Activitati Motrice Adaptate

Activităţi motrice adaptate – delimitări conceptuale.
Clasificarea deficienţelor
Unitate de învăţare Nr. 1
ACTIVITĂŢI MOTRICE ADAPTATE – DELIMITĂRI

CONCEPTUALE. CLASIFICAREA DEFICIENŢELOR.
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1.............................................................................. 6

1.1 Actul, acţiunea şi activitatea motrică ........................................................................ 6
1.2. Deficienţă, inirmitate, incapacitate, handicap ......................................................... 8
1.3. Clasificarea deficienţelor ......................................................................................... 9
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 .............................................................. 11
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare ....................................................... 12
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 ............................................................................ 12
Activități motrice adaptate 5

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 Însuşirea noţiunilor specifice activităţilor motrice adaptate

 Dezvoltarea capacităţii de a opera cu termeni specifici
1.1. Actul, acţiunea şi activitatea motrică
Sportul adaptat constinuie o ramură a sportului care utlizează

structuri motrice, reguli specifice, condiţii materiale şi organizatorice
modificate şi adecvate cerinţelor proprii diferitelor tipuri de deficienţe
(nevoi speciale). El încearcă să vină în întâmpinarea unei mari
provocări şi anume să sprijine subiecţii deficienţi în a căpăta deprinderi
care să îi facă independenţi, autonomi.
Acest lucru se poate realiza dacă sunt respectate trei aspecte
importante:
 conturarea unei strategii adecvate;
 crearea unor situaţii de învăţare stimulative;

 utilizarea unei abordări de instruire specifice şi a unor modele ce
facilitează (re)învăţarea.
Noţiunea de motricitate nu poate fi privită în afara conceptului de
mişcare, în general şi mişcare biologică în special.
Provenit din latinescul “movere”, mişcarea desemnează o ieşire din
starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în
spaţiu, în raport cu unele repere fixe.
În Dicţionarul explicativ al limbii române motricitatea se defineşte
ca “o capacitate a activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la
un proces de excitatie la altul, de la un sterotip dinamic la altul”.
Motricitatea reuneşte totalitatea actelor motrice efectuate pentru

întreţinerea relaţiilor cu mediul social şi natural, inclusiv prin efectuarea
deprinderilor specifice ramurilor sportive.
Elementele de structură ale motricităţii sunt:

 actul motric,
 acţiunea motrică şi
 activitatea motrică.
 Actul motric reprezintă elementul de bază al oricărei mişcări,

efectuat în scopul adaptării imediate sau a construirii de acţiuni
motrice şi care se prezintă ca un act reflex, instinctual.
 Acţiunea motrică este constituită dintr-un sistem de acte motrice

prin care se atinge un scop imediat singular sau integrat într-o
activitate motrică.
 Activitatea motrică reprezintă nivelul ierarhic superior şi

desemnează un ansamblu de actiuni motrice articulate sistemic
pe baza unei idei, reguli, forme organizatorice, având drept scop
adaptarea complexă a organismului pe termen lung. Activitatea
se referă la sisteme mai complexe de acţiuni, întinse pe o durată
mai mare, în scopul realizării unei activităţi eficiente.
 Se poate concluziona faptul că activitatea motrică este un proces

al satisfacerii unei necesităţi (cerinţă funcţională) sau din
perspectivă structurală, o mulţime de acţiuni, operaţii, acte sau
gesturi orientate în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv
(Dragnea A, Bota A, 1999).
 Adaptat conform DEX desemnează “ceva care a fost

transformat pentru a corespunde anumitor cerinţe sau pentru a fi
întrebuinţat în anumite împrejurări, care este potrivit pentru
ceva”.
 Activităţi motrice adaptate

Sportul adaptat constituie o ramură a sportului care utilizează
structuri motrice, reguli specifice, condiţii materiale şi organizatorice
modificate şi adecvate cerinţelor proprii diferitelor tipuri de deficienţe
(nevoi speciale) Stănescu M. 2004.
Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.
Activitatea motrică reprezintă ....
Răspunsul la test se găseşte la pagina 7

1.2. Deficienţă, inirmitate, incapacitate, handicap
Deficienţa - reprezintă “pierderea sau perturbarea cu caracter

definitiv sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau
psihice; aceasta desemnează o stare patologică, funcţională, care
afectează capacitatea de muncă dereglând procesul de adaptare şi
integrare în mediul natural şi social".
Infirmitatea – corespunde unor alterări structurale şi funcţionale, în

plan anatomic, fiziologic sau psihologic, care permite desfăşurarea
activităţii. Anormalitatea dată de infirmitate se raportează la nivelul
unui organ, unui sistem (infirmitate intelectuală, de vorbire, oculară,
viscerală, scheletală, desfigurativă, psihologică etc.)
Unii specialişti consideră termenii infirmitate şi deficienţă ca fiind

sinonimi, dar în contextul abordării psihopedagogice sau medicale,
utilizarea acestor termeni este diferită. Infirmul este un deficient
definitiv care nu a putut fi integral recuperat.
Incapacitatea se defineşte ca:

- “orice restricţie sau pierdere a capacităţii de a performa o
activitate în maniera sau într-un grad considerat normal pentru o
fiinţă umană”.
- “pierderea, diminuarea totală sau parţială a posibilităţilor fizice,

mentale, senzoriale etc., consecinţe a unor deficienţe care împiedică
efectuarea normală a unor activităţi”.
Handicapul se defineşte ca:

- “dezavantajul social al unui individ, determinat de o infirmitate şi
o incapacitate şi care limitează sau opreşte îndeplinirea unui rol
normal în societate pentru un individ, în raport cu vârsta, sexul,
factorii culturali şi sociali ai săi”.
- “rezumă consecinţele deficienţei şi ale incapacităţii determinând

manifestări variabile în raport cu gravitatea deficienţei şi exigenţele
mediului”.
Infirmitatea este prezentată ca fiind .....

1.3. Clasificarea deficienţelor
Deficienţele persoanelor cu nevoi speciale sunt multiple şi
complexe. În funcţie de posibilitatea de recuperare, consecinţele socio-
economice şi alte aspecte medico-sanitate, literatura de specialitate
descrie patru categorii de deficienţe:
1. motorii, determinate de boli ale sistemului locomotor şi nervos:

reumatice, degenerative, ale sistemului muscular, paralizie cerebrală,
secţionarea totală sau parţială a măduvei spinării, amputări.
2. senzoriale, care se referă cu precădere la deficienţele

analizatorilor vizuali şi auditivi: nevăzători, surzi şi alte deficienţe
senzoriale asociate.
3. deficienţe morfo-funcţionale la nivelul organelor interne, unde

putem întâlni afecţiuni cardio-vasculare, respiratorii, renale, digestive,
metabolice, etc.
4. psihice, care pot fi de două tipuri:

- probleme şi insuficienţe de maturizare ale sistemului nervos
central şi periferic la nou-născuţi;
- boli psihice dobândite în timpul vieţii
L.D. Housner (2000) scoate în evidenţă următoarea tipologie:

- surzenia – deficienţă a aparatului auditiv datorită căreia nu poate fi
procesată informaţia verbală, prin intermediul auzului, cu sau fără
amplificare;
- hipoacuzia – diminuarea funcţiei auditive permanentă sau
tranzitorie care afectează performanţa educaţională a copilului;
- deficienţe vizuale, cecitate – diminuarea sau lipsa funcţiei vizuale
care poate crea probleme de comunicare şi educaţionale severe;
- retard mintal – afectarea semnificativă a funcţiei intelectuale, de
cele mai multe ori asociată cu deficit de adaptare comportamentală
care se manifestă în perioada de dezvoltare a copilului;
- deficienţe de vorbire sau limbaj – disfuncţie de comunicare, cum
ar fi articularea defectuoasă, un deficit de voce care afectează
performanţa educaţională a copilului;
- deficienţe emoţionale – condiţie internă a individului care
evidenţiază pe termen lung, una sau mai multe dintre următoarele
aspecte:
 a) dificultăţi de învăţare care nu au cauze de natură intelectuala,
senzorială sau de sănătate;
 b) dificultăţi de menţinere a relaţiilor interpersonale;
 c) comportamente inadecvate în situaţii normale;
 d) stări profunde de depresie şi nefericire;
 e) tendinţa de a acuza simptome ale fricii asociată problemelor
personale sau şcolare;
- deficienţe ortopedice – limitări severe le nivel ortopedic cauzate
de factori congenitali, afecţiuni, anomalii, alte cauze (amputări,
etc.);
- deficienţe de învăţare – disfuncţia unuia sau mai multor procese
psihice de bază, implicate în înţelegerea şi utilizarea limbajului scris
sau vorbit, care se manifestă printr-o capacitate redusă de a asculta,
vorbi, scrie, citi, gândi sau a realiza operaţii matematice;
- infirmităţi traumatice cerebrale – leziune cerebrală provocată de
forţe fizice externe care cauzează limitări totale sau parţiale,
funcţionale şi/sau psihosociale (nu se referă la traumele provocate le
naştere);
- autism – tulburare de dezvoltare ce apare înaintea vârstei de 3 ani,
determinând dificultăţi de comunicare verbală şi nonverbală;
deficienţe multiple (asociate) – disfuncţii concomitente ale mai
multor aparate şi sisteme, ce propun strategii complexe de
intervenţie.
alte probleme de sănătate – lipsa forţei, a vitalităţii, a tonusului
psihic etc., datorate afecţiunilor cronice şi acute;
Jean-Pierre Deschamps şi Michel Manciauz au elaborat o clasificare

analitică şi minuţioasă a formelor de handicap, după cum urmează:
 1. handicap motor
- handicap motor pur de origine non-cerebrală sau chirurgicală;
- handicap motor de origine neurologică;
- maladii cronice cu handicap motor.
 2. handicap psihic
- deficienţă (uşoară, medie, profundă);
- maladii cronice invalidante;
- tulburări psihoafective grave (dizarmonii evolutive, autism,
psihoze precoce etc.).
 3. handicap senzorial
- tulburări de vedere (cecitate, ambliopi, tulburări de motricitate
oculară);
- tulburări ale auzului (surditatea de transmisie, surditatea de
percepţie, hipoacuzia, cofoza, surdo-mutitatea);
- tulburări de limbaj senzorial (audimutitatea senzorială,afazia
senzorială).
 4. persoane cu maladii cronice
- maladii cronice invadidante (astmul, epilepsia, diabetul);
- maladii cu simptome externe mai puţin evidente (cardiopatia,
hemofilia, insuficienţa renală cronică etc.).
 5. polihandicapul (cu handicapuri asociate) – reprezintă
existenţa a două sau mai multe handicapuri asociate la o singură
persoană.
Polihandicapul se întâlneşte în majoritatea sidroamelor
handicapului de intelect, în unele deficienţe fizice şi în deficienţe
senzoriale. Cele mai importante sunt: sindromul Down, oligofrenia
fenilpiruvică (boala lui Folling), idioţia amaurotică (boala lui Tay-
Sachs), gargoilismul, sindromul Turner, sindromul psudo-Turner,
hipertelorism, cretinismul endemic, surdo-cecitatea, autismul.
 6. persoane cu dificultăţi de integrare socială şi profesională
(la limita handicapului)
- tulburări instrumentale (de limbaj, psihomotricitate);
- dificultăţi de adaptare.
Care sunt cele patru tipuri de deficienţe descrise de literatuura de

