
-este necesar ca folosirea acestor exerciții să conducă la îmbunătățirea forței
și supleței tuturor lanțurilor musculare ale segmentelor corporale, pe
planurile necesare îndeplinirii acțiunilor respective
Complexe de dezvoltare fizică libere, cu obiecte portative, cu/fără fond

muzical
-pentru creșterea atractivității lecției și ușurarea memorării complexelor de
dezvoltare fizică generală în vederea evaluării, acestea se pot realiza cu
obiecte portative dar și cu fond muzical
-obiectele folosite se vor adapta particularităților fizice și motrice ale
elevilor
-fondul muzical recomandat a fi folosit este unul cu un ritm simplu, de 128-
132b/min, îndrăgit de copii
Complexe de dezvoltare fizică cu / fără obiecte portative, cu/ fără fond

muzical; complexe de dezvoltare fizică în perechi
-exercițiile pe perechi se pot realiza și ele cu obiecte portative sau fără, cu
fond muzical sau fără
-exercițiile pe perechi trebuie să respecte anumite reguli: cei doi elevi să fie
de talie apropiată, să fie de nivel motric relativ apropiat, de preferat de
același sex
-în funcție de scopul urmărit rolul partenerului poate fi: - ajutor direct;
- punct de sprijin;
- element de îngreuiere;
- element de uşurare a mişcării;
- element de dozare a efortului;

- adversar;
- obstacol;
- element de întrecere
Educarea actului respirator (inspiratii profunde, expiratii forțate, fazele

actului respirator).
-elevii vor învăța să respire corect și ritmic în timpul efortului depus. O
mare importanță în actul respirator o are efectuarea respirației depline și
intense care la început este forțată în mod conștient.
-în educarea actului respirator trebuie avut în vedere că inspirația durează
de regulă mai mult decât expirația (inspirație 3 pași, expirație 2 pași).
-educarea actului respirator este mai ușoară în eforturile ciclie și mai
dificilă în cele aciclice (specifică jocurilor sportive)
Exerciții se realizate sub formă de joc

- suflarea asupra unei lumânări pentru a o stinge (variații ale distanței, de la
mic la mare)
- prin suflare se umflă balonașe sau colacul de plajă
- prin suflare se menține balonul sau pana plutind în aer
- se respiră profund cu nasul blocat, apoi pe nas cu gura închisă
- imitarea omului ce suflă în palme ca să și le încălzească
Educarea actului respirator; reglarea respirației în efort

-inspir scurt și adânc, expir lung și uniform pe gură și apoi pe nas
- inspir scurt și adânc, expir lung și uniform pe gură, întrerupt de o pauză.
În timpul pauzei nu se inspiră aer. Exercițiul se desfășoara în următoarea
succesiune: inspir, expir, pauză expiratorie, expir
- idem cu respirația pe nas
- inspir scurt și expir lung întrerupt de două pauze: inspir, expir, pauză
expir, pauză, expir. Idem pe nas
- inspir scurt, expir lung întrerupt de trei pauze. La fel dar pe nas.
-inspirația trebuie să fie însoțită de extensia coloanei vertebrale prin
extensia trunchiului și/sau a membrelor superioare (chiar ridicarea acestora)
-expirația trebuie să fie însoțită de mișcări care micșoreaza cutia toracică
susținută de aplecarea îndoirea corpului
-se poate folosi fondul muzical pentru realizarea acestor exerciții
Exercitii corective pentru atitudini deficiente; atitudinile deficiente ale

coloanei vertebrale si ale membrelor inferioare
-se folosesc atât exerciții statice cât și cele dinamice
Pentru corectarea piciorului plat:

-poziții corective derivate din pozițiile pe genunchi, și așezat
-exerciții în care predomină mișcările de flexie plantară
-mers pe vârfuri, mers pe partea externă a labei piciorului
Pentru corectarea genunchiului în valg:

- exerciţii de tonifiere pentru muşchii abductori ai coapsei şi gambei
Pentru corectarea cifozei:

-mers cu pași mărunți, la fiecare pas ducerea brațelor prin extensie sus,

simultan cu ducerea unui picior întins înapoi.
Pentru corectarea lordozei:

-mers cu mâinile la ceafă, ridicarea genunchilor alternativ la piept
Exerciții corective pentru atitudini deficiente (cu/ fără obiecte de sprijin)

Pentru corectarea genunchiului în valg
-exerciții realizate cu mingea ținută la nivelul gleznelor, executate din
diferite poziții
Pentru corectarea cifozei:

-stând cu spatele la scara fixă, călcâiele lipite de planul scării, apucat cu
ambele mâini de sus, proiectarea bazinului înainte simultan cu extensia
amplă a trunchiului
Pentru corectarea lordozei:

-mers cu trunchiul îndoit înainte, rularea unei mingi spre înainte
Enumerați mișcările specifice segmentelor corpului.
9.3 Calităţi motrice de bază
Îndemânare – coordonarea acţiunilor motrice realizate individual

-mers/alergare între două linii paralele fără atingerea liniilor
- construcția de bulgări de zăpadă
-joc dinamic: „Acul şi aţa”: -elevii sunt aşezaţi în cerc la distanţă de două
braţe; se stabileşte un elev care reprezintă „acul” şi alţi 4-5 care reprezintă
„aţa”; la semnal elevii care reprezintă acul şi aţa, ţinându-se de mână, intră
şi ies din cerc şerpuind printre elevi; după parcurgerea cercului, jocul se
reia alegând alţi elevi în rolurile respective; se va aprecia grupa care a reuşit
să coasă cât mai repede şi fără să greşească.
Coordonarea segmentelor corpului în acţiuni cu complexitate

crescândă
-se realizează:

-lucrând de fiecare dată unele părți din exerciții ușor modificate (poziția
inițială, direcția de deplasare, felul -formației, numărul de execuții)
-mărind sau micșorând frecvența mușcărilor
-schimbând cerințele exercițiului, etc
Coordonarea acţiunilor motrice în acţiunile segmentelor corpului

-execuția pasului săltat, corect cu braț și picior opus ridicat în momentul
fazei de zbor
-execuția pasului săltat cu ambele brațe ridicate și coborâte la fiecare pas
-execuția concomitentă a unei sărituri cu aruncare azvârlită a unei mingi
-execuția unui element de gimnastică folosind și mișcări de brațe (val de
corp însoțit de mișcarea brațelor)
Coordonarea acţiunilor motrice în manevrarea de obiecte

-manevrarea obiectelor (mingi, bastoane, cercuri...) cu diferite poziții ale
brațelor sau picioarelor, în diferite moduri și condiții care să-l determine pe
elev să acționeze precis și cu economie de timp și efort
-manevrarea unui obiect sau a două obiecte consecutiv
-execuția în planuri diferite a mișcărilor corpului și cele ale obiectului
Coordonarea acţiunilor motrice în relaţii de colaborare cu partenerul

-în exercițiile cu partener elevii trebuie să-și coordoneze mișcările astfel
încât să nu se accidenteze, să poată exersa corect, să câștige întrecerea
Forţă – dinamică segmentară
-se folosesc exerciții de scurtă durată, dinamice (alergări, cățărări, transport
de obiecte – toate sub formă de joc)
Forţă segmentară cu învingerea greutăţii propriului corp

-tragerea partenerului peste linia care îi separă;
-smulgerea mingii din braţele partenerului;
-tracţiune reciprocă cu o mână sau cu ambele mâini;
-împingere puternică înainte urmărind deplasarea partenerului înapoi;
-încercări concomitente de a răsturna bastonul lateral, învingând rezistenţa
partenerului;
Forţă dinamică segmentară şi generală
-transportul mingii medicinale
-stând, sărituri ca mingea cu bătaia palmelor în faţă, la spate, deasupra
capului, pe coapse.
Forţă explozivă
-forţă explozivă (detenta) sau forța în regim de viteză
-exercițiu joc: jucătorii dispuși în coloană – patru sărituri pe piciorul stâng
printre patru jaloane; patru sărituri pe piciorul drept printre patru jaloane;
patru metri de alergare;
Rezistenţă – generală la eforturi aerobe

-se realizează (pe cât posibil în aer liber) sub formă de joc ( de preferat
colectiv) folosind variat alergarea combinată cu cățărare, escaladare etc.
Rezistenţă la eforturi aerobe, cu creşterea progresivă a duratei

-se execută exerciții diferite în ritm moderat mărind pe parcurs durata

acestora;
-se pot folosi jocuri dinamice care solicită efort de durată (mers şi alergare
şerpuită liberă şi cu lanţ de braţe), parcursuri aplicative, concursuri
Rezistenţă musculară locală

-se recomandă mai ales metoda efortului continuu de durată, adecvat vârstei
Mobilitate și stabilitate articulară

-dezvoltarea mobilității și stabilității articulare se realizează prin mărirea
treptată a amplitudinii mișcărilor; o dată cu dezvoltarea elasticității crește și
forța musculară;
-pentru dezvoltarea forței și elasticității membrelor superioare se pot folosi
exerciții ca:
-flotări,
-tracțiuni în brațe,
-împingeri în sus ale obiectelor (minge medicinală, haltere),
-balansarea/ rotarea brațelor în diferite planuri;
-pentru dezvoltarea forței și elasticității membrelor inferioare:
-genuflexiuni,
-întinderea și îndoirea genunchilor,liber și cu partener,
-îndoiri succesive de trunchi înainte, cu arcuiri, liber, cu partener;
-pentru dezvoltarea forței și elasticității musculaturii abdominale:
-ridicarea picioarelor la 45 din culcat,
-ridicarea picioarelor la orizontală, din atârnat cu spatele la scara fixă,
-trecerea trunchiului din șezând în culcat și invers, având picioarele fixate;
-pentru dezvoltarea forței spatelui și elasticității trunchiului:
-extensie la scara fixă,
-îndoire laterală a trunchiului spre piciorul sprijinit pe bancă, din stând
lateral față de scara fixă
Numiți o calitate motrică de bază.



Descrieți o formație de lucru și 2 calități motrice de bază.
9.1
Trecerea din linie pe un rând în formație de semicerc și cerc, trecerea
din coloană câte unul în formațiile de semicerc și cerc).
-profesorul va prinde de mână pe elevul din capul rândului și urmat de
întregul colectiv, va forma un cerc. Ultimul din grup bate pasul pe loc
până când este ajuns de profesor, după care continuă mersul în cerc
prinzându-se de mâini; în același mod se procedează pentru semicerc,
exceptând apropierea de capătul șirului;
9.2
îndoiri, aplecări, extensii ale trunchiului, flexii și extensii ale picioarelor
9.3
Rezistenţă – generală la eforturi aerobe
-se realizează (pe cât posibil în aer liber) sub formă de joc ( de preferat
colectiv) folosind variat alergarea combinată cu cățărare, escaladare etc.
Îndemânare – coordonarea acţiunilor motrice realizate individual

-mers/alergare între două linii paralele fără atingerea liniilor
- construcția de bulgări de zăpadă
-joc dinamic: „Acul şi aţa”: -elevii sunt aşezaţi în cerc la distanţă de
două braţe; se stabileşte un elev care reprezintă „acul” şi alţi 4-5 care
reprezintă „aţa”; la semnal elevii care reprezintă acul şi aţa, ţinându-se
de mână, intră şi ies din cerc şerpuind printre elevi; după parcurgerea
cercului, jocul se reia alegând alţi elevi în rolurile respective; se va
aprecia grupa care a reuşit să coasă cât mai repede şi fără să greşească.

