Volei

Unitate de învăţare Nr.
CARACTERISTICILE JOCULUI SI ELEMENTE DE BAZĂ ALE

REGULAMENTULUI
Cuprins Pagina
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 9
1.2. Terenul si accesoriile 11
1.3. Echipa,zonele si ordinea rotatiilor 13
1.4.Oficialii, protocolul şi desfăşurarea jocului 15
1.5. Teste de evaluare/autoevaluare 16

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1
1.1. Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
- însuşirea caracteristicilor jocului de volei
- cunoasterea elementelor de baza ale

regulamentului;
- cunoasterea componentei unei echipe;
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1

Apreciat ca un joc ce are o mare accesibilitate datorata numărului redus de
elemente şi procedee tehnico-tactice ce pot fi însuşite cu uşurinţă, cu reguli şi
inventar de joc sumar, cu posibilitatea de a fi practicat la orice vârstă şi de
către orice sex, cu posibilitatea de a acţiona la minge fără a fi împiedicat de
adversar etc., jocul de volei pare un joc simplu, dar numai dacă raportăm
aceste câteva caracteristici esenţiale la un nivel minimal de practicare.
Pe măsură ce nivelul de performanţă creşte, deci ne găsim în zona înaltei

performanţe, aceste câteva caracteristici, cât şi altele pe care le vom enunţa,
capătă altă interpretare. Deşi motricitatea jucătorilor de volei are ca suport
deprinderile motrice de bază, manifestarea acestora se face într-o combinaţie
specifică datorată faptului că deplasările sunt scurte, cu multe schimbări de
direcţie efectuate pe un spaţiu relativ mic unde trebuie să se intervină la
minge, fără a o reţine, ci numai prin respingere şi pentru a o trimite cât mai
precis partenerului de joc. Înseamnă deci că una dintre calităţile motrice
primează. Aceasta este îndemânarea.
Manifestarea ei, în cadrul execuţiilor tehnico-tactice de înaltă ţinută, trebuie

să se facă cu o anumită viteză ce trebuie să aibă la bază un suport de forţă şi
rezistenţă. Într-un raport specific jocului de volei, raport ce determină o
calitate motrică combinată – detenta, viteza şi forţa sunt prezente în aproape
toate acţiunile de joc.
Nu este exclusă nici rezistenţa care se manifestă în regimul celorlalte calităţi

(rezistenţă în regim de viteză, rezistenţă în regim de forţă, rezistenţă în regim
de forţă-viteză etc.).
Constatăm deci că prezenţa calităţilor motrice, ca şi motricitatea jucătorilor

de volei, exprimată prin deprinderi motrice specifice, este diferită şi creşte în
dificultate pe măsură ce avansăm pe un anume palier a performanţei sportive.
Caracterizat din punct de vedere al efortului ca un joc în care predomină

efortul submaximal, aerob-anaerob, în care ponderea este aerobă (F.C.=160-
170 pulsaţii/minut), constatăm că în anumite momente ale jocului apar vârfuri
de intensitate maximală cu caracter
anaerob, în care F.C. depăşeşte 180 pulsaţii/minut şi în care organismul intrat

în datorie de oxigen nu o poate recupera în totalitate pe durata pauzelor scurte
de 5-8 secunde dintre fazele de joc.
Sistemul nervos şi cel neuromuscular sunt cel mai intens solicitate,

comparativ cu aparatul circulator şi respirator.
Sub aspect psihologic, jocul de volei solicită aproape integral activitatea
psihică. Putem enumera, în sfera activităţii intelectuale, spiritul de observaţie,
rapiditatea gândirii, imaginaţia, memoria şi nu în ultimul rând atenţia sub
toate formele ei de manifestare – concentrare, stabilitate, deplasare; în sfera
calităţilor afective emoţiile, pasiunile şi dispoziţiile; în sfera calităţilor
volitive disciplina, dârzenia, iniţiativa, perseverenţa, dorinţa de a învinge,
orientarea către scop, stăpânirea de sine etc.
Concluzionând, putem preciza că aspectele ce caracterizează jocul de volei

trebuie interpretate în funcţie de nivelul la care acesta se practică. El este
accesibil la nivel de practicare sub mediu, pentru că solicitatea la efort poate
fi dirijată personal în funcţie de posibilităţi, acţiunea la minge nu este
incomodată de adversar etc., dar pe măsură ce depăşim nivelul mediu şi ne
îndreptăm spre performanţă şi înaltă performanţă, toate aceste caracteristici
capătă o altă conotaţie.
Constatăm că accesibilitatea este posibilă numai pentru anumiţi jucători

care îndeplinesc anumite standarde, efortul nu mai poate fi dirijat după
propriile dorinţe, ci trebuie să se înscrie în anumiţi parametrii, acţiunea la
minge este îngreunată de valoarea adversarului, iar multilateralitatea este
relativ îngrădită de anumite specializări pe posturi şi zone etc.
Vom constata că accesibilitatea, la nivelul înaltei performanţe, este

îngrădită şi de obligativitatea apartenenţei la un anumit inventar (stâlpi, fileu,
mingi etc.), care deşi nu este numeric ridicat, este însă foarte costisitor.
1.2. Terenul si accesoriile

Terenul
Terenul pe care se desfăşoară un joc oficial de volei este un dreptunghi ce

măsoară 18 m/9 m, înconjurat pe toate părţile de o zonă liberă cu o lărgime de
minimum 3 m.
Terenul de joc
Suprafaţa de joc trebuie să aibă o culoare clară, să fie orizontală şi uniformă,
pentru a nu pune în pericol de accidentare jucătorii. Terenul este delimitat prin
linii, a căror lăţime este de 5 cm.
Acestea trebuie să aibă o culoare clară şi diferită de cea a terenului. Liniile fac
parte din teren.
Spaţiul de joc, rezervat fiecărei echipe este despărţit de linia centrală, care
împarte terenul în două câmpuri egale cu dimensiunile de 9 m/9 m.
Spaţiul de joc
Fiecare câmp de joc este împărţit în două zone, printr-o linie aflată la 3 m faţă
de linia mediană (centrală). Această linie este denumită linia de atac sau linia de
3 m. Zona cuprinsă între această linie şi linia mediană (centrală) reprezintă zona
de atac, iar zona cuprinsă între linia de atac şi linia de fund a terenului reprezintă
zona de apărare.
Linia de atac se prelungeşte în afara spaţiului de joc printr-o linie întreruptă a

cărei lungime este de 1,75 m, alcătuită din bucăţi liniare de 15 cm cu o distanţă
de 20 cm între ele.
În spatele liniei de fund se găseşte zona de serviciu ce are lărgimea de 9 m şi

este delimitată în lateral prin două linii punctate de 15 cm, fixate la o distanţă
de 20 cm în prelungirea liniilor laterale.
Între linia de atac (linia de 3 m) şi linia mediană (centrală), pe partea arbitrului

secund şi a băncilor pentru jucătorii de rezervă, se găseşte zona în care se
efectuează schimbarea jucătorilor, denumită zonă de schimb.
În afara zonei libere, pe partea băncilor jucătorilor de rezervă, se află spaţiul

de încălzire, folosit de aceştia în timpul desfăşurării jocului. Acest spaţiu are
dimensiunile de 3 m/3 m.
Fileul
Fileul este instalat deasupra axei liniei centrale la o înălţime de 2,24 m (F) –
2,43 m(B) şi desparte cele două arii de joc ale terenului. El este de culoare
neagră, având lăţimea de 1 m şi lungimea de 9,50 m, fiind alcătuit din ochiuri
cu dimensiunile de 10 cm/10 cm. În partea superioară se găseşte o bandă albă,
lată de 5 cm, ce este aplicată pe toată lungimea fileului. În interiorul acestei
benzi se găseşte un cablu care permite întinderea şi susţinerea fileului. În partea
inferioară, locul cablului este luat de o coardă ce este legată de fileu şi are rol
de a-l fixa pe stâlpi şi menţine întins.
La capetele fileului, la nivelul celor două linii laterale ale terenului, se fixează
câte o bandă, cu o lăţime de 5 cm. Ea este numită în mod curent bandă laterală.
La marginea fiecărei benzi laterale se fixează câte o antenă lungă de 1,80 m,

cu diametrul de 10 mm, antenă ce depăşeşte fileul în partea superioară cu 80
cm. Antenele sunt considerate ca făcând parte din fileu şi delimitează în lateral
spaţiul de trecere al mingii.
Accesoriile
În cadrul accesoriilor nominalizăm stâlpii şi echipamentul complementar.

Stâlpii susţin fileul şi conform regulamentului trebuie fixaţi la o distanţă de 0,50
m de linia laterală a terenului. Ei au o înălţime de 2,55 m şi, preferabil, trebuie
să fie reglabili. Stâlpii trebuie fixaţi în sol, deoarece fixarea acestora prin cabluri
este interzisă. Pentru preîntâmpinarea accidentelor, aceştia sunt asiguraţi printr-
o învelitoare specială.
Echipamentul complementar cuprinde o serie de obiecte cerute de regulament,

indispensabile desfăşurării unui joc oficial. Aceste obiecte sunt: scaunul
arbitrului principal; o tijă din lemn pentru măsurarea fileului; un suport pentru
mingile de joc; două seturi de plăcuţe numerotate de la 1 la 18, utilizate la
schimbarea jucătorilor; trei mese la care iau loc scorerul, medicul de concurs şi
supervizorul (observatorul) jocului; patru scaune, câte două pentru fiecare
echipă, rezervate jucătorilor eliminaţi temporar din joc; două bănci sau un
număr corespunzător de scaune pentru oficiali şi jucătorii de rezervă ai fiecărei
echipe; două la patru fanioane pentru asistenţii de linie; patru la şase teuri
utilizate la ştergerea suprafeţei de joc.
Mingea
Este un obiect sferic, de culoare uniformă sau în trei culori, cu o anvelopă din
piele moale ce are în interior o cameră din cauciuc. Circumferinţa mingii este
cuprinsă între 65 cm şi 67 cm, iar greutatea este de 260 g la 280 g. Presiunea
interioară trebuie să fie de 0,30 la 0,325 kg/cm2 (294,3 la 318,82 mbar).
1.3. Echipa,zonele si ordinea rotatiilor
Echipa
În accepţiunea regulamentului, o echipă este alcătuită din: 12 jucători, un

antrenor principal, un antrenor secund, un medic şi un maseur sau fizioterapeut.
Pe timpul desfăşurării încălzirii şi a jocului, numai aceştia au dreptul să ia loc
pe banca rezervelor.
Persoanele ce alcătuiesc echipa au atribuţiuni după cum urmează:
- Jucătorii au sarcina de a juca apărându-şi şansele de a învinge şi
a se supune regulilor de desfăşurare ale jocului.
- Dintre cei 12 jucători, unul are calitatea de căpitan şi prin această calitate
dobândeşte sarcini
suplimentare, după cum urmează: la începutul şi sfârşitul jocului semnează foaia

de arbitraj; la începutul jocului participă la tragerea la sorţi; pe timpul
desfăşurării jocului este singurul îndreptăţit să se adreseze arbitrului principal şi
să ceară lămuriri asupra deciziei luate de acesta sau de alţi membri ai brigăzii
de arbitraj; să solicite întreruperi de joc sau schimbări de jucători; să
consemneze în foaia de arbitraj, la sfârşitul jocului, după ce pe parcursul
acestuia a solicitat acest lucru, eventualele reclamaţii cu privire la desfăşurarea
jocului.
-În cazul în care căpitanul de echipă nu se află în teren, aceste sarcini sunt
preluate de un alt jucător, desemnat de antrenor, până la revenirea în teren a
căpitanului de echipă.
-Antrenorul principal prezintă arbitrului scorer, la începutul încălzirii,

legitimaţiile propriilor jucători pentru a fi înscrişi în foaia de joc şi semnează
foaia; desemnează la începutul jocului şi al fiecărui set, pe cei 6 jucători care
vor intra ca titulari în joc, înscriindu-i pe un
„fluturaş” ce îl înmânează arbitrului secund; conduce pe timpul jocului formaţia

proprie, solicitând arbitrului secund întreruperile de joc regulamentare şi
schimbările de jucători.
-Antrenorul secund poate prelua una sau mai multe atribuţii ale antrenorului
principal.
-Medicul şi maseurul (fizioterapeutul) pot interveni pe timpul desfăşurării

jocului, în probleme specifice, numai cu accepţiunea arbitrului principal şi
numai când jocul este întrerupt pentru a acorda ajutor de specialitate.
Zonele şi ordinea rotaţiei
Pentru înregistrarea, aşezarea şi urmărirea jucătorilor în timpul jocului, terenul

de volei este împărţit în şase zone. Numerotarea zonelor este făcută în sensul
invers mersului acelor
de ceasornic şi începe din partea dreaptă a spaţiului de apărare. Zonele unu, şase
şi cinci se află în spaţiul de apărare, iar zonele doi, trei şi patru în spaţiul de atac.
Rotaţia jucătorilor se face în sensul acelor de ceasornic şi se efectuează după
fiecare câştig al serviciului de la adversar .
1.4.Oficialii, protocolul şi desfăşurarea jocului
Fiecare joc este condus de o brigadă de arbitrii compusă din şapte persoane
după cum urmează: un arbitru principal, un arbitru secund, un scorer şi patru
asistenţi de linie. Responsabilităţile acestor oficiali sunt următoarele:
-Arbitrul principal: Conduce jocul de la început până la încheierea acestuia. El

deţine autoritatea asupra tuturor oficialilor şi a membrilor echipelor. Pe tot
timpul jocului, deciziile lui sunt suverane şi poate anula deciziile celorlalţi
oficiali. El nu trebuie să permită discutarea deciziilor pe care le ia. Înaintea
începerii jocului îi revine drept sarcină: să inspecteze condiţiile de joc, mingile
şi celelalte echipamente. Pe timpul desfăşurării jocului sancţionează conduita
incorectă, întârzierile de joc şi decide asupra greşelilor de serviciu şi poziţiilor
greşite ale echipei ce pune mingea în joc. Sancţionează de asemenea greşelile
atingerii mingii şi greşelile ce se produc deasupra fileului şi în partea sa
superioară.
-Arbitrul secund: Este asistentul arbitrului principal având însă aria sa de

competenţă. În situaţii speciale, datorate imposibilităţii de conducere a jocului
de către arbitrul principal, acesta poate prelua toate competenţele primului. El
supraveghează activitatea scorerului, a membrilor echipelor aflaţi pe banca de
rezervă şi jucătorilor de rezervă aflaţi în spaţiul de
încălzire. El autorizează întreruperile de joc, controlând durata acestora şi
anunţă fiecărui antrenor când acesta a efectuat cea de a doua întrerupere.
Autorizează schimbările de jucători anunţând efectuarea celei de a cincea şi a
şasea schimbare, iar în caz de accidentare a unui jucător autorizează înlocuirea
excepţională, după ce acordă un timp de recuperare de 3 minute. La începutul
fiecărui set, arbitrul secund verifică dacă poziţia jucătorilor în teren
corespunde cu cea prezentată scorerului pentru a fi înscrisă în foaie. Pe durata
jocului, arbitrul secund urmăreşte greşelile de aşezare a echipei ce se găseşte la
preluarea serviciului, contactul jucătorilor cu fileul sau antena pe partea pe
care aceasta se găseşte, pătrunderea jucătorilor în terenul advers, greşelile de
atac sau blocaj efectuate de jucătorii din linia a doua, contactul mingii cu
obiectele exterioare.
-Scorerul: Ţine foaia de arbitraj, conform regulamentului, în cooperare cu

arbitrul secund.
Înaintea jocului, înscrie echipele în foaie şi solicită antrenorilor şi căpitanilor

de echipă, verificarea celor înregistrate şi semnarea foii, după care
înregistrează formaţiile cu care începe jocul. Pe durata jocului, înregistrează
punctele fiecărei echipe, contro- lează ordinea rotaţiei, înregistrează
întreruperile de joc şi schimbările de jucători, anunţă finalurile de set şi
înregistrarea punctului opt în setul decisiv şi înregistrează sancţiunile,
avertismentele şi penalizările acordate echipelor.
La încheierea jocului, înscrie rezultatul final, durata jocului, semnează foaia

şi solicită semnarea acesteia de către căpitanii echipelor şi arbitrii. În cazul
reclamaţiilor, înscrie sau permite căpitanului de echipă să scrie contestaţia
reclamată.
-Asistenţii de linie: Sunt în număr de patru (minimum doi) şi se află postaţi la

colţurile terenului la o distanţă de 1-3 m de acesta. Fiecare asistent are
responsabilitatea supravegherii uneia din cele patru linii de demarcare a
terenului. Ei semnalează mingile care cad în sau afară din teren, mingile care
cad în afara terenului dar care sunt atinse de jucători, mingile care ating
antenele sau fileul în afara spaţiilor de trecere.
Unitate de învăţare Nr. 2
Noţiuni generale
Cuprins Pagina
2.2.Notiuni de terminologie specifica
2.3. Stadiile de instruire
2.4. Notiuni generale despre invatarea motrica
2.5. Teste de evaluare/autoevaluare
- însuşirea notiunilor de terminologie

specifica
- cunoasterea stadiilor de instruire;
- cunoasterea noţiunilor generale despre