specialitate?
Răspunsul se găseşte la pagina 9.
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

rezumat în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
Prezentaţi cauzele şi caracteristicile unui polihandicap.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
Răspuns 1.1
Activitatea motrică reprezintă nivelul ierarhic superior şi desemnează
un ansamblu de actiuni motrice articulate sistemic pe baza unei idei,
reguli, forme organizatorice, având drept scop adaptarea complexă a
organismului pe termen lung. Activitatea se referă la sisteme mai
complexe de acţiuni, întinse pe o durată mai mare, în scopul realizării
unei activităţi eficiente.
Răspuns 1.2
Infirmitatea – corespunde unor alterări structurale şi funcţionale, în plan
anatomic, fiziologic sau psihologic, care permite desfăşurarea
activităţii. Anormalitatea dată de infirmitate se raportează la nivelul
unui organ, unui sistem (infirmitate intelectuală, de vorbire, oculară,
viscerală, scheletală, desfigurativă, psihologică etc.)
Răspuuns 1.3
Literatura de specialitate descrie patru categorii de deficienţe:
1. motorii, determinate de boli ale sistemului locomotor şi nervos:
reumatice, degenerative, ale sistemului muscular, paralizie cerebrală,
secţionarea totală sau parţială a măduvei spinării, amputări.
2. senzoriale, care se referă cu precădere la deficienţele analizatorilor
vizuali şi auditivi: nevăzători, surzi şi alte deficienţe senzoriale
asociate.
3. deficienţe morfo-funcţionale la nivelul organelor interne, unde putem
întâlni afecţiuni cardio-vasculare, respiratorii, renale, digestive,
metabolice, etc.
4. psihice, care pot fi de două tipuri:
- probleme şi insuficienţe de maturizare ale sistemului nervos
central şi periferic la nou-născuţi;
- boli psihice dobândite în timpul vieţii
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
1. Cucui, I., A., (2016) Activități sportive adaptate, Editura Bibliotheca,

Târgoviște;
2. Dragnea, A., (2001), Ghid metodologic pentru organizarea şi
desfăşurarea activităţilor de educaţie fizică şi sport la copiii
instituţionalizaţi;
3. Marcu, V., Dan, M., (2002), Sport pentru persoane cu handicap,
Editura Triest, Oradea.
4. Teodorescu, S., Bota, A., Stănescu, M., (2007), Activităţi fizice
adaptate – pentru persoane cu deficienţe senzoriale, mintale şi
defavorizate social, Ed. Printech, Bucureşti;
5. Rusu, C., et all., (1997), Deficiență, incapacitate, handicap, Editura
ProHumanitate, Bucureşti.
13
Educaţia fizică şi sportul adaptat – activităţi motrice formative. Obiectivele educaţiei
fizice şi sportului adaptat.
EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL ADAPTAT – ACTIVITĂŢI

MOTRICE FORMATIVE. OBIECTIVELE EDUCAŢIEI
FIZICE ŞI SPORTULUI ADAPTAT.
Cuprins Pagina

2.1 Educaţia fizică şi sportul adaptat – activităţi motrice formative …………………. 15
2.2. Obiectivele sportului adaptat ................................................................................... 18
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2............................................................... 18
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare........................................................ 21
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2............................................................................. 22
Activităţi motrice adaptate 14


 Reliefarea principalelor caracteristici ale sportului adaptat
 Însuşirea diferitelor tipuri de programe existente în sportul adaptat
 Însuşirea obiectivelor generale şi specifice ale sportuluui adaptat
2.1 Educaţia fizică şi sportul adaptat – activităţi motrice formative
Educaţia fizică şi sportul adaptat – activităţi motrice formative
Activitatea fizică adaptată (APA) este o ramură profesională a

kinesiologiei / educației fizice / sportului și științelor mișcării umane,
care se adresează persoanelor care necesită adaptare pentru participare
în contextul activității fizice.
Din perspectiva științei sportului, „Știința adaptată a activității fizice
reprezintă cercetarea, teoria și practica îndreptate către persoanele de
toate vârstele, deservite de științele generale ale sportului, dezavantajate
în resurse sau lipsite de putere pentru a avea acces la drepturi și
oportunități egale de activitate fizică.
Analizat din perspectiva sistemică, sportul adaptat este considerat
un subsistem al conceptului de sport.
După Dragnea şi Mate-Teodorescu (2002), sportul adaptat constituie
o ramura a sportului care utilizeaza structuri motrice, reguli specifice,
conditii materiale si organizatorice modificate si adecvate cerintelor
proprii diferitelor tipuri de deficiente.
Sportul adaptat poate fi practicat sub forma:

 activităților fizice și sportive de petrecere a timpului liber,
desfășurate în mod organizat sau neorganizat;
 activităților sportive incluse în sistemul educațional (în
instituțiile de învățământ, pe nivele diferite, în școlile speciale,
în centrele educaționale de recuperare/reabilitare);
 activităților sportive desfășurate în organizațiile non-
guvernamentale (asociații și cluburi sportive, centre de
recuperare/reabilitare).
In sportul adaptat, in functie de obiectivele care se doresc a fi

indeplinite, se utilizeaza diferite tipuri de programe:
 de recuperare, care cuprind exercitii si activitati specifice de
corectare a deficientelor corporale si de alta natura;
 programe adaptare, care cuprind activitati motrice care
maximizeaza potentialul existent si
 programele de dezvoltare, in cadrul carora activitatile
individualizate bazate pe nevoile specifice urmaresc
imbunatatirea capacitatii de miscare, a fitness-ului si integrarea
socio-emotionala.
De cele mai multe ori, acestea sunt aplicate in sistem, fiecare dintre
ele aducandu-si aportul in rezolvarea diferitelor sarcini.
Activitatile fizice adaptate se bazeaza pe adaptarea exercitiilor,
activitatilor fizice la conditiile si posibilitatile individului şi se
adreseaza:
 persoanelor cu dizabilitati (motorii, senzoriale, intelectuale);
 persoanelor cu boli cronice (afectiuni cardiovasculare,
reumatism, afectiuni respiratorii-astm, epilepsie, afectiuni
musculare, etc)
 pensionari (de varsta, de boala).
Din punct de vedere al activitatilor fizice, aceste grupuri sunt unite

de doi factori:
 dificultatea de a participa la activitati fizice prin cluburi si
asociatii sportive;
 componenta automotivanta a activitatii fizice - de o pronuntata
importanta pentru viata.
 Pentru atingerea scopului final, de crestere a calitatii vietii, prin
activitati fizice adaptate se urmareste:
 cresterea capacitatii fizice,
 cresterea fitness-ului,
 cresterea increderii in sine,
 cresterea placerii pentru activitatea fizica.
Prin intermediul acestor activitati, persoanele trebuie sa
gaseasca un loc unde:
- sa fie intelesi si respectati;
- sa se simta in siguranta in timp ce componentele motorii,
senzoriale si afective sunt stimulate/activate;
- comunicarea verbala si nonverbala sa duca la adaptari
specifice a sensurilor comunicarii;
- sa se imbunatateasca capacitatile motorii si intelectuale;
activitatile sa aiba drept finalizare socializarea si reducerea
dependentei.
Rolul aplicarii activitatilor fizice adaptate vizeaza, fie
implicarea in actiuni sociale cat mai diversificate, fie acordarea de
asistenta grupurilor sociale, in vederea integrarii celor cu dificultati de
adaptare sociala.
Conceptul strategiei de lucru in cadrul activitatilor fizice adaptate
pleaca de la urmatoarele 3 nivele:
 1. senzorial: vaz, auz, sensibilitate kinestezica, tactila;
 2. nivelul abilitatilor motorii:
a. perceptia motorie: echilibru, integrarea corporala,
directionarea miscarii;
b. fitness-ul fizic: forta-rezistenta musculara si antrenament la
efort (anduranta cardio-respiratorie);
c. abilitatea motorie, coordonarea.
 3. nivelul indemanarilor/ abilităţilor:
a. sportive (aruncarea mingii, lovirea unei mingi cu piciorul, cu
racheta,etc);
b. functionale (mersul, alergarea, urcarea sau coborarea scarilor

sau a unei pante).
Organizarea sportului adaptat este diferenţiată în literatura de
specialitate, după cum urmează (Dragnea şi Mate-Teodorescu, 2002):
1. Activităţi sportive care nu se deosebesc ca structură, reguli,

condiţii organizatorice şi materiale de ramurile şi probele sportive
cunoscute;
2. Activităţi sportive care păstrează structura şi regulile obişnuite,
dar beneficiază de condiţii materiale care compensează într-o
anumită măsură deficienţa competitorului (un nevăzător care
participă într-o competiţie de popice beneficiază de o delimitare
proeminentă a culoarului de lansare a bilei);
3. Activităţi sportive la care participă atât competitori cu deficienţe,
cât şi competitori normali, subiecţii deficienţi avand unele
facilităţi regulamentare (subiecţii participanţi la competiţiile de
tenis au dreptul să returneze mingea după două căderi succesive ale
acesteia);
4. Activităţi sportive la care participă competitori cu şi fără
deficienţe; toţi se supun unei versiuni modificate a probei sau
ramurii sportive respective (competitorii de orice tip participă în
cărucioare cu rotile la orice joc de baschet);
5. Activităţi sportive de tipul Special Olympics la care participă
exclusiv subiecţii cu deficienţe de acelaşi tip şi grad.
Se disting trei direcții ale conceptului de sport adaptat:
1. sportul terapie – este utilizat ca mijloc complementar tehnicilor

din kinetoterapie în procesul de reeducare funcțională a persoanelor
cu dizabilități. Lipsită de caracterul competițional, practicarea
diferitelor ramuri sportive are scopul de a crește nivelul condiției
fizice și a stării de sănătate a individului. În funcție de tipul și
gradele de dizabilitate (inclusiv dizabilitățile asociate) sunt indicate
a fi practicate anumite mișcări din anumite ramuri sportive. De
asemenea, este necesară practicarea sub supraveghere specializată.
2. sportul adaptat de performanţă se concretizează prin