București, 2004
educației fizice în ciclul primar, Editura ”Gheorghe Alexandru”,
Craiova, 2008



Orientări metodologice în realizarea conținuturilor învățării cu

ajutorul mijloacelor din gimnastică ( II )
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10............................................................................

10.1 Deprinderi motrice de bază
10.2 Deprinderi utilitar aplicative
10.3 Deprinderi sportive elementare - Cu specific din gimnastică
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10.............................................................
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10...........................................................................


 educarea atitudinilor, a convingerilor, a
sentimentelor morale (fair-play, respect,
colaborare, intrajutorare, prietenie etc.);
 educarea emotiilor estetice (date de aprecierea
frumusetii mișcărilor si a esteticii corporale);
 dezvoltarea capacitatii de autoreglare la nivelul
comportamentului global (spirit de organizare,
curaj, disciplina, perseverenta, darzenie etc.).
10.1 Deprinderi motrice de bază
Mers si variante de mers (pe vârfuri, pe calcâie, ghemuit)

-capul sus, privirea înainte, pieptul înainte, coordonarea între membrele
superioare şi inferioare, inspiraţie pe nas şi expiraţie pe gură, reglarea
respiraţiei cu pasul, piciorul se aşează cu vârful uşor în afară, greutatea
corpului să fie repartizată pe toată suprafaţa plantară (pingea şi partea
exterioară a labei piciorului).
Mers şi variante de mers (mers cu pas fandat, mers cu pas adăugat

-pentru o execuție corectă se impune demonstrația unei fandări corecte
apoi corectarea permanentă a elevilor
Mers cu diferite poziţii ale braţelor

-elevii, liber sau în șir câte unul, execută la comanda profesorului, mers
cu diferite poziții ale brațelor: cu brațele lateral, înclinând trunchiul spre
stânga și spre dreapta (avioanele);
Mers în cadenţă, cu schimbarea direcţiei de deplasare, cu purtare de

obiecte
-trebuie avut în vedere că mersul în cadență obișnuită liniștește
organismul;
- schimbarea direcției de deplasare se realizează la comandă ( de cele
mai multe ori ca joc de atenție);
-imprimarea cadenței în timpul deplasării se dă de către profesor prin
numărătoare, bătaia palmelor, fluier
Alergare - Alergare si variante de alergare (alergare serpuita, cu ocolire

de obstacole, peste obstacole)
Alergare cu picioarele întinse înainte (cu paşi încrucişaţi* ), cu
schimbare de direcţie
Alergare și variante de alergare (alergare șerpuită, alergare laterală cu

pas adăugat, alergare cu diferite sarcini: opriri, ocoliri, întoarceri,
alergare cu accelerare, alergare cu transport de obiecte

Săritură – Săritura pe loc şi cu deplasare, săritură cu desprindere de pe

ambele picioare
-se execută în linie, coloană, cerc, careu etc
-când se învaţă, fiecare variantă de săritură va fi executată independent
şi, după caz, fragmentat.
-se continuă cu executarea săriturii însuşite, adoptându-se diferite poziţii
sau mişcări ale braţelor (palmele pe şold, pe umeri, la ceafă, braţele
lateral, sus, în faţă, cu bătăi din palme, sus, jos, înapoi, înainte);
-săritura „ca mingea”, ca „foarfecele”- cu depărtarea picioarelor lateral,
în ghemuit, cu extensie
Săritură cu trecere peste obstacole joase

-se execută liber, sub formă de joc, sărituri peste obstacole joase,
insistând pe bătaia pe ambele picioare și pe un picior ( tehnica
desprinderii de sol) și pe aterizarea elastică; se poate face apoi săritura
peste doua sau mai multe obstacole
Săritură în coardă
-coarda trebuie să corespundă cu înălțimea executantului;
-învârtirea corzii se face din poziția inițială cu coarda înapoi-învârtit
înainte; învățarea săriturilor cu coarda trebuie începută cu învârtirea ei
înainte, deoarece permite elevului să vadă mișcarea corzii și să determine
precis momentul bătăii cu picioarele și săritura peste ea;
-săriturile se execută pe vârfuri (pe partea anterioară a labei piciorului);
-cele mai simple procedee sunt: prin pășire (de pe un picior pe celălalt),
pe ambele picioare cu și fără sărituri intermediare;
-două sau mai multe sărituri pe un singur picior, apoi pe celălalt;
-deplasări înainte cu sărituri prin pășire;
-aceeași cu alergare
Săritură în adâncime de pe suprafaţe înălţate cu desprindere de pe

ambele picioare, pasul săltat
- săritura în adâncime de pe suprafaţe înălţate se execută din stând, cu
impuls de pe ambele picioare
- pașii săltați se execută energic sub formă de sărituri succesive cu
desprinderi de pe unul sau ambele picioare
Aruncare şi prindere – Aruncare si prindere de pe loc (aruncari lansate,

azvârlite, la tinta, la partener, la distanta)
- aruncare si prindere de pe loc: pentru obișnuirea cu aruncarea și
obiectul de aruncat se pot face diverse exerciții simple de rostogolire a
mingilor de oină; de aruncarea acestora la distanță;
-aruncarea mingii în sus şi prinderea ei după ce a ricoşat din pământ.
-aruncarea mingii în sus şi prinderea ei ;
-se execută aruncarea mingii de la unul la altul;
-aruncarea mingii în pământ în aşa fel încât să poată fi prinsă de
coechipier şi retrimisă în acelaşi fel;
- în timpul aruncării degetele să fie răsfirate „în coşuleţ”
- aruncarea bulgărilor într-o ţintă fixă (o săniuţă, un copac etc.);
-aruncarea lansată cu două mâini: poziția stând cu picioarele paralele şi
depărtate la lăţimea umerilor, trunchiul înclinat înainte, braţele în faţă,

privirea la partener; mingea se susţine cu palmele din lateral sau de jos;

ducerea braţelor întinse spre înainte simultan cu extensia genunchilor şi
eliberarea obiectului pe sol;
-pentru realizarea lansării pe direcţia dorită se vor utiliza culoare trasate
pe sol; în etapa de consolidare se vor mări progresiv distanţele, variind
poziţiile iniţiale (ghemuit, şezând depărtat) și detinația aruncărilor (la
partener, la distanţă, la ţintă);
-se pot introduce şi aruncările lansate cu două mâini înapoi, cu
rostogolirea mingii printre picioare.
-aruncarea lansată cu o mână: - poziţia iniţială: piciorul stâng/drept
înainte, ambii genunchi semiflexaţi, trunchiul înclinat înainte; mingea
apucată cu mâna dreaptă/stângă; braţul întins, pe lângă piciorul
drept/stâng; ducerea mult înapoi pe sus a braţului drept/stâng întins,
simultan cu accentuarea flexiei genunchilor, urmată de balansarea
energică înainte a braţului drept/stâng întins şi eliberarea obiectului;
Autoaruncări si prinderi în sus, în podea, la perete; prinderi cu două

mâini
se lucrează exerciții care să-i ajute pe elevi să mânuiască ușor mingiile în
funcție de mărimea sau duritatea lor; să-și adapteze intensitatea aruncării
în funcție de locul aruncării (la perete, în podea, țn sus):
- stând: aruncarea mingii în sus cu o mână, prinderea ei cu ambele mâini;
- stând: aruncarea mingii în sus cu o mână, o bătaie din palme şi
prinderea ei cu ambele mâini după ce a ricoşat din pământ;
Aruncări prin diferite procedee la ţintă fixă şi la distanţă, de pe loc

-aruncarea se poate realiza din stând depărtat, brațul aruncător întins
înapoi deasupra umărului, tragerea cotului în față, și continuarea mișcării
de azârlire;
-pentru mânuirea cu cu ușurință a mingii se pot face aruncări din diferite
poziții: aruncări din stând, din șezut, din stând pe genunchi, - aruncarea
se poate executa la perete, la o țintă fixă, sau peste un reper care să
permită obținerea unei traiectorii de zbor mai mari
Aruncare azvârlită la distanţă; Aruncari lansate, azvârlite, la ţintă, la

partener; Aruncare şi prindere de pe loc și din deplasare; Prindere în sus,
în podea: cu două mâini
se consolidează aruncările învățate în anii anteriori;
- se conștientizează finalitatea acestor aruncări: distanţa, transmiterea
obiectului unui partener, priza; - exercițiile propuse vor avea în vedere
folosirea deprinderilor și priceperilor acumulate în însușirea de elemente
ale jocurilor sportive;
-în perechi, faţă în faţă, pasarea mingii la partener cu două mâini şi
prinderea cu două;
-pe perechi față în față la distanță mică aruncarea mingii de deasupra
umărului

Test de autoevaluare 10.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber

din chenar.
Numiți o deprindere motrică de bază.
10.2 Deprinderi utilitar aplicative
Deprinderi utilitar aplicative

Echilibru – Menţinerea poziţiei stând pe vârfuri, pe un genunchi, într-
un picior pe sol şi pe suprafeţe înguste şi înălţate
-condiția menținerii echilibrului este ca centrul de greutate să fie
deasupra suprafeței de sprijin
-cu cît baza de susținere este mai mare, iar centrul de greutate mai
jos, cu atât echilibrul este mai stabil și invers
-stând cu braţele încrucişate la spate, pendularea piciorului stâng
înainte şi înapoi (patru timpi); acelaşi exerciţiu cu piciorul drept
(patru timpi)
- se execută cu ajutor; în tipul deplasării pe aparat (banca de
gimnastică, banca de gimnastică întoarsă, bârna de gimnastică, alte
suprafețe înalte și înguste) privirea trebuie să fie îndreptată înainte
-se va cere copiilor să ţină genunchiul şi vârful piciorului cât mai
întins, iar spatele drept
Deplasare în echilibru pe suprafeţe înguste şi înălţate

exercițiile pot fi făcute de pe loc din diferite poziții de stând (și
modificări ale acestora), cu poziții sau mișcări de brațe și trunchi,
întoarceri...), cu mers și variante de mers, alergare cu variații de pași,
-înainte de executarea exercițiilor pe suprafeţe înguste şi înălţate,
acestea vor fi lucrate la sol
Deplasare în diferite variante, pe suprafeţe înguste şi înălţate
progresiv, cu întoarcere de 90° (180°*)
-din mers, la semnal, oprire pe vârfuri cu ducerea braţelor prin lateral
deasupra capului cu palmele suprapuse patru timpi apoi continuarea
mersului;
-acelaşi exerciţiu cu oprire pe un genunchi sau într-un picior;
-din mers (alergare), oprire în faţa băncii de gimnastică, urcare, stând
în echilibru în diferite poziţii patru timpi apoi coborâre şi continuarea
mersului (alergării);
- din mers, întoarcere de 90° cu coborâre de pe suprafața de lucru(
180°* cu continuarea exercițiului)
Deplasare în echilibru pe suprafeţe înguste şi înălţate cu purtare şi

păşire peste obiecte

vor fi folosite toate modalităţile de lucru ale braţelor precum şi
materiale diverse (mingi, bastoane, corzi etc.)
- pentru trecerile peste obstacole se vor folosi obiecte stabile, de mică
înălțime;
-pentru transportul de obiecte poziția acestora nu trebuie să împiedice
contactul vizual suprafeței de lucru
Căţărare-coborâre – Cățărare (cățărare pe scara fixă, prin pășire și

apucări succesive).
-se realizează atât simultan(brațul și piciorul de aceeași parte) cât şi
alternativ(braț și picior opus);
-la căţărare, în toate cazurile elevul trebuie să aibă 3 puncte de
apucare-sprijin;
-în etapa de învăţare fiecare executant va realiza de 3-4 ori câte două
căţărări succesive;
-se va preciza modul de coborâre până la nivelul solului, prevenindu-
se tendinţa copiilor de a părăsi aparatul prin săritură.
Căţărare pe scara fixă si pe banca înclinată