învăţarea motrică;
2.2.Notiuni de terminologie specifica
Acţiunea de joc este unitatea de bază din jocul de volei, are

un rol dominant în toate componenetele acestuia. Este unitatea
funcţională de bază a jocului, sistematizată după necesitatea
rezolvării parţiale sau totale a unei sarcini specifice de joc la care
jucătorii participă cu toate calităţile sale psiho-fizice native sau
dobândite. (Ghenadi, 1984) acţiunea de joc are un puternic
caracter individual, dar pe plan tactic primeşte şi caracter
colectiv mai ales când este vorba despre organizarea atacului sau
apărării şi la dispozitivele specifice la efectuarea sau primirea
serviciului.
Acţiunile de joc se desfăşoară pe spaţiu redus, ele trebuie să fie
rapide şi exacte. La fiecare acţiune de joc, complexitatea
efortului se manifestă diferit şi în relaţie cu celelalte
componenete psiho-motrice ale execuţiei. Execuţia unei acţiuni
cuprinde următoarele elemente:
• Sarcina parţială de joc;
• Analiza situaţiei;
• Deplasările specifice – pregătirea
• Luarea deciziei;
• Execuţia - lovirea propriu-zisă;
• Pregătirea pentru următoarea execuţie.
Dintre cele şase elemente trei sunt cu pondere psihică (sarcina,
analiza şi decizia) şi trei cu pondere fizică (deplasarea,
pregătirea, execuţia)
Procedeul de execuţie este structura de acte motrice bine
precizate prin care se concretizează în mod particular acţiunea de
joc, în funcţie de cerinţele şi situaţiile concrete ale jocului.
Faza de joc – este succesiunea acţiunilor de joc ale unei echipe
din momentul trecerii mingii în terenul propriu şi până la trecerea
mingii în terenul advers. Fiecare fază de joc se compune din mai
multe acţiuni de joc.
Totalitatea fazelor şi acţiunilor de joc formează structura de joc.
Sistemul de joc cuprinde acţiuni de atac şi de apărare care
determină structura de joc cu care se operează în procesul de
instruire. Condiţiile de joc impuse de ultimele modificări ale
regulamentului determină o accentuare a importanţei eficienţei
acţiunilor individuale în contextul acţiunilor colective.
Sistemele de acţionare – sunt structuri de exerciţii sau mijloace
cu ajutorul cărora realizăm obiectivele de instruire.
2.3. Stadiile de Caracteristicile jocului de volei, determină o abordare specifică

instruire în instruire la nivelul predării jocului de volei ca mijloc al
educaţiei fizică şcolare.
Accesibilitatea creează premisele pentru însuşirea rapidă a

modelului de joc încă de la începutul instruirii iar obligativitatea
rotaţiei impune o pregătire completă a jucătorilor mai ales în
primele stadii.
Procesul de însuşire este uşurat de faptul că nu există contact

direct cu adversarul. Faptul că mingea nu are voie să cadă în
terenul propriu impune acordarea unei atenţii sporite pregătirii
primei lovituri, preluarea, acţiunea cea mai puţin atractivă a
jocului, mai ales la nivelul începătorilor.
Traseul metodic de învăţare şi perfecţionare poate fi

eşalonat teoretic, în mai multe etape sau stadii. Eşalonarea este
utilă pentru a uşura stabilirea priorităţilor şi alegerea mijloacelor şi
formelor de instruire. Stadiile instruirii sunt:
INIŢIEREA à FIXAREA à CONSOLIDARE

àPERFECŢIONARE à VALORIFICAREA
ÎNVĂŢAREA – AUTOMATIZAREA
PARŢIALĂ
Pentru fiecare dintre stadiile de instruire există câteva cerinţe

specifice a căror respectare contribuie la eficientizarea procesului
de predare şi sporeşte şansele ca elevii să-şi însuşească rapid şi
corect acţiunile de bază ale jocului şi să fie capabili să practice
jocul în condiţii regulamentare:
În stadiile de iniţiere-fixare accentul se pune pe exersarea

globală, execuţia se va încadra în condiţii variabile de timp şi
spaţiu, chiar dacă aceste condiţii vor fi uşurate faţă de solicitările
reale ale jocului.
• exersarea va respecta condiţiile regulamentare, se va urmări

formarea deprinderii fără detaliile neesenţiale;
• deprinderea se va efectua de la început cu viteza specifică;
• se va urmări stabilirea de legături între acţiuni care urmează
a fi învăţate şi elementele deja cunoscute;
• se vor aborda succesiv aspectele: tehnic, apoi tactic şi psihic
specific jocului.
• se va evita: introducerea elementului de întrecere înainte de
fixarea aspectului dominant ale execuţiei acţiunilor de joc,
folosirea excesivă a exerciţiilor fără minge sau imitarea şi
exersarea fără aspect tactic.
În stadiile de consolidare, perfecţionare, valorificare:
• se va urmări dezvoltarea capacităţii de concurs;
• accentul se va pune pe constanţă, precizie, eficienţă;
• exerciţiile vor fi încadrate în situaţia tactică;
• solicitările vor creşte până la depăşirea celor din siutaţiile
reale de joc.
Ca principiu de bază ale instruirii se va acorda prioritate
învăţării globale a jocului. Instruirea va porni de la general la
particular, de la structura de joc la acţiunea de joc. Se va urmări în
permanenţă îmbunătăţirea indicelui de eficienţă al acţiunilor de joc
şi realizarea unui echilibru între acţiunile de atac şi cele de apărare
în paralel cu dezvoltarea calităţile motrice specifice.
2.4. Notiuni Învăţarea reprezintă din punct de vedere pedagogic,

generale despre activitatea proiectată de cadrul didactic pentru a determina
schimbări comportamentale la nivelul personalităţii elevului sau
invatarea motrica
studentului prin valorificarea capacităţii acestora de dobândire a
cunoştinţelor, deprinderilor, a strategiilor şi a atitudinilor cognitive.
Psihologic, învăţarea este un fenomen psiho-comportamental prin
care individul dobândeşte ca urmarea a exersării, anumite forme de
conduită.(S. Cristea, 1998 -Dicţionar de termeni pedagogici)
În activitatea de instruire specifică lecţiei de educaţie fizică

procesul de învăţare angajează dimensiunile cognitive, afective,
motivaţionale şi volitive ale personalităţii elevilor.
Vom aborda câteva noţiuni generale referitoare la învăţarea
motrică, pentru că în predarea jocului de volei în lecţia de educaţie
fizică este cea care detemină formarea deprinderilor necesare
însuşirii acţiunilor de bază şi a capacităţii de practicare a jocului în
scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice şcolare.
După unul dintre specialiştii din domeniul psihologiei

sportive, Schmidt (1991), învăţarea motrică este definită "ca un set
de procese asociate exersării şi experienţei care conduc la schimbări
permanente în conduita motrică şi realizarea deprinderilor înalt
performante."
Prin învăţarea motrică se însuşesc acte şi acţiuni motrice, pe

baza unor modele, care determină o conduită motrică. Aceasta va
fi valorificată atât la nivel motric prin gradul de măiestrie de
execuţie al acţiunilor motrice învăţate, dar şi la nivelul componentei
cognitive prin sistemul de cunoştinţe specifice dobândite.
Activitatea cognitivă care însoţeşte orice proces de învăţare

motrică conferă acestuia specificul său. Deprinderile însuşite devin
mijloace operaţionale de rezolvare a problemelor care apar.
Învăţarea motrică realizată la nivel de priceperi şi deprinderi este
dublată de însuşirea unor noţiuni şi concepte care oferă individului
posibilitatea de a efectua raţionamente, judecăţi şi de a se manifesta
creativ în rezolvarea situaţiilor concrete. Învăţarea motrică capătă
astfel caracterul unei învăţări inteligent creativă, iar performanţa
motrică este manifestarea superioară a aptitudinilor de învăţare
rapidă, eficientă, condiţionată de factorii atitudinali, în special de
motivaţie. (Dragnea, Bota Aura, 1999)
În învăţarea motrică specifică jocului de volei subiectul

trebuie să cunoască următoarele elemente:
• structura acţiunii motrice de joc;

• modalităţile de execuţie;
• posibilităţile proprii de acţionare;
• modalităţile de acţionare, aplicare şi adaptare a sistemului
motric la situaţia concretă, pe baza sistemului de
cunoştinţe despre acţiunea respectivă şi a unor deprinderi
elementare deja însuşite (priceperi motrice);
Prin exersare, pe baza elementelor prezentate mai sus,
subiectul va reuşi să-şi formeze deprinderea motrice specifică,
caracterizată printr-un înalt randament şi un indice de execuţie
performant (viteză, precizie, coordonare, uşurinţă în execuţie,
automatizare). Perfecţionarea indicelui de execuţie este asociată
automatizării şi caracterizează deprinderile motrice care se
manifestă cu un grad de eficienţă ridicat.
Învăţarea motrică este un proces dinamic care se desfăşoară pe

o perioadă de timp marcată de momente de schimbare, accelerare,
stagnare sau chiar regres.
Fiziologic, etapele de formare a deprinderilor motrice sunt:
• etapa mişcărilor inutile şi a lipsei de cordonare;

• etapa mişcărilor realizate cu un grad mare de încordare şi
dispariţia mişcărilor inutile;
• etapa stabilizării execuţiei;
• etapa execuţiei acţiunii la indicii normali de viteză, precizie,
uşurinţă;
Pentru realizarea unui proces de învăţare motrică eficient în
predarea jocului de volei profesorul va lua măsuri pentru ca elevii
să-şi formeze o imagine cât mai corectă despre deprinderea care
urmează a fi învăţată, folosind explicaţia şi demonstraţia şi
încercând să angreneze în acest proces cât mai mulţi analizatori.
Explicaţia va consta în expunerea logică şi argumentată a

informaţiilor necesare despre acţiunea sau situaţia de joc care
urmează a fi învăţată. Este important felul în care se transmit aceste
explcaţii, iar prfoesorul trebuie să facă un efort special pentru ca
acestea să fie foarte clare şi să fie reformulate în cazul în care se
observă că nu au fost corect recepţionate.
Explicaţiile sunt eficiente numai dacă determină elevii să

execute ceea ce li se cere. Este uşor pentru un profesor să fie
nemulţumit atunci când elevii nu înţeleg ce li se cere, dar nu este o
rezolvare. Capacitatea de a reformula de câte ori este necesar
explicaţiile fără ca acest lucru să supere, este o calitate importantă
a unui profesor eficient.
Demonstraţia trebuie folosită în corelaţia cu explicaţia, iar

eficienţa ei depinde de măsura în care se apropie din cât mai multe
puncte de vedere de "modelul" acţiunii care urmează să fie învăţată.
În situaţia în care profesorul nu are abilităţile necesare pentru
realizarea unei astfel de demonstraţii este mai utilă folosirea altor
mijloace: kinograme, fotografii, înregistrări video.
Procesul de învăţare motrică nu se desfăşoară liniar şi

continuu. Mai ales când este vorba despre acţiuni complexe,
anumite secvenţe pot avea variaţii sub aspectul calităţii execuţii, dar
privită global performanţa motrică va fi în progres. Dezvoltarea şi
perfecţionarea deprinderilor are mai degrabă aspectul unei spirale
cu reveniri şi reluări ale scvenţelor şi acţiunilor, de fiecare dată la
un nivel ceve mai ridicat. În jocul de volei, durata în timp a formării
deprinderilor specifice depinde de experienţa motrică a individului,
de nivelul indicilor morfo-funcţionali, de complexitatea acţiunii şi
nu în ultimul rând de nivelul motivaţiei.
Referitor la modalitatea de abordare a învăţarii din punct de

vedere metodic, există opinia că abordarea globală este mai
eficientă, decât cea în care se foloseşte metoda analitică prin care
mişcarea ce compune acţiunea d joc este descompusă în secvenţe
care se învaţă separat, ansamblându-se apoi într-o execuţie
globală.Noi considerăm, că pentru învăţarea acţiunilor de bază a
jocului în cadrul lecţiei de educaţie fizică, în care nu se urmăreşte
atingerea unui grad înalt de măiestrie tehnic, metoda globală este
potrivită. Eficienţa învăţării depinde de măiestria profesorul care
trebuie să aibă în vedere umătoarele aspecte:
• elevii să-şi formeze o imagine corectă şi bine conturată a

acţiunii;
• explicaţia să indice cu precizie şi claritate secvenţele "cheie"
ale acţiunii, cărora cărora executanţii trebuie să le acorde
atenţie sporită;
• sistemul de acţionare să fie alcătuit din exerciţii cu eficienţă
testată;
• corectările să fie făcute individualizat;
• numărul de exersări să fie suficient pentru realizarea fixării
şi consolidării.
Unitate de învăţare Nr.3
METODICA PREDĂRII JOCULUI DE VOLEI ÎN ŞCOALĂ
Cuprins Pagina
3.2. Generalităţi
3.3. Orientarea metodică generală
3.4. Etapizare, obiective, durată
3.1.Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 3sunt:

- însuşirea procedeelor tehnico-tactice de
bază;
- perfecţionarea celor mai eficiente acţiuni

tehnico-tactice şi crearea altora noi;
- capacitatea de a aplica procedeele tehnico-

tactice în joc cu respectarea progresivă a
regulamentului de joc;
- orientarea elevilor către unităţi specializate

ale voleiului de performanţă..
Competenţele unităţii de învăţare:
3.2.Generalităţi Prezenţa jocului de volei în sistemul de învăţământul general şi liceal,

căci la acest nivel ne vom referi, este justificată de contribuţia sa la
îndeplinirea obiectivelor generale ale educaţiei fizice, prevăzute în
programa de învăţământ.
Vom reaminti care sunt aceste obiective:
• menţinerea unei stări optime de sănătate;

• dezvoltarea unor calităţi motrice;
• dezvoltarea fizică multilaterală;
• educarea unor trăsături pozitive de caracter;
• educarea unor procese psihice senzoriale şi cognitive superioare;
• educarea ordinii şi disciplinei;
• educarea simţului estetic;
• alternativă în practicarea independentă a exerciţiului fizic.
Pornind de la aceste obiective generale ale educaţiei fizice, trebuie să
menţionăm că jocul de volei, la nivelul şcolii, urmăreşte şi obiective
proprii disciplinei, dintre care amintim:
• însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază;

• perfecţionarea celor mai eficiente acţiuni tehnico-tactice şi crearea
altora noi;
• capacitatea de a aplica procedeele tehnico-tactice în joc cu
respectarea progresivă a regulamentului de joc;
• orientarea elevilor către unităţi specializate ale voleiului de
performanţă.
Este necesar să menţionăm că metodica predării jocului de volei în
şcoală trebuie să ţină seama, în afara obiectivelor generale şi a celor
proprii, de încă doi parametrii şi anume: volumul maxim de lucru ce
poate fi alocat în cadrul unei lecţii de clasă, pe durata unui an, şi
volumul maxim de lucru ce poate fi alocat la orele opţionale şi de cerc

sportiv, deci cu elevi ce îndrăgesc disciplina.
3.3. Orientarea Orientarea metodică în predarea jocului de volei în şcoală are la bază o
metodică serie de principii şi metode care corespund principiilor şi metodelor de
instruire din educaţia fizică şi antrenamentul sportiv.
generală
Vom enunţa aceste principii şi metode fără a mai dezvolta conţinutul
lor, conţinut ce se regăseşte în teoria şi metodica educaţiei fizice şi a
sportului.
Principii: -principiul participării conştiente şi active;
- principiul intuiţiei;
- principiul accesibilităţii;
- principiul continuităţii;
- principiul însuşirii temeinice.
Metode:- explicaţia (ca metodă verbală);
- demonstraţia (ca metodă intuitivă);
- observarea (ca metodă intuitivă);
- exersarea (ca metodă practică):
- parţială sau analitică
- globală.
Având în vedere că volumul maxim de lucru, alocat voleiului, în

cadrul lecţiilor de educaţie fizică, este relativ redus, dar şi că predarea
jocului de volei trebuie să se facă pornind de la acţiunile de joc care
realizează atât fazele de atac, cât şi cele de apărare, deci de la jocul
bilateral, metodica de predare a jocului de volei în şcoală recomandă, cu

preponderenţă, utilizarea metodei exersării globale de instruire.Se
acţionează astfel cu mai mult realism asupra elevilor, ei fiind puşi de la
început în situaţia de a-şi însuşi acele elemente de joc, materializate prin
procedee cu care pot opera în timpul jocului.
Exersarea parţială – analitică a procedeelor este mai puţin

recomandată, nefiind însă negată, ea aplicându-se în ambele etape ale
procesului de instruire, atunci când se observă că un anumit procedeu
tehnic este mai puţin însuşit şi el frânează desfăşurarea corespunzătoare
a jocului. O iniţiere prealabilă în elementele de bază ale jocului
(serviciu, preluare, pasă), fără de care elevii nu pot practica jocul
bilateral, este absolut necesară.
Câteva recomandări credem că este necesar a fi făcute:
1. Pentru iniţiere să fie folosite exerciţii puţine, simple, dinamice şi

eficiente.
2. Pe cât posibil, exerciţiile utilizate să se desfăşoare sub formă de

concurs.
3. Învăţarea şi consolidarea acţiunilor tehnico-tactice să se facă

preponderent în cadrul jocului bilateral.
4. Intervenţia profesorului pentru corectări să fie la obiect, scurtă şi

concisă.
5. Jocul bilateral, în afara învăţării şi consolidării acţiunilor tehnico-

tactice, trebuie să ajute elevii şi la dezvoltarea spiritului de a se
organiza, arbitra şi de a se conduce singuri.
3.4. Etapizare, Etapizarea instruirii în cadrul predării jocului de volei în şcoală, are la
obiective, bază etapele ce trebuie parcurse normal de orice tânăr ce doreşte să
practice jocul de volei. Acestea sunt: iniţierea, învăţarea, consolidarea şi
durată
perfecţionarea.
În cadrul şcolii obiectivele prioritare diferă de cele ale tinerilor care se

îndreaptă spre practicarea jocului de volei în unităţi de profil şi derivă
din obiectivele proprii disciplinei.
Acestea sunt: obişnuirea cu mingea de volei; iniţierea, învăţarea,

consolidarea şi perfecţionarea elementelor tehnico-tactice de bază
(fundamentale) ale jocului (serviciul, preluarea, ridicarea, atacul,
blocajul); iniţierea, învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea jocului
bilateral în cadrul modelului unu şi doi de joc – pentru ciclul gimnazial
şi eventual modelul trei de joc – pentru ciclul liceal. Schematic, etapele
şi obiectivele prioritare ale procesului de instruire a jocului de volei, în
şcoală pot fi prezentate astfel:
Clasa Etapa Obiective instructive prioritare