practicarea diferitelor ramuri de sport de către persoanele cu
aceleaşi deficiențe, având caracter competiţional. Regulile ramurilor
sportive au fost adaptate pentru diferitele tipuri de dizabilitate. În
același timp, au fost inventate sporturi noi, specific dizabilității
(goalball, boccia). Se caracterizează prin instituționalizare (sportivi
legitimați, cluburi sportive afiliate, clasamente, recorduri, sistem
competițional regulat, pe eșaloane, categorii diferite (locale,
regionale, naționale, internaționale, masculine, feminine, pe clase și
categorii de deficiențe etc.).
3. sportul adaptat extrem – presupune o serie de adaptări (cel mai

adesea, personalizate) a unor mijloace specifice care să permită
practicarea anumitor ramuri sportive extreme de către persoanele cu
dizabilități
a. Cele trei tipuri de programe cu care se operează în sportul adaptat

sunt:
b. Cele trei direcţii ale sportului adaptat sunt:
Răspunsul la test se găseşte la pagina 15-17
2.2 Obiectivele sportului adaptat
Obiectivele sportului adaptat sunt derivate din obiectivele cu

caracter general ale educaţiei fizice, fiind repartizate în două categorii:
generale şi specifice
Obiectivele cu caracter general delimitează cadrul în care trebuie să

se desfăşoare întregul proces, cu elementele sale de conţinut, structură
şi forme de organizare, particularizate în funcţie de:
 - factori care ţin de subiecţi: caracteristici de vârstă, sex, tip de
deficienţă, nivel de dezvoltare fizică, experienţă motrică etc;
 - factori specifici cadrului didactic (specialitate, vârstă,
devotament, creativitate, personalitate etc);
 - factori privind infrastructura (spaţii de lucru, săli, terenuri,
materiale, condiţii igienice, implicarea conducerii unităţii,
timpul alocat exerciţiilor fizice, echipament etc);
 - actele normative şi de documentare care reglementează
desfăşurarea educaţiei fizice şi sportului în instituţiile respective
(instrucţiuni, ordine, programe, manuale, documente de diferite
tipuri;
 - formele de organizare posibil de pus în practică în instituţiile
vizate, lecţii cu anumite structuri, activităţi extraclasă în unitate
sau în afara unităţii;
 - sistemul de evaluare acceptat în unitatea respectivă de
învăţământ (motric-complex, psiho-motric, socio-motric).

Obiectivele cu caracter general ale educaţiei fizice şi sportului
adaptat nu se deosebesc fundamental de cele fixate pentru copiii
normal dezvoltaţi, diferenţa fiind de nuanţă. Acestea vizează
aspecte privind:
 - starea de sănătate (rezistenţă la îmbolnăviri, deprinderi de
călire a organismului, respectarea condiţiilor igienice etc.):
 - aspecte corporale – procesele de creştere şi dezvoltare,
atitudine corectă a corpului, activitatea funcţională şi capacitatea
de adaptare la efort;
 - aspecte de motricitate – însuşirea şi perfecţionarea
deprinderilor şi priceperilor motrice, dezvoltarea calităţilor
motrice;
 - aspecte psihice şi psiho-motrice – stimularea proceselor
cognitive, afective, motivaţionale, volitive, dezvoltarea
ambidextriei, orientării spaţiale, senzoriomotricităţii etc;
 - aspecte sociale – formarea elementelor de sociomotricitate,
transferul deprinderilor sociale din domeniul sportului în viaţa
socială.
Obectivele specifice
 maximizarea potentialului biometric existent;
 facilitarea exprimarii subiectilor deficienti conform propriilor
abilitati si capacitati;
 realizarea unor efecte terapeutice, sanogenetice (terapie
corectiva, recreationala, sport-terapie, programe de sanatate);
 adaptarea activitatii sportive in scop recreativ (timp liber);
 realizarea unei noi imagini despre grup sau propria persoana, a
unei valorizari superioare a competentelor existente.
Obiectivele specifice pot fi schematizate în următoarele planuri:

 Biologic
- optimizarea stării de sănătate;
- favorizarea unei dezvoltări armonioase şi a unei capacităţi
funcţionale corespunzătoare vârstei;
- prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice, de postură şi
formarea unei atitudini corporale corecte;
- realizarea (în mod implicit) a unor efecte terapeutice,
sanogenetice (terapie corectivă, recreaţională, sportterapie,
programe de sănătate etc.).
 Motric
- îmbunătăţirea motricităţii generale prin formarea unui sistem
de deprinderi şi priceperi motrice variate şi asigurarea unor indici
crescuţi ai calităţilor motrice;
- dezvoltarea potenţialului psiho-motric al subiecţilor;
- maximizarea potenţialului biomotric existent care să
favorizeze obţinerea unor performanţe profesionale, sportive,
sociale;
 Psihologic
- formarea unui comportament adaptativ adecvat prin educarea
componentelor cognitive, afective, volitive, motivaţionale;

- acceptarea propriei condiţii ca prim pas al realizării integrării
sociale;
- facilitarea exprimării subiecţilor deficienţi conform propriilor
abilităţi şi capacităţi;
 Social
- dezvoltarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi social;
- stimularea comunicării între diferitele categorii de copii, cu
sau fără handicap;
- încurajarea relaţiilor sociale atât la indivizii deficienţi cât şi
între aceştia şi persoanele valide;
- realizarea unei noi imagini despre grup sau propria persoană, a
unei valorizări superioare a competenţelor existente.
a. Enumeraţi obiectivele generale ale sportuului adaptat:
b. Descrieţi panurile în care pot fi schematizate obiectivele specifice ale

sportului adaptat:

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

În loc de
în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
rezumat
1. Descrieiţi şi exemplificaţi formele de organizare a sportului adaptat.

Răspuns 2.1
a.
 programe de recuperare, care cuprind exercitii si activitati
specifice de corectare a deficientelor corporale si de alta natura;
 programe adaptare, care cuprind activitati motrice care
maximizeaza potentialul existent si
 programele de dezvoltare, in cadrul carora activitatile
individualizate bazate pe nevoile specifice urmaresc
imbunatatirea capacitatii de miscare, a fitness-ului si integrarea
socio-emotionala.
b.
1. sportul terapie – este utilizat ca mijloc complementar tehnicilor
din kinetoterapie în procesul de reeducare funcțională a persoanelor cu
dizabilități. Lipsită de caracterul competițional, practicarea diferitelor
ramuri sportive are scopul de a crește nivelul condiției fizice și a stării
de sănătate a individului. În funcție de tipul și gradele de dizabilitate
(inclusiv dizabilitățile asociate) sunt indicate a fi practicate anumite
mișcări din anumite ramuri sportive. De asemenea, este necesară
practicarea sub supraveghere specializată.
2. sportul adaptat de performanţă se concretizează prin

practicarea diferitelor ramuri de sport de către persoanele cu aceleaşi
deficiențe, având caracter competiţional. Regulile ramurilor sportive au
fost adaptate pentru diferitele tipuri de dizabilitate. În același timp, au
fost inventate sporturi noi, specific dizabilității (goalball, boccia). Se
caracterizează prin instituționalizare (sportivi legitimați, cluburi
sportive afiliate, clasamente, recorduri, sistem competițional regulat, pe
eșaloane, categorii diferite (locale, regionale, naționale, internaționale,
masculine, feminine, pe clase și categorii de deficiențe etc.).
3. sportul adaptat extrem – presupune o serie de adaptări (cel mai

adesea, personalizate) a unor mijloace specifice care să permită
practicarea anumitor ramuri sportive extreme de către persoanele cu
dizabilități
Răspuns 2.2
a. Obiectivele cu caracter general ale sportului adaptat vizează

aspecte privind:
 - starea de sănătate (rezistenţă la îmbolnăviri, deprinderi de
călire a organismului, respectarea condiţiilor igienice etc.):
 - aspecte corporale – procesele de creştere şi dezvoltare,
atitudine corectă a corpului, activitatea funcţională şi capacitatea
de adaptare la efort;

 - aspecte de motricitate – însuşirea şi perfecţionarea
deprinderilor şi priceperilor motrice, dezvoltarea calităţilor
motrice;
 - aspecte psihice şi psiho-motrice – stimularea proceselor
cognitive, afective, motivaţionale, volitive, dezvoltarea
ambidextriei, orientării spaţiale, senzoriomotricităţii etc;
 - aspecte sociale – formarea elementelor de sociomotricitate,
transferul deprinderilor sociale din domeniul sportului în viaţa
socială.
b. Obiectivele specifice pot fi schematizate în următoarele planuri:

 Biologic
- optimizarea stării de sănătate; - favorizarea unei dezvoltări
armonioase şi a unei capacităţi funcţionale corespunzătoare vârstei;
- prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice, de postură şi formarea
unei atitudini corporale corecte; - realizarea (în mod implicit) a unor
efecte terapeutice, sanogenetice (terapie corectivă, recreaţională,
sportterapie, programe de sănătate etc.).
 Motric
- îmbunătăţirea motricităţii generale prin formarea unui sistem
de deprinderi şi priceperi motrice variate şi asigurarea unor indici
crescuţi ai calităţilor motrice; - dezvoltarea potenţialului psiho-
motric al subiecţilor; - maximizarea potenţialului biomotric existent
care să favorizeze obţinerea unor performanţe profesionale,
sportive, sociale;
 Psihologic
- formarea unui comportament adaptativ adecvat prin educarea
componentelor cognitive, afective, volitive, motivaţionale;
- acceptarea propriei condiţii ca prim pas al realizării integrării
sociale; - facilitarea exprimării subiecţilor deficienţi conform
propriilor abilităţi şi capacităţi;
 Social
- dezvoltarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi social;
- stimularea comunicării între diferitele categorii de copii, cu sau
fără handicap; - încurajarea relaţiilor sociale atât la indivizii
deficienţi cât şi între aceştia şi persoanele valide; - realizarea unei
noi imagini despre grup sau propria persoană, a unei valorizări
superioare a competenţelor existente.