-se realizează consolidarea elementelor învățate în anul anterior în
exerciții diverse sau cuprinse în ștafete combinate;
-se execută cățărarea pe banca înclinată după ce s-au dat explicații,
evntual demonstrații practice: cățărarea cu sprijin ghemuit- se
execută folosind mâinile și picioarele (în patru labe); cățărarea cu
sprijin ghemuit înapoi- ( idem dar cu spatele pe direcția de înaintare;
cu salt înainte - apucare cu mâinile și săritură cu picioarele (ca
iepurașii)
Căţărare - coborâre pe banca de gimnastică înclinată

-se realizează consolidarea elementelor învățate în anul anterior în
exerciții diverse sau cuprinse în ștafete combinate;
-se va insista pe modul de coborâre până la nivelul solului,
prevenindu-se tendinţa copiilor de a părăsi aparatul prin săritură.
-după exercițiile de cățărare se vor executa mișcări de îndreptare a
spatelui
Căţărare, deplasare laterală şi coborâre la scara fixă

-la modurile de cățărare învățate se adaugă modurile de coborâre:
simultan (brațul și piciorul de aceeași parte) şi alternativ (braț și
picior opus);
- în timpul cățărării sau la sfărșitul acesteia se poate intercala
deplasarea laterală de la o scară la alta;
-la cățărările care se fac la înălțime este necesar să fie luate măsuri de
asigurare (saltele)
Căţărare și coborâre pe scara fixă și pe banca înclinată – cu progresia

înălţimii
-după ce elevii au învățat corect căţărarea și coborârea pe scara fixă
și banca înclinată, se poate trece la sporirea dificultății exercițiilor
prin progresia înălțimii; -trebuie avute în vedere posibilitățile fizice

ale copiilor și frica naturală de înălțime
Deplasare laterală pe banca înclinată

-pentru o mai ușoară execuție brațele pot fi menținute lateral
-picioarele trebuie să se apropie după pășirea în lateral
Escaladare – escaladare cu apucare, sprijin și pășire pe/peste obstacol

-la escaladările peste obstacole înalte, locul de aterizare nu trebuie să
fie dur
-escaladările vor fi predate în ordinea:
-cu apucare-sprijin şi păşire pe obstacol;
-cu apucare şi încălecarea obstacolului;
-cu apucare şi păşire peste obstacol (bancă, ladă, cal, buştean, saltele
suprapuse);
-se execută 5-6 escaladări pentru fiecare copil;
-variantele de escaladări prezentate pot fi încadrate în ştafete
*- escaladarea se poate executa și prin încălecarea laterală a
obstacolului obstacolului
Tracţiune
Deplasarea unui obiect sau partener, prin tractare și împingere cu
braţele, realizată individual şi în perechi
-se folosesc mai ales spre sfârșitul lecției sub formă de joc și întreceri
(se urmărește dezvoltarea calităților motrice);
-exercițiile de acest fel dezvoltă forța și îndemânarea
Deplasarea propriului corp pe banca de gimnastică prin tracţiune

alternativă cu braţele
-la aceste exerciții efortul se realizează prin modificarea tempoului
de deplasare, prin numărul de repetări
Tracţiune şi opunere, pe perechi, pe grupe, la baston sau frânghie

-exercițiile se realizează în principal cu învingerea propriei greutăți,
sau pe cea a partenerului în cazul exercițiilor pe perechi
-exercițiile pe grupe trebuie foarte atent selecționate, datorită
posibilităților multiple de accidentare, dar și datorită materialelor
necesare realizări unor astfel de acțiuni
Împingere – deplasarea propriului corp prin împingeri realizate cu

braţele şi picioarele
-exercițiile din această categorie se pot realiza sub o multitudine de
forme:
-târâre cu împingerea unei mingi (cu brațele sau cu picioarele)
-deplasarea prin împingerea unui partener care opune rezistență
Împingerea unor obiecte, individual şi pe perechi

-împingerea prin rostogolire a mingiilor, de diferite dimensiuni, câte
una sau mai multe, cu mâna dreaptă și stângă, sau cu ambele brațe
Împingere reciprocă între parteneri, cu / fără obiecte, din aşezat spate

în spate

-Jocul „Cocoșii”
- variante ale acestui joc cu obiecte (mingi, bastoane, cercuri)
- din aşezat spate în spate ridicări simultane ale partenerilor
- din aşezat spate în spate, împingerea partenerului peste linia aflată
între ei
Târâre - pe palme și pe genunchi, pe antebrațe și genunchi

-se realizează pe linii de câte 3-4 copii;
-se începe cu deplasarea pe palme şi pe genunchi -se continuă cu
deplasarea pe antebraţe şi genunchi, urmărindu-se însuşirea
coordonării mişcării braţ-picior opus;
-se repetă de 2-3 ori pe distanţa de 4-5 m.
Târâre joasă cu braţ şi picior opus

-se pune accent pe exerciții de coordonare, astfel încât odată ajunși la
dezvoltarea acestei deprinderi, elevului să-i fie ușor să realizeze
acțiunea propusă
Târâre pe o latură
-este un exercițiu mai dificil, implicând o coordonare deosebită a
principalelor grupe musculare de la nivelul trunchiului si membrelor
Transport de obiecte uşoare, apucate cu una şi două mâini individual

şi pe perechi
-pentru anotimpul rece:
-transportul bulgărilor cu săniuţa (individual)-
-elevii sunt organizaţi în 4-6 echipe;
-la distanţa de 3-5 m, în dreptul fiecărei echipe, se găseşte un
obstacol;
-la comandă, primul elev porneşte, trăgând săniuţa pe care se găsesc
bulgări, ocoleşte obstacolul şi revine la echipa sa, predă săniuţa
următorului şi trece la coada şirului
-transportul, în pereche, a colegului cu săniuţa
-elevii grupaţi câte trei la o sanie, se vor deplasa cu săniuţa pe
distanţa de 10-20 m, schimbându-se între ei.
-transportul unor mingi de diferite dimensiuni pe o distanță dată
-transportul în echipă a sacului de mingi, a saltelei de gimnastică, etc
Transport de obiecte uşoare, apucate cu ambele mâini, sprijinite la

piept, pe umăr, individual și în perechi
-transportul unui scaun de plastic
-transportul în perechi a unor bănci de gimnastică
-transportul pe umeri a mingiilor medicinale cu greutăți mici
-transportul unor sticle umplute cu nisip, cu apă, etc
-în selecționarea materialelor trebuie avut în vedere particularitățile
de dezvoltare ale elevilor
Transport de obiecte şi aparate pe perechi şi în grup; Transport în doi

a unui coleg – scăunelul
-transportul aparatelor de gimnastică- saltele, bancă, capacul de lalda
de sărituri, capra de sărituri

-transportul în doi a unui colg se va face prin rotație. La alcătuirea

grupelor trebuie avut în vedere masa corporală și talia elevilor
Ștafete și parcursuri aplicative

- exercițiile cuprinse în cadrul ștafetelor și parcursurilor aplicative
trebuie să fie cele realizate la orele de clasă
-trebuie realizate de mai multe ori dând șansa tuturor grupelor să
câștige
-grupele trebuie schimbate periodic astfel încât să nu câștige de
fiecare dată aceeiași elevi
-o atenție deosebită trebuie acordată verificării materialelor și
instalațiilor folosite

din chenar.
Descrieți o deprindere utilitar-aplicativă.
10.3 Deprinderi sportive elementare
Deprinderi sportive elementare - Cu specific din gimnastică

Acrobatică
- Cumpăna pe un genunchi
-din poziţia iniţială stând ghemuit,
-sprijin pe genunchi şi palme,
-ducerea piciorului stâng/drept înapoi cu extensia capului,
-menţinerea poziţiei,
-revenire în sprijin pe genunchi şi pe palme
Cumpăna pe un picior
-se execută din poziția stând cu brațele sus: ridicarea unui picior cât mai mult până l
concomitent cu aplecarea trunchiului spre orizontală; brațele pot adopta diferite poziții: sus
-ajutorul se acordă din lateral, cu o mână la genunchiul piciorului ridicat iar cu cealaltă la p
executantul în poziția corectă
Semisfoara
-din poziţia pe genunchi alunecarea unui picior înapoi, urmărind ca partea anterioară a coap
contact direct cu solul iar vârful piciorului bine întins pe sol, corpul drept, privirea înainte.

va executa alternativ cu ambele picioare. Se urmăreşte execuţia corectă (amplitudinea

articulaţia coxofemurală)
Sfoara
-sfoara este poziția în care picioarele, mult depărtate, formează o linie dreaptă; poate fi e
sau fără reazem pe sol
Podul de jos
-poziţia iniţială-culcat dorsal
- aşezarea palmelor sub umeri (degetele mari lângă urechi) cu coatele îndoite şi braţele para
- îndoirea genunchilor şi aşezarea tălpilor (paralele şi uşor depărtate) cât mai aproape de ba
- proiectarea bazinului pe verticală prin împingere energică şi simultană în braţe şi picio
întinderea acestora;
- adoptarea poziţiei complet arcuite a corpului;
- menţinerea podului;
- coborârea lentă în culcat dorsal cu braţele şi picioarele flexate;
- culcat dorsal.
-se execută 5-6 repetări.
-alternativ se execută din aşezat îndoiri ale trunchiului înainte (exerciții compensatorii)
Podul de sus cu sprijin

-este o poziție în care corpul se găsește în extensie, cu reazem pe mâini și picioare;
-se realizează:
a) din poziția culcat, prin împingerea energică a bazinului în sus;
b) din poziția stând – în timpul extensiei, bazinul se duce înainte (mișcare de compen
menținerea echilibrului); capul în extensie, privirea spre locul de așezare a mâinilor;
Stând pe omoplaţi
-din poziția șezând (cea mai favorabilă pentru începători), corpul rulează pe spateîn timp c
ridică, iar picioarele se întind; mâinile sprijinite pe șold ajută la ridicarea și menținerea
verticală; bărbia în piept
Rulări
-din poziția așezat (cea mai favorabilă pentru începători), corpul rulează pe spate în timp c
ridică, iar picioarele se întind; mâinile sprijinite pe șold ajută la ridicarea și menținerea
verticală; bărbia în piept
Rulare laterală:
-din poziţia culcat dorsal (copiii orientaţi cu capul pe aceeaşi direcţie), cu braţele întinse în
corpului (T1),
-pentru rulare spre stânga, încrucişarea piciorului drept întins peste cel stâng (T2),
-rulare spre stânga în culcat facial (T3),
-încrucişarea piciorului stâng peste cel drept (T4),
rulare spre dreapta cu revenire în culcat dorsal.
-Se va avea în vedere corectarea poziţiei întinse şi lipite a picioarelor, precum şi
permanentă a braţelor în prelungirea corpului
Rulare pe spate
- această rulare se execută înainte și înapoi; din poziția culcat, cu corpul grupat (prin rul
înainte și înapoi) apoi din alte poziții cum sunt: șezând sau sprijin ghemuit
-rulările înapoi reprezintă o fază de trecere din poziția șezând, sprijin ghemuit, în stând pe o

Rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit

-din poziţia spijin ghemuit cu faţa la saltea, grupare (bărbia în piept) (T1),
-împingere cu tălpile, îndoirea treptată a braţelor simultan cu mişcarea trunchiului înainte
până la aşezarea cefei pe saltea, urmată de mişcarea de rulare pe ceafă-spate-bazin (T2-3),
-revenire pe tălpi (în sprijin ghemuit sau cu braţele întinse înainte) (T4).
--ajutorul se acordă din lateral
Rostogolire înainte din depărtat în ghemuit