V I Obişnuirea cu mingea de volei (în special cu
lovirea cu degetele)
Iniţierea cu elementele de bază tehnico-tactice
ale jocului de volei (serviciul, preluarepasa)
II Iniţierea în jocul bilateral (aşezarea în teren

– model unu şi doi de joc)
Învăţarea elementelor tehnico-tactice de bază
ale jocului de volei (serviciul, preluarea, pasa)
VI III Învăţarea jocului bilateral – model unu şi doi de joc

Iniţierea în unele elemente tehnico-tactice noi
(atacul, blocajul) şi consolidarea celor deja
cunoscute (serviciul, preluarea, pasa)
VII IV Consolidarea jocului bilateral – model unu şi

doi de joc
VIII Învăţarea (atac, blocaj) şi consolidarea (serviciu,
preluare, pasă, atac, blocaj) elementelor
tehnico-tactice de bază
IX V Consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral –

model unu şi doi de joc şi iniţierea în jocul
XII bilateral model trei.
Consolidarea şi perfecţionarea elementelor
tehnico-tactice de bază cunoscute
Considerăm că etapizarea şi stabilirea obiectivelor prioritare de

instruire pentru fiecare etapă, prezentate schematic, corespund
dezideratelor majore ce stau în faţa predării voleiului în şcoală,
deziderate ce pot fi enunţate astfel: accelerarea învăţării jocului,
însuşirea elementelor tehnico-tactice de bază şi perfecţionarea continuă
a jocului bilateral, toate orientate, în primul rând, spre rezolvarea
sarcinilor şi obiectivelor educaţiei fizice şcolare şi, în al doilea rând,
spre o eventuală orientare a celor mai buni elevi către
unităţile de volei specializate. Ideile prezentate anterior pot fi

completate, pentru fiecare etapă,
cu următoarele aprecieri:
Etapa I
Este etapa în care se ia primul contact cu jocul de volei şi cu specificul

acestuia, specific ce derivă din acţiunile motrice, aproape total diferite
de ale altor discipline sportive. Această etapă se poate întinde pe toată
durata semestrului I a clasei a V-a, acolo unde există condiţii de sală,
sau numai pe prima jumătate a acestui semestru, acolo unde condiţiile
de sală lipsesc.
În cadrul acestei etape se realizează obişnuirea cu mingea de volei şi o

iniţiere privind elementele e bază ale jocului – serviciul, preluarea, pasa.
Etapa a II-a
În această etapă, elevii iau practic contact cu jocul de volei. Această

etapă se poate întinde pe durata semestrului doi, la şcolile care au sală,
sau numai pe cea de-a doua jumătate a semestrului doi, pentru şcolile
care îşi desfăşoară activitatea în aer liber. Conţinutul tehnico-tactic este
minimal şi se rezumă la aşezarea în teren şi la punerea şi menţinerea
mingii în joc (serviciu, preluare, pasă), cu respectarea celor trei lovituri.
Etapa a III-a
După ce în etapa anterioară elevii au luat contact cu jocul de volei,

iniţiindu-se în tainele acestuia, iar elementele tehnico-tactice au fost
însuşite, în etapa a III-a se vor pune bazele învăţării jocului bilateral –
model unu – prin consolidarea elementelor tehnico-tactice
cu care s-a început (serviciul, preluarea, pasa) şi iniţierea în alte

elemente noi (atacul şi blocajul).
Durata acestei etape se poate încadra pe distanţa întregului an, acolo

unde condiţiile o permit (sală) sau numai pe prima parte a semestrului
unu şi cea de-a doua parte a semestrului doi, acolo unde nu există sală.
Etapa a IV-a
Acolo unde condiţiile o permit, această etapă se întinde pe durata

semestrelor unu şi doi ale claselor a VII-a şi a VIII-a. În unităţile şcolare
în care aceste condiţii lipsesc, activitatea
desfăşurându-se în aer liber, durata acestei etape se întinde numai pe

prima jumătate a semestrului unu şi ultima jumătate a semestrului doi.
Această etapă urmăreşte consolidarea jocului bilateral, în cadrul
modelului unu şi doi de joc, precum şi învăţarea (atac, blocaj) şi
consolidarea (serviciu, preluare, pasă, atac, blocaj) elementelor tehnico-

tactice de bază. Având în vedere că la această vârstă potenţialul biologic
şi cel motric este mai mare, iar experienţa motrică specifică jocului de
volei a crescut, se va accentua pe exersarea globală a elementelor
tehnico- tactice sub forma fazelor de joc.
Pentru elevii ce au disponibilităţi deosebite, cadrul de instruire prin

complexitatea mijloacelor poate fi depăşit. Pentru elevii ce întâmpină
încă dificultăţi în exersarea globală a fazei de joc, se va mai apela la
lucrul analitic.
Etapa a V-a
Are o durată mai mare, întinzându-se pe toată perioada liceală –

clasele IX-XII.
În această etapă nu există obiective prioritare noi, urmărindu-se

consolidarea şi perfecţionarea jocului bilateral şi a elementelor tehnico-
tactice cunoscute, cu deosebirea că ele vor fi îndeplinite la un nivel
calitativ superior, datorat potenţialului biologic şi motricităţii
generale şi specifice crescute.
Pentru grupele de elevi ce depăşesc nivelul mediu, se poate trece la

iniţierea în cadrul jocului bilateral a modelului trei de joc.
Metodica predării pasei de sus cu două maini
Cuprins Pagina
4.2. Ridicarea înainte
4.3. Ridicarea înapoi
4.4. Traseul metodic pentru învăţarea pasei de sus peste cap (ridicare înapoi)
4.1.Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 4 sunt:

- însuşirea pasarii cu doua maini de sus
- cunoasterea traseului metodic pentru

învăţarea ridicării înainte(pasei de sus);
cunoasterea traseul metodic pentru învăţarea
ridicării înapoi(pasei peste cap);
4.2. Ridicarea înainte
Ridicarea pentru atac este acţiunea din ansamblul jocului utilizată pentru
punerea într-o situaţie cât mai favorabilă a jucătorului care urmează să
finalizeze combinaţia ofensivă pentru echipa care se află în posesia
echipei. Ridicătorul va trimite mingea, lovind-o (de obicei) cu două
mâini de sus ţinând cont de: posibilităţile atacantului, dispunerea
blocajului advers, tactica în atac a echipei proprii. În funcţie de aceste
aspecte el va imprima mingii o anumită traiectorie, viteză şi distanţă faţă
de fileu.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică această acţiune se poate executa mai
ales prin două procedee: ridicarea înainte şi ridicarea peste cap înapoi.
Ridicarea înainte (în mod frecvent desemnată şi prin termenul „pasa
înainte”) folosită în multe situaţii ale jocului necesită: deplasare rapidă spre
minge, plasarea jucătorului într-o poziţie echilibrată, cu faţa spre direcţia de
transmitere. Corpul ridicătorului acţionează ca un resort din toate
articulaţiile. Picioarele, uşor depărtate, tălpile paralele, piciorul dinspre fileu
plasat mai în faţă. Mingea trebuie lovită într-un punct situat deasupra
frunţii, cu degetele în formă de cupă. Articulaţia pumnului în uşoară
extensie, articulaţia cotului flexată. Tot în uşoară flexie sunt şi articulaţiile
şold, genunchi şi gleznă. După contactul cu mingea, printr-un impuls
generalizat toate articulaţiile vor face o mişcare de extensie, iar cea a
pumnului una de flexie radială.
Distanţa convenabilă faţă de fileu este de 40-80 cm. iar înălţimea şi

lungimea ridicării este în funcţie de situaţia concretă: nivelul tehnic al
trăgătorului, tactica în atac preconizată. După efectuarea ridicării, jucătorul
se plasează în poziţie joasă în apropierea atacantului pentru a asigura
dublarea lui.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
• aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;

• braţele şi picioarele întinse, lipsa flexiei dorsale a palmelor;
• coatele prea apropiate sau prea depărtate;
• degetele prea apropiate, policele îndreptat spre înainte.
În timpul execuţiei:
• lipsa unei cupe elastice, urmare a contracţiei prea pronunţate a degetelor

sau poziţiei greşite;
• punctul de lovire a mingii prea coborât;
• acţiunea fragmentată a corpului;
• lovirea inegală a mingii.
La finalul acţiunii:
• flexia palmară prea pronunţată sau dimpotrivă;

• neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie opusă
traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea ridicării înainte(pasei de sus):
• pasă de sus precedată de deplasare din minge aruncată (oferită);

• pasare succesivă a două mingi oferite de coechipieri;
• preluare de sus; pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu;
• pasare a mingii în două triunghiuri aşezate de o parte şi alta a fileului;
• preluare de sus din minge servită de la distanţă mică, ridicare, trecerea
mingii peste fileu;
• preluare de susu, ridicare din zona 3 şi atac din zona 4.
4.3. Ridicarea înapoi permite schimbarea direcţiei ridicării în scopul

Ridicarea evitării blocajului advers. Diferenţele între acest procedeu şi cel descris
anterior apar în momentul dinaintea luării contactului cu mingea. Astfel,
înapoi
primirea mingii se va face deasupra frunţii, iar dirijarea peste cap se
realizează printr-o extensie puternică a braţelor şi a articulaţiilor pumnului,
imprimându-se mingii o traiectorie spre înapoi. Mişcarea segmentelor
superioare este însoţită de extensia articulaţiilor trenului inferior. În
încheiere ridicătorul execută o mişcare rapidă de întoarcere pentru a asigura
dublarea atacantului.
Greşeli frecvente:
• neurmărirea plasamentului jucătorilor proprii;

• plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;
• aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
• lipsa extensiei accentuate în articulaţia pumnului;

• accentuarea exagerată a extensiei trunchiului fără împingerea bazinului
înainte.
• neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie opusă

traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea pasei de sus peste cap (ridicare
înapoi):
• în formaţie de trei jucători, pasa peste cap din minge venită de la partener;
• de pe zona 3 pase peste cap din minge oferită din zonele 5 sau 6 urmată
de atac din zona 2;
• preluare din serviciu, ridicare peste cap; jucătorul care a servit trece la
preluare, cel de la preluare la ridicare etc;
4.4. Traseul
1. Pe perechi. Unul din executanţi aruncă mingea partenerului (imitând pasa
metodic
pentru de sus), cu traiectorie medie, la 1-3m înainte. Acesta se deplasează, ia poziţia
învăţarea fundamentală medie şi prinde mingea, aruncând-o înapoi la locul iniţial.
pasei de sus
Variantă: Mingea se aruncă lateral cu menţionarea locului obligând
peste cap
partenerul să execute deplasare laterală.
(ridicare
înapoi):
2. Pe perechi, un jucător aruncă mingea, celălalt cu braţele îndoite în dreptul
bărbiei primeşte mingea, execută o autoaruncare deasupra capului (pas de
control) după care o retrimite partenerului.
Variantă: Jucătorul care efectuează autoaruncarea poate sta în aşezat pe sol,

pe saltea sau pe bancă.
3. Pe perechi. Mingea este aruncată partenerului care din poziţie medie o

pasează înapoi.
Obs.: În momentul execuţiei jucătorul trebuie să se afle sub minge şi

să o urmărească pe parcursul traiectoriei pe care i-o imprimă. Trebuie
corectate următoarele greşeli de execuţie: deplasarea târzie la minge, lovirea
cu palmele, cupă incorectă.
Variante: - Mingea se aruncă înainte sau lateral, iar partenerul execută

deplasarea impusă (cu menţionarea locului);
- Executantul stă în poziţia aşezat .
4. Pe perechi. Partenerii pasează mingea între ei.

Joc /concurs: Câştigă perechea care ţine mingea mai mult în aer.
Obs.: Se urmăreşte precizia pasei şi lovirea corectă. Se reia
numărătoarea dacă scapă mingea jos.
5. Pe perechi. A este în picioare pe o bancă de gimnastică aşezată transversal,
B este pe sol şi-i pasează precis lui A.
Variantă: Banca este aşezată de-a lungul şi A se aşează pe partea îngustă.
Obs.: Se pune accent pe corectitudinea mişcării şi precizia pasei. Se

poate executa şi în şir.
6. Pe perechi. A şi B pasează între ei. A este aşezat pe gardul de atletism (în

sprijin pe patru picioare) şi îI trimite pase precise lui B.
Variantă: A se aşează în altă manieră.
Obs.: Se pune accent pe echilibru şi îndemânare.
7. Pe perechi. A este în picioare pe o ladă de gimnastică, B este culcat pe

spate. A lasă să cadă mingea exact în mâinile lui B, care retrimite mingea prin
pasă.
Variantă: B închide ochii şi nu-i deschide decât la comanda lui A.
Obs.: În lipsa lăzii de gimnastică pot fi folosite scaune sau bănci de

gimnastică. Se execută de 5-7 ori.
8. Pe perechi. A şi B se aşează unul în spatele celuilalt şi pasaeză la perete.
Variantă: Ambii jucători se deplasează la stânga şi la dreapta.

9. Pe perechi. A şi B pasează în triunghi la perete.
Variante: - Se schimbă direcţia pasei
- La fel, pe deasupra unei linii trasate pe perete la înălţimea fileului.
10. A pasează la perete şi mingea ajunge la B. A trece prin spatele lui B şi

preia de la perete pasa lui B ş.a.m.d. Deplasările scurte (2-3m) îI dau
exerciţiului mai multă rapiditate.
Variantă: A fixează înălţimea pasei.
11. Pase consecutive la doi pereţi (în colţul sălii). După pasă jucătorii schimbă
partea.
Joc /concurs: Grupe de 6-12 jucători pasează ca mai sus. Câştigă echipa care
va realiza prima 25 de pase.
Obs.: Distanţa faţă de pereţi va fi cu atât mai mare cu cât jucătorii sunt
mai avansaţi.
12. Pe perechi. A şi B sunt în picioare pe banca de gimnastică şi pasează.
Joc /concurs: Câştigă echipa care va pasa de mai multe ori până la greşeală.
Variantă: Se poate juca pe deasupra fileului sau a unei corzi.
Obs.: Aceste structuri de exerciţii se pot lucra şi în şir.
13. Pe perechi. A pasează lui B care se găseşte în spatele băncii. B trebuie să

se urce pe bancă pentru a pasa.
Variantă: Mărirea distanţei dintre A şi bancă.
Obs.: Aceste structuri de exerciţii se pot lucra şi în şir.
14. Pase între A şi B driblând o altă minge(în acelaşi timp) .
Variante: - A driblează singur
- ambii jucători driblează

15. Pase între A şi B. Ambii jucători pasează în acelaşi timp o altă minge cu
picioarele.
Variantă : - Un mic obstacol între jucători.
16. B pasează spre A. A lansează a doua minge şi-i retrimite pasa lui B înainte
de a prinde mingea din nou.
17. A pasează lui B şi-i arată imediat un număr cu degetele. Înainte de a pasa,
B trebuie să spună ce număr i-a arătat A.
18. Pasă, alergare în jurul jalonului şi întoarcere.
Variantă : - Schimbarea distanţei jucător-jalon.

19. A pasează lui B plasându-se o dată în faţa şi o dată în spatele băncii de
gimnastică. B face pase apropiate (scurte) şi lungi (înalte).
20. A pasează lui B, merge să-l atingă şi revine în poziţia iniţială. B face o
pasă de control şi apoi procedează ca A.
Obs.: se pot executa în formaţie de şir („mingea la căpitan”).
21. Joc 1x1 pe terenuri mici, pe deasupra unei corzi.
Regulă: - Numai pasele de sus sunt permise
Variante: - Sunt permise două atingeri pentru fiecare jucător.
- Pase din săritură.

22. Jucătorii sunt dispuşi pe teren ca în figură. Executanţii A şi B pasează pe
rând cu cei din şirul C şi D, efectuând înainte şi după pasarea mingii o
deplasare laterală. B începe deplasarea numai când mingea este lovită de un
jucător din şirul C.
23. Pase cu două mâini de sus în teren. Trei jucători fără minge, trei jucători
cu minge. Se execută pase spre fiecare jucător cu mingea, urmată de trecerea
la coada şirului.
V. Metodica predării preluării de jos cu două mâini
Cuprins Pagina
5.2.Preluarea din serviciu de jos cu două mâini
5.3. Preluarea din atac
5.4.Traseu metodic invatarii preluarii din servici si atac


- însuşirea preluării de jos cu două mâini

învăţarea preluării de jos cu două mâini
- cunoasterea traseul metodic pentru

învăţarea preluării
din serviciu;
- cunoasterea traseul metodic pentru
învăţarea preluării din atac;
5.2.Preluarea
Preluarea din serviciu
din serviciu de
jos cu două
mâini Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de
apărare, fiind prima acţiune din structura de joc, prin care echipa se
apără împotriva acţiunii adversarului şi intră în posesia mingii.
Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este în

primul rând de a împiedica adversarul de a realiza punct direct din
serviciu, apoi de a trimite mingea în cele mai bune condiţii spre
ridicător.
Clasificare:
• Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.