1. Cucui, I., A., (2016) Activități sportive adaptate, Editura Bibliotheca,
Târgoviște
2. Marcu, V., (2007), Activități fizice adaptate, Editura Universitaria,
Craiova
3. Marcu, V., Dan,M., (2002), Sport pentru persoane cu handicap,
EdituraTriest, Oradea.
4. Soare, D., (2004), Posibilități de îmbunătățire a pregătirii elevului
deficient mintal pentru muncă şi viața prin activitățile de educație
fizică şi sport, Revista Ştiinţa Sportului
5. *** Federația Română a Sportului pentru handicapați – Buletin
informativ, regulamente, programe strategice de acțiune 2004-2005

23
Principii didactice adaptate instruirii persoanelor cu cerinţe educaţionale speciale.
Principiile aplicării teoriei compensaţiei în procesul instruirii
PRINCIPII DIDACTICE ADAPTATE INSTRUIRII

PERSOANELOR CU CERINŢE EDUCAŢIONALE
SPECIALE. PRINCIPIILE APLICĂRII TEORIEI
COMPENSAŢIEI ÎN PROCESUL INSTRUIRII
Cuprins Pagina

3.1 Principiile aplicării teoriei compensaţiei în procesul instruirii ................................. 25
3.2 Principii didactice în sportul adaptat ......................................................................... 27

 Însuşirea principiilor teoriei compensaţiei în sportul adaptat

 Însuşirea conţinutului principiilor didactice în sportul adaptat
3.1. Principiile aplicării teoriei compensaţiei în procesul instruirii
Una dintre principalele preocupări în psihopedagogia specială este

aceea de a studia aplicarea teoriei compensaţiei în procesul de instruire.
Compensaţia este definită drept “proces de dezvoltare, în cadrul
căruia se formează noi legături condiţionate; au loc diferite substituiri;
se produc corecturi şi refaceri ale unor funcţii distruse sau nedezvoltate;
se formează modalităţi de acţiune şi însuşire a experienţei sociale; se
dezvoltă capacităţi fizice şi mintale, dar şi personalitatea copilului în
ansamblul său”.
M. Golu (1976) considera compensatia o "lege a dezvoltarii
personalitatii", în general, si o defineste ca pe un "mecanism biologic
de mentinere si redresare a functiilor vitale ale organismului.
Aşadar, este vorba nu doar de redresare, ci şi de mentinerea
functiilor vitale, ceea ce înseamnă că disponibilitatea de a reactiona
compensator este o trasatură comună a tuturor organismelor - nu numai
a celor cu deficiente, ci a oricarui individ aflat - la un moment dat sau
permanent – în dificultate.
Pornind de la ideea conform căreia adaptarea compensatorie poate
avea loc doar în cadrul unei intervenţii educaţionale corect dirijată, D.
Damaschin (1973, citat de Gh. Radu, 1999) consideră că specialiştii
trebuie să aibă în vedere o serie de principii. Iar în contextul specific al
practicării exerciţiilor fizice, aceste principii dobândesc note specifice.
1. Principiul integrării şi ierarhizării. Presupune cunoaşterea şi

favorizarea în procesul de instruire a unor raporturi dinamice de
subordonare, succesiune, sincronizare între diferite laturi ale
comportamentului. Aceste raporturi pot avea loc doar în contextul
interacţiunii dintre individ şi mediul social. În consecinţă dezvoltarea
compensatorie în plan biologic şi psihic poate avea loc doar într-un
mediu social – educaţional favorabil.
În sens larg, compensarea se poate realiza sub 3 forme:
 Regenerarea organică – cea care se face de la sine – repararea
tegumentelor după o tăiere, regenerarea cozii rupte la şopârlă
 Vicarierea – suplinirea unei funcţii pierdute prin activitatea altor
analizatori - această formă are o pondere însemnată în
dezvoltarea copiilor cu deficienţe senzoriale (supra-dezvoltarea
auzului sau a simţului tactil, kinestezic la deficienţii de vedere);
 Restructurarea funcţională a activităţii oricărui organism lezat,
în condiţiile specifice impuse de prezenţa oricărei deficienţe.
Educaţia fizică şi sportul creează situaţii de instruire care solicită

persoana cu deficienţă să acţioneze motric în grup, să respecte libertatea
de mişcare a celuilalt, să se descopere în noi ipostaze. Astfel copiii cu
deficienţele fizice, mintale sau emoţionale trebuie trataţi la fel ca
oricare alt subiect, mai ales atunci când tendinţa generală este de a-i
integra în activităţi, alături de subiecţii lipsiţi de deficienţe. Cerinţele
educative generale nu diferă în mod fundamental de cele clasice şi se
rezumă la oportunităţi mai mari de mişcare, de exersare, de practică,
prezenţa încurajării permanente şi a unei instruiri competente de
specialitate. În acest fel, ajustarea socială se va realiza fără sincope, în
interiorul condiţiei limitante a copilului.
Subliniem faptul că specialistul se va concentra asupra abilităţilor
subiectului, pe care le va pune în valoare, şi mai puţin pe dizabilităţile
acestuia. Acceptarea de către societate a subiectului va antrena după
sine şi acceptarea propriei condiţii.
2. Principiul determinismului presupune acţiunea unor factori

externi asupra dezvoltării individului, prin intermediul factorilor interni.
Acest principiu impune recunoaşterea faptului că influenţa procesului
educaţional asupra individului depinde de particularităţile sale de
creştere şi dezvoltare. În acest context se evidenţiază importanţa
respectării principiului accesibilităţii, dus până la individualizare.
Astfel, activitatea de educaţie fizică şi sport desfăşurată cu persoana
deficientă impune reconsiderări ale proiectării şi planificării instruirii.
3. Principiul activismului. Respecarea acestui principiu este

decisivă în favorizarea restructurării compensatorii a schemelor
funcţionale ale organismului afectat.
4. Principiul unităţii scoate în evidenţă faptul că dezvoltarea

compensatorie poate avea loc doar în condiţiile în care există o
abordare echilibrată a tuturor laturilor personalităţii. Astfel, activităţile
intelectuale, cele psihomotrice, cele de educaţie fizică şi sport, etc.
trebuie să aibă puternică legătură între ele.
5. Principiul analizei şi sintezei. Dat fiind faptul că activitatea

analitico-sintetică este afectată adesea la copiii cu deficienţe, procesul
de învăţământ trebuie să îşi propună o serie de influenţe stimulatoare în
acest sens. Deşi progresele sunt mai greu de obţinut cu deficienţii
mintali, exersarea unor modele pozitive formează în cortex scheme de
acţiune eficiente, corecte care pot sta la baza utilizării
comportamentelor dorite.
a. Compensaţia este definită drept ....

3.2 Principii didactice în sportul adaptat
1. Principul participării conştiente şi active.

Acest principiu exprimă faptul că orice proces de învăţare trebuie să
aibă la bază asimilarea activă, reflectată de refacerea permanentă a
vechilor structuri cognitive, prin integrarea noilor informaţii.
În cazul copiilor cu deficienţe, mai ales cu deficienţe mintale şi
auditive, raportarea lor la procesul de învăţare este diferit. Astfel, copiii
pot fi: hipoactivi (lenţi, dezinteresaţi, nemotivaţi) sau, dimpotrivă
hiperactivi (precipitaţi, necontrolaţi, repeziţi).
În acelaşi timp, la deficientul mintal participarea activă este
îngreunată şi datorită insuficientei înţelegeri a conţinuturilor şi
recurgerii la învăţarea mecanică. În aceste condiţii, procesul de
acomodare se desfăşoară cu dificultate, modificarea vechilor cunoştinţe
prin integrarea unor noi informaţii, realizându-se într-un ritm foarte
lent.
2. Principiul unităţii dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi
abstract.
Se referă la importanţa asigurării unei baze intuitive cât mai
largi în procesul învăţării, astfel încât pe baza informaţiilor perceptive
să se elaboreze generalizări şi să se formeze reprezentări cu care
persoana deficientă să opereze pe plan mental.
Astfel, percepţia la persoanele deficiente este globală, săracă,
nedeferenţiată, incompletă, cu goluri, în timp ce reprezentările sunt
înguste, rigide şi dezorganizate.
La persoanele cu deficienţe, intuiţia joacă un rol compensator în
învăţare, prin faptul că stă la baza formării unor reprezentări active, cu
care să se poată opera în plan conceptual (I. Stănică, 1997).
Respectarea acestui principiu presupune asigurarea condiţiilor de
învăţare multisenzorială.
(Senzaţiile – procese psihice primare, elementare, prin care se semnalizează însuşirile
concrete ale obiectelor şi fenomenelor, în condiţiile acţiunii directe a stimulilor
asupra organelor de simţ – analizatorii; se referă doar la însuşiri separate.
Percepţia – proces senzorial complex, care conţine totalitatea informaţiilor despre
însuşirile concrete ale obiectelor în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra
organelor de simţ – analizatorii. Se referă la totalitatea însuşirilor obiectelor şi
reprezintă o sumă de senzaţii.
Reprezentări – este o imagine schematică, o închipuire despre obiectul perceput
anterior, dar care în momentul de faţă nu acţionează asupra organelor de simţ.
Percepţia are loc întotdeauna în prezenţa obiectului/fenomenului; reprezentarea are
loc în absenţa obiectului/fenomenului – nu pot sî-mi reprezint un obiect pe care nu l-
am perceput în prealabil)
3. Principiul însuşirii temeinice şi a durabilităţii rezultatelor
obţinute

Acest principiu subliniază importanţa ordonării şi încadrării
cunoştinţelor transmise subiecţilor în sisteme cu posibilităţi de
actualizare. Respectarea acestui principiu presupune:
 - înţelegerea cunoştinţelor, şi nu memorarea mecanică a
acestora;
 - crearea unor situaţii variate de aplicare a cunoştinţelor
dobândite;
 - asigurarea unui număr suficient de mare de repetări, astfel
încât să se asigure fixarea cunoştinţelor;
 - pregătirea şi realizarea evaluărilor parţiale şi finale.
4. Principiul accesibilităţii
Respectarea acestui principiu presupune:
- cunoaşterea particularităţilor psiho-motrice ale copiilor cu
deficienţe şi stabilirea strategiilor didactice corespunzătoare;
- tratarea diferenţiată şi individualizată a copiilor. Importanţa
stabilirii nivelului optim al cerinţelor exprimate de procesul de
învăţământ faţă de copiii cu deficienţe rezultă din fenomenele care
pot apărea în cazul neadaptării exigenţelor la particularităţile
acestora:
- învăţarea mecanică, suprasolicitarea, scăderea interesului,
absenteismul, atunci când cerinţele sunt prea mari;
- dezinteres, indisciplină, apariţia unor preocupări colaterale, atunci
când cerinţele sunt sub nivelul posibilităţilor copiilor.
În afara principiilor mai sus amintite, în sportul adaptat (care implică şi
activităţi competiţionale şi deci antrenament sportiv) intervin şi unele
aspecte specifice, cum ar fi:
a) Principiul individualizării în activitățile fizice adaptate se
bazează atât pe tipul de deficienţă şi gradul acesteia, cât şi pe
reactivitatea subiectului la efort, plecând de la premisa că
subiectul cu nevoi speciale este o individualitate care se
adaptează eforturilor conform particularităţilor sale.
Acest principiu se referă la situaţiile din concurs, din
antrenamente, după antrenamente, înainte de efort şi post efort etc.
Datele trebuie cunoscute longitudinal, pentru a lua decizii în
conformitate cu starea reală, biologică şi psihologică în care se află
sportivul. Individualizarea se bazează şi pe informaţiile subiective şi
reactivitatea psihică la stimuli speciali, la sugestii şi efectul placebo etc
b) Principiul adaptării (readaptării) progresive la tipul de solicitare
programat sau gradarea efortului.
Adaptarea progresivă presupune gradarea efortului pe baza
regulilor cunoscute, de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la
cunoscut la necunoscut, oferind organismului sportivului deficient
posibilitatea obişnuirii cu anumite tipuri de solicitare. În activitatea
practică se procedează iniţial la creşterea volumului de lucru, cu scopul
creşterii capacităţii aerobe a organismului şi realizarea unor acumulări
cantitative, ce fac posibilă creşterea ulterioară a intensităţilor şi
salturilor calitative. Având în vedere complexitatea antrenamentului, se
impune programarea unor lecţii cu tematică diferită:
 - de pregătire fizică generală şi specifică;
 - de pregătire tehnică sau tehnico-tactică;