-se pleacă din poziția stând depărtat; în timpul rostogolirii, mâinile se duc rapid înainte și
sol între picioare, foarte aproape de bazin; în acest timp picioarele iau contact cu solul p
vreme ce trunchiul este avântat înainte; prin împingerea mâinilor pe sol trunchiul se ridic
stând depărtat cu trunchiul îndoit înainte;
-ajutorul se acordă din lateral
Rostogolire înapoi din depărtat în ghemuit

-din poziția stând depărtat, trunchiul se îndoaie înainte, iar mâinile se așează între pic
aproape de bazin; în acest timp corpul se dezechilibrează înapoi; rulare pe spate cu genunc
piept, capul aplecat înainte cu bârbia în piept; mâinile se așează în dreptul capului cu palm
cu degetele spre călcâie și se împinge simultan în brațe; corpul se rulează și rostogolește
poziția stând ghemuit
Rostogolire înapoi din ghemuit în depărtat

-din ghemuit, dezechilibrare înapoi; șezuta ia contact cu solul aproape de călcâie; mâinile
dreptul capului cu palmele orientate cu degetele spre călcâie și se împinge simultan în brațe
rularea pe spate cu picioarele întinse și depărtate
Rostogolire înapoi din ghemuit în ghemuit

-din ghemuit, dezechilibrare înapoi; rulare pe spate cu genunchii la piept, capul aplecat înai
se așează în dreptul capului cu palmele orientate cu degetele spre călcâie și se împinge
brațe; corpul se rulează și rostogolește și revine la poziția inițială
Legări de elemente acrobatice

-se urmărește legarea logică a elementelor,
-se folosesc cât mai puține elemente de legătură
-elelvii își pot compune singuri legările elementelor sub îndrumarea cadrului didactic
-legările se pot realiza pe fond muzical

din chenar.
Enumerați 2 elemente acrobatice.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor

subiecte prezentate în această unitate şi să revizuiţi
În loc de rezumat
obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare

Unitate de învăţare Nr. 10 pe care urmează să o
transmiteţi cadrului didactic.
Numiți 2 deprinderi motrice de bază și 2 elemente

acrobatice.
10.1
Mers si variante de mers (pe vârfuri, pe calcâie, ghemuit)
-capul sus, privirea înainte, pieptul scos înainte, coordonarea
între membrele superioare şi inferioare, inspiraţie pe nas şi
expiraţie pe gură, reglarea respiraţiei cu pasul, piciorul se
aşează cu vârful uşor în afară, greutatea corpului să fie
repartizată pe toată suprafaţa plantară (pingea şi partea
exterioară a labei piciorului).
10.2
Tracţiune.Deplasarea unui obiect sau partener, prin tractare și
împingere cu braţele, realizată individual şi în perechi
-se folosesc mai ales spre sfârșitul lecției sub formă de joc și
întreceri (se urmărește dezvoltarea calităților motrice);
-exercițiile de acest fel dezvoltă forța și îndemânarea
10.3
Rostogolire înapoi din ghemuit în ghemuit
-din ghemuit, dezechilibrare înapoi; rulare pe spate cu
genunchii la piept, capul aplecat înainte; mâinile se așează în
dreptul capului cu palmele orientate cu degetele spre călcâie și
se împinge simultan în brațe; corpul se rulează și rostogolește
și revine la poziția inițială
DOBRESCU T., DUMITRU R. – Metodica predării

gimnasticii în gimnaziu, Editura Pim, Iași, 2007
DRAGOMIR, P. SCARLAT, E. – Educație fizică școlară
– Repere noi-mutații necesare, Editura Didactică și
Pedagogică R.A., București, 2004
predăriieducației fizice în ciclul primar, Editura
”Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2008

LUPU E. – Metodica predării educației fizice și

sportului, Insitutul European, Iași, 2012
SCARLAT E., SCARLAT, M.B. – Tratat de educație
fizică, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București,
2011
OLTEAN A. – Metodica predării gimnasticii în școală –
note de curs, Constanța, 2016
PAȘCAN I., NUȚ R.A.- Metodica predării gimnasticii în
școală, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008

Evaluarea în gimnastica școlară
EVALUAREA ÎN GIMNASTICA ŞCOLARĂ
Cuprins Pagina

11.1 Etapele evaluării
11.2 Criterii de evaluare
11.3 Metode de evaluare


 dezvoltarea capacitatii de a cunoaste propria persoana, mediul
ambiant, natural si social (percepere, descoperire, redescoperire,
intelegerea informatiilor sub diverse forme);
 dezvoltarea capacitatii de a analiza si interpreta elementele de
continut, relatiile care se stabilesc in procesul educatiei fizice
(generare de informatii unice, conventional acceptate, in care
subiectii respecta regula, principiul etc.);
11.1 Etapele evaluării
Primele cercetări ştiinţifice în problema examinării şi notării au fost iniţiate

de psihologul H. Pieron în 1922. Autorul a atribuit denumirea de
docimologie acestei preocupări, după cuvintele din limba greacă: dokime
(probă, încercare), dokimaze (examinez) şi logos (ştiinţă) – deci ştiinţa
despre probe, examene. Întrucât orce probă sau examen se încheie cu o
apreciere numerică sau verbală, în sfera de preocupări a docimologiei
didactice intră: „studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a
modurilor de notare, a variabilităţii notării la examinatori diferiţi şi la
acelaşi examinator, a factorilor subiectivi ai notării, precum şi a mijloacelor
menite să contribuie la asigurarea obiectivităţii examenului” (Pavelcu, V.,
1968, p. 9. după Ionescu, M., 1998, p.129).
Abordarea docimologiei, a problematicii şi a tehnicilor ei specifice are

consecinţe de mare complexitate pentru că, în fond nu este vorba numai de
examinarea şi notarea, de orientarea şcolară şi profesională, de indicarea
locului potrivit fiecărui individ în sistemul de relaţii şi valori sociale, ci are
are o mare importanţă pentru progresul unei societăţi şi al unei naţiuni.
Un examen obiectiv înseamnă (Ionescu, M., 2000, p.299):

 O soluţie mai bună;
 O folosire mai raţională a capitalului uman;
 O orientare rapidă şi corectă, selecţie.
În orice proces instructiv-educativ evaluarea presupune, în unitate şi

contradicţie dialectică, trei elemente componente sau trei faze, trei etape, trei
secvenţe etc: verificarea, aprecierea, notarea sau acordarea de calificative.
1. Verificarea este procesul sau actul prin care subiectul execută o probă,
care poate avea natură diferită, ceea ce determină mai multe tipuri de
verificare:
 Verificare orală;
 Verificare scrisă;
 Verificare practică.

În gimnastica şcolară predomină verificarea practică. Prin verificarea

practică se urmăreşte identificarea capacităţii de aplicare a ceea ce se
dobândeşte sau se dezvoltă în procesul instructiv-educativ şi în activitatea
independentă de practicare a exerciţiilor fizice.
2. Aprecierea este a doua fază a evaluării din punct de vedere

cronologic/temporal. Chiar dacă mai este numită şi „evaluare propriu-zisă”
aprecierea nu acoperă actul de evaluare. Aprecierea se face fie prin folosirea
unor expresii verbale (foarte bine, bine, satisfăcător, rău, neconvingător
etc.), fie prin folosirea unor simboluri numite note.
În „Dicţionarul de pedagogie”, din 1979 (conform Cârstea, Gh., 2000,

p.188), se subliniază că aprecierea este „act psihopedagogic de determinare
prin note, calificative, puncte, clasificări etc. a rezultatelor instructiv-
educative obţinute de un elev la un obiect de studiu”.
Aprecierea este condiţionată de natura probei la care este verificat subiectul.

În esenţă, ea constă în reflectarea realităţii execuţiei subiectului în conştiinţa
celui care face aprecierea şi emiterea unor judecăţi de valoare, verbal sau
scris.
În cazul gimnasticii şcolare probele de verificare nu sunt măsurabile ci doar

observabile, aprecierea poate avea mai multe sau mai puţine aspecte de
subiectivism. Cu cât competenţa profesională a cadrului didactic este mai
bună, cu atât sunt mai reduse aspectele subiective ale aprecierii.
Autoaprecierea presupune focalizarea atenţiei asupra propriilor

prestaţii/execuţii, bune sau rele, reuşite sau nereuşite. Prin autoapreciere
obiectivă, formată în timp, subiectul este conştient de capacitatea sa, de
disponibilităţile sale psihice sau fizice. De asemenea, subiecţii se compară
unii cu alţii în privinţa „volumului exersării, rapidităţii, fluenţei şi preciziei,
posibilităţilor combinatorii etc.” (Cârstea, Gh., 2000, p.190). Autoaprecierea
înseamnă, între altele, şi autocontrol. Ea se manifestă spontan şi dirijat.
Dirijarea contribuie la dezvoltarea proceselor de autocunoaştere şi la
conştientizarea învăţării motrice sau a îmbunătăţirii calităţilor motrice.
Elevii trebuie incitaţi, provocaţi etc., să compare autoaprecierile cu
aprecierile conducătorului procesului instructiv-educativ, considerate – în
principiu – obiective şi corecte.
3. Notarea sau acordarea de calificative este ultima fază a evaluării, tot din
punct de vedere temporal şi nu al importanţei. Se afirmă că acestă fază este
rezultatul unităţii dialectice dintre primele două faze: verificarea şi
aprecierea. Ea se materializează prin acordarea de note sau – în mod curent
şi permanent – de calificative: bine, rău, foarte rău, exact, inexact, suficient,
insuficient etc. În ţara noastră, la nivelul ciclului primar, nu se mai acordă
note ci calificative (excelent, foarte bine, bine, suficient, insuficient), care se
consemnează în catalog şi foaia matricolă.
Când se acordă note, literatura de specialitate precizează faptul că, trebuie

avute în vedere cele trei funcţii principale ale acestora şi – pe cât posibil – să
fie respectate în unitatea şi interdependenţa lor. Aceste funcţii sunt:

 Funcţia didactică, care subliniază ca prin notă să fie surprins

mecanismul intern al procesului de instruire, nivelul de însuşire de către
subiecţi a componentelor şi subcomponentelor modelului de educaţie fizică
şi sport. Nota, prin valoarea sa, trebuie să fie reperul principal al ameliorării
sau optimizării procesului de instruire.
 Funcţia educativă, care subliniază – în esenţă – faptul că prin notă

trebuie să fie determinată, la subiect, o atitudine activă, conştientă, pozitivă
faţă de educaţie fizică şi sport.
 Funcţia socială, care decurge din celelalte funcţii anterioare. Nota

îndeplineşte această funcţie numai dacă ierarhizează valoric subiectul, dacă
îi poate oferi acestuia direcţia cea mai sigură de evoluţie pe plan profesional.
Enumerați o funcție a evaluării.
11.2 Criteri de evaluare
Criteriile de evaluare la gimnastică şcolară
Indiferent de subsistemele specifice, cele mai importante criterii sunt

următoarele (Cârstea, Gh., 2000, p.192):
 Performanţa motrică, adică rezultatul la la probele de control
măsurabile.
 Progresul realizat de subiect. Dificultatea constă în aceea că
progresul este întotdeauna mai mare la cei cu nivel iniţial mai mic
şi este mai mic la cei cu nivel iniţial mai mare. Deci, nu se poate
ghida exclusiv după mărimea cifrică sau calitativă a ratei de
progres.
 Cantitatea şi mai ales calitatea elementelor însuşite în raport cu
prevederile programei de studiu.
 Capacitatea subiectului de a aplica în practică elementele
însuşite, adică – capacitatea de generalizare.
 Capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice de
către subiect.
 Capacitatea subiectului de restructurare, ansamblare etc, a
elementelor însuşite.
 Nivelul cunoştinţelor teoretice, însuşite de subiect, privind
practicarea exerciţiilor fizice.