• Preluare de sus cu două mâini;
• Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau
lateral.
Aspectele tactice elementare ale acestei acţiuni includ:
• Direcţionarea preluării spre jucăorul ridicător;

• Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din
lovitura a doua, etc.
Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai
frecvent se efectuează după o deplasare şi oprire rapidă în poziţie
specifică caracterizată de mărirea bazei de susţinere prin depărtarea
picioarelordincolo de lăţimea umerilor, cu un picior mai avansat.
Centrul de greutate este coborât prin flexarea pronunţată a articulaţiilor
membrelor inferioare Braţele sunt depărtate, urmând să se apropie în
momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu antebraţele,
articulaţiile pumnului şi cotului sunt în extensie, iar din articulaţia
umărului se face o uşoară anteducţie. Articulaţia cotului rămâne blocată
pe tot parcursul execuţiei.
În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de

amortizare a contactului cu mingea: prin coborârea sau ridicarea
centrului de greutate. La finalul execuţiei, jucătorul se deplasează şi se
pregăteşte pentru următoarea acţiune de joc: dublaj, atac, etc.
Greşeli frecvente:
• aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea greşită a

momentului şi formei de deplasare; aprecierea inexactă a locului de
contact cu mingea; lovirea în poziţie dezechilibrată;
• lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia pumnului;

poziţia inegală a antebraţelor; contactul cu mingea cu alte porţiuni ale
braţului decât antebraţul, extensia fragmentată a articulaţiilor trenului
superior.
• braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea traiectoriei

mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea preluării din serviciu:
La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă,

astfel că preluarea de jos se efectuează cu ridicarea centrului de
greutate, iar poziţia picioarelor şi asigurarea unei baze de susţinere mare
este un aspect prioritar.
• preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe diferite:

o pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;
o preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de 6-7
m în diferite formaţii;
o preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi
sau în formaţii de trei jucători;
o preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;
o serviciu peste fileu – preluare;
• preluare cu accent pe deplasare:
o pe perechi – preluare de jos alternativ de la
distanţe diferite;
o preluare de control la distanţă mică, urmată
de preluare lungă spre partener;
• preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:
o preluare din serviciu urmată de atac;
o preluare din serviciu în doi jucători urmată
de schimbarea locurilor prin deplasare
laterală;
o preluare din serviciu urmată de dublarea
atacului şi retragerea în dispozitiv.
5.3. Preluarea PRELUAREA DIN ATAC este acţiunea prin care se împiedică
din atac căderea mingii în terenul propriu. Pentru reuşită jucătorii trebuie să aibă
capacitatea de a anticipa traiectoria mingii, de a se deplasa rapid şi la
locul optim. Poziţia corpului: joasă cu baza de susţinere mare, contactul
cu mingea pe porţiunea inferioară antebraţului. În funcţie de viteza şi
forţa cu care vine mingea articulaţiile vor face o mişcare de cedare şi
amortizare.
GREŞELI: anticipare greşită a intenţiilor adversarului, a vitezei,

forţei şi traiectoriei mingii, poziţie înaltă.
Traseu metodic:
• Exersare în condiţii uşoare:

o pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat
din autoaruncare, pe direcţia celui care preia;
o acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare);
preluări successive din atac, intercalate cu
deplasari laterale;
• Exersare în condiţii apropiate de joc:
o preluare din atac cu apărarea alternativă a
diagonalelor;
o preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi
apoi pe culoar;
o serii de preluare din zonele 1 şi 5.
Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria
acţiunilor specifice de apărare prin care se poate corecta o greşeală de
preluare a unui coechipier. Se execută prin lovire cu o mînă sau două de
jos. Traiectoria mingilor ricoşate este diferită în funcţie d locul în care
aceasta ia contact cu fileul: dacă acest loc este în partea de joc, mingea
este respinsă mai departe, iar dacă acest loc este în partea superioară a
plasei, mingea va cădea în apropiera liniei de centru.
Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la

blocaj să atingă pentru a doua oară mingea în cazul în care această cade
în apropierea lor, în zona din spatele blocajului, la o distanţă de 1-1,5 m.
Este vorba despre „autodublaj”, a acţiune d joc mai puţin întâlnită la
nivelul începătorilor. În acest caz preluarea mingii se realizează de
obicei cu o mână sau cu două mâini de sus sau de jos, adesea cu
plonjon. Autodublarea se mia poate întâlni şi în cazul atacului, atunci
când mingea atacată este respinsă de blocaj în apropierea jucătorului
care a efectuat atacul.
Plonjonul, este o acţiune care însoţeşte o acţiune de preluare în

situaţiile în care jucătorul nu poate ajunge la minge în condiţiile
efectuării unei deplasări obişnuite. Nu se folosesc prea des în jocul de
volei practicat la nivelul lecţiei de educaţie fizică, sunt destul de dificil
de realizat, implică şi riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt
corect însuşite şi excutate. Pe de altă parte, datorită spectaculozităţii lor
şi faptului că prin realizarea unei acţiuni de apăare prin folosirea
plonjonului se poate salva o minge considerată pierdută, plonjoanele
sunt procedee de execuţie apreciate de copii, mai ales de băieşi. Sunt
cunoscute următoarele procedee de execuţie a plonjoanelor:
• plonjonul pe spate, lateral şi înainte;

• plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;
• plonjonul înainte prin întindere şi alunecare (cu pârghie dură)
La nivelul voleiului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm că
se pot învăţa două dintre procedee şi anume: plonjonul pe spate şi
plonjonul lateral.
Plonjonul pe spate se execută din poziţie joasă, cu oprire pe

ambele picioare. După lovirea mingii cu două mâini de sus, se
efectuează căderea, urmată de o rulare în timpul căreia spatele trebuie
să fie rotunjit, bărbia în piept, picioarele îndoite. La finalul rulării,
piciorul din faţă, se întinde şi efectuează o mişcare de basculare
energică prin care se aceelerează mişcarea de revenire în poziţia de
plecare.
Cele mai frecvente greşeli :
• executarea plonjonului prea dparte faţă de locul de cădere a mingii

sau depăşirea acestui loc;
• poziţie prea înaltă faţă de traiectoria mingii.
Traseul metodic este format din exerciţii fără minge:
• din ghemuit, cădere înapoi cu rulare pe spate şi revenire în poziţia

iniţială;
• rulări pe spate cu revenire în ghemuit;
• jocuri dinamice cu executare de plonjoane;
• Exerciţii cu mingea:
• executarea plonjonului cu mingea ţinută în cupă (palme);
• pe perechi faţă în faţă executarea pasei de sus cu plonjon pe spate din
minge oferită, apoi pasată sau servită;
• joc cu temă.
Plonjonul lateral se execută după efectuarea unei fandări laterale pe
direcţia din care vine mingea. După lovire urmează căderea, rularea şi
revenirea în acealşi mod ca şi în cazul plonjonul pe spate. Lovirea
mingii se execută cu o mână sau două de jos din lateral sau din faţă.
Exerciţiile fără minge cuprind fandări consecutive şi alternative

stânga-drapta, urmate apoi de simularea lovirii mingii.
Exerciţiile cu mingea sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior

pentru plonjonul pe spate, cu adaptările de rigoare.
5.4.Traseu
metodic Traseu metodic invatarii preluarii din servici si atac
invatarii
preluarii din
servici si atac • 1. 4-6 jucători pe aceeaşi linie, unul lângă altul la 2-3m distanţă. Alt
jucător, fără minge, se deplasează lateral şi trebuie să efectueze preluare
la fiecare minge venită din atac uşor de la partener.
• Variantă: Cu o singură minge. Între preluări, jucătorul trebuie să
atingă, de fiecare dată, solul.
•
• 2. Joc /Concurs: - “Nimereşte popicele” -3 popice se găsesc pe o ladă
de gimnastică plasate între două bare asimetrice. într-un cerc, la 5-6 m
distanţă, 4 jucători încearcă să atingă popicele cu lovitură de atac uşoară.
Doi jucători din echipa B apără popicele executând preluare de jos şi
încearcă să trimită baloane în aşa fel încât ceilalţi jucători din echipa lor,
care se găsesc în interiorul cercului să ajungă să le prindă. 1 punct pentru
fiecare minge apărată şi prinsă.
•
• Obs.: echipa care se apără devine cea care atacă.
• 3. Pe perechi. Unul din executanţi execută lovitură de atac de pe loc,
iar partenerul preluare.
•
• 4. Joc/ concurs: O echipă de 4 jucători este aşezată pe fiecare din
bănci. În faţa acestor jucători este întinsă o frânghie la 2m înălţime. În
spatele frânghiei se află un alt jucător. El trimite o pasă jucătorului din
fruntea grupului care o retrimite prin preluare de jos (poziţia de plecare:
mâinile pe marginea fileului). Câştigă echipa care va termina prima 2
tururi.
•
• 5. A pasează precis lui B care se deplasează dintr-un cerc în altul. B
preia de jos la plecarea din cerc.
• Variantă: A şi B fac preluare de jos.
•
• 6. O echipă formează o coloană în spatele unei linii de plecare. Unul
dintre jucători se plasează la o distanţă de 7-9m de linie cu o minge.
Primul jucător din coloană înaintează şi execută o preluare la mingea
aruncată de coechipier, apoi sare peste obstacol şi se întoarce în coloană.
•
• 7. A lansează mingea la C care o retrimite la A prin preluare de jos. C
de deplasează în C1. B lansează mingea la C1 care o retrimite la B prin
preluare. C1 revine la poziţia iniţială C.
•
• 8. Pase în suveică (în 4 jucători folosind ca direcţie pentru traiectoria
mingii una din tuşele terenului (A prinde mingea iar B loveşte mingea cu
două mâini de jos).
• Obs.: Se poate executa cu 4 jucători (“dă şi du-te”).
• 9. Trecerea mingii peste plasă (pase cu două mâini de jos) precedată
şi urmată de deplasare.
•
• Obs.: Se va insista pe deplasările foarte rapide (înainte, înapoi, lateral)
şi pe execuţia corectă a lovirii mingii (la care trebuie să participe întregul
corp: picioare, trunchi, braţe).
• 10. Joc de glezne - fandare şi preluarea unei mingi aruncate cu
traiectorie întinsă la distanţa unei fandări. Jucătorii 1 şi 2 efectuează pe
rând preluare cu fandare înainte - cu fandare laterală stânga şi dreapta.
• 11. Idem 10 din minge oferită.
• 12. Idem 10 din pasă întinsă.
•
• 13. Preluare cu deplasare laterală (oprire şi fandare) din pase întinse,
efectuate de către 2 instructori. Jucătorii A şi B efectuează pase întinse
şi jucătorii 1, 2 şi 3 efectuează deplasare laterală, oprire cu fandare şi
preluare spre “instructor”.
•
• 14. Preluare lungă şi scurtă 9alternativ) din minge aruncată de către
instructor cu deplasare înainte, lateral stânga, lateral dreapta, cu accent pe
deplasare specifică, oprire-fandare şi preluare.
• 15. 4-6 jucători pe aceeaşi linie, unul lângă altul la 2-3m distanţă.
Fiecare are câte o minge, se deplasează lateral şi trebuie să efectueze
preluare la fiecare aruncare de minge.
• 16. Preluare de jos din minge aruncată de către instructor. Instructorul
aruncă de două ori consecutiv la jucătorul 1 şi apoi 2 care efectuează
preluare până la jumătatea distanţei.
• 17. Idem 16 din minge aruncată la distanţa unei fandări.
• 18. Preluare de jos din serviciu în 3 jucători cu o minge. Jucătorul 1
serveşte, jucătorul 2 efectuează preluare spre 3 care pasează mingea la
jucătorul 1.
• 19. Preluare de jos din serviciu efectuat alternativ de către doi
instructori. Jucătorii 1 şi 2 servesc, 3 şi 4 efectuează preluare şi schimbă
locurile prin deplasare laterală.
•
• 20. Cu faţa la perete (la 3-4m distanţă) serviciu de jos din faţă la
perete; preluare de jos cu două mâini uşor oblic înainte (la 1-1,5m
înainte).
• 21. Aruncarea mingii peste plasă şi preluare de jos spre dreapta.
Jucătorul 1 aruncă mingea precis la jucătorul 2 care preia spre jucătorul 3
şi aceasta trimite mingea la jucătorul 1.
• 22. Idem 21 dar cu două mingi. (“bandă rulantă”).
VI. Metodica predării serviciului
Cuprins Pagina
6.2.Serviciul de jos in fata
6.3.Serviciul de sus in fata
6.4.Traseu metodic invatarii serviciului

- însuşirea serviciului de jos si de sus
- cunoasterea procedeelor de executare a

serviciului

învăţarea serviciului
6.2.Serviciul de jos Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura
in fata acţiune în care execuţia este determinată în exclusivitate de
calităţile individuale ale jucătorului. Este în acelaşi timp prima
acţiune de atac a echipei pentru că printr-o execuţie putenică şi
corectă se poate obţine un punct sau se poate crea a situaţie
dificilă pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea în
condiţi optime a atacului.
Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva

mai multor criterii:
• În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de

jos sau de sus;
• Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte
caracteristici: serviciul din faţă sau din lateral;
• După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
• După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
• După distanţa de la care se excută: din apropierea liniei de
fund sau de la mare distanţă;
Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia
acestei acţiuni sunt:
• Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale

terenului advers;
• Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
• Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza
anterioară sau nou intrat în teren.
Procedee de execuţie ale serviciului:
• Serviciul de jos din faţă este utilizat mai ales de începători.

Pentru executarea lui, jucătorul este orientat cu faţa şi linia
umerilor paralel cu fileul. Piciorul opus braţului de lovire
este plasat înainte, articulaţiile gleznă, genunchi sunt uşor
flexate. Trunchiul este uşor înclinat, mingea este ţinută la
nivelul centurii cu mâna opusă celei de lovire. Se aruncă
mingea uşor în sus, iar cu braţul îndemânatic care a efectuat
un scurt elan se loveşte mingea în porţiunea ei inferioară
concomitent cu trecerea greutăţii corpului pe piciorul din
faţă.În momentul lovirii, palma este încordată şi cu degetele
apropiate.
Cele mai frecvente greşeli:
• La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie,

orientarea corpului pe alte direcţii decât cea a fileului,
ţinerea mingii prea aproape sau prea departe de corp;
• În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din
palmă (fără aruncare), lovirea cu degetele sau
antebraţul;
• În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste
nivelul umerilor sau în plan lateral, neurmărirea cu
privirea a mingii servite.
Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul
începătorilor cât şi la nivelul de performanţă.Prin
traiectoria, forţa, viteza şi precizia care poate fi
imprimată mingii, se creează posibilitatea utilizării
acestui serviciu într-un număr mare de situaţii, terenul
advers fiind mult mai uşor de observat. Poziţia iniţială a
jucătorului este cu linia umerilor paralelă cu fileul,
picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului
de lovire aşezat mai înainte, greutatea corpului fiind
repartizată în mod egal pe ambele picioare. Mingea este
ţinută în palma mâinii care nu loveşte la nivelul
pieptului. Braţul de lovire se află ridicat întins la nivelul
capului, cu palma orientată spre minge pregătită pentru
lovire. Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă de
cca.40-60 cm, timp în care se trece greutatea pe piciorul
din spate şi trunchiul execută o uşoară extensie. Mingea
se loveşte cu toată palma, când se află la momentul
maxim al înălţării ei, într-un punct aflat puţin sub axul
ei orizontal pe calota inferioară, imprimâmdu-se o
traiectorie ascendentă cu rotaţii înainte.
Greşelile frecvente:
• În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi
ale corpului;
• În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau
lateral, contactul de lovire pe calota inferioară sau
lateral, amplitudine mică a cursei braţului de lovire;
• În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe
piciorul din spate, braţul de lovire execută mişcarea de
revenire în plan lateral, privirea nu urmăreşte mingea
după execuţie.
6.3.Serviciul de sus Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se

foloseşte cel mai mult la nivelul echipelor de
in fata
perfomanţă.Tehnica lui de execuţie este asemănătoare
cu cea a serviciului descris anterior, cu câteva
modificări. Astfel articulaţia pumnului şi palma braţului
de lovire sunt blocate în extensie pe tot parcursul
execuţiei şi în finalul ei. Lovirea mingii este scurtă, se
face într-un punct situat cât mai aproape de axul median
al mingii. Zborul care se imprimă este unul planat cu o
traiectorie imprevizibilă, oscilantă. Dificultatea
recepţionării este mai mare decât la cel descris anterior.
Se execută de la distanţe mari faţă de linia de fund, iar
traiectoria lui vizează în special partea a doua a
terenului advers.
• Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu
mingea sau a celui care loveşte, mingea coborând până
acesta se ridică;
• În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma
acoperă mingea la lovire, punct de lovire prea jos faţă
de planul superior al fileului;
• În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor,
flexia articulaţiei pumnului după lovire.
Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată
la C.M. din 1982 de către echipele sud-americane
(Brazilia) căpătând rapid o largă răspândire la echipele
de performanţă, mai ales masculine. Jucătorul aflat la
o distanţă de cca. 2m. de linia de fund aruncă mingea
cu una sau două mâini spre înainte în interiorul
terenului, executând în acelaşi timp1-2 paşi de elan,
apoi o bătaie pe ambele picioare înapoia liniei de fund,
urmată de o săritură spre minge. Braţul de lovire
ridicat întins deasupra capului execută lovirea mingii
când aceasta ajunge în punctul maxim de înălţare.
Punctul de lovire este situat puţin sub linia mediană.
Aterizarea se face elastic, pe ambele picioare în
interiorul terenului.
Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;
• În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu
săritura şi lovirea, punctul de lovire prea jos;
• În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului,
aterizare dezechilibrată.
Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul
practicat azi: serviciul de sus din lateral, serviciul prin
rotarea braţului.
6.4.Traseu metodic Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:
Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei
invatarii serviciului
acţiunii:
• Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat

deasupra unei linii corespunzătoare înălţimii fileului;
• Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută
serviciul celălalt prinde mingea;
• Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
• Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de
traiectoria mingii ricoşate, efectuarea unei preluări de
sus, pas de control, prinderea mingii;
• Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
• Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută
serviciul celălalt preluarea de jos sau de sus, pas de
control, prinde mingea;
• Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei
pumnului şi cotului şi alegerea corectă a punctului de
lovire:
• Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
• Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii
pentru verificarea înălţimii, poziţiei corpului;
• Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de
2-3 ori a mingii înaintea execuţiei;
În condiţii apropiate de joc:
• Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;

• Serviciu peste fileu pe perechi;
• Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de
concurs;
• Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe
diagonală;
• Joc cu penalizarea serviciilor greşite
• Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
• Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
• Serviciu dirijat spre anumite zone
Metodica predării serviciului de sus din faţă
1. Executarea mişcării de lovire, fără minge.