 - de dezvoltare a posibilităţilor anaerobe sau aerobe etc,
găsindu-se forma potrivită de îmbinare a acestora în scopul
obţinerii unui randament cât mai bun.
 Spre exemplu, volumul (pe segmente valide), la care sunt supuşi
sportivii în fotoliul rulant, poate fi superior ca valoare celui
întâlnit în lucrul cu sportivii valizi, deoarece solicitările cardio-
vasculare sunt mult mai reduse. Progresul, şi la această
categorie de subiecţi este dat de intensitatea efortului; învăţarea
unor noi elemente şi procedee tehnice sau acţiuni tehnico-tactice
şi creşterea intensităţii se face pe baza volumului.
c) Principiul ciclicităţii antrenamentului are la bază alternarea
efortului cu odihna şi se aplică mai ales la subiecţii angrenaţi în
activitatea sportivă de performanţă (Special Olympics, Paralympics,
etc.). Ciclicitatea este prezentă în toate structurile antrenamentului,
începând de la lecţii, microcicluri şi mezocicluri determinând astfel
premizele aplicării altui principiu şi anume cel al sistematizării.
Caracterul ciclic determină succesiunea lecţiilor, ordinea
modificării efortului sub raportul volumului, intensităţii şi
complexităţii, precum şi celelalte componente ale sistemului de
antrenament.
 Prin urmare ciclicitatea este dată de legile obiective ale
raportului dintre solicitare şi refacere şi de condiţiile adaptării
de lungă durată, în scopul dezvoltării capacităţii de performanţă.
 În sportul adaptat de performanţă, forma sportivă determină
ciclicitatea antrenamentului, caracterul fazic al acesteia
constituind şi baza naturală a periodizării acestuia.
 Astfel, fazei de obţinere a performanţei sportive îi corespunde
perioada pregătitoare, fazei de valorificare, perioada
competiţională, iar celei de pierdere sau scoatere din formă,
perioada de tranziţie. Acest ciclu se repetă de la un an la altul
dar la un nivel superior calitativ şi cantitativ. Repausul,
refacerea şi recuperarea fac parte integrantă din antrenament
indiferent de nivelul de pregătire al sportivului.
 Refacerea poate fi:
 - refacere în cadrul microciclurilor sau în planul de pregătire
individual al sportivului;
 - refacerea în cursul unui ciclu de pregătire (mezociclu) care se
referă la repausul relativ, respectiv la odihna activă care constă
în desfăşurarea unei activităţi cu volume şi intensităţi medii şi
mici;
 - refacerea în cadrul perioadei de tranziţie, în care pe lângă
mijloacele de refacere balneo-fizio-hidro-terapice, se folosesc
sporturile complementare, în afara cazurilor de îngrijire
medicală, ce interzice practicarea altor activităţi sportive.
d) Principiul motivaţiei. Motivaţia este înţeleasă ca ansamblul de
motive cu rol de dinamizare a conduitei subiectului. Tinerii din
zilele noastre practică sportul din diverse motive aşa cum le prezintă
M. Bouet citat de Dragnea, 1996:
1) Nevoi motorii
 - nevoia de a consuma energie;

 - nevoia de mişcare;
b) Afirmarea de sine;
c) Căutarea compensaţiei;
 - complementară şi de echilibrare;
 - pentru surmontare;
 - pentru substituire;
d) Tendinţe sociale;
 - nevoia de afiliere;
 - dorinţa de integrare;
e) Interesul pentru competiţie;
 - nevoia de succes;
 - nevoia de a se compara cu alţii;
 - nevoia de neprevăzut;
 - trăirea emoţiilor concursului;
f) Dorinţa de a câştiga;
g) Aspiraţia de a deveni campion;
h) Dorinţa de emulaţie;
i) Dragostea pentru natură;
j) Atracţia către aventură.
Se poate observa că motivele practicării activităţilor sportive, de
către persoanele cu nevoi speciale, sunt diferite, cel mai frecvent
întâlnindu-se căutarea compensaţiei şi nu numai, ceea ce explică
diversitatea şi complexitatea personalităţii acestora.
Principiul accesibilităţii presupune:


Descrieţi şi exemplficaţi, pe o pagină, forma de compensare vicarierea.

Răspuns 3.1
Compensaţia este definită drept “proces de dezvoltare, în cadrul
căruia se formează noi legături condiţionate; au loc diferite substituiri;
se produc corecturi şi refaceri ale unor funcţii distruse sau nedezvoltate;
se formează modalităţi de acţiune şi însuşire a experienţei sociale; se
dezvoltă capacităţi fizice şi mintale, dar şi personalitatea copilului în
ansamblul său”.
M. Golu defineste compensatia ca pe un "mecanism biologic
de mentinere si redresare a functiilor vitale ale organismului”.
Răspuns 3.2
Principiul accesibilităţii presupune:
- cunoaşterea particularităţilor psiho-motrice ale copiilor cu
deficienţe şi stabilirea strategiilor didactice corespunzătoare;
- tratarea diferenţiată şi individualizată a copiilor. Importanţa
stabilirii nivelului optim al cerinţelor exprimate de procesul de
învăţământ faţă de copiii cu deficienţe rezultă din fenomenele care
pot apărea în cazul neadaptării exigenţelor la particularităţile
acestora:
- învăţarea mecanică, suprasolicitarea, scăderea interesului,
absenteismul, atunci când cerinţele sunt prea mari;
- dezinteres, indisciplină, apariţia unor preocupări colaterale, atunci
când cerinţele sunt sub nivelul posibilităţilor copiilor.
1. Cucui, I., A., (2016) Activități sportive adaptate, Editura

Bibliotheca, Târgoviște
2. Marcu, V., (2007), Activități fizice adaptate, Editura
Universitaria, Craiova
4. Rusu, C., et all., (1997), Deficiență, incapacitate, handicap,
Editura ProHumanitate, Bucureşti
5. Radu, G., (1999), Psihopedagogia dezvoltării şcolarilor cu
handicap, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

32
Particularităţile deficienţei de auz în sportul adaptat
PARTICULARITĂŢILE DEFICIENŢEI DE AUZ ÎN

SPORTUL ADAPTAT
Cuprins Pagina

4.1 Clasificarea şi etiologia deficienţelor de auz ............................................................ 34
4.2 Obiective, indicaţii metodice şi activităţi fizice indicate persoanelor cu deficienţe 31
de auz ..............................................................................................................................


 Însuşirea principalelor tipuri de clasificări şi a etiologiei
deficienţelor de auz
 Identificarea particularităţilor psihomotrice ale persoanelor cu
deficinţă de auz
 Însuşirea indicaţiilor metodice specifice desfăşurării activităţilor
motrice cu persoanele cu deficienţă de auz
4.1 Clasificarea şi etiologia deficienţelor de auz
Analizatorul auditiv are un rol deosebit în dezvoltarea psihică

individului datorită rolului său în facilitarea comunicării verbale şi în
acumularea cunoştinţelor. Deficienţa auditivă determină modificări în
activitatea individuală şi constă în perturbarea relaţiei individului cu
mediul înconjurător.
Deficienţele de auz fac obiectul de studiu al surdopsihopedagogiei şi
studiază particularităţile dezvoltării psihofizice ale persoanelor cu
disfuncţii auditive.
Surdopsihopedagogia are un caracter interdisciplinar şi este constituită
din două componente:
 - surdopedagogia, componentă a pedagogiei speciale şi care se
referă la aspectele instructive ale persoanelor cu deficienţe de
auz;
 - surdopsihologia, care face parte din pedagogia specială şi care
studiază particularităţile şi legităţile specifice ale dezvoltării
psihice persoanelor cu deficienţe de auz.
Clasificarea deficienţelor de auz

Deficienţele de auz sunt de cele mai multe ori, consecinţa unor
malformaţii sau dereglări anatomo-fiziologice ale structurilor
analizatorului auditiv. Din această perspectivă deficienţele se pot
clasifica astfel:
 deficienţele transmisie sau surditatea de conducere, se instalează
în urma dificultăţilor apărute în calea undelor sonore la trecerea
lor de la exterior spre urechea internă prin malformaţii ale
urechii externe sau medii, defecţiuni ale timpanului, opturarea
sau blocarea canalului auditiv extern, sau prin apariţia unor
afecţiuni la nivelul urechii mijlocii – otite, mastoidite, infecţii
însoţite de secreţii purulente, care blochează transmiterea
undelor sonore şi au efect distructiv asupra structurilor osoase şi
cartilaginoase de la acest nivel;
 deficienţele percepţie – sunt provocate de leziuni ale urechii
interne, nervului auditiv sau centrilor nervoşi de la nivelul
scoarţei cerebrale, urmate de pierderea totală sau parţială a
funcţiei organului receptor din urechea internă a nervului
auditiv;
 deficienţe mixte – sunt cele care se referă atât la elementele
deficienţelor de transmisie, cât şi la cele ale deficienţelor de

percepţie, consecutive unor afecţiuni de tipul otosclerozei,
sechele operatorii, traumatisme etc.
După gradul deficitului auditiv, pot fi identificate următoarele tipuri

(clasificare realizată după Biroul Internaţional de Audio-fonologie –
BIAF):
 - hipoacuzie uşoară – deficit de auz lejer – o pierdere de auz de
20-40 dB;
 - hipoacuzie medie – deficit de auz mediu – o pierdere de auz de
40-70 dB;
 - hipoacuzie severă – deficit de auz sever – o pierdere de auz de
70-90 dB;
 - anacuzie/cofoză – deficit de auz profund, surditate – piedere
de auz de peste 90 dB.
 În funcţie de lateralitate putem întâlni:
- deficienţe unilaterale;
- deficienţe bilaterale.
 După momentul apariţiei deficienţei putem vorbi despre:

- deficienţe ereditare (anomalii cromozomiale, transmitere
genetică);
- deficienţe dobândite
- deficienţe prenatale;
- deficienţe perinatale;
- deficienţe postnatale.
 Etiologia deficienţelor de auz

 Etiologia deficienţelor de auz dobândite poate fi prezentată, de
la momentul apariţiei lor, astfel:
 1. în perioada prenatală, mai ales în faza embrionară:

- infecţii virale sau bacteriene ale mamei cu viruşi ai rubeolei,
oreionului, hepatitei, citomegalovirus, tuberculoza, sifilisul etc.;
- ingerarea de substanţe toxice sau narcotice, alcool,
medicamente din grupul tranchilizantelor;
- tentative de avort prin consumul unor substanţe de tipul:
chinină, apă-de-plumb sau prin administrarea în exces a antibioticelor;
- iradieri ale mamei în timpul sarcinii;
- diabetul;
- factori endocrini şi metabolici cu complicaţii în funcţionarea
unor glande;
- tulburări de circulaţie placentară (aport scăzut de oxigen la
nivelul fetusului);
- incompatibilitate Rh între mamă şi făt;
- traumatisme în timpul sarcinii.
 2. în perioada perinatală sau neonatală:
- traumatisme obstetricale cu produceri de hemoragii în urechea
internă sau la nivelul scoarţei cerebrale;
- anoxie sau axfinxie albastră urmată de insuficientă oxigenare

la nivelul scoarţei cerebrale;

- bilirubinemia sau icterul nuclear.
 3. în perioada postnatală:
- boli infecţioase de tipul: otită, mastoidită, meningită,
encefalită, scarlatină, rujeolă, febră convulsivă, oreion etc.
- traumatisme craniocerebrale;
- abuz de antibiotice şi alte substanţe medicamentoase;
- traumatisme sonore, care pot determina şi unele boli
profesionale,
- stări distrofice, intoxicaţii, afecţiuni vasculare etc.
 În funcţie de localizarea la nivelul urechii, putem distinge

următoarele cauze:
 1. la nivelul urechii externe:
- absenţa pavilionului urechii sau malformaţii ale acestuia;
- obstrucţionarea canalului auditiv extern cu dopuri de ceară sau
alţi corpi străini;
- excrescenţe osoase.
 2. la nivelul urechii medii:
- otite, mastoidite, corpi străini;
- inflamarea trompei lui Eustachio;
- leziuni sau malformaţii ale oscioarelor, otoscleroză;
- perforarea membranei timpanului etc.
 3. la nivelul urechii interne:
- leziuni sau deformări ale labirintului membranos sau cohlear,
ale canalelor semicirculare, ale utriculei sau saculei şi membranei
tectoria;
- leziuni ale organului Corti, membranei bazilare şi a nervului
auditiv;
 4. la nivelul nervului auditiv:
- leziuni ale traiectului nervos auditiv sau ale zonei de proiecţie
din scoarţă (surditate corticală).
În funcţie de localizarea la nivelul urechii, care sunt cauzele care

conduc la apariţia deficienţelor de auz?

4.2 Obiective, indicaţii metodice şi activităţi fizice indicate persoanelor cu deficienţe
de auz
Particularităţile psihomotrice ale persoanelor cu deficinţă de auz

Din punct de vedere al dezvoltării psihofizice putem vorbi despre

următoarele trăsături ale deficienţilor de auz:
- dezvoltarea fizică generală este normală, în condiţiile unei alimentaţii
şi îngrijiri corespunzătoare;
- dezvoltarea componentelor motrice, mers, alergare, scris, etc., prezintă
uşoare întârzieri din cauza absenţei vorbirii şi stimulului emoţional
afectiv;
- orientarea pe bază de auz este diminuată sau chiar inexistentă, iar
simţul echilibrului poate fi tulburat ca urmare a afecţiunilor de la
nivelul urechii interne;
- gesturile, mimica se însuşesc în mod spontan în comunicarea
deficientului de auz, constituindu-se treptat într-un limbaj caracteristic
acestor persoane;
- însuşirea limbajului verbal se face în mod organizat prin activităţile de
demutizare, cu sprijinul specialistului logoped şi al familiei;
- dezvoltarea psihică prezintă o anumită specificitate determinată de
gradul exersării proceselor cognitive şi de particularităţile limbajului
mimico-gesticular, lipsit de nuanţe şi cu topică simplistă, generatoare
de confuzii în înţelegerea mesajului;
- primul sistem de semnalizare (senzorio-perceptiv) este influenţat de
limbajul mimico-gesticular şi al reprezentărilor generalizate pe baza
achiziţiilor senzoriale şi senzorial-motrice (în special vizualmotrice),
instrumente cu care deficientul de auz operează până la vârste înaintate;
- gândirea surzilor nedemutizaţi operează în special cu simboluri
iconice – imagini generalizate sau reprezentări, comparativ cu surzii
demutizaţi la vârste mici şi a căror gândire foloseşte simboluri verbale
saturate de elemente vizuale
- operaţiile logice – analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea,
comparaţia – se desfăşoară la un nivel intelectual scăzut;
- funcţiile cognitive sunt aproximativ aceleaşi cu un auzitor cu
deosebirea că memoria cognitiv-verbală se dezvoltă mai lent, pe când
memoria vizual-motrică are o dezvoltare mai accentuată;
- imaginaţia şi capacitatea de crea noi reprezentări, prezintă evidente
influenţe ale dominanţei vizualmotorii în asimilarea informaţiilor;
- întârzierea în realizarea vorbirii, pierderea perioadei optime de
însuşire a limbajului verbal, măresc decalajul în dezvoltarea psihică a
copilului surd şi auzitor, cu repercursiuni asupra integrării primului în
societate, determinând de multe ori izolarea acestora, sentimente de
inferioritate, stări depresive, lipsă de interes, descurajare, eşecuri în
plan şcolar şi profesional etc.
Obiectivele activităţilor motrice adaptate pentru persoanele cu

deficienţă de auz
- dezvoltarea musculaturii cutiei toracice şi a elasticităţii acesteia;
- educarea actului respirator şi mărirea capacităţii vitale;
- educarea capacităţii de coordonare, a simţului echilibrului şi
ritmului;
- contribuţie la procesul de demutizare;
- dezvoltarea acuităţii, preciziei simţurilor, a capacităţii de
percepere a spaţiului şi timpului;

- educarea atenţiei, voinţei, capacităţii de decizie, imaginaţiei şi

deprinderii de a acţiona în grupul integrator;
- dezvoltarea încrederii în posibilităţile individuale, a dorinţei de
integrare socială şi participare la acţiunile grupului.
Activităţi fizice adaptate recomandate persoanelor cu deficienţă

de auz:
 Din multitudinea exerciţiilor ce se adresează acestei categorii de
subiecţi, care nu au o limitare drastică a capacităţii motrice, o
primă categorie se adresează dezvoltării musculaturii fonatoare
şi toracice, care este limitată datorită incapacităţii realizării
vorbirii. Prin urmare aceste exerciţii se vor adresa muşchilor
respiratori (intercostali, pectorali, diafragmă, abdominali).
 O altă categorie de exerciţii se adresează persoanelor cu un nivel
bun al fitness-ului, care pot efectua programe pentru dezvoltarea
forţei, prin lucrul cu încărcături, cu accent pe dezvoltarea
trenului superior. Planificarea, dozarea se va face în funcţie de
particularităţile de vârstă, sex, nivel de pregătire.
 Exerciţiile pentru dezvoltarea echilibrului, atât la copilul normal
cât şi la cel deficient, sunt indicate încă din primii ani, începând
cu suprafeţe stabile – linii trasate pe sol, iar apoi mobile,
instabile – bănci de gimnastică, bănci răsturnate cu partea
îngustă, bârne joase, medii şi mari, mingi mari, plăci
suspendate, banca oscilantă fixată la scara fixă etc.
 Gimnastica ritmică are un mare impact asupra subiecţilor cu
deficienţă de auz, datorită faptului că asigură contactul copilului
cu diferite obiecte, care în final duc la dezvoltarea
psihomotricităţii (furnizează informaţii plurisenzoriale: vizuale,
kinestezice etc).
 Jocurile de escaladă pot fi organizate în sala de educaţie fizică şi
dezvoltă simţul responsabilităţii, al cooperării între grupuri sau
în interiorul grupului. Se va pune mare accent măsurile pentru
prevenirea accidentărilor (se va stabili cine este căţărător şi cine
este cel care asigură, se vor învăţa căderile, se va asigura
materialul de protecţie – saltele, căşti etc).
 -Jocuri sportive;
 -Parcursuri şi ştafete aplicative etc.
Indicaţii metodice
Găsirea modalităţilor de optimizare a comunicării prin:
- minimalizarea zgomotului de fond şi maximizarea auzului rezidual
al subiecţilor, în timpul predării (evitarea fondului muzical în timpul
explicaţiilor);
- menţinerea distanţei optime faţă de subiecţi;
- iluminarea corespunzătoarea a sălilor pentru a favoriza
labiolectura;
- plasamentul optim al celui ce vorbeşte pentru a fi văzut de toţi
participanţii;
- menţinerea poziţiei statice în explicaţii, deplasările perturbă
atenţia copiilor;

- reluarea explicaţiei dacă este nevoie deoarece copiii hipoacuzici

sau surzi prezintă fluctuaţii ale pierderii de auz;
- când se lucrează în aer liber şi nu numai, profesorul se va plasa
lângă elevi, îi va atenţiona prin gesturi familiare, iar demonstraţiile
vor fi ample şi se vor utiliza semnale luminoase, gesturi uşor de
recunoscut;
- pentru îmbunătăţirea comunicării profesorul poate distribui copii
scrise ale jocurilor ce urmează a fi predate;
- se va lucra cu efective reduse, datorită timpului suplimentar de
expunere;
- dacă subiecţii folosesc limbajul semnelor profesorul trebuie să-l
înveţe;
- se recomandă amplasarea în clasă a materiale absorbante de sunet,
cum ar fi draperii, materiale pe pereţi, pentru a reduce
reverberaţiile;
- activităţile selectate vor fi direcţionate spre formarea deprinderilor
sociale, mai ales în ceea ce priveşte educaţia integrată;
- folosirea reglatorilor metodici variaţi (planşe, desene pe sol pentru
dirijarea traseului);
- promovarea interacţiunii în cadrul grupului, cei hipoacuzici vor fi
incluşi în grupuri de copii fără deficienţe;
- la vârsta preşcolară şi şcolară mică se va pune accent pe
activităţile ritmice şi de expresie corporală, însoţite de instrumente
de percuţie (tamburine, tobe, castaniete etc);
- boxele sau difuzoarele să fie aproape de sol pentru ca vibraţiile să
fie mai uşor percepute;
- evitarea explicaţiilor lungi, să predomine demonstraţia;
- stabilirea şi menţinerea contactului vizual este foarte important în
comunicarea comenzilor;
- comenzile se vor da pe un ton cald, calm fără exagerări în
pronunţarea cuvintelor;
- în cazul exerciţiilor de echilibru se vor asigura executanţii
corespunzător;
- profesorul trebuie să cunoască încă de la început gradul deficienţei
de auz al copiilor cu care lucrează şi să posede cunoştinţe legate de
predarea activităţilor fizice ce se pretează acestui tip de deficienţă;
- se va ţine cont de particularităţile comportamentale ale
deficienţilor de auz, care pot fi dezinteresaţi, obraznici etc.
Activităţile sportive organizate cu deficienţii de auz sunt cele de tipul:

♦Jocurilor Mondiale ale Surzilor (Deaflympics), desfăşurate la fiecare 4
ani, cu ediţii de vară şi iarnă, la probele: badminton, baschet, ciclism,
lupte, tir, fotbal, înot, handbal, tenis de masă, tenis de câmp, atletism,
volei, polo pe apă; schi alpin şi nordic, hochei pe gheaţă, patinaj viteză.
♦Special Olympics;
♦Competiţii naţionale, internaţionale şi locale organizate de
comunitatea deficienţilor auditivi.
 Regulile utilizate în general sunt identice cu cele clasice,

reperele vizuale sunt amplificate, de exemplu fluierul arbitrului

este urmat de ridicarea unui steag care simbolizează întreruperea

jocului.
 Sportul de performanţă reprezintă pentru cei cu deficit de auz o
posibilitate de afirmare a propriei identităţi ce pune în valoare
personalitatea acestora, într-un mod mult mai relevant faţă de
alte activităţi.
Enumeraţi 4 obiective specifice activităţilor motrice adaptate pentru

persoanele cu deficienţă de auz.