 Atitudinea subiectului faţă de educaţie fizică şi sport, concretizată

prin frecvenţa la lecţii, participare la acţiunile competiţional-
sportive, modul de îndeplinire a unor sarcini organizatorice etc.
 Nivelul de dezvoltare fizică a subiectului.
3. Metodele de evaluare
În funcţie de fazele actului de evaluare, pentru educaţie fizică şi sportul şcolar
metodele se clasifică în două categorii principale:
 metode de verificare;
 metode de apreciere şi notarte sau acordare de calificative.
Numiți un criteriu de evaluare.
11.3 Metode de evaluare
Metode de verificare
 Trecere probelor de motricitate prevăzute în „Sistemul Naţional Şcolar de
Evaluare la disciplina Educaţie Fizică şi Sport” în funcţie de obţiunile
profesorului şi elevilor privind probele prevăzute.
 Trecerea unor probe de motricitate, stabilite de fiecare profesor pentru
orele de educaţie fizică din Curriculum-ul la decizia şcolii şi pentru orele
extracurriculare, conform principiului autonomiei.
 Măsurarea unor indici de dezvoltare fizică.
 Executarea de către elevi a unor deprinderi şi priceperi motrice în condiţii
analoage probei, ramurei sau activităţii respective.
 Executarea de către elevi a unor deprinderi şi priceperi motrice în condiţii
concrete de concurs.
 Îndeplinirea de către elevi a unor sarcini speciale de natură organizatorică
sau metodico-didactică: conducerea unor verigi din lecţie; conducerea
gimnasticii zilnice; responsabil cu aducerea unor materiale din magazie etc.
 Observarea curentă a elevilor şi înregistrarea datelor observaţiei: reacţia la
efort; atitudini comportamentale pe ansamblu şi în situaţii deosebite etc.
3.2. Metode de apreciere şi notare sau acordare de calificative

 Metoda aprecierii verbale, atunci când aprecierea este însoţită, permanent,
de acordare de calificative: foarte bine , bine, satisfăcător, insuficient etc.
 Metode de apreciere şi notare sau acordare de calificative nonverbale, mai
precis scrise, când se acordă şi note sau calificative, care se trec în catalog:
 Metoda aprecierii, notării sau acordării de calificative pe baza unor
norme sau baremuri cuprinse în anumite tabele valabile pe plan
naţional, zonal sau chiar local – numită şi metoda absolută.
 Metoda aprecierii, notării sau acordării de calificative prin

compararea rezultatelor obţinute doar la nivelul unei clase de elevi

– numită şi metoda relativă.
 Metoda de apreciere, notare sau acordare de calificative pe baza
progresului individual.
 Metoda de apreciere, notare sau acordare de calificative pe baza
nivelului de execuţie tehnică sau tactică a unor deprinderi şi
priceperi motrice în condiţii de exersare parţială sau globală.
Metoda de apreciere, notare sau acordare de calificative în funcţie de modul în

care elevii îndeplinesc unele sarcini speciale de natură organizatorică sau
metodico-didactică.
Numiți o metodă de evaluare.


Descrieți etapele evaluarii
11.1
Funcţia educativă, care subliniază – în esenţă – faptul că prin notă
trebuie să fie determinată, la subiect, o atitudine activă, conştientă,
pozitivă faţă de educaţie fizică şi sport.
11.2
Performanţa motrică, adică rezultatul la la probele de control
măsurabile.

11.3
Metoda aprecierii verbale, atunci când aprecierea este însoţită,
permanent, de acordare de calificative: foarte bine , bine, satisfăcător,
insuficient etc.

DRAGOMIR, P. SCARLAT, E. – Educație fizică școlară – Repere noi-
mutații necesare, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2004
LUPU BANGĂ J.,COJOCARU, N. și colab.- Metodica predăriieducației
fizice în ciclul primar, Editura ”Gheorghe Alexandru”, Craiova, 2008
SCARLAT E., SCARLAT, M.B. – Tratat de educație fizică, Editura
Didactică și Pedagogică R.A., București, 2011
OLTEAN A. – Metodica predării gimnasticii în școală – note de curs,
Constanța, 2016
PAȘCAN I., NUȚ R.A.- Metodica predării gimnasticii în școală, Casa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008

Modalități de organizare
MODALITĂI DE ORGANIZARE A ELEVILOR PENTRU

LUCRU ŞI PROCEDEE DE EXERSARE ÎN LECŢIA DE
GIMNASTICĂ
Cuprins Pagina

12.1 Exersarea frontală
12.2 Exersarea independentă


 formarea unor convingeri referitoare la rolul exercitiilor fizice in
cresterea calitatii vietii;
 echilibrarea si reglarea emotionala (prin descarcarea agresivitatii,
defulare etc.);
 educarea atitudinilor, a convingerilor, a sentimentelor morale
(fair-play, respect, colaborare, intrajutorare, prietenie etc.);
12.1 Exersarea frontală

Formele de bază ale organizării colectivului de elevi sunt: clasa,
grupa, echipa. Clasa are, de regulă, o componentă mixtă, dar în
cadrul lecţiilor de educaţie fizică se pot demixta. În acest caz,
conţinutul şi metodologia de lucru vor fi alese în concordanţă cu
particularităţile de sex, iar efortul va fi diferenţiat. Acelaşi lucru se
face şi în cazul lucrului cu clase mixte, profesorul fiind atent la
dozarea precisă pe sexe, la alegerea celor mai potrivite forme de
organizare a colectivului.
Grupa: colectivul unei clase, chiar demixtată, este numeros şi

eterogen sub aspectul dezvoltării şi pregătirii fizice, al sănătăţii şi al
disponibilităţilor pentru activitatea de educaţie fizică. În general
grupele care se constituie nu sunt constante, elevii fiind diferit
pregătiţi de la o disciplină sportivă la alta. Grupele sunt deschise,
permiţând trecerea elevilor dintr-o grupă în alta superioară, în caz de
progres.
Această organizare este specifică lecţiilor de gimnastică, permiţând

exersarea în bune condiţii la gimnastica acrobatică, jocuri dinamice,
sărituri. Se formează astfel, deprinderi de lucru în colectiv, de
cooperare în grup, deprinderi de autoorganizare şi autocontrol. În
aceste grupe poate fi particularizat conţinutul lecţiilor, nivelul de
efort (dozare, număr de repetări).
Metodologia de lucru reprezintă premisele tratării diferenţiate a

elevilor. Elevii se ajută între ei, se corectează și se asigură reciproc
(în special la clasele mai mari). Grupele vor avea un responsabil, cu
nivel de pregătire bun, cu calităţi organizatorice, cu autoritate.
Echipa se foloseşte în activităţile desfăşurate sub formă de concurs

– ştafete, concurs de gimnastică pe clase etc. echipele se aleg pe
criterii valorice.
Procedee de organizare a exersării:

-frontal,
-în grup,
-în perechi,
-în circuit,

-individual.
Procedeul frontal reprezintă activitatea simultană a întregii clase.

Avantaje: angrenează toţi elevii, asigurând în acest fel o bună
densitate motrică şi o frecvenţă respiratorie de 24–28resp/min, în
efectuarea complexului de influenţare selectivă a aparatului
locomotor. Se mai asigură un nivel aproximativ uniform al efortului
pentru toţi executanţii, posibilităţi de dozare precisă printr-un ritm
unitar de execuţie. Se permite aplicarea aceleiaşi metodologii de
lucru pentru toţi elevii, precum şi atingerea unui nivel relativ crescut
de efort – egal pentru toţi elevii, sub aspectul volumului şi
intensităţii.
Reglarea efortului se poate face prin:

- creşterea sau reducerea numărului de repetări a fiecărui exerciţiu;
- mărirea sau micşorarea distanţei sau duratei activităţii;
- creşterea sau descreşterea numărului şi duratei pauzelor;
- mărirea sau micşorarea tempoului şi vitezei mişcărilor;
- mărirea sau micşorarea încărcăturii;
- modificarea poziţiei de lucru (mărirea sau micşorarea bazei de
sprijin prin schimbarea - poziţiilor iniţiale, sau a suprafeţei pe care
se deplasează);
- modificarea complexităţii structurii mişcării (sărituri libere simple;
sărituri cu întoarceri de diferite grade);
- favorizează o bună organizare a activităţii şi controlul disciplinei.
Variante de exersare frontală

- simultan, cu întregul colectiv, la comandă şi în ritmul indicat de
profesor (exerciţii de front şi formaţii; exerciţii de pregătire fizică
generală; exerciţii specifice de pregătirea organismului pentru
efort);
- simultan, cu întregul efectiv al clasei în ritm individual
(acrobatică, gimnastica sportivă, unele exerciţii pentru dezvoltarea
calităţilor motrice etc.);
- angrenarea simultană a efectivului împărţit în grupe mici, fiecare
dintre acestea executând alte exerciţii (circuite, complexe de D.F.G.
cu exerciţii individualizate pentru corectarea deficienţelor fizice).
Inconveniente: observarea mai greoaie a execuţiei fiecărui elev;

corectarea mai grea a greşelilor şi prevenirea lor timpurie; existenţa
unor dificultăţi în tratarea diferenţiată a elevilor (se pot da totuşi
sarcini suplimentare).
Exersarea în grup se foloseşte în verigile în care se realizează

temele lecţiei. La clasele cu condiţii mai slabe, la clasele
nedemixtate, pentru aprofundarea temelor, se cere exersarea pe
grupe sau ateliere, în care fiecare rezolvă o altă temă (exemplu: o
grupă execută învăţarea unor elemente acrobatice; altă grupă
perfecţionează săriturile pentru proba de control; a treia grupă
rezolvă o temă din jocul de baschet). Fiecare grupă exersează 8 – 10
minute, după care se schimbă atelierul.