Obs.: în execuţie, se va căuta să se lovească palma braţului
neîndemânatic, care este întins înainte sus.
2. Acelaşi exerciţiu, cu mingea ţinută în palma braţului

neîndemânatic; simularea lovirii mingii.
3. Cu faţa la perete (la 5-6m distanţă); mingea ţinută în palma

braţului neîndemânatic, se loveşte urmărindu-se traiectoria în zbor
Obs.: Braţul în momentul lovirii este uşor îndoit din

articulaţia cotului; articulaţia pumnului blocată. Palma cu degetele
uşor flexate şi încordate (sub formă de căuş) sau cu degetele
răsfirate pentru a cuprinde o suprafaţă cât mai mare din minge.
4. Acelaşi exerciţiu; cu uşoară aruncare a mingii.
5. Pe perechi faţă în faţă (la 6-8m distanţă), pe lăţimea terenului,
execuţia serviciului din minge aruncată.
6. Pe grupe de câte 2-3 executanţi de o parte şi de alta a plasei (la

6-8 paşi de plasă); execuţia serviciului peste plasă din minge
aruncată.
7. În linie, la linia de 3m. Individual serviciul de sus din faţă spre
perete.
8. Pe grupe de 4 executanţi de o parte şi de cealaltă a fileului (la 6m

de plasă); execuţia serviciului peste plasă din minge aruncată.
9. Idem 6 dar serviciul se va executa din spaţiul de serviciu.
10. Joc / Concurs: Se aşează mai multe saltele pe teren. Câştigă cel
care atinge primul toate ţintele în ordine.
Variantă: După o încercare ratată, jucătorul trebuie să alerge de

cealaltă parte a fileului şi să servească de după linia de fund opusă.
11. Joc / Concurs: Terenul este împărţit în 9 pătrate egale cărora li
se atribuie câte o cifră şi care constituie o succesiune de ţinte pentru
cel care serveşte.
Variantă: Jucătorii dispun de 10 servicii pentru a obţine cel mai

mare număr de puncte posibil.
12. Joc / Concurs: Când un jucător din prima echipă serveşte în

fileu, în aut sau în zonă, el trebuie să aştepte în zona B şi eliberează
jucătorul din zona A. Când un jucător din echipa a doua pierde
serviciul aşteaptă în zona A şi-l eliberează pe cel din zona B. Echipa
care rămâne fără om la serviciu pierde.
13. Joc / Concurs: Jucătorii încearcă să servească evitând trimiterea

mingii pe saltea. Fiecare echipă joacă la rândul ei începând din
propria zonă de serviciu. Jucătorul care-şi pierde serviciul se aşează
care se găseşte în terenul său şi încearcă să prindă mingea
adversarului. Dacă reuşeşte, se poate la serviciu cu echipa sa.
Echipa care n-are nici un jucător la serviciu pierde. Un serviciu este
pierdut şi dacă mingea este prinsă de jucătorul de pe saltea.
VII. Metodica predării loviturii de atac
Cuprins Pagina
7.2.Lovitura de atac pe direcţia elanului
7.3.Lovitura de atac pe alte directii
7.4.Traseul metodic pentru învăţarea loviturii de atac

- însuşirea loviturii de atac
- cunoasterea procedeelor de executare a

atacului

învăţarea atacului
7.2.Lovitura
de atac pe Lovitura de atac este o acţiune de finalizare care concretizează
direcţia efortul echipei în faza de construcţie a atacului. Are în vedere trimiterea
elanului mingii în terenul advers prin lovire cu o mână şi este executată în urma
unei sărituri prin care jucătorul ajunge să aibă contact cu mingea deasupra
nivelului superior al fileului.
Procedeele de execuţie cele mai folosite sunt:
• lovitura de atac pe direcţia elanului

• lovitura de atac pe alte direcţii (procedeu întors)
• lovitura de atac atac prin rotarea braţului(folosită mai rar)
Este o acţiune complexă, care necesită un bagaj minim de aptitudini
motrice şi deprinderi.
Lovitura de atac pe direcţia elanului este utilizată cel mai frecvent,

mai ales la nivelul de bază al instruirii, având ca efect trimiterea mingii
după lovire pe direcţia elanului. Momentele componente ale loviturii de
atac sunt: elanul, săritura, lucrul braţelor, tehnica lovirii mingii, aterizarea
şi deplasarea pentru fazele următoare. Elanul se execută cu 1 sau 2 paşi,
ultimul mai lung. Se blochează deplasarea prin frânare pe călcâi ceea ce
duce la transformarea vitezei de deplasare orizontală într-una ascensională.
Bătaia se poate executa simultan sau succesiv. Printr-o extensie energică a
musculaturii membrelor inferioare corelată cu elanul energic al braţelor se
asigură o săritură cât mai înaltă pe verticală. Mingea se loveşte în
momentul când săritura este în punctul ei maxim. Alegerea momentului
săriturii şi a locului de desprindere este în funcţie de traiectoria şi viteza de
deplasare a mingii.
În timpul săriturii corpul atacantului este echilibrat, linia umerilor

paralelă cu fileul. Truchiul în uşoară extensie, picioarele în uşoară flexie
din articulaţia genunchiului, braţele ridicate peste nivelul capului, uşor
flexate. Mingea se loveşte cu toată palma deasupra liniei mediane
imprimându-se o traiectorie descendentă. Aterizarea se face elastic pe
ambele picioare.
7.3.Lovitura Lovitura de atac pe alte direcţii este folosită cu scopul de a evita
de atac pe blocajul advers. Se execută de regulă pe de zona 3 şi 2 (dreptacii) sau 3 şi 4
(stângacii). Modul de execuţie este acelaşi cu a procedeului descris
alte directii
anterior, cu excepţia momentului lovirii mingii: în timpul săriturii jucătorul
face o întoarcere de până al 450 în direcţia laterală efectuării elanului,
ajungând cu linia umerilor paralelă cu vechea direcţie de elan şi
perpendicular pe minge. Astfel mingea este trimisă pe o traiectorie care
ocoleşte blocajul.
În jocul avansaţilor se mai folosesc: lovitura de atac din ridicare

scurtă, din ridicare în urcare, din ridicare întinsă, din linia a II-a.
Greşeli frecvente:
În momentele premergătoare săriturii:
• ritmul paşilor este prea lent sau uniform;

• ultimul pas de elan este scurt; braţele nu efectuează mişcarea de
avântare;
• bătaia se efectuează pe vârfuri;
În timpul zborului:
• coordonare greşită a întâlnirii cu mingea;

• lovirea mingii de jos în sus;
• lovirea mingii fără flexia palmei pe antebraţ;
În finalul acţiunii:
• aterizare dezechilibrată;
• braţul de lovire coboară rigid;
• neurmărirea mingii cu privirea.
Traseul metodic pentru învăţarea loviturii de atac pe direcţia
elanului:
• elan, bătaie, săritură, lovirea mingii susţinute;

• atac peste fileu din minge oferită;
• atac din minge ridicată;
• preluare din minge oferită, ridicare înainte, executarea loviturii
de atac;
• preluare din serviciu, ridicare înainte, lovitura de atac.
7.4.Traseul 1. Cu faţa la perete la 4-5m, se va arunca mingea cu ambele mâini în sus

metodic (1-2m) şi se va executa lovirea mingii în jos spre perete.
pentru
învăţarea 2. Acelaşi exerciţiu pe perechi, faţă în faţă.
loviturii de
3. Trei jucători (A, B, C) efectuează atac din minge autoaruncată şi trebuie
atac
să-l ochească pe jucătorul D, care transportă mingi medicinale de la locul M
la locul N. Dacă el termină neatins, îI Ia locul jucătorul A. Dacă jucătorii îl
ating cu mingea pa cel ce transportă (în afară de cap), D pierde 1 punct.
Câştigă cel care are cele mai multe puncte în poziţia D.
4.Atac spre perete din minge oferită de un partener dinspre braţul lovitor.
5. Idem cu un pas elan, bătaie pe două picioare şi atac uşor.
6. Atac peste plasă din minge oferită înalt cu traiectorie descendentă.
7. Jucătorii echipei A încearcă să dea jos mingile albe de pe cele 2 bănci prin
atac de sus. Echipa B vizează mingile negre. Câştigă echipa care a dat toate
3 mingile jos.
Joc / Concurs: Joc 6x6 (12 mingi de echipă).
8. Joc / Concurs: “Mingea mobilă”

Câştigă echipa care va reuşi cel mai repede să facă să se rostogolească
mingea de baschet dincolo de linia de fund executând atacuri de sus pe
deasupra fileului (din autoaruncare).
Obs.: Înălţimea fileului: 1,80m – fete, 2,00m-băieţi
9. Joc / Concurs: De o parte a fileului, la 4m, se găseşte o bancă de

gimnastică pe care sunt aşezate mingi de volei (baschet). De cealaltă parte a
fileului, jucătorii execută atac din autoaruncare din zonele 2 şi 4 (sau pasă
de la jucător din zona 3) căutând să ţintească cât mai multe mingi de volei
sau baschet.
10. Atac spre perete din minge oferită din lateral, de pe partea braţului de
lovire, cu accent pe ultimul pas lung.
11. Idem 10 cu joc de glezne, start, săritură pe ambele picioare, cu ultimul
pas lung şi avântarea braţelor.
12. Idem 11 cu accent pe punctul înalt de lovire.

Obs.: să nu lovească mingea în cădere.
13. Atac din zona 4 din ridicare înaltă.
Obs.: Se pune accent pe corectarea aspectelor deficitare care apar:

atac “în cădere” , elanul insuficient al braţelor, biomecanica ultimului pas.
14. Idem 13 cu pasare spre ridicător de către alt jucător.
15. Atac sub formă de serii scurte cu accent pe pas lung, săritură şi retragere
rapidă.
16. Idem cu trei atacuri consecutive.
17. Lovitura de atac de pe zona 3. Un jucător simulează preluarea de jos cu

două mâini (la 4m distanţă de plasă, se deplasează lateral după care execută
lovitura de atac din minge ridicată de pe zona 2).
18. Idem 17 de pe zona 4.
19. Idem 18 dar cu ocolirea unui scaun.

VIII.Metodica predării blocajului individual si colectiv
Cuprins Pagina
8.2.Blocajul individual
8.3.Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual
8.4.Blocajul colectiv
8.5.Traseu metodic pentru învaţarea blocajului colectiv

8.1.Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 8 sunt:
- - însuşirea blocajului individual și colectiv

învăţarea blocajului individual

învăţarea blocajului colectiv
8.2.Blocajul individual
Blocajul
Este acţiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria

loviturii de atac a adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului.
Scopul blocajului este de a împiedica treceerea mingii spre terenul propriu.
Eficienţa acestei acţiuni este determinată de capacitatea jucătorilor de a
anticipa intenţia adversarului, intervalul de timp dintre cele două acţiuni,
lovitura de atac şi blocajul, fiind extrem de scurt.
După plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului blocajul

poate fi:
• ofensiv – cu palmele în flexie, intenţia fiind de a determina

ricoşarea mingii în terenul advers;
• defensiv – cu palmele în extensie, intenţionându-se încetinirea
mingii atacate;
• După numărul jucătorilor care participă la blocaj:
• Individual;
• Colectiv (doi sau trei jucători)
În cazul blocajului individual, acţiunea începe cu apropierea

jucătorului de locul ales pentru execuţie. Deplasarea se face lateral cu paşi
adăugaţi sau prin alergare paralelă cu fileul. În momentul execuţiei jucătorul
se găseşte cu faţa la fileu, articulaţiile trenului inferior sunt uşor flexate,
picioarele depărtate la nivelul umerilor, braţele îndoite cu palmele ridicate al
nivelul bărbiei şi orienatate înainte. Din această poziţie se execută o săritură
pe verticală, braţele se întind, iar palmele depăşesc marginea superioară a
fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele depărtate atât cât să nu treacă
mingea printre ele. După lovirea mingii, palmele se retrag în terenul propriu
iar aterizarea se efectuează elastic în poziţiei echilibrată.
Cele mai frecvente greşeli:
• La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie, balansarea

spre înainte a braţelor;
• În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu
rămâne o distanţă prea mare; la fel şi între palme;
• În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare
dezechilibrată.
8.3.Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual
Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual:
o exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută de un

partener; pe perechi de o parte şI alta a fileului, blocaj la minge
susţiunută deasupra fileului; blocaj la minge ridicată cu deplasare
laterală;
o exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din ridicare
înaltă; blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate din ridicări
lungi sau peste cap; blocaj, joc 3x3 sau 4x4 cu temă (blocajul reuşit =
2 puncte).
Atunci când blocajul se excută colectiv în doi sau trei jucători la
elementele descrise mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor
dintre jucători şi gruparea lor în funcţie de direcţia loviturii de atac. Cel mai
frecvent se foloseşte blocajul în doi jucători, situaţie în care fiecare dintre
cei doi participanţi asigură (apără) o anumită direcţie de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii

să stăpânească la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele
folosite în traseul metodic în acest caz sunt caracteristice stadiilor de
consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii
cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei:
• trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La

comandă jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde
împrună cu jucătorul din zona rspctivă execută simularea blocajului.
• Blocaj în doi juctori la lovitura de atac efectuată din terenul advers din
zona dinainte stabilită;
• Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efctuează
lovitura de atac;
• Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi
joc de pregătire.
Metodica predării blocajului individual
1. Blocaj de pe loc la minge “care apare”, ridicată de un jucător situat pe o

bancă de partea cealaltă a fileului, în dreptul executantului.
Obs.: Accent pe poziţia braţelor în momentul iniţial şi pe apropiere
antebraţelor în timpul acţionării. Fileul coborât 10-15 cm.
2. Idem 1, dar efectuarea blocajului este precedată de o păşire laterală stânga-
dreapta, în funcţie de locul în care apare mingea la fileu.
Obs.: Executantul trebuie să-şi aleagă locul de bătaie după păşire

laterală (stânga-dreapta) în funcţie de locul unde “apare” mingea pe fileu.
3. Blocaj la minge “care apare”, executat succesiv prin deplasare laterală cu

pas adăugat, la 3 jucători cu minge, situaţi pe o bancă de gimnastică de partea
cealaltă a fileului.
Obs.: Accent pe apropierea antebraţelor şi pe acţiunea agresivă a

palmelor la minge. Aterizarea după blocaj se efectuează pe piciorul opus
direcţiei de deplasare pentru a scurta timpul dintre 2 acţiuni consecutive.
4. A şi B stau faţă-n faţă la fileu. De partea lui B se află o coardă la înălţimea

fileului, la o distanţă de 40-50 cm. B lansează balonul pe deasupra corzii în
aşa fel încât să cadă între A şi fileu. A trebuie să prindă mingea fără să atingă
fileul şi s-o aducă de partea sa.
Variantă : - cu o minge de baschet sau cu o minge medicinală.

5. A este la fileu, trimite mingea în aşa fel încât să cadă pe banda fileului. B
blochează.
Variantă : - A încearcă să preia de jos mingea atinsă de blocajul lui B.
6. A şi B sunt faţă în faţă la fileu (înălţime 2m). Un cerc se află de partea lui
B în zona liniei de 3m. B lansează mingea pe deasupra fileului în aşa fel încât
A să poată să blocheze. A trebuie să încerce să plaseze mingea în cerc.
Variante : - A trebuie să vizeze succesiv 5 cercuri repartizate pe sol.
- Saltea în loc de cercuri.
7. “Blocaj individual”. Jucătorul cu mingea este la fileu. El lansează mingea

spre banda fileului şi jucătorul aflat de cealaltă parte a plasei trebuie să
efectueze blocaj.
Variantă: mingea retrimisă din blocaj trebuie preluată de cel care o lansează.
8. Idem 2 cu deplasări laterale stânga - dreapta.
8.4.Blocajul colectiv
Metodica predării blocajului colectiv
1. Executanţii sunt dispuşi câte 4 în fiecare jumătate de teren. Unii execută

pase cu simularea loviturii de atac, ceilalţi, din terenul advers, execută
deplasarea şi simularea blocajului în doi.
Indicaţii metodice: 2 - 3 execuţii după care se rotează.
2. De o parte a plasei 2 jucători stau pe scaune în picioare în zona 4 şi 2 cu

mingea ţinută la marginea superioară a plasei. În dreptul fiecărei mingi sunt
aliniate câte două şiruri de jucători care execută blocajul în grup, după care
schimbă locurile la şirul alăturat.
8 ori fiecare jucător. Se va preciza momentul săriturii la blocaj precum şi
sincronizarea săriturii
3. A şi B blochează în doi în zona 3. Apoi A trece în zona 4 alături de H, cu

care blochează autoatacul lui K. B face la fel cu G în zona 2, împotriva
atacului lui I. G şi H se plasează în spatele lui E şi F.
5-6 min.
4. Lovitură de atac din zona 4 şi 2 cu blocaj în doi în zona 2 şi zona 4.
Lovitura de atac se va executa alternativ de pe ambele părţi; se va da timp

jucătorului la blocaj din zona 3 să revină la mijlocul terenului. Toţi jucătorii
vor trece la mijlocul terenului. Toţi jucătorii vor trece prin toate zonele de atac
şi blocaj.
5. Instructorul pasează lui A1 care atacă. E1 şi H efectuează blocaj în doi.