Realizaţi un program de exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii cutiei

toracice şi a elasticităţii acesteia, la deficienţii de auz.

Răspuns 4.1
În funcţie de localizarea la nivelul urechii, putem distinge următoarele
cauze:
1. la nivelul urechii externe:
- absenţa pavilionului urechii sau malformaţii ale acestuia;
- obstrucţionarea canalului auditiv extern cu dopuri de ceară sau alţi
corpi străini;
- excrescenţe osoase.
2. la nivelul urechii medii:
- otite, mastoidite, corpi străini;
- inflamarea trompei lui Eustachio;
- leziuni sau malformaţii ale oscioarelor, otoscleroză;
- perforarea membranei timpanului etc.
3. la nivelul urechii interne:
- leziuni sau deformări ale labirintului membranos sau cohlear, ale
canalelor semicirculare, ale utriculei sau saculei şi membranei tectoria;
- leziuni ale organului Corti, membranei bazilare şi a nervului auditiv;
4. la nivelul nervului auditiv:
- leziuni ale traiectului nervos auditiv sau ale zonei de proiecţie din
scoarţă (surditate corticală).
Răspuns 4.2
Obiectivele activităţilor motrice adaptate pentru persoanele cu
deficienţă de auz
- dezvoltarea musculaturii cutiei toracice şi a elasticităţii acesteia;
- educarea actului respirator şi mărirea capacităţii vitale;
- educarea capacităţii de coordonare, a simţului echilibrului şi ritmului;
- contribuţie la procesul de demutizare;
- dezvoltarea acuităţii, preciziei simţurilor, a capacităţii de percepere a
spaţiului şi timpului;
- educarea atenţiei, voinţei, capacităţii de decizie, imaginaţiei şi
deprinderii de a acţiona în grupul integrator;
- dezvoltarea încrederii în posibilităţile individuale, a dorinţei de
integrare socială şi participare la acţiunile grupului.
1. Boici,G.,(coord), (2002), Evaluarea copiilor cu cerinţe educative speciale în

vederea integrării, Editura Timpul, Reşita.
2. Marcu, V., Dan, M., (2002), Sport pentru persoane cu handicap, Editura
Triest, Oradea.
3. Rusu, C., et all., (1997), Deficiență, incapacitate, handicap, Editura
ProHumanitate, Bucureşti.
4. Teodorescu, S., Bota, A., Stănescu, M., (2003) Educaţie fizică şi sport
adaptat pentru persoane cu deficienţe senzoriale, mintale şi defavorizate
social, Bucureşti.

42
Particularităţile deficienţei de vedere în sportul adaptat
PARTICULARITĂŢILE DEFICIENŢEI DE VEDERE ÎN

SPORTUL ADAPTAT
Cuprins Pagina

5.1 Deficienţa de vedere – cauze. Rolul percepţiei vizuale în desfăşurarea activităţilor 44
motrice ............................................................................................................................
5.2 Particularităţile de dezvoltare psihomotrică a persoanelor cu deficienţă de vedere
şi obiectivele specifice activităţilor motrice adaptate pentru persoanele cu deficienţă
38
de vedere .........................................................................................................................
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare ....................................................... 39


 Însuşirea cauzelor apariţiei deficienţelor de vedere.
 Însuşirea particularităţilor psihomotrice a persoanelor cu deficienţe
de vedere
 Însuşirea obiectivelor specifice activităţilor motrice adaptate pentru
persoanele cu deficienţă de vedere
5.1 Deficienţa de vedere – cauze. Rolul percepţiei vizuale în desfăşurarea activităţilor

motrice
Deficiența vizuală se definește ca orice caz de pierdere parțială sau

totală a capacității vizuale, indiferent de etiologie și gravitate, aceasta
echivalând cu o abatere de la dezvoltarea normală.
Deficiența de vedere poate fi cauzată de orice dereglare survenită la
fiecare dintre segmentele analizatorului vizual. Dacă luăm în discuție
deficiența congenitală (din naștere) în categoria factorilor cauzali
întâlnim: malformații congenitale (sindromul Down), anomalii ereditare
(fenocopii, etc).
În literatura de specialitate se remarcă faptul că deficiența vizuală
poate fi generată de:
 disfuncționalități ale câmpului vizual;
 deformări ale simțului cromatic;
 glaucomul;
 afecțiuni ale cristalinului;
 afecțiuni ale polului anterior;
 accidente oculare;
 tulburări ale vederii binoculare;
 afecțiuni ale corpului vitros;
 tulburările refracției oculare;
 boli anexe ale globului ocular
Totodată, toate tipurile de maladii pot avea ca efect

secundar instalarea deficiențelor de vedere, ca de exemplu: bolile de
piele pot determina dereglarea vaselor de sânge din apropierea globului
ocular, cele neurologice – paralizia generală; bolile sângelui afectează
retina sau nervul optic; bolile la nivelul endocrin sunt responsabile de
glaucom și exoftalmierea globilor oculari, bolile digestive pot produce
hemoragii interne
 Deficienţele de vedere apar ca urmare a dificultăţilor de
receptare, transmitere şi prelucrare a stimulului luminos. Alături
de tulburările de refracţie, alte cauze frecvente ale deficienţelor
de vedere sunt: glaucomul, cataracta şi diabetul.
Termenii utilizaţi pentru categoriile de persoane care prezintă scăderea

acuităţii vizuale sunt:
 - ambioplie, când acuitatea vizuală este cuprinsă între 0,2 şi 0,1;
vedere slabă
 - cecitate (orbire), când acuitatea vizuală este cuprinsă între 0,05
şi incapacitatea de a percepe lumina; lipsa vederii
În funcţie de momentul instalării deficienţei de vedere există

următoarele categorii de deficienţi:
 - ambliopii – care mai prezintă resturi de vedere;
 - orbii târzii – caracterizaţi de lipsa vederii, deficienţa fiind
instalată după vârsta de trei ani;
 - orbii congenitali sau orbii propriu-zişi – care nu au beneficiat
niciodată de acest simţ sau la care orbirea a survenit înainte de
vârsta de trei ani, astfel încât ei nu-şi pot aminti reprezentări
vizuale (forme, culori, mărimi, proporţii).
 Rolul percepţiei vizuale în desfăşurarea activităţilor motrice
Pentru a înţelege mai bine necesitatea adaptării didacticii
activităţilor motrice este necesar să evidenţiem care este rolul vederii în
practicarea exerciţiilor fizice. Astfel:
 - acuitatea vizuală dinamică este cea care răspunde de percepţia
vitezei de deplasare a obiectelor;
 - controlul ocular sau coordonarea vizuală este răspunzătoare
pentru vederea binoculară, în jocurile sportive sau în activităţi
de citit-scris;
 - discriminarea vizuală – presupune recunoaşterea formelor,
mărimilor, atât a obiectelor utilizate în activităţi motrice, cât şi a
celor utilizate la activităţile din clasă;
 - vederea periferică joacă un rol important în anticiparea
evenimentelor, copiii cu un câmp vizual îngust vor întâmpina
dificultăţi în practicarea jocurilor sportive;
 - adâncimea percepţiei – este cea care permite aprecierea formei
şi consistenţei obiectelor, în funcţie de distanţa de la care sunt
percepute;
 - percepţia vizuală – formă – fond – permite focalizarea atenţiei
copilului asupra unui stimul vizual; lipsa acestei percepţii va
îngreuna execuţia actelor motrice cum ar fi prinderea mingii,
lovirea mingii cu racheta, etc.
 - coordonarea oculo-segmentară (manuală şi podală) constituie
de asemenea, factor de succes în activităţile motrice; de ea
depinde precizia acţiunilor motrice, aprecierea forţei de lovire a
obiectivelor
Scrieţi 4 dintre rolurile vederii în practicarea exerciţiilor fizice.

5.2 Particularităţile de dezvoltare psihomotrică a persoanelor cu deficienţă de vedere

şi obiectivele specifice activităţilor motrice adaptate pentru persoanele cu deficienţă
de vedere
 Particularităţi ale creşterii şi dezvoltării copiilor cu
deficienţă de vedere
 Caracterizarea copiilor cu deficienţă de vedere constituie doar
un punct de reper în înţelegerea consecinţelor pe care deficienţa
le are asupra dezvoltării personalităţii celor în cauză. Şi aceasta
pentru că un rol extrem de important îl joacă părinţii şi
specialiştii angajati în procesul de educare – compensare a
deficienţelor copiilor respectivi.
 Deficienţa vizuală induce modificări pe mai multe planuri, şi
anume:
 - planul neurofiziologic;
 - planul dezvoltării fizice;
 - planul proceselor cognitive primare şi secundare;
 - planul socio-afectiv;
 - planul motricităţii.
 Pe plan neurofiziologic, se constată că la copiii cu deficienţe
vizuale se înregistrează o scădere a vitezei de formare a
reflexelor condiţionate şi a mobilităţii lor. Ca urmare a lipsei
excitaţiilor luminoase apar, de asemenea, unele “dereglări ale
funcţiilor controlate de sistemul diencefalic-hipofizar
 Pe planul dezvoltării fizice, lipsa vederii nu cauzează în mod