Avantaje: asigură o bună densitate motrică; un volum de efort

corespunzător, fiecărui elev revenindu-i un număr mare de repetări.
Profesorul va urmări toate grupele, sau mai mult grupa care
efectuează tema de învăţare (o temă nouă, o temă cu grad mai mare
de dificultate, torente de sărituri etc.). Celelalte grupe vor fi
îndrumate de responsabili de grupă, pe baza indicaţiilor
profesorului, a fişelor de lucru.
Exersarea în perechi (lucru cu partener). Condiţia de bază este ca

elevii să aibă un nivel de dezvoltare şi de cunoştinţe aproximativ
egal.
Se foloseşte în: exerciţiile de front şi formaţii (coloană câte doi);

complexe de pregătire fizică; paşi de dans; dezvoltarea calităţilor
motrice de bază; tracţiuni şi împingeri; transport de greutăţi;
aruncări şi prinderi; elemente acrobatice; jocuri acrobatice şi
dinamice; exerciţii de relaxare.
Rolurile partenerului: observă, corectează, apreciază execuţia

colegului; acordă ajutor în cazul elementelor acrobatice, sărituri,
exerciţii la aparate, căţărări la frânghie etc.; opune rezistenţă pasivă
specifică la exerciţiile de mobilitate articulară ţi supleţe musculară.
Activitatea în perechi se poate desfăşura simultan sau alternativ.
Numiti o variantă de exersare frontală.
12.2 Exersarea independentă
Acest procedeu de organizare răspunde cerinţelor învăţământului

modern, creând premisele autoinstruirii, autoeducării.
Se aplică în rezolvarea temelor de consolidare, perfecţionare sau

dezvoltarea calităţilor motrice. Se poate aplica şi în exerciţiile de
influenţare selectivă a aparatului locomotor, atunci când se
efectuează încălzirea specială şi în situaţia elevilor cu deficienţe
fizice.
Se foloseşte la: predarea elementelor acrobatice şi la cele din

gimnastica ritmică-sportivă, în cadrul unor activităţi opţionale
desfăşurate în lecţie, în exerciţii cu dozare diferenţiată sub aspectul

volumului, încărcăturii, intensităţii (în cazul algoritmilor de

dezvoltare a calităţilor motrice), în cazul executării unor sarcini
suplimentare.
Explicați cum se realizează exersarea independentă


Definiti exersarea frontală și independentă.
12.1
Exersarea în grup se foloseşte în verigile în care se realizează temele
lecţiei. La clasele cu condiţii mai slabe, la clasele nedemixtate, pentru
aprofundarea temelor, se cere exersarea pe grupe sau ateliere, în care
fiecare rezolvă o altă temă (exemplu: o grupă execută învăţarea unor
elemente acrobatice; altă grupă perfecţionează săriturile pentru proba de
control; a treia grupă rezolvă o temă din jocul de baschet). Fiecare
grupă exersează 8 – 10 minute, după care se schimbă atelierul.
12.2
Exersarea independentă
Acest procedeu de organizare răspunde cerinţelor învăţământului
modern, creând premisele autoinstruirii, autoeducării.


București, 2004
predăriieducației fizice în ciclul primar, Editura ”Gheorghe

Organizarea concursurilor de gimnastică în școală
ORGANIZAREA CONCURSURILOR DE GIMNASTICĂ ÎN

ȘCOALĂ
Cuprins Pagina

13.1 Reguli de desfășurare
13.2 Probele de concurs
13.3 Desfășurarea concursului


 dezvoltarea capacitatii de a cunoaste propria persoana, mediul
ambiant, natural si social (percepere, descoperire, redescoperire,
intelegerea informatiilor sub diverse forme);
 dezvoltarea capacitatii de a analiza si interpreta elementele de
continut, relatiile care se stabilesc in procesul educatiei fizice
(generare de informatii unice, conventional acceptate, in care
subiectii respecta regula, principiul etc.);
13.1 Reguli de desfășurare ale competiției

Concursurile fac parte din procesul de instruire și antrenament. Ele
constituie bilanțul bilanțul muncii pe o anumită perioadă de timp,
atât pentru elevi cât și pentru antrenori.
Din punct de vedere tehnic, concursul constituie pentru participant o

verificare a gradului de pregătire, stimulent valoros pentru a
continua pregătirea sportivă și totodată un important schimb de
experiență în domeniul tehnicii sportive.
Sub raport educativ, concursurile reprezintă un mijloc important

pentru dezvoltarea calităților morale (fair-play, colegialitate) și de
voință (dârzenie, curaj, perseverență, hotărâre, inițiativă).
Concursurile servesc și ca mijloc de atragere a copiilor atât spre

practicarea de activități sportive cât și spre sport în general.
Reguli de desfășurare ale competitiei
Dreptul de participare
Dreptul de participare îmbracă aspecte dintre cele mai variate.
Condițiile de participare se trec în protocolul (regulamentul)
concursului.
a) Limitarea după criteriul de vârstă. Concurentul nu poate fi
înscris decât la categoria vârstei căreia îi aparține.
b) Limitarea după criteriul teritorial sau organizatoric (dacă se
organizează concursuri mai ample între regiuni, județe, etc).
Dreptul de participare este rezervat exclusiv sportivilor care
locuiesc pe teritoriul unei anumite unități geografice (județ,
oraș), fie că ei fac parte din aceeași asociație, fie că sunt
membrii mai multor asociații.
c) Limitarea prin calificare. Participarea prin calificare se aplică în
competițiile care se desfășoară pe mai multe etape, fiecare etapă
având un caracter selectiv.
d) Limitarea după criteriul de clasificare. Regulamentul poate să

prevadă participarea în concurs fie a unei singure categorii de

clasificare, fie a mai multor categorii. În cazul participării pe
echipe, o echipă poate fi alcătuită din gimnaști de aceeași
categorie de clasificare sau cu calificare diferită (2-3 categorii).
e) Limitarea numerică. La unele competiții, dreptul de participare
este limitat prin fixarea unui număr maxim de concurenți pe care
fiecare grupare sau unitate participantă îl poate înscrie în
concurs. Limitarea numerică se referă atât la sportivii care
urmează să concureze individual cât și la componența echipei. O
echipă poate fi alcătuită din 4 până la 8 gimnaști.
f) Limitarea prin invitații. În unele întreceri, forul organizatoric își
rezervă dreptul să invite chiar nominal pe gimnaști, pentru care
acest for manifestă un interes special spre a-i înregistra printre
concurenți.
g) Limitarea după criteriul performanței este stabilită de forul
organizator, spre a împiedica afluența concurenților cu o
pregătire insuficientă.
În mod frecvent, diferite criterii pe baza cărora se procedează la

limitarea dreptului de participare nu se folosesc în mod singular, ci
combinat.
Stabilirea clasamentului
Forma de clasament poate fi individuală și pe echipe.
1. Clasamantul individual poate fi de mai multe feluri:
a) Individual compus – prin totalizarea punctelor obținute la
toate probele concursului respectiv. În cadrul
campionatelor, primului clasat i se conferă titlul de
campion absolut.
b) Individual pe aparat – prin totalul punctelor obținute la
exercițiile impuse și liber alese, pe un singur aparat.
În concursurile de mare amploare, pentru obținerea titlului de

campion pe aparat, primii 6 clasați sunt obligați să mai concureze o
dată numai cu exerciții liber alese. Nota obținută se adiționează la
rezultatul realizat anterior prin exercițiul impus și liber ales la
aparatul respectiv.
c) Individual pe probă – rezultatul obținut la un aparat
pentru o singură probă, fie
numai cu exercițiul impus, fie numai cu cel liber ales.
d) Individual compus combinat – se folosește mai rar, de
obicei la categorii inferioare, când în afară de probele
specifice la aparat se includ și probe de atletism,
gimnastică artistică, acrobatică sau alte probe de control.
2. Clasamentul pe echipe se poate face de asemenea în mai

multe feluri:
a) Pentru echipele formate din 8 participanți se iau în
considerare notele obținute de primii 6; pentru cele formate
din 6 participanți – notele obținule de primii 5; pentru cele
formate din 5 paricipanți – notele obținule de primii 4; pentru

cele formate din 4 paricipanți – notele primilor 3.

b) La calculul rezultatului pe echipă se folosesc două procedee:
- însumarea punctelor obținute de primii (5 din 6) concurenți la
fiecare probă;
- însumarea punctelor obținute de primii (5 di n6) concurenți la
individual compus;
Primul procedeu (cel pe fiecare probă) este mai operativ, fapt pentru
care este utilizat aproape în toate competițiile de mare amploare.
c) În cazul în care echipa este alcătuită din sportivi de diferite
categorii de clasificare, rezultatul îmbracă două aspecte și
anume:
- la calculul rezultatului (fie că se folosește procedeul de probă,
fie cel de la individual compus) diferența reiese din însuși
faptul că sportivii de categorii inferioare au maipuține probe,
deci și totalul obținut va fi mai scăzut;
- în cazul când numărul probelor este același pentru toți
concurenții, indiferent de categorie, se acordă bonificații
pentru categorii superioare, fie pe probă, fie la individual
compus. Acste bonificații sunt determinate de îndeplinirea
unui anumit număr de puncte, precizate în regulamentul de
concurs.
d) Toți concurenții care au obținut același număr de puncte au
drepturi egale și se bucură de aceleași titluri, premii sau
locuri.
e) Dacă la un concurs premiile sau titlurile nu se pot împărți,
câștigătorii se stabilesc după unul din criteriile următoare,
care se menționează în regulamentul de concurs:
- cei care au un rezultat mai bun la exerciții impuse (dacă sunt
și exerciții liber alese);
- cei care au unrezultat mai bun la unul din aparate (precizat de
organizator);
- rezultat mai bun la individual compus;
- la juniori, de exemplu, cel de vârstă mai mică etc.
Probele și acțiunea de pregătire a unui concurs

Fiecare concurs este este precedat de o intensă muncă de pregătire.
Durata și volumul muncii vor fi în funcție de importanța și
amploarea concursului.
a. Protocolul concursului (regulamentul special)

Prima acțiune a forului organizator este întocmirea regulamentului
special, denumit protocolul concursului, pe baza căruia se
desfășoară întrecerea. El trebuie să fie foarte corect, clar și precis
redactat; să cuprindă esențialul; să nu aibă scăpări sau să dea
posibilitatea unor interpretări diferite, care ar putea avea urmări
nedorite atât pentru forul organizator cât și pentru participanți.
Acest regulament trebuie difuzat cu cel puțin 2 luni înainte de data

desfășurării concursului. Pentru concursurile de mare amploare
difuzarea se face cu un an înainte.

La întocmirea regulamentului se recomandă să se precizeze

următoarele date:
1. Denumirea competiției.
2. Scopul competiției.
3. Organiatorul competiției.
4. Data și locul desfășurării (etape și finala).
5. Programul competiției (probele și exercițiile).
6. Dreptul la participare.
7. Stabilirea clasamentului.
8. Titluri și premii.
9. Termen de înscriere.
10. Condiții administrativ-financiare.
Enumerați 2 reguli de desfășurare a competiției .
13.2 Probele de concurs
b. Sarcini organizatorice
Înt-o competiție de mare amploare forul organizator stabilește un
comitet de organizare care unește responsabilii diferitelor comisii pe
probleme și anume:
- comisia administrativ-financiară;
- comisia de publicitate;
- comisia tehnico-sportivă;
- comisia de validare
- comisia medicală.
Pentru concursurile interne sau de mai mică amploare, pregătirea poate

fi rezolvată de un colectiv restns, ai cărui membri își ămpart sarcinile cu
probleme.
Comisia administrativ-financiară rezolvă din punct de vedere

administrativ-financiar problemele altor comisii. Stabilește bugetul și
efectuează anumite plăți, ca de exemplu: cazarea, masa și transportul
participanților din alte localități, cât și la locul de concurs, se îngrijește
de procurarea premiilor, asigură imprimarea diferitelor materiale (afișe,
programe, fișele de secretariat), răspunde de procurarea materialului
sportiv pe baza indicațiilor date de comisia tehnică.