Instructorul pasează lui B1 care atacă. F1 şi I efectuează blocaj.
Variantă: Instructorul modifică voluntar traiectoria mingii; toate pasele

trebuie să fie atacate.
6. În funcţie de semnul pe care-l face instructorul cu mâna, A sau B pasează
la E1, respectiv la C1 care atacă. H merge să execute blocaj în 2 jucători
alături de G sau L. Aceştia merg şi se aşează în spatele lui K.
Variantă: A şi B îşi susţin părţile (A pe C1, B pe E1).
7. Instructorul trimite mingea lui A, care-i pasează lui C sau B. D face blocaj
cu H sau cu G.
Variantă: - A porneşte din poziţia 1 (zona 1), apoi din zona 2.
- A pasează din când în când din săritură.

Metodica invatarii tacticii colective in atac in jocul de volei
Cuprins Pagina
9.2.Tactica colectivă în atac 84

9.3. Acţiunile tactice colective după preluarea serviciului 85
9.4. Acţiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea atacului 86
87
9.1 Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 9 sunt:
- cunoasterea acțiunilor individuale care intra

in componența tacticii colective in atac
- cunoasterea acțiunilor colective care intra in

componența tacticii colective in atac
9.2.Tactica colectivă în atac

Tactica colectivă în atac este formată din însumarea acţiunilor de
organizare, efectuare şi asigurare a atacului, din acţiuni individuale şi
colective, cu minge sau fără minge.
Acţiunile individuale care intră componenţă tacticii de echipă în atac

sunt în ordine: preluarea serviciului şi trimiterea mingii spre ridicător,
ridicarea (pasa) pentru atac şi lovitura d atac (atacul propriu-zis).
Acţiunile colective sunt simularea atacului în cadrul combinaţiilor şi

asigurarea atacului (dublarea) de cărte unul sau doi coechipieri. Din
momentul intrări în posesia mingii şi până la finalizare, prin trecerea ei peste
fileu, acţiunile se desfăşoară după un plan şi au ca scop obţinerea punctului
şi serviciului. Aceste acţiuni se numesc combinaţii.
Sistemul de atac al echipei este dispozitivul pe baza căruia se

organizează acţiunile ofensive. Tactica în atac se stabileşte în funcţie de
numărul de trăgători şi ridicători existenţi în echipă. La începători şi în lecţie
de educaţia fizică se recomandă folosirea sistemului în care fiecare jucător
este ridicător când ajunge pe zona 3 sau2 şi trăgător în celelalte. La avansaţi
şi în lecţia de educaţie fizică la clase mai mari, este recomndat sistemul cu 2
ridicători şi 4 trăgători, iar la echipel de performanţă se foloseşte pe scară
largă sistemul cu un singur ridicător-coordonator şi cinci trăgători.
9.3. Acţiunile tactice colective după preluarea serviciului

Acţiunile tactice colective după preluarea serviciului sunt acţiunile de
atac cele mai eficace şi mai spectaculoase. Se execută în condiţii optime de
anticipare a combinaţiilor şi de adaptare a lor la calitatea preluării din
serviciu. Se pot clasifica după numărul loviturilor din care sunt formate în:
• Acţiuni tactice în atac cu două lovituri - necesită o mare precizie a

preluării. Traiectoria mingii la pasa directă este medie spre înaltă, la
distanţă de 1 m faţă de fileu. Poziţii optime: zonele 2 şi 4..Este
accesibilă la nivel de avansaţi.
• Acţiuni tactice cu trei lovituri - în aceste acţiuni ridicătorul are rol
determinant, coordonând acţiunile coechiperilor. Constituie
algoritmul jocului de volei, fiind acţiunile cele mai frecvent întâlnite
la toate nivelele. La începători unde nu există specializarea pe posturi
se realizează prin pasă înaltă sau medie din zona 3 spre zona 4 sau 2.
La avansaţi ridicarea se poate executa de pe orice zona a liniei I. Se
pot sistematiza în funcţie de locul din teren al jucătorilor care participă
la organizarea şi finalizarea lor în:
• acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I când ridicătorul este în
linia I, iar sistematizarea acţiunilor se realizează după locul de plecare
în atac şi zona de pe fileu de unde se execută atacul:
1. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele
2 şi 4;
2. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din zonele
3 şi 4
• acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I şi a unui jucător din linia
a II - similare cu cele precedente pentru jucătorii din linia I;
• acţiuni cu participarea a 3 jucători din linia I şi un jucător din linia a
II-a - oferă posibilitatea folosirii în atac a tuturor jucătorilor din linia
I, este nevoie ca ridicătorul să execute intrarea din linia a II de pe
zonele 1,5 sau 6. Oferă o mare diversitate de posibilităţi de
combinaţii. Sunt pretenţioase, accesibile doar la nivel de performanţă.
În lecţia de educaţie fizică şi la începători se utilizează combinaţiile în
atac cu trei lovituri, după preluarea serviciului în 5 jucători. În atac participă
2 jucători din linia I, al treilea este considerat ridicător când este plasat pe
zona 3. Se atacă din pase înalte sau medii, care sunt orientate spre înainte.
Exerciţiile se concep pornind de la modelul structural al jocului,

exersarea organizată în aşa fel încât traseul mingii să fie similar cu cel din
timpul jocului.
9.4. Acţiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea
atacului
Acţiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea atacului,

pot fi cu două sau cu trei lovituri, eficacitatea lor depinde de calitatea
preluării şi de numărul de jucători care participă la combinaţie.
Acţiunile de atac cu două lovituri sunt mai dificil de realizat, ele sunt
accesibile doar la nivel de avansaţi. La începători se folosesc combinaţiile
cu trei lovituri similare cu cele anterioare.
Traseu metodic – de reţinut că organizarea atacului este determinată de

faza de apărare premergătoare (preluare din serviciu, preluare din atac)
astfel învăţarea acţiunilor de atac trebuie corelată cu învăţarea acţiunilor de
apărare.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică nu se pune problema învăţării unor

combinaţii tactice şi a însuşirii aspectelor tactice ale acţiunilor individuale
care sunt învăţate.
La acest nivel se va insista pe însuşirea cerinţelor tactice în atac legate

de oraganizarea jocului pe baza celor trei lovituri (preluare, ridicare, lovitura
de atac). Acest obiectiv se poate realiza prin exersarea acţiunilor respective
în condiţiile unor jocuri pregătitoare, cu efectiv redus, pe teren cu
dimensiuni reduse şi cu reguli adaptate.
Metodica invatarii tacticii colectivă în apărare in jocul de volei
Cuprins Pagina
10.2.Tactica colectivă în apărare 89
10.3. Sisteme de joc folosite in jocul de volei in aparare 90

10.4. Aspecte metodice privind organizarea jocului în apărare 91
96
10.1 Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 9 sunt:

- cunoasterea tacticii colective in apărare fara
blocaj
- cunoasterea celor trei sisteme de bază

privind tactica colectivă in apărare
- cunoaterea aspectelor metodice privind

organizarea jocului în apărare
10.2.Tactica colectivă în apărare
Caracteristic pentru jocul de volei este faptul că în apărare jucătorii

au de acoperit o suprafaţă destul de mare, fapt care solicită nu numai
aptitudini motrice şi deprinderi bine consolidate, dar şi cunoştinţe teoretice
şi capacitatea de a anticipa acţiunile de atac ale adversarului pentru a aprecia
corect direcţia, traiectoria şi forţa cu care vine mingea.
În cadrul lecţiei de educaţie fizică la clasele mici şi la nivelul

începătorilor când atacul are intensitate redusă, se foloseşte tactica colectivă
în apărare fără blocaj. Jucătorii sunt dispuşi în teren în aşa fel încât să se
acopere tot spaţiul şi să se asigure preluarea mingii. Aşezarea în teren este
asemănătoare ce cea folosită la preluarea serviciului.
Pe măsură ce creşte nivelul de performanţă aspectele legate de

tactica colectivă devin mai complicate. Primul aspect al tacticii colective în
apărare este dublarea atacului. Regula de bază pentru această situaţie este:
cei mai apropiaţi coechipieri se plasează în poziţie joasă în apropierea
jucătorului care atacă, indiferent de zonă, asigurând dublarea pentru
situaţiile în care blocajul împiedică trecerea ei în terenul advers.
Ridicătorul este primul care efectuează dublajul atacului.
Apărarea este prezentă în joc în situaţiile de preluare a serviciului despre

care au fost expuse explicaţiile necesare în punctul anterior şi de preluare
a atacului. În acest caz sunt necesare mai multe măsuri de organizare şi
coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor, încadrate într-un sistem de
apărare.
10.3. Sisteme de joc folosite in jocul de volei in aparare
La această oră sunt folosite trei sisteme de bază:
• Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – cel mai

vechi sistem de apărare cu o largă aplicare şi în prezent datorită
eficienţei cu care rezolvă sarcinile defensive. Este folosit mai
ales de echipele de avansaţi şi cele feminine, atunci când
jucătorul ridicător-coordonator se află în linia a II-a. În
aşezarea iniţială, jucătorul din zona 6est avansat cu 2-3 metri
în mijlocul terenului, jucătorii din zonele 2 şi 4 sunt aşezaţi în
apropierea liniilor laterale, iar jucătorii din zonele 1 şi 5
apropiaţi de axa longitudinală a terenului. Dublarea atacului şi
a blocajului se face permanent de către jucătorul din zona 6.
Avantajele acestui sistem constă în faptul că jucătorii
au sarcini precise ( fie numai de asigurare a blocajului fie de
apărare în linia a II-a), jucătorul din zona 6 asigură un dublaj
bun, necesită mai puţine deplasări în teren, este ficient dacă
echipa are un blocaj colectiv înalt şi uşurează construcţia
atacului.
Dezavantajele sunt legate de faptul că devine eficient

în situaţia blocajului individual, în faţa unui joc în viteză, în
cazul atacurilor de la distanţă şi a mingilor plasate între linii.
• Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – este folosit

de echipele de avansaţi şi performanţă, caracteristica
sistemului fiind dată de faptul că jucătorul din zona 6 (care de
obicei este înlocuit de un jucător „libero”) este ultimul
apărător, fiind plasat aproape de linia de fund a terenului. Este
un sistem elastic cu mai multe variante în ceea ce priveşte
deplasările jucătorilor din linia I şi linia a II-a. Dublarea se face
de către jucătorul din zona 1 sau 5 în funcţie de zona de unde
se atacă, respectiv se blochează. Avantajele acestui sistem sunt
evidente când se foloseşte blocajul individual (situaţie
frecventă în faţa unui atac combinativ şi desfăşurat în viteză),
favorizează poziţia ridicătorului care face intrare.
Dezavantajele constă în neacoperirea unei suprafeţe destul de
mari din mijlocul terenului şi distanţele mari pe care le au de
parcurs jucătorii , în special ridicătorul când trebuie să treacă
din apărare în faza de organizare a atacului.
• Sistemul de apărare „ pe culoare” se foloseşte în situaţia unui
joc combinativ în care mingile atacate ajung la 6-7 metri de
fileu. Fiecare jucător asigură aproximativ trei metri din lăţimea
terenului. Acest sistem este folosit mai ales d echipele
masculine, experimenate, necesitând pe lângă o foarte bună
mobilitate pe teren şi preluarea unor responsabilităţi precise de
către fiecare jucător şi capacitate de anticipare bine dezvoltată.
10.4. Aspecte metodice privind organizarea jocului în apărare

Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare presupune
stabilirea unor reguli şi principii de acţiune foarte clare pentru
fiecare dintre jucători, la care se adaugă necesitatea consolidării şi
perfecţionării acţiunilor tactice individuale de apărare.
La începători, unde nu este vorba încă despre învăţarea tacticii

în cadrul un sistem de apărare, exersarea acţiunilor individuale în
cadrul jocului este cea mai bună metodă de dezvoltare a
deprinderilor defensive.
Învăţarea unui sistem defensiv este un proces complex care se

realizează pe parcursul unor etape de pregătire îndelungate. Într-o
primă fază jucătorii trebuie să fie iniţiaţi în cunoaşterea şi
rezolvarea sarcinilor pe care le au pe zone şi apoi să aplice aceste
cunoştinţe în condiţii de joc. Pentru prima fază sunt importante
explicaţiile teoretice care să conducă la înţelegerea de către
jucători a sarcinilor personale, dar şi a relaţiilor dintre jucători şi a
mecanismului de funcţionare a sistemului. Pentru a creşte eficienţa
explicaţiilor acestea vor fi însoţite de imagini explicative şi
demonstrative.
Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge şi

vor consta în deplasări specifice şi simularea acţiunilor solicitate
în apărare pe zonele respective. În continuare se va introduce
exersarea în condiţii apropiate de joc cu mingi oferite.
Exersarea în condiţiile jocurilor cu temă şi a celor pregătitoare

va urmări coordonarea acţiunilor jucătorilor, legarea acţiunilor de
atac-apărare şi apărare-atac, adaptarea sistemului dfensiv la
particularităţile jucătorilor şi a echipei.
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – aşezare iniţială
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – un jucător la blocaj
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – trei jucători la blocaj
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – aşezare iniţială
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – doi jucători la blocaj
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – trei jucători la blocaj
Sistemul de apărare „pe culoare”-aşezare iniţială

Sistemul de apărare „pe culoare”- un jucător la blocaj
Sistemul de apărare „pe culoare”- cu doi jucători la blocaj
Sistemul de apărare „pe culoare”- cu trei jucători la blocaj

Exerciţii pentru învăţarea acţiunilor colective de atac simple formate din
două lovituri pentru lecţia de educaţie fizică
Joc cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse pentru exersarea

combinaţiilor simple de atac
MODELE DE JOC INTERMEDIARE ŞI FINALE PENTRU

CICLUL GIMNAZIAL ŞI LICEAL
Cuprins Pagina
11.2. Modele de joc 99
11.3. Jocuri pregătitoare 100
- cunoasterea modelului de joc gimnazial
- cunoasterea modelului de joc intermediar
- cunoaterea modelului de joc final(liceal)
- insușirea jocurilor pregătitoare

11.2. Modele de joc Stabilirea clară a modelului de joc constituie o cerinţă de
bază a obţinerii performanţelor la orice nivel de pregătire. El
trebuie să cuprindă dispozitivele de aşezare în teren la primirea
şi efectuarea serviciului şi acţiunile de bază în atac şi apărare.
Modelele intermediare trebuie să fie stabilite în concordanţă

cu modelul final. În pregătire se va acorda atenţie mărită
acţiunilor de bază, acţiunile introduse suplimentar vor fi folosite
pe linia pregătirii individualizate, în cazurile în care colectivul
are un bun nivel de pregătire sau pentru anumiţi elevi care au un
grad de dezvoltare al calităţilor şi al deprinderilor motrice mai
dezvoltat.
• Model de joc pentru clasa a VI- a - joc 4x4 pe teren redus -