Comisia de publicitate se preocupă de popularizarea concursului prin

mijloace potrivite ca: presă, afișe, foto-montaje, radio, televiziune.
Organizează timpul liber al participanților (excursii, vizite la muzee,
spectacole etc.). Asigură tipărirea invitațiilor și programului detaliat de
concurs.
Comisia de validare verifică dreptul de participare la concurs. Ea își

începe activitatea o dată cu sosire participanților.
În cazul când concursul se desfășoară pe plan local, se va preciza în

protocolul concursului data prezentării actelor pentru validare.
Comisia medicală. Pentru întrecerile importante, supravegherea

medicală trebuie asigurată atât la locul de concurs cât și în localitate. În
cazul concursurilor cu caracter restrâns, asistența medicală trebuie
asigurată numai la locul de concurs.
Obligațiile personalului medical:

-controlează starea sănătății participanților;
-controlează igiena locului de concurs;
-asigură ajutorul medical în timpul concursului;
Comisia tehnică. În mod obișnuit în această comisie sunt incluse

persoane care conduc nemijlocit concursul, adică: directorul reuniunii,
arbitrul principal, responsabilul cu sala și baza materială, secretarul
principal. Aceeași comisie pregătește sala de concurs cu toată baza
materială necesară desfășurării lui; alcătuiește ordinea de lucru;
stabilește schema corpului de oficiali angrenați în desfășurarea
concursului; pregătește ședința tehnică.
1. Baza materială. Comisia alcătuiește schema amplasării
aparatelor în sala de concurs, cât și în cea de încălzire (atunci
când există și este nevoie). Stabilește intervalul sportiv (aparate,
cronometre, gong, mese și scaune pentru arbitri, podium de
premiere, table de arătat notele și panouri de rezultate, etc.).
Pregătește documentația scriptică pentru secretariat (fișe de
punctaj pentru fiecare arbitru, foaie de centralizare pentru
clasamentul general). Se preocupă de: anexele sălii (vestiar,
dușuri), cameră pentru oficiali, cameră pentru prim ajutor,
garderobă.
2. Alcătuiește ordinea de lucru la aparate (probe). Pentru aceasta
trebuie să se cunoască următoarele date:
-numărul participanților(echipe, sex, categorii) rezultat din înscrierile la
concurs;
-numărul probelor de concurs;
-dimensiunile sălii și numărul aparatelor cu posibilitățile de amplasare;
-timpul afectet desfășurării concursului.
Ordinea de lucru a echipelor se poate face prin două procedee: simultan

și succesiv.
a) Simultan: intră în concurs deodată atâtea echipe câte probe sunt
și trec prin toate probele respective într-o succesiune diferită.

După terminarea fiecărei probe se face schimbul.
Este procedeul folosit în majoritatea concursurilor și mai ales când

echipele sunt numeroase. Prezintă avantajul economiei de timp, iar
calculul rezultatelor se poate realiza cu mai multă ușurință, rezultatele
putând fi comunicate după fiecare probă. Este în același timp mai
atractiv pentri spectator.
b) Succesiv: se utilizează de obicei pentru un număr restrâns de
echipe. Prezintă avantajul că toate echipele trec în aceeași ordine
la toate probele.
3. Schema corpului de oficiali și a personalului auxiliar. La
stabilirea listei de oficiali pentru un concurs se ține seama de:
numărul probelor și specificul lor, de modul de arătare a notelor
(arbitraj închis, deschis sau combinat), de amploarea și importața
concursului.
Pentru concursurile cu caracter restrâns, de mică importanță, există

posibilitatea cumulării mai multor funcții de către aceeași persoană.
Astfel, funcțiile de director de concurs și de arbitru principal pot fi
îndeplinite de aceeași persoană.
În cazul când concurenții sunt în număr restrâns (concurs bilateral sau

individual), aceeași brigadă poate arbitra toate probele.
Conform regulamentului, o brigadă este constituită din 4 arbitri atât la

fete cât și la băieți. Pentru concursurile locale sau de categorii
inferioare, numărul lor poate fi mai redus , dar în nici un caz mai mic de
doi arbitri.
Afișajul notelor în arbitraj poate fi făcută în mod deschis, închis sau

combinat. În arbitrajul deschis tabelele de note sunt prezentate public
fie de arbitri, fie de copii care arată notele. În cazul arbitrajului închis
notele sunt înscrise de către arbitri pe foile de punctaj și transmise
secretariatului prin curier, fără a fi arătate public. În arbitrajul combinat,
notele sunt înscrise și transmise prin curier secretariatului brigăzii,
media fiind arătată public.
Schema personalului auxiliar de pe lângă brigăzile de arbitri (curieri,

copii de note) se completează în funcție de procedeul folosit în arătarea
notelor.
4. Ședința tehnică. Înaintea fiecărui concurs, indiferent de
amploarea lui, are loc ședința tehnică la care participă: delegații
asociațiilor (cluburilor) sportive, antrenorii și arbitri.
În funcție de amploarea concursului, ședința poate fi condusă fie de

președintele federației, fie de directorul concursului sau de arbitrul
principal. În mod obișnuit ședința se desfășoară după următoarea ordine
de zi:
1. Apelul delegaților.
2. Definitivarea înscrierilor (pe baza constatărilor făcute de comisia de
validare).

3. Precizarea anumitor puncte din regulament (intră în atribuția

directorului de concurs dacă acestea se referă la probleme
organizatorice și a arbitrului principal dacă ele sunt de ordin tehnic).
4. Programul concursului (probele de concurs).
5. Ordinea desfășurării concursului.
6. Tragerea la sorți a ordinii de lucru la aparate.
7. Definitivarea brigăzilor de arbitraj.
8. Prezentarea programului festivității de deschidere, premiere și
închiderea concursului.
9. Diverse.
Separat, pe brigăzi conduse de arbitrul principal, se prelucrează codul

de punctaj.
Cu ce se ocupă comisia tehnică?
13.3 Desfășurarea concursului
Desfășurarea concursului
1. Festivitatea de deschidere. Acestă acțiune marchează începutul
întrecerii. Prin modul în care se desfășoară, are darul să creeze atât
concurenților cât și publicului spectator o plăcută stare de emotivitate.
În mod obișnuit ea are următoarea desfășurare:

-defilarea echipelor (și a oficialilor dacă este prevăzut) în ritmul muzicii, în
ordinea stabilită de organizatori;
-rostirea cuvântului de deschidere de către președintele juriului;
-în concursurile internaționale organizate de federațiile naționale se
obișnuiește ca sportivii (numele lor sau echipele să fie prezentate publicului
de către crainic);
-echipele părăsesc în ordine locul festivității și se îndreaptă spre probele la
care urmează să concureze.
Festivitatea de deschidere nu trebuie să dureze mai mult de 10-15

minute,pentru ca sportivii să nu fie puși în situația de a-și pierde încălzirea
generală, căreia în mod obișnuit i se acordă 30 minute înainte de începerea
festivității.
La schema corpului de oficiali, pentru festivitatea de deschidere și închidere

se mai adaugă:
-purtătorii de pancarde (numele țării sau județului);

-purtătorii de steaguri;
-ridicătorii de pavilioane;
-mânuitorii de aparate și materiale.
2. Desfășurarea probelor și înscrierea rezultatelor. După festivitatea de

deschidere, conform tragerii la sorți, sportivii se îndreaptă spre proba
respectivă, iar brigăzile la locurile unde urmează să-și desfășoare
activitatea.
Secretariatul brigăzii calculează media astfel:

- dacă sunt 4 arbitri, se procedează la anularea notelor extreme, media
realizându-se din două note;
- la doi arbitri se face media celor două note.
3. Festivitatea de premiere.
Anunțarea rezultatelor și premierea câștigătorilor se face tot într-un cadru
festiv.
Descrieți desfășurarea probelor și înscrierea rezultatelor.


Descrieți cum se desfășoară un concurs de gimnastică.

13.1
Dreptul de participare îmbracă aspecte dintre cele mai variate.
Condițiile de participare se trec în protocolul (regulamentul)
concursului.
Clasamentul pe echipe
13.2
Comisia tehnică. În mod obișnuit în această comisie sunt incluse
persoane care conduc nemijlocit concursul, adică: directorul reuniunii,
arbitrul principal, responsabilul cu sala și baza materială, secretarul
principal. Aceeași comisie pregătește sala de concurs cu toată baza
materială necesară desfășurării lui; alcătuiește ordinea de lucru;
stabilește schema corpului de oficiali angrenați în desfășurarea
concursului; pregătește ședința tehnică.
13.3
Desfășurarea probelor și înscrierea rezultatelor. După festivitatea de
deschidere, conform tragerii la sorți, sportivii se îndreaptă spre proba
respectivă, iar brigăzile la locurile unde urmează să-și desfășoare
activitatea.
Secretariatul brigăzii calculează media astfel:
- dacă sunt 4 arbitri, se procedează la anularea notelor extreme, media
realizându-se din două note;
- la doi arbitri se face media celor două note
1. DAMIAN M., POPESCU R., – Gimnastica acrobatică, tehnică ,


Proiectarea activității didactice
PROIECTAREA ACTIVITĂŢII DIDACTICE
Cuprins Pagina

14.1 Dicționar-noțiuni generale


 Să definească principalele concepte teoretice specific acestei
unităţi de învăţare;
 Să utilizeze/ opereze cu aceste concepte în diverse contexte de
instruire, metodice etc.
 Să argumenteze evoluţia conceptului de curriculum de la sensul
său iniţial la sensul actual;
 Să analizeze, evolutiv, caracteristicile noţiunii de curriculum;
 Să comenteze/ argumenteze semnificaţiile majore ale adoptării
conceptului de curriculum;
 Să formuleze judecăţi de valoare privind receptivitatea sistemului
de învăţământ din România, a teoriei şi practicii educaţionale,
faţă de evoluţiile recente din domeniu pe plan internaţional.
14.1 Dicționar-noțiuni generale
Curriculum şcolar
Conform Legii Educaţiei Naţionale (Legea 1/2011), Curriculumul naţional
reprezintă ansamblul coerent al planurilor-cadru de învăţământ şi al
programelor şcolare din învăţământul preuniversitar.
În sens larg conceptul de curriculum desemnează ansamblul proceselor

educative şi al experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata
parcursului său şcolar. În sens restrâns, curriculum-ul cuprinde ansamblul
acelor documente şcolare de tip reglator în cadrul cărora se consemnează
datele esenţiale privind procesele educative şi experienţele de învăţare pe
care şcoala le oferă elevului
Componentele curriculum-ului şcolar:

•Curriculum Naţional. Cadru de referinţă
•Planurile cadru de învăţământ;
•Programele şcolare;
•Ghiduri, norme metodologice şi materiale suport;
•Manuale alternative.
Curriculum-ul nucleu şi curriculum-ul la decizia şcolii

Pentru învăţământul primar şi gimnazial, planurile-cadru cuprind două
componente:
-curriculum nucleu sau trunchi comun, ca ofertă curriculară obligatorie
pentru toţi elevii.
-curriculum la decizia şcolii, care cuprinde orele alocate pentru dezvoltarea
ofertei curriculare proprii fiecărei unităţi de învăţământ; se asigură astfel
cadrul pentru susţinerea atât a unor performanţe diferenţiate, cât şi a
intereselor specifice de învăţare ale elevilor.
Consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ, în urma consultării

elevilor, părinţilor şi pe baza resurselor disponibile, stabileşte curriculumul
la decizia şcolii.

Programele şcolare pentru disciplinele de studiu opţionale se elaborează la

nivelul unităţilor de învăţământ, cu consultarea consiliului profesoral,
consiliului consultativ al elevilor, structurii asociative a părinţilor, precum
şi a reprezentanţilor comunităţii locale. Programele şcolare sunt aprobate de
consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ.
Arii curriculare
Aria curriculară oferă o viziune multi şi / sau interdisciplinară asupra
obiectivelor de studiu. Cele şapte arii curriculare sunt:
1. Limbă şi comunicare;
2. Matematică şi Ştiinţe ale naturii;
3. Om şi societate;
4. Arte;
5. Educaţie fizică şi sport;
6. Tehnologii;
7. Consiliere şi orientare.
Plan cadru
Planurile-cadru de învăţământ cuprind disciplinele obligatorii şi opţionale,
precum şi numărul minim şi maxim de ore aferente acestora. Trunchiul
comun se constituie din disciplinele de studiu obligatorii, iar curriculumul
la decizia şcolii se constituie din disciplinele de studiu opţionale.
Programa şcolară
Programele şcolare stabilesc, pentru fiecare disciplină de studiu din planul

de învăţământ, finalităţile urmărite şi evidenţiază conţinuturile
fundamentale de ordin teoretic, experimental şi aplicativ, oferind orientări
metodologice generale pentru realizarea şi evaluarea acestora.
Programele şcolare pentru învăţământul primar şi gimnazial au următoarele

componente:
-notă de prezentare,
-obiective-cadru,
-obiective de referinţă însoţite de exemple de activităţi de învăţare,
-conţinuturi ale învăţării,
-standarde curriculare de performanţă.
Planurile-cadru şi programele şcolare pentru disciplinele de studiu

obligatorii din învăţământul preuniversitar sunt elaborate de către
instituţiile şi organismele abilitate ale Ministerului Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului (MEN din 2012) şi se aprobă prin ordin al
ministrului.
Cicluri curriculare
Ciclurile curriculare reprezintă periodizări ale şcolarităţii care au în comun
obiective specifice şi grupează mai mulţi ani de studiu, aparţinând uneori de
niveluri şcolare diferite. Aceste periodizări ale şcolarităţii se suprapun peste
structura formală a sistemului de învăţământ, cu scopul de a focaliza
obiectivul major al fiecărei etape şcolare şi de a regla procesul de

învăţământ prin intervenţii de natură curriculară.
Proiectarea activităţii didactice

Activitatea de proiectare (planificare) a activităţii didactice este un proces
complex foarte important în realizarea obiectivelor cadru ale educaţiei
fizice. Scopul acestei activităţi este acela de a crea condiţii pentru
parcurgerea sistematică a conţinuturilor şi realizarea obiectivelor de
referinţă.
Documente de planificare specifice disciplinei educaţie fizică

Planificarea anuală a unităţilor de învăţare
Este documentul pe baza căruia se vor elabora şi celelalte. Cu ajutorul
acestui documnet se stabilesc sistemele de lecţie pentru fiecare componentă
sau subcomponentă din care profesorul stabileşte teme. Se realizează
deasemnea o programare pe parcursul celor două semestre.
Planul calendaristic semestrial

Planificarea calendaristică este un document administrativ care asociază
într-un mod personalizat elemente ale programei şcolare, respectiv
competenţele specifice şi conţinuturile, cu alocarea de timp considerată
optimă de către profesor pe parcursul unui semestru şcolar.
Proiectarea unităţilor de învăţare

O unitate de învăţare reprezintă o structură didactică deschisă şi flexibilă,
cuprinzând un număr diferenţiat de lecţii. pentru o proiectare cât mai
corectă şi eficientă.
Proiect didactic
Acest document de planificare se elaborează pentru activitatea curentă

concretă. Cel mai frecvent această activitate se desfăşoară sub formă de
lecţie, de aceea în majoritatea cazurilor acest document este numit plan de
lecţie.
Proiectul didactic reprezintă conceperea didactică a unei lecţii , care de fapt

reprezintă principala formă de organizare a procesului instructiv-educativ,
fiind cadrul pedagogic unitar prin intermediul căruia elevii acumulează
cunoştinţe.
Existenţa acestor documente, este obligatorie pentru fiecare cadru didactic.
Planificarea anuală a unităţilor de învăţare

Conceperea şi distribuţia sistemelor de lecţie trebuie avut în vedere
anumite reguli:
 Sistemele de lecţie care se incheie cu evaluare finală (probele din
atletism sau cele din jocurile sportive) vor fi distribuite în funcţie de
condiţile atmosferice (primăvara, vara sau toamna)
 Conţinuturile programei care nu presupun acelaşi tip de efort pot fi
realizate împreună;
 Conţinuturile care favorizează transferul pozitiv de deprinderi pot fi
realizate împreună;
 Sistemele de lecţie care solicită un timp mai mare de predare-

învăţare pot fi alăturate unor sisteme de lecţii cu un grad mai scăzut

de compexitate.
Profesorul are posibilitatea ca prin acest document să selecteze

conţinuturile pentru fiecare unitate de învăţare şi să le coreleze cu
competenţele specifice prevăzute de programa şcolară pentru ciclul de
învăţământ aferent.
Plan calendaristic semestrial

Planul calendaristic prezintă grafic unităţile de învăţare, numărul de lecţii în
care se realizează unitatea respectivă, probele de evaluare şi momentul în
care se vor desfăşura acestea.
Planul calendaristic este acelaşi pentru toate clasele din anul de studiu
respectiv. Aceste noi structuri ale planurilor calendaristice transformă acest
document din unul pur administrativ în unul funcţional cu importante
contribuţii în organizarea demersului didactic.
Proiectarea unităţilor de învăţare

Pentru elaborarea unităţii de învăţare se precizează denumirea unităţii de
învăţare şi clasa pentru care este elaborată, precum şi numărul de ore alocat.
Proiectarea ei se realizează tabelar după cum urmează:

a. În prima rubrică se notează conţinuturile activităţii de învăţare şi detalieri
ale acestora
b. În a doua rubrică se notează obiectivele de referinţă vizate
c. Rubrica a 3-a cuprinde prezentarea conținuturilor detaliate, concrete care
asigură realizarea obiectivului respective
d. În cea de-a 4-a rubrică se notează activitățile de învățare (redactarea
sistemelor de acționare), precizarea unor metode de predare, etc.
e. În următoarea rubrică se notează resursele fiind precizate mijloacele de
învăţământ,
instalaţii, marcaje, cronometre, rulete, etc., necesare realizării categoriilor
de conţinuturi planificate pentru unitatea de învăţare
f. In ultima rubrică se notează tipurile de evaluare folosite de cadru didactic
pentru această categorie de conţinuturi (evaluări predictive, formative, sau
sumative) şi instrumentele de evaluare
Activităţile de învăţare se construiesc prin corelarea competenţelor

specifice la conţinuturi şi presupun orientarea către un anumit scop, redat
prin tema activităţii.
Proiectarea evaluării se realizează concomitent cu proiectarea demersului

de predare-învăţare.
Unităţile de învăţare se vor eşalona în funcţie de mai mulţi factori:

 Nivelul de pregătire al elevilor
 Baza materială a instituţiei de învăţământ
 In funcţie de numărul de ore pe săptămână
 In funcţie de gradul de complexitate a unor activităţi

 In funcţie de momentul în care se abordează (dacă sunt la momentul

învăţării pot fi prevăzute un număr mai mare de ore)
 In funcţie de sezonul climatic (jocurile sportive şi temele din
atletism sunt de obicei realizate în prima parte a semestrului I şi a
doua parte a semestrului al II-lea)
 In funcţie de tipul evaluării (dacă se face o evaluare sumativă
unităţile de învăţare trebuie astfel eşalonate încât calificativele
oferite să fie echilibrate ca număr)
Proiectul didactic
Acest document de planificare se elaborează pentru activitatea curentă
concretă. Cel mai frecvent această activitate se desfăşoară sub formă de
lecţie, de aceea în majoritatea cazurilor acest document este numit plan de
lecţie.
In elaborarea proiectului didactic profesorul trebuie să cunoască şi să

respecte următoarele aspecte:
1. Mijloacele pe care le are la dispoziţie
2. Tema şi obiectivele specifice fiecărei teme
3. Timpul alocat fiecărei verigi a lecţiei
4. Elementele de conţinut ale lecţiei
5. Dozarea efortului
6. Formaţiile de lucru
7. Procedeele de organizare a exersării
Aceste puncte nu reprezintă altceva decât informaţiile şi rubricile cuprinse

în proiectul didactic sub formă descriptivă. Lipseşte doar rubrica de
„Observaţii" care se completează doar dacă este cazul după ce lecţia s-a
terminat.
Definiți conceptul de curriculum.

În loc de
rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate


Descrieți cum trebuie elaborate un proiect didactic.
14.1
Curriculumul naţional reprezintă ansamblul coerent al planurilor-cadru
de învăţământ şi al programelor şcolare din învăţământul preuniversitar.
În sens larg conceptul de curriculum desemnează ansamblul proceselor
educative şi al experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata
parcursului său şcolar. În sens restrâns, curriculum-ul cuprinde
ansamblul acelor documente şcolare de tip reglator în cadrul cărora se
consemnează datele esenţiale privind procesele educative şi
experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului

București, 2004
predăriieducației fizice în ciclul primar, Editura ”Gheorghe

Gimnastica Anul 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gimnastica Anul 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Noțiuni generale

Unitate de învăţare Nr. 1

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 .............................................................................

Metodica predării gimnasticii în școală

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

 Însuşirea terminologiei gimnasticii

1.1 Scopul, Sarcinile, Caracteristicile

GIMNASTICA este una dintre disciplinele fundamentale ale educaţiei fizice.

Scopul principal al gimnasticii este formarea, dezvoltarea şi perfecţionarea

Metodica predării gimnasticii în școală

 Mişcările din conţinutul gimnasticii au caracter analitic astfel că există

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Definiți scopul gimnasticii în școală

Răspunsul la test se găseşte la pagina

1.2 Mijloace Mijloacele gimnasticii

2.Exerciţii de dezvoltare fizică;

grad de încordare, ritm, etc.

5.Exerciţii de gimnastică ritmică

6.Exerciţii de gimnastică artistică

7. Exerciţii de gimnastică aerobică

Test de autoevaluare 1.4 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Enumerați mijloacele gimnasticii

Răspunsul la test se găseşte la pagina ...

Metodica predării gimnasticii în școală

Mijloacele gimnasticii de bază sunt sistematizate în trei grupe mari:

Prin conţinutul ei, gimnastica de bază asigură însuşirea cunoştinţelor

Aceasta se desfăşoară atât individual şi pe echipe (rezultatul performanţial

Mijloacele folosite de această ramură fac parte din conţinutul gimnasticii

d. Gimnastica aerobică (Sport aerobic)

Metodica predării gimnasticii în școală

Dispune de un bogat calendar competiţional în care sunt incluse Campionate

3.Gimnastica aplicată în alte domenii

Practicată dimineaţa este denumită gimnastică de înviorare (are sopul de a

Mijloacele utilizate pentru realizarea acestor obiective fac parte din

Test de autoevaluare 1.5 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Descrieți 2 ramuri ale gimnasticii

Răspunsul la test se găseşte la pagina ...

Metodica predării gimnasticii în școală

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Enumerați 3 noțiuni generale ale gimnasticii

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Metodica predării gimnasticii în școală

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

1. DAMIAN M., POPESCU R. – Gimnastica acrobatică, tehnică , metodică,

Metodica predării gimnasticii în școală

Unitate de învăţare Nr. 2

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2..............................................................................

Metodica predării gimnasticii în școală

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

 Dezvoltarea capacitatii de diferentiere kinestezica.

Un pas hotărâtor l-a reprezentat „ Legea instrucţiei din 1864” – art.113 – de

Odată cu venirea în Bucureşti (1862) a ardeleanului Gh.Moceanu(1831-

Dar, adevăratul organizator al educaţiei fizice şcolare a fost Spiru Haret,

Metodica predării gimnasticii în școală

alcătuit programe, regulamente, instrucţiuni metodice, manuale, Spiru Haret

Şcoala românească de gimnastică s-a făcut remarcată încă de la primele

Gimnasta Nadia Comăneci a deschis o eră nouă în gimnastica mondială,

Metodica predării gimnasticii în școală

Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş, Simona Păucă, Aurelia Dobre, Cristina

Rezultatele deosebite obţinute în marea performanţă demonstrează existenţa

2.1 Locul educației fizice și sportului în planul de învățământ