dispozitivul la primirea serviciului – trei jucători în semicerc,
al patrulea la fileu. Serviciu de jos sau prin lovire de sus cu
două mâini.
• Model de joc pentru clasa a VII- a - joc 6x6, fără blocaj,
preluarea serviciului în formaţie de semicerc sau “W” cu
cinci jucători, jucătorul din zona 3 lângă fileu. Serviciu de jos
din faţă sau de sus din faţă ( în funcţie de nivelul colectivului
cu permisiunea de a servi din interiorul terenului).
Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului, ridicarea
înainte şi peste cap, trecerea mingii peste fileu de către
jucătorii din zonele 2 şi 4 cu o mână sau două mâini din
săritură. Apărarea, fără blocaj, cu jucătorii din zonele 2 şi 4
în urma liniei de trei metri, jucătorul din zona 6 avansat spre
mijlocul terenului, extremele din linia a doua mai retrase.
• Model de joc pentru clasa a VIII-a (model final pentru ciclul
gimnazial) - joc 6 x 6 cu blocaj individual la corespondent şi
dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat.
Preluarea serviciului în cinci jucători în formaţie de “W”, cu
jucătorul din zona 2 lângă fileu (ridicător). Serviciul de sus
din faţă. Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului
spre ridicător în zona 2, ridicarea înainte scurtă şi lungă,
trecerea mingii peste fileu de către jucătorii din zonele 2 şi 3
cu lovitură de atac sau cu două mâini din săritură. Apărare cu
blocaj individual efectuat de jucătorul corespondent, dublat
de jucătorul cel mai apropiat, cu jucătorul din zona 6 retras,
jucătorii din zonele 1 şi 5 aşezaţi mai înainte şi în lateral, la
cca. 6 metri faţă de fileu. La efectuarea serviciului , jucătorii
din linia I aşezaţi lângă fileu pentru blocaj. Toţi jucătorii
devin ridicători atunci când ajung în zona 2 şi atacanţi în
zonele 2 şi 3.
• Model de joc intermediar pentru ciclul liceal (cl. a IX-a şi a
X-a) – se poate folosi modelul de joc final de la ciclul
gimnazial cu unele îmbunătăţiri: se poate introduce blocajul
în doi jucători cu dublaj al jucătorului din linia I care nu
participă la el, sau cu dublaj al jucătorul din zona 1 sau 5 şi
sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras. De
asemenea se poate introduce specializarea unor jucători pe
anumite posturi: ridicători, atacanţi, libero şi schimbarea de
locuri după trecerea mingii peste fileu.
• Model de joc final pentru ciclul liceal (clasele a XI-a şi a XII-
a) – sistemul de atac cu 4 atacanţi şi 2 ridicători, se poate
introduce intrarea ridicătorului din zona 1 la primirea
serviciului şi combinaţia cu atac simultan. În apărare,
blocajul individual şi blocajul în doi jucători, sistemul de
apărare cu jucătorul din zona 6 retras.
11.3. Jocuri • Joc cu mingi aruncate peste fileu între două echipe de câte 6
jucători: se începe cu două mingi care se aruncă cu o mână
pregătitoare sau două, concomitent din cele două terenuri. Mingea căzute
în teren înseamnă punct pentru adversar. Se joacă 2-3 seturi
până la 15 puncte. După fiecare set se mai introduce o minge.
• Jucătorii aşezaţi câte 6 în triunghiuri legate între ele, fiecare
grupă cu trei mingi. Primul executant trimite pe rând mingile
cu două mâini de sus spre jucătorul următor, imediat ce
acesta a efectuat pasa anterioară. Când mingea ajunge la
ultimul executant, acesta o trimite lung spre primul jucător,
care continuă circuitul. Dacă se greşeşte nu se întrerupe
exerciţiul ci se continuă cu mingile care au rămas. Se poate
executa şi sub formă de concurs.
• Joc în echipe de câte doi elevi peste fileu improvizat, pe
lungimea sălii, numai cu lovire de sus a mingii, obligatoriu
cu pasarea mingii între cei doi coechipieri şi apoi trimiterea
peste fileu. La început se pot acorda diferite derogări de la
regulile jocului competiţional: jucarea mingii de două ori
consecutiv de acelaşi jucător, fără ca această lovitură să
conteze la cele trei obligatorii sau permisiunea de a juca
mingea şi dacă ea a căzut odată de sol.
• Joc în echipe de câte trei în aceleaşi condiţii, pe lungimea
sălii. La început mingea se pune în joc prin lovire cu două
mâini, apoi se poate introduce serviciul de la distanţă de 5 –
6 m faţă de fileu. Este obligatorie organizarea celor trei
lovituri. Trimiterea mingii peste fileu cu două mâini, la
început simplu apoi din săritură. Se punctează acţiunile care
respectă aceste condiţii. Se poate juca şi în condiţii uşurate,
prin acordarea derogărilor descrise anterior.
• Joc în echipe de câte trei pe jumătatea în lungime a terenului,
cu serviciu, preluare, ridicare şi trimiterea mingii peste fileu
obligatoriu din săritură ( lovitură de atac sau plasat). Se joacă
contratimp, seturi de câte 4-5 minute.
• Joc în echipe de câte patru jucători pe teren cu dimensiuni
mai reduse, cu trei jucători pe linia de atac, fără blocaj. Nu
sunt luate în considerare mingile căzute în spaţiul de trei
metri. La început cu mingi oferite (aruncate) din afara
terenului, apoi cu serviciu.
• Joc în echipe de câte 6 jucători cu mingi oferite din afara
terenului, cu obligativitatea organizării celor trei acţiuni:
preluarea spre jucătorul din zona 2, ridicare pentru jucătorul
din zona 3 sau 4, trimitere peste fileu cu lovitură de atac. La
început fără blocaj, apoi se introduce blocajul individual şi
dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat.
Rotaţia jucătorilor se face după 5 acţiuni.
• Joc în echipe de câte 6 jucători cu serviciu. Echipa care
serveşte este dispusă în teren cu jucătorii din linia I pregătiţi
pentru blocaj, iar cea din apărare în dispozitiv cu cinci
jucători la preluare dispuşi în semicerc sau în “W “şi jucătorul
din zona 2 la fileu pentru a asigura ridicarea pentru atac.
Fiecare echipă are dreptul la cinci servicii consecutive,
indiferent de evoluţia scorului. Se punctează doar acţiunile
care se încadrează în modelul impus: preluarea spre jucătorul
din zona 2, ridicare pentru atac, lovitura de atac de de zona 3
sau 4. În apărare: blocaj individual la corespondent, dublarea
blocajului de către jucătorul cel mai apropiatde pe aceiaşi
linie, preluarea atacului de către jucătorii din linia a II-a,
jucătorul din zona 6 retras în spatele jucătorilor din zonele 1
şi 5.
Metodica pregatirii echipelor reprezentative scolare gimnazial si liceal
Cuprins Pagina
12.2. Metodica pregătirii echipei reprezentative şcolare(ciclu gimnazial) 104

12.3. Metodica pregătirii echipei reprezentative şcolare (ciclu liceal) 106
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 12 sunt:

- cunoașterea si organizarea pregatirii echipei reprezentative
școlare-ciclul gimnazial
- cunoașterea si organizarea pregatirii echipei reprezentative

școlare-ciclul liceal
12.2. Metodica Organizarea şi conţinutul lecţiilor de activităţi sportive
pregătirii echipei trebuie să asigure posibilităţile tehnico-tactice de practicare a
reprezentative jocului de volei, în vederea depistării ulterioare a celor mai talentate
şcolare(ciclu elemente şi implicit generarea permanentă a eşalonului bazei de
gimnazial)
masă a sportului de performanţă.
Acest proces de instruire, ca orice activitate ce-şi propune

să realizeze anumite obiective, trebuie să primească o organizare şi
o planificare progresivă, parcurgându-se etape sistematizate,
impuse în primul rând de particularităţile de vârstă şi sex ale
copiilor.
Iniţiativa, atitudinea activă de participare la diferite acţiuni,

cooperarea şi conlucrare, optimismul şi entuziasmul, cinstea şi
corectitudinea, spiritul de disciplină, dorinţa de afirmare şi de
continuă autodepăşire, sunt cerinţe ce revin sistemului educaţional
în ansamblul său şi, respectiv, educaţiei fizice şi sportive în cadrul
organizat al şcolii.
Procesul de instruire din cadrul orelor de activităţi sportive

se desfăşoară sub forma lecţiilor de antrenament, organizate pe
clase sau grupe valorice de pregătire, având drept scop participarea
la competiţii.
Grupele – reprezentând unităţi instructive ce au în vedere

nivelul de pregătire, particularităţile de vârstă şi se – se alcătuiesc
după criteriul valoric, grupa de bază constituind-o echipa
reprezentativă.
Cerinţa de bază a activităţii sportive de performanţă la

nivelul şcolii generale, ca eşalon al bazei de masă a sportului de
performanţă, o reprezintă selecţia şi depistarea elevilor talentaţi în
vederea formării echipei reprezentativei şcolare.
Activitatea de pregătire a echipelor şi chiar participarea la

unele întreceri se poate realiza prin activitatea independentă a
elevilor. În general se recomandă ca instruirea echipelor
reprezentative şcolare să fie realizată prin lecţii speciale de
antrenamentul sportiv, ele fiind îndrăgite de elevi şi ar trebui să fie
organizate în număr cât mai mare la nivelul şcolilor de toate
gradele.
Pe lângă activitatea de selecţie şi de instruire a elevilor care

fac parte din echipa reprezentativă a şcolii, profesorul de educaţie
fizică trebuie să desfăşoare şi alte activităţi specifice pregătirii şi
participării la competiţii.
Aceste activităţi sunt legate de momente diferite ale

desfăşurării competiţiilor: înainte de meci, în timpul meciului şi
după încheierea meciului.
Pentru fiecare joc, înainte cu o zi sau două, profesorul va

organiza o discuţie cu componenţii echipei în care, împreună cu
aceştia va analiza la un nivel accesibil, concepţia de joc a viitorului
adversar , sistemul de atac şi de apărare, punctele forte şi cele
vulnerabile ale acestuia. În funcţie de aceste aspecte va stabili
tactica echipei, formaţia de bază şi sarcinile de joc pentru fiecare
jucător.
Se va anunţa locul şi ora de disputare a jocului,

echipamentul de joc şi eventual alte aspecte organizatorice: locul
de adunare, actele de identitate etc.
În şedinţa de pregătire a jocului, profesorul mai poate da
indicaţii legate de alimentaţie, odihnă şi alte aspecte ale refacerii.
De asemenea, această întâlnire poate fi un bun prilej de

întărire a pregătirii psihologice, de dezvoltare a spiritului de echipă
şi a dorinţei de victorie.
Înainte de începerea meciului, profesorul rezolvă

problemele organizatorice (prezentarea actelor de legitimare pentru
completarea foilor de arbitraj), organizează şi supraveghează
pregătirile echipei.
Încălzirii i se va acorda atenţie deosebită, pentru că

efectuarea ei în condiţii improvizate sau într-un timp insuficient
poate compromite din start şansele echipei.
În timpul meciului profesorul conduce echipa în

conformitate cu regulamentul în vigoare. El are posibilitatea de a
transmite indicaţii verbale în timpul partidei, care trebuie să fie
constructive şi încurajatoare pentru jucători. Poate cere
întreruperea jocului prin „timpii de odihnă” la care are dreptul
fiecare echipă în anumite momente când acest lucru i se pare
necesar: pentru a odihni jucătorii, pentru a da indicaţii tactice
concrete sau pentru a întrerupe jocul adversarilor. Pentru ca aceste
întreruperi să fie benefice, indicaţiile vor fi clare, precise, nu prea
multe la număr, iar tonul folosit va fi unul calm, încurajator.
Tot în limita regulamentului, profesorul poate, de

asemenea, să ceară schimbarea jucătorilor în anumite situaţii cerute
de evoluţia jocului. La nivelul echipelor şcolare, pentru a stimula
dorinţa de joc a elevilor, este recomandat ca profesorul să ofere
posibilitatea tuturor componenţilor echipei să ia parte activă la joc.
După terminarea meciului, profesorul va aprecia comportarea
echipei, în acelaşi spirit constructiv indiferent de rezultat, iar la
prima întâlnire de după meci va analiza obiectiv modul în care
echipa şi jucătorii şi-au îndeplinit sarcinile de joc. Este bine ca la
această analiză să fie angrenaţi toţi jucătorii care să-şi poată
expune şi ei părerile, iar soluţiile de rezolvare a problemelor care
apar să fie găsite împreună
12.3. Metodica Sunt vizate o serie de indicaţii metodice în lucrul cu elevii de

pregătirii echipei ciclu liceal:
reprezentative • recomandăm ca la această vârstă în care elevii au o capacitate
şcolare (ciclu liceal) motrică dezvoltată, să se utilizeze exersarea globală a acţiunilor
cu finalizare, interesând mai puţin execuţiile tehnice;
• exersarea în structuri de acţiuni după modelul jocului cu
dominantă pe continuitate: organizarea celor trei lovituri, cu
trecerea mingii peste plasă;
• accent deosebit în lecţie pe elementele de întrecere şi
organizarea de minicompetiţii în care să se realizeze solicitare
diferenţiată; jocuri cu efectiv redus şi cu efective inegale;
• dublarea exersării statice cu acţiuni dinamice.
Instruirea trebuie efectuată pe baza operaţiilor (din cadrul

modelelor operaţionale) deoarece astfel se urmăreşte succesiunea
precisă şi calea optimă în instruire. Acest gen de instruire
corespunde recomandărilor metodicii moderne din volei: metoda
global şi acţionarea de la general la particular, de la joc la acţiune
tactică şi de aici la componentele acesteia.
În vederea unei activităţi continue se recomandă formarea a

două echipe reprezentative, în caz contrar la absolvirea ciclului
gimnazial sau liceal de către elevi, echipa se poate descompleta, cu
urmările în consecinţă. Totodată, ca o variantă, se recomandă
formarea echipei în trepte, pe categorii de clasă..
Pentru uşurarea activităţii la echipa reprezentativă se
recomandă o anumită orientare în cadrul metodicii de la lecţia de
educaţie fizică. Dintre aspectele favorizante menţionăm:
• organizarea în lecţie a unor grupe, echipe stabile pe un

semestru sau an şcolar;
• organizarea lecţiei de educaţie fizică pe opţiuni;
• utilizarea unor forme de autoorganizare şi autoconducere
care se pot extinde şi la echipele reprezentative;
• folosirea în lecţie a unor modele de joc asemănătoare cu
cele utilizate la echipa reprezentativă;
• amplificarea activităţilor sportive de masă favorizează
selecţia elevilor pentru echipele reprezentative;
• necesitatea de a avea un campionat al şcolii, interşcoli.
IDENTIFICAREA ŞI PROMOVAREA TALENTULUI ÎN VOLEI
Cuprins Pagina
13.2. Talentul sportiv 111

13.3. Aptitudinile specifice jocului de volei 115
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 13 sunt:

- cunoașterea factorilor determinanți talentului sportiv
- cunoașterea aptitudinilor specifice jocului de volei

Competenţele unităţii de învăţare:
13.2. Talentul Talentele sportive se dezvoltă şi se perfecţionează numai în

sportiv procesul de învăţare, pregătire şi antrenament. O importanţă decisivă în
dezvoltarea talentului revine formării unei motivaţii stimulative pentru
practicarea sportului.
Talentul sportiv poate fi definit prin existenţa unor predispoziţii

peste medie pentru înalta performanţă. În exprimarea talentului sportiv
joacă un rol important următorii factori:
• Factorii antropometrici: înălţimea, greutatea, raportul dintre ţesuturile

musculare şi ţesuturile adipoase, centrul de greutate al corpului,
armonia proporţiilor, etc.
• Caracteristicile fizice: rezistenţa aerobă şi anaerobă, viteza de reacţie
şi de acţiune, anduranţa-viteza, anduranţa-forţa, forţa dinamică şi
statică, supleţea, etc.
• Capacităţile coordonative: capacităţile de echilibru, de mânuire a
mingii;
• Capacitatea de învăţare: creativitatea, capacitatea de observaţie, de
analiză, etc.
• Predispoziţia la performanţă: sârguinţa şi asiduitatea în antrenament,
perseverenţa, capacitatea de a suporta frustaţia.
• Controlul mental: puterea de concentrare, inteligenţa motrică,
capacitatea tactică.
Factori afectivi: stabilitatea psihică, capacitatea de învingere a stresului,
predispoziţia la competiţie.
13.3. Aptitudinile specifice jocului de volei, identificate în momentul

Aptitudinile selecţiei iniţiale devin performante numai în condiţiile unei educări
corespunzătoare, programate şi dirijate. Evoluţia aptitudilor specifice
specifice
poate fi prevăzută cu oarecare doză de siguranţă dacă se vor lua în calcul
jocului de volei predispoziţiile fondului ereditar:
• Aptitudini somatice – cu o mare determinare genetică:

Talia – se constată o deplasare a selecţiei finale spre jucători şi
jucătoare cu talie din ce în ce mai mare. O talie înaltă sau foarte înaltă
este o necesitate pentru obţinerea performanţei în jocul de volei
contemporan.
Greutatea şi tipul somatic – tip constituţional portivit este cel
longilin, cu musculatura armonios dezvoltată, cu o mobilitate articulară
bună şi o anvergură mare care să depăşească cu 6-8 cm. talia.
Tip de fibră musculară - nu mai este o noutate că atleţii de la

probele de viteză şi sărituri posedă un procentaj mai ridicat de fibre
musculare rapide (albe). Şi pentru jucătorii de volei care sunt dotaţi
genetic cu fibre albe rapide cu metabolism aerob-anaerob (mixt)
avantajul este evident.
• Aptitudini funcţionale
Tipul de activitate nervoasă superioară (ANS) - ideal pentru
jocul de volei ar fi tipul puternic-echilibrat-mobil. În realitate sunt puţini
subiecţi care să prezinte caracteristicile pure ale acestui tip.
Capacitatea vitală şi consumul de O2 - creşterea continuă a

capacităţii de a consuma oxigen este o cerinţă de bază a dezvoltării
acestor tipuri de aptitudini. Capacitatea vitală la jucătorii şi jucătoarele
de volei cu aspect longilin şi cu gabarit mare este adesea insuficientă. În
aceste cazuri şi consumul de oxigen este redus, iar rezistenţa generală şi
specifică este diminuată.
• Aptitudini general motrice

Capacitatea de învăţare - se manifestă prin uşurinţa cu care
jucătorii asimilează problemele teoretice, tactice, şi tehnico-tactice. Nu
este întotdeauna direct proporţională cu IQ-ul jucătorilor, depinzând mai
degrabă de o serie de aptitudini specifice care ţin de vocaţie, de talent.
Rezistenţa la factori perturbatori – jucătorii de volei de valoare

reuşesc prin mijloace acumulate în timpul procesului de antrenament şi
prin experienţa de concurs să elimine în mare măsură efectul factorilor
stressanţi şi perturbatori care apar în timpul pregătirii şi al competiţiilor.
Capacitatea de mobilizare a resurselor energetice psihice şi fizice

are o importanţă specială în competiţie. La nivel relativ egal din punct
de vedere valoric şi la pregătirii, această aptitudine defineşte tipul de
sportiv învingător.
• Aptitudini psihomotrice
Coordonarea generală - o formă de exprimare complexă a
capacităţii de performanţă prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi
adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fiecărei ramuri
de sport, are mai multe componente:
o Capacitatea de orientare în spaţiu

o Capacitatea de echilibru
o Capacitatea de analiză statico-dinamică vizuală şi acustică
Coordonarea segmentară este formată din componentele:
o Viteza de execuţie - coordonată în joc;
o Viteza de repetiţie - coordonată în joc;
o Viteza de anticipare - coordonată în joc;
o Ambidextria
o Aptitudini motrice
Viteza în regim de forţă - calitatea de a efectua mişcări rapide în
condiţiile învingerii unei greutăţi relativ mici (30-66 % din posibilităţile
maxime), numită şi detentă.
Îndemânarea în regim de viteză - capacitatea de a executa rapid,

corect şi eficient acţiunile tehnico-tactice.
Îndemânarea în regim de rezistenţă - caliatea care permite executarea

corectă şi eficientă a acţiunilor pe întreg parcursul jocului.
Viteza în regim de rezistenţă - calitatea de a efectua eforturi medii

(30-65 %) în condiţii de durată scurtă dar repetate pe parcursul jocului.
Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea de a rezista la efortul din

joc cu angrenare totală şi eficace.
• Aptitudini psiho-intelectuale: atenţie distributivă; gândire rapidă -

analiză rapidă a situaţiilor, anticipare, luarea rapidă a deciziilor;
imaginaţie motrică şi tactică; memorie a mişcării, a traseului tactic, a
combinaţiilor.
• Aptitudini psiho-afective şi psihoreglatorii voliţionale: cmbativitatea,
aplicată în limitele fair-play-ului; cpacitatea de fort voluntar,
referitoare la creşterea în mod voluntar a intensităţii, volumului şi
complexităţii efortului în antrenamente şi joc;
Jocul actual de volei se caracterizează prin creşterea vitezei de
execuţie şi implicit a celei de reacţie, ceea ce impune antrenarea mai
rapidă în efort a segmentelor solicitate şi a corpului în întregime, precum
şi creşterea forţei explozive. De asemenea a crescut complexitatea şi
varietatea acţiunilor tehnico-tactice, ceea ce a dus la scurtarea pauzelor
dintre fazele de joc, la creşterea intensităţii efortului şi la reducerea
timpului de refacere. Substratul metabolic al efortului este mai ales cel
anaerob, alternat pentru scurte perioade cu cel aerob.
Sistemul nervos şi analizatorii vizual, kinestezic şi auditiv sunt
intens solicitaţi. Tensiunea psihică este şi ea crescută, ceea ce duce la
apariţia rapidă a oboselii nervoase, pe lângă cea fizică, însoţită de
tulburări în mecanismele care reglează automatismul şi precizia
mişcărilor, precum şi scăderea puterii de concentrare.
Aparatul locomotor este solicitat permanent atât la nivelul

trenului inferior, cât şi la nivelul celui superior. Solicitarea aparatului
cardio-vascular este medie, cu excepţia fazelor cu efort de intensitate
submaximală. Funcţia respiratorie este mult solicitată pe toată durata
jocului, în fazele de joc disputate, organismul poate contracta o datorie
de oxigen destul de mare. Funcţia de termoreglare a organismului este şi
ea intens solicitată, procesele de transpiraţie sunt accentuate, ajungându-
se la pierderi mari de apă şi electroliţi.
În categoria aptitudinilor favorizante practicării jocurilor sportive,

deci şi al jocului de volei specialiştii includ în următoarele însuşiri:
• viteza de acţiune; anticiparea situaţiilor; coordonarea; gândirea

operativă; orientarea spre un anumit scop;
activizarea;concentrarea;mărirea atenţiei;atenţia distributivă;
• stare de sănătate optimă, dezvoltare fizică bună şi armonioasă, fără
deficienţe fizice până la gr. I ale coloanei vertebrale sau ale membrelor
inferioare;
• statura de preferinţă la limitele superioare ale valorilor de referinţă
pentru grupa de vârstă şi categoria de sex respectivă;
• vârsta cronologică suprapusă în mare măsură cu cea biologică, iar
puseul de creştere la vârsta de 12-13 ani trebuie să atingă 7-8 cm;
• vigoarea fizică şi uşurinţa în mişcări manifestată în executarea actelor
motrice specifice vârstei, în speţă jocuri de mişcare. Copiii înzestraţi
cu aceste însuşiri aleargă, sar, se caţără, aruncă, lovesc cu mai multă
uşurinţă şi mai mare forţă decât ceilalţi;
• plăcerea pentru joc, manifestată prin entuziasm, angajament total,
emulaţie. Câteodată manifestările pot avea chiar un caracter negativ:
certuri, gesturi necontrolate;
• combativitatea, presupune un comportament dârz, dorinţă de obţinere
a victoriei. Această calitate care este o formă pozitivă de manifestare
a agresivităţii, trebuie atent căutată la copii şi cultivată pentru că lipsa
ei mai târziu este un impediment serios în obţinerea unor rezultate
sportive semnificative;
• aptitudinile motrice: atât calităţile motrice de bază (viteza,
îndemânarea, forţa, rezistenţa) cât şi calităţile motrice combinate,
armonizate cu structura jocului de volei. Cele mai importante: viteza
şi îndemânarea;
• din cadrul însuşirilor psihomotrice: rapiditatea actelor motrice,
coordonarea generală şi segmentară, viteza de învăţare, inteligenţa
motrică.
• în plan psihic calităţile necesare:
o cognitiv: atenţia, imaginaţia
o afectiv: rezistenţa la stres
o social: capacitate de colaborare
o plan atitudinal: interes, motivaţie, disciplină
o plan temperamental: puternic-echilibrat, vioi,
extrovertit.
Ideal ar fi ca copiii să dispună de un număr cât mai mare de
aptitudini favorizante pentru practicarea jocului de volei. Cu cât tabloul
acestor aptitudini este mai complet cu atât putem susţine că acel copil
este mai talentat.
Selectia,metode şi mijloace de diagnoză şi prognoză a jucatorilor de volei

Cuprins Pagina
14.2. Orientarea şi selecţia 117

14.3. Metode şi mijloace de diagnoză şi prognoză 119
14.1. Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 14

sunt:
- cunoașterea etapelor procesului de selecție
- cunoașterea metodelor şi mijloacelor de diagnoză şi prognoză

14.2. Orientarea şi selecţia, urmăresc evidenţierea talentelor pentru a fi
Orientarea şi incluse în eşaloanele marii performanţe. Ele implică nu numai
efectuarea unor acţiuni izolate de depistare, ci un întreg ansamblu de
selecţia verificări periodice capabile să confirme aptitudinile sportivelor aşa cum
se manifestă concret în procesul instruirii sportive.
Toate aspectele selecţiei din diferite etape duc la scopul final, care se
referă la alcătuirea unei echipe de volei. Cerinţa de bază se referă la
realizare unei echipe omogene sub aspectul tehnico-tactic.
Echipa cuprinde jucători specializaţi pe posturi şi zone. Se cere

profesorului discernământ în selecţionarea jucătorilor pe posturi, în
special a ridicătorilor, şi multă răbdare în selecţionarea pentru anumite
zone. Se disting 3 etape în procesul de selecţie:
1. Selecţia primară sau de orientare, cu o durată de 3-4 ani, în care

accentul cade pe depistarea elementelor dotate şi iniţierea în jocul de
volei. Aspectele selecţiei se bazează pe următoarele aspecte:
• tipul somatic
• trăsături de personalitate
• calităţi şi deprinderi motrice generale.
2. Selecţia secundară (intermediară), are loc după vârsta de 14-15 ani,

cu accent pe învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice
potrivit specializării. Si aici acţionează aceleaşi priorităţi:
• tipul somatic
• calităţi şi deprinderi motrice specifice.
3. Selecţia finală, are loc după 17-18 ani, cu accent pe perfecţionarea la

înalt nivel a acţiunilor de joc necesare dobândirii măiestriei (marea
performanţă). Factorii selecţiei sunt:
• calităţi şi deprinderi motrice complexe
• specializarea pe posturi.
Jocul de volei a evoluat mult pe plan mondial în sensul creşterii

complexităţii şi a varietăţii combinaţiilor tactice, a vitezei de execuţie şi
a forţei atacului şi serviciului. Intensitatea crescută a jocului determină o
creştere a ponderii efortului anaerob în economia jocului.
Specificul jocului şi tendinţele evoluţiei lui determină solicitări pe

multiple planuri, astfel încât, un jucător de mare performanţă trebuie să
fie foarte dotat atât pe plan somatic şi funcţional, cât şi motric şi neuro-
psihic.
Tipul somatic – are o importanţă deosebită. Jucătorii de volei fac

parte din categoria hipersomilor longilini( peste 178 cm), dar cu o
conformaţie atletică, cu o musculatură bine reprezentată şi o dezvoltare
fizică armonioasă. Raportul dintre talie şi greutate este de 1,2 –1,3.
Privind înălţimea, un aspect important în selecţie, este observarea
familiilor copiilor. Părinţii cu talie înaltă vor avea copii înalţi. In
raportul de talie a părinţilor, înălţimea copiilor va fi cuprinsă între
parţile extreme ale celor doi părinţi.
Este cunoscut că actul de selecţie şi pregătirea fac parte dintr-un sistem

organizat, statornicit ca sistem naţional unic, în România, în anul 1976,
ca urmare a unor activităţi mai îndelungate ale Centrului de Cercetări
Ştiinţifice al Ministerului Tineretului şi Sportului, Institutului de
Medicină Sportivă şi Ministerului Învăţământului.
În cadrul sistemului de selecţie şi pregătire, aşa cum se menţionează,

sursele principale care conduc la performanţă sunt date de valoarea
biologică a copilului sau tânărului, de valoarea intelectuală a celui sau
celor ce conduc procesul de selecţie şi pregătire şi timpul alocat acestui
proces.
Referindu-ne la selecţionarea şi pregătirea echipelor reprezentative

şcolare, unde procesul de instruire este limitat, sursa principală care stă la
baza selecţiei este reprezentată de valoarea biologică a elevului, de
talentul acestuia.
Echipa reprezentativă este alcătuită şi pregătită cu scopul de a

participa la competiţii şcolare, de regulă cu caracter local.
Trebuie avut în vedere că, pentru acest nivel, selecţia nu respectă cu

rigurozitate cele trei surse anunţate anterior şi că ea este făcută pe baza
observaţiilor profesorului la orele de clasă şi la activităţi sportive.
Nu trebuie să înţelegem că dacă exigenţele criteriilor de selecţie nu

sunt aceleaşi ca pentru selecţia din cadrul grupelor cluburilor sportive
şcolare, acestea trebuie să fie subapreciate sau abandonate.
Profesorul care selecţionează elevii pentru echipa reprezentativă va
urmări modelele somatice şi motrice ale copiilor avansaţi din cluburile
sportive şcolare, căutând ca elevii selecţionaţi de el să se înscrie în
valori cât mai apropiate ale acestora.
Având în vedere că selecţionarea pentru echipele reprezentative se

face de regulă dintre elevii claselor IX-XII, instruirea trebuie să se facă
separat, în activităţi speciale, de două, trei ori pe săptămână.
Conţinutul instruirii va consta în consolidarea şi perfecţionarea

elementelor tehnico-tactice de bază şi jocului bilateral cu aplicarea
modelului trei de joc, model ce corespunde eşalonului de juniori
avansaţi din cluburile sportive şcolare.
Lotul selecţionat este bine să aibă în alcătuire 2-3 ridicători şi 9- 10

trăgători, pentru ca profesorul să poată folosi, în funcţie de pregătire şi
necesităţi, atât formula de alcătuire a formaţiei, 4 trăgător+ 2 ridicători,
cât şi cea cu 5 trăgători şi 1 ridicător.
14.3. Metode şi Pentru aprecierea corectă a creşterii şi dezvoltării fizice există

mijloace de numeroase tehnici şi metode de prognoză. Important este să se cunoască
curba de creştere a staturii la diferite vârste şi viteza de creştere. Aceasta
diagnoză şi
din urmă se poate deduce din raportul numărului de centimetri crescuţi
prognoză pe an.Prognoza staturii definitive se mai poate face şi cu ajutorul unor
formule dintre care menţionăm formula lui V. Karkus (SUA): la băieţi:
S.D = S.tatălui + S.Mamei x 1,08 /2;la fete: S.D = (S.T x 0.923) + S.M
/2. Această formulă este aplicabilă cu rezultate bune mai ales până la
vârsta de 10 ani. După această vârstă se recomandă folosirea tabelului
estimativ următor:
Vârsta Băieţi Fete
în ani % din statura % din statura

definitivă definitivă
7 69,0 73,6
8 72,2 77,1
9 75,4 80,5
10 78,3 83,8
11 81,3 87,3
12 84,1 92,2
13 87,1 96,7
14 92,0 98,9
15 96,6 99,8
16 98,8 100
17 99,8
18 100
Proporţiile corporale armonioase pot fi apreciate folosind

Indicele Adrian Ionescu: I.AI = Bust-Statură/2 (normal 3-4 pentru
băieţi, 4-5 pentru fete)
Anvergura care denotă braţe lungi, cu pârghii consolidate este un

indiciu important în orientarea copiilor spre volei. Valorile normale ale
anvergurii sunt la 13 ani, statura+ 3 cm, dar dimensiunile care depăşesc
valorile normale sunt factori favorizanţi pentru practicarea voleiului.
Lungimea şi lăţimea extremităţilor (palma, laba piciorului) sunt

dimensiuni care pot anticipa creşterea în înalţime. Este o prezumţie care
pleacă de la constatarea că maturizarea osoasă se produce mai întâi la
nivelul oaselor metatarsiene şi metacarpiene.
Vârsta optimă pentru începerea practicării jocului de volei şi

aprecierea vârstei cronologice şi a vârstei biologice: vârsta cronologică
este cea care apreciază calendaristic numărul anilor de la naştere până la
un moment dat, iar cea biologică aceea prin care se apreciază
particularităţile individuală ale fiecărui copil în parte, sau a celor care se
abat de la particularităţile de vârstă generale.
Considerăm că începerea procesului de selecţie se poate face

începând cu vârsta de 10-11 ani, sau chiar mai devreme pentru că la
copii bucuria de a se juca este naturală şi foarte dezvoltată, iar
practicarea unui joc sportiv ca şi voleiul îi ajută să-şi dezvolte toate
componentele personalităţii.
Pentru evaluarea predispoziţiilor ludice se pot folosi jocurile
dinamice care au marea calitate de a asigura cadrul necesar desfăşurării
unei largi palete de aptitudini specifice jocurilor sportive în general.
Pentru a identifica la copii acele predispoziţii care favorizează
practicarea voleiului trebuie alese câteva jocuri care să conţină elemente
asemănătoare structural cu jocul şi să fie obiectivizate, în aşa fel încât să
permită înregistrarea acţiunilor şi apoi evaluarea aptitudinilor vizate.

Volei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Volei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitate de învăţare Nr.

CARACTERISTICILE JOCULUI SI ELEMENTE DE BAZĂ ALE

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 9

1.2. Terenul si accesoriile 11

1.3. Echipa,zonele si ordinea rotatiilor 13

1.4.Oficialii, protocolul şi desfăşurarea jocului 15

1.5. Teste de evaluare/autoevaluare 16

1.1. Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

- însuşirea caracteristicilor jocului de volei

- cunoasterea elementelor de baza ale

- cunoasterea componentei unei echipe;

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1

Pe măsură ce nivelul de performanţă creşte, deci ne găsim în zona înaltei

Manifestarea ei, în cadrul execuţiilor tehnico-tactice de înaltă ţinută, trebuie

Nu este exclusă nici rezistenţa care se manifestă în regimul celorlalte calităţi

Constatăm deci că prezenţa calităţilor motrice, ca şi motricitatea jucătorilor

Caracterizat din punct de vedere al efortului ca un joc în care predomină

anaerob, în care F.C. depăşeşte 180 pulsaţii/minut şi în care organismul intrat

Sistemul nervos şi cel neuromuscular sunt cel mai intens solicitate,

Concluzionând, putem preciza că aspectele ce caracterizează jocul de volei

Constatăm că accesibilitatea este posibilă numai pentru anumiţi jucători

Vom constata că accesibilitatea, la nivelul înaltei performanţe, este

1.2. Terenul si accesoriile

Terenul pe care se desfăşoară un joc oficial de volei este un dreptunghi ce

Linia de atac se prelungeşte în afara spaţiului de joc printr-o linie întreruptă a

În spatele liniei de fund se găseşte zona de serviciu ce are lărgimea de 9 m şi

Între linia de atac (linia de 3 m) şi linia mediană (centrală), pe partea arbitrului

În afara zonei libere, pe partea băncilor jucătorilor de rezervă, se află spaţiul

La marginea fiecărei benzi laterale se fixează câte o antenă lungă de 1,80 m,

În cadrul accesoriilor nominalizăm stâlpii şi echipamentul complementar.

Echipamentul complementar cuprinde o serie de obiecte cerute de regulament,

În accepţiunea regulamentului, o echipă este alcătuită din: 12 jucători, un

Persoanele ce alcătuiesc echipa au atribuţiuni după cum urmează:

- Jucătorii au sarcina de a juca apărându-şi şansele de a învinge şi

a se supune regulilor de desfăşurare ale jocului.

suplimentare, după cum urmează: la începutul şi sfârşitul jocului semnează foaia

-Antrenorul principal prezintă arbitrului scorer, la începutul încălzirii,

„fluturaş” ce îl înmânează arbitrului secund; conduce pe timpul jocului formaţia

-Medicul şi maseurul (fizioterapeutul) pot interveni pe timpul desfăşurării

Zonele şi ordinea rotaţiei

Pentru înregistrarea, aşezarea şi urmărirea jucătorilor în timpul jocului, terenul

1.4.Oficialii, protocolul şi desfăşurarea jocului

-Arbitrul principal: Conduce jocul de la început până la încheierea acestuia. El

-Arbitrul secund: Este asistentul arbitrului principal având însă aria sa de

-Scorerul: Ţine foaia de arbitraj, conform regulamentului, în cooperare cu

Înaintea jocului, înscrie echipele în foaie şi solicită antrenorilor şi căpitanilor

La încheierea jocului, înscrie rezultatul final, durata jocului, semnează foaia

-Asistenţii de linie: Sunt în număr de patru (minimum doi) şi se află postaţi la

2.2.Notiuni de terminologie specifica

2.3. Stadiile de instruire

2.4. Notiuni generale despre invatarea motrica

2.5. Teste de evaluare/autoevaluare

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

2.1. Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 2 sunt:

- însuşirea notiunilor de terminologie

- cunoasterea stadiilor de instruire;

- cunoasterea noţiunilor generale despre

Acţiunea de joc este unitatea de bază din jocul de volei, are

2.3. Stadiile de Caracteristicile jocului de volei, determină o abordare specifică

Accesibilitatea creează premisele pentru însuşirea rapidă a

Procesul de însuşire este uşurat de faptul că nu există contact

Traseul metodic de învăţare şi perfecţionare poate fi

INIŢIEREA à FIXAREA à CONSOLIDARE