direct tulburări, dar tendinţa către sedentarism care însoţeşte de
mai multe ori deficienţa este responsabilă de acestea. Lipsa de
motricitate a copiilor din primii ani de viaţă are o serie de
repercursiuni negative. Rezultatele prezentate în literatura de
specialitate (V. Preda, citat de M. Ştefan, 1999) afirmă că
întârzierile în dezvoltarea fizică la vârsta de 7 ani ar fi de circa 2
ani, în timp ce vârsta de 17 ani, rămânerea în urmă este de doar
1 an.
Motricitatea scăzută este cea care conduce la apariţia unor
atitudini posturale deficiente sau deficienţe fizice – cap şi gât aplecate
înainte sau înclinate lateral, umeri căzuţi, etc.
Tendinţa de renunţare la activităţile motrice, asociată, în
general, deficienţelor fizice menţionate, conduce la apariţia unor
tulburări la nivelul sistemelor circulator şi respirator.
 În plan cognitiv, la nivelul proceselor perceptive ale ambliopilor
se constată diminuarea impulsului declanşator al percepţiei, ca

urmare a faptului că stimulii vizuali, externi sunt sesizaţi cu

întârziere sau nu sunt sesizati.
 În ceea ce priveşte dezvoltatrea intelectuală a copiilor cu
deficienţe de vedere, întârzierile în dezvoltare sunt consecinţa
secundară a deficienţei senzoriale, datorată în primul rând unui
nivel de solicitare necorespunzătoare din punct de vedere
educaţional.
 Între procesele psihice, memoria cunoaşte o dezvoltare
deosebită, datorită solicitării intense. Copiii nevăzători sau slabi
văzători folosesc memoria cu scop compensator, susţinând
cunoaşterea mediului înconjurător şi adaptarea la schimbările
lui.
 O imensă solicitare cunoaşte şi atenţia, a cărei stabilitate atinge
performanţe deosebite, depăşindu-le adesea pe cele ale copiilor
normali. O calitate a atenţiei care rămâne sub nivelul mediu este
comunicativitatea.
 Deosebit de importantă pentru intervenţia educaţională este
cunoaşterea planului socio-afectiv. Se consideră că trăsăturile
negative ale deficientului vizual sunt în primul rând consecinţa
condiţiilor socio-educative în care s-a dezvoltat, a unei educaţii
inadecvate oferite de o persoană cu pregătire inadecvată, în sens
de necunoaştere sau abordare necorespunzătoare a nevoilor lui.
 Problemele de inadaptare la mediul social sunt consecinţa
eşecurilor de comunicare cu ceilalţi, a excluderii de la jocurile
altor copii, evitării sau izolării lor. Astfel se explică o serie de
reacţii de apărare ale copilului, manifestate prin stări depresive,
nesiguranţă, atitudine inhibată, sau dimpotrivă arogantă,
insolentă, neîncredere în cei din jur (M. Ştefan, 1999).
 Pe planul motricităţii globale se înregistrează lipsă de
coordonare şi mişcări aritmice. Deficienţa de vedere
influenţează şi eficienţa pe planul manualităţii, dat fiind faptul
că nu se poate realiza sau se evită conducerea vizuală a mişcării
mâinilor.
 Încă din primul an de viaţă, mişcările nou-născutului orb
congenital diferă semnificativ de schema clasică de dezvoltare
motrică.
 La vârste mai mari acest retard se ameliorează prin contribuţia
feed-back- ului corectiv al profesorului, părintelui, ca substitut
pentru monitorizarea propriilor mişcări.
 Mersul nevăzătorilor este rigid, nesigur, ezitant. Membrele
inferioare sunt uşor flexate, păşirea se realizează fără rularea
labei piciorului, în felul acesta asigurându-se o suprafaţă mai
mare de contact şi de sprijin.
 Alergarea se carecterizează printr-un fuleu redus, ritm lent al
paşilor, fază de sprijin prelungită, etc.
 În literatura de specialitate se atrage atenţia asupra faptului că
nivelul redus de dezvoltare a forţei, a capacităţilor coordinative,
a echilibrului, lipsa de siguranţă şi precizie în mişcare,
dificultăţile legate de orientarea în spaţiu, “determină la orbi o
atitudine de renunţare treptată la contactul cu mediul

înconjurător prin intermediul mişcării, ceea ce le diminuează

şansele de adaptare nu numai la universul fizic, ci şi la cerinţele
vieţii sociale” (E. Firea, 1979).
 În faţa acestor aspecte, intervenţiile educaţionale terbuie să
urmărească susţinerea procesului de devenire a copilului
ambliop sau nevăzător, devenire caracterizată de capacitatea de
utilizare a forţelor de cunoaştere senzorială şi logico-vertebrală,
a instrumentelor intelectuale, autonomie personală şi socială,
însuşirea unei meserii adecvate.
 Particularităţi psihomotrice
 Retardul constatat la copii deficienţi vizuali poate fi relaţionat
cu dependenţa constantă a copilului faţă de anturaj, cu lipsa
motivaţiei de a explora mediul. Pentru atenuarea efectelor
negative ale acestor factori, copilul trebuie să beneficieze de
stimulări numeroase. Copilul deficient vizual este afectat în cea
ce priveşte achiziţionarea echilibrului. Descoperirea spaţiului
este legată şi de dezvoltarea prehensiunii şi de descoperirea
lumii obiectuale.
 Cecitatea
 Datorită incapaciţăţii de folosire a văzului, nevăzătorul
întâmpină mari dificultăţi în ceea ce priveşte orientarea şi
deplasarea în spaţiu. Lipsa sau insuficienta activitate de
locomoţie, ca element fundamental al activităţii motrice,
dinamice, determină modificări în dezvoltarea organismului lui.
 Datorită lipsei de mişcare, musculatura nu se dezvoltă în limite
normale, prezintă aspecte hipotrofice, ceea ce are implicaţii
negative în sistemul osteo-articular. Sistemul osteo-articular
prezintă aspecte de decalcefiere, este expus numeroaselor
deformări, în special la nivelul coloanei vertebrale. Se
înregistrează cazuri frecvente de cifoze, spate rotund, umeri
căzuţi, torace îngust şi înfundat.
 Datorită activităţii motrice reduse şi a deficienţelor de
dezvoltare somatică, apar şi tulburări la nivelul sistemelor
circulator şi respirator, respiraţia fiind superficială, lipsită de
amplitudine.
 O altă consecinţă a cecităţii rezidă din faptul că reacţiie la
diferite excitaţii sunt lente şi târzii; de asemenea coordonarea
perceptivo-motorie este întârziată, ceea ce determină dificultăţi
în dezvoltarea motorie.
 În efectuarea actelor şi acţiunilor motorii, nevăzătorul întâmpină
greutăţi nu numai datorită slabei coordonări, cât şi insuficienţei
sistemului muscular care este hipotrofic. Pe traiectul influxului
nervos apar unele tulburări neuro-motorii însoţite de ticuri,
grimase şi mişcări de balansare ale capului.
 Atitudinea corporală este şi ea deficitară - trunchiul aplecat,
mersul rigid, îngenunghiat, picioarele târâite, braţele active în
exploatarea spaţiului. Percepţiile spaţio-temporale fiind
deficitare, îngreunând orientarea în spaţiu.

 Nevăzătorul, îndeosebi nevăzătorul congenital, percepe lumea

înconjurătoare direct pe calea celorlalte simţuri: auditiv, tactil,
olfactiv. Pentru perceperea mediului fizic, de o mare importanţă
este simţul tactil care permite prin intermediul pipăitului,
cercetarea detaliată - constituind baza schemelor organizate ale
obiectelor, relaţiile spaţiale între părţile componente ale acestora
şi relaţiile dintre obiecte. De aici, nu trebuie să se înţeleagă
greşit că nevăzătorul ar prezenta faţă de omul valid
superioritatea senzorială. Acestea sunt doar mai mult exersate
pentru a obţine maximum de informaţii din mediul înconjurător,
înscriindu-se în fenomenul de supleanţă.
 Ambliopia.
 Ambliopia are consecinţe negative şi în cea ce priveşte
dezvoltarea fizică. Insuficienţa mişcărilor manifestată în primi
ani de viaţă poate duce la întârzieri în dezvoltarea fizică
generală, în evoluţia motricităţii.
 La nevăzători se remarcă o dezvoltare dizarmonioasă ca urmare
a dezechilibrului de forţe între grupele musculare care lucrează
pentru satisfacerea anumitor necesităţi şi celelalte grupe
musculare care rămân în repaus aproape complet.
 Se constată laxitatea articulară, scăderea tonusului, a forţei
musculare, cea ce dă un aspect atrofic. Elevii ambliopi nu au o
ţinută corectă în timpul mersului. Există tendinţe de cercetare a
solului cu vârful tălpii şi de prelungire a sprijinului bilateral pe
sol, ambliopii prezentând o frică de necunoscut. Ca urmare a
lipsei de repere care atrage după sine şi lipsa posibilităţii de
control asupra ţinutei corpului, la nevăzători se întâlnesc atât
atitudini deficitare, cât şi deficienţe ale întregului corp, sau ale
segmentelor lui.
 Astfel dintre atitudinile deficitare globale întâlnim mai frecvent:
atitudini globale rigide, atitudini cifotice, musculatură
insuficient dezvoltată.
 Dintre deficienţele parţiale mai frecvent întâlnite la nevăzători
amintim: capul şi gâtul aplecate înainte sau înclinate lateral;
umerii căzuţi şi aduşi sau ridicaţi; toracele îngust; membrele
superioare şi inferioare subţiri cu reliefuri musculare slab
dezvoltate; coloana vertebrală prezintă deviaţii atât în plan
frontal (scolioze) cât şi în plan sagital (cifoze, lordoze).
Handicapul motric se manifestă prin tulburări de echilibru,
atitudine greoaie, stângace
 La nevăzători, mişcările comandate nu au o direcţie precisă de
execuţie şi nu sunt delimitate. Ei nu pot realiza identitatea
repetării în mişcări. În majoritatea cazurilor se manifestă o lipsă
evidentă de simetrie a segmentelor într-o mişcare comună.
 Coordonarea mişcării este deficitară, iar tulburarea echilibrului
ce o însoţesc ridică probleme care trebuie să fie în atenţia
permanentă a profesorului.
 Lipsa de mobilitate este de asemenea o caracteristică pentru
copilul nevăzător, mersul este nesigur şi rigid.

 Datorită acestor particularităţi psihomotrice ale copilului

nevăzător se impune necesitatea intervenţiei prin mijloacele
educaţiei fizice.
 Obiectivele specifice activităţilor motrice adaptate pentru
persoanele cu deficienţă de vedere
 - ameliorarea atitudinii posturale;

 - dezvoltarea simţului tactil-kinestezic în vederea favorizării
proceselor compensatorii;
 - formarea şi consolidarea autonomiei de deplasare în mediul
înconjurător;
 - dezvoltarea calităţilor motrice şi psihomotrice necesare
însuşirii şi exercitării eficiente unei meserii;
 - dezvoltarea încrederii în forţele proprii;
 - eliminarea inhibiţiei motrice.
Activităţi motrice recomandate:
 - gimnastică,
 - jocuri sportive;
 - atletism;
 - dans;
 - inot;
 - ski alpin şi fond;
 - judo;
 - activităţi în aer liber;
 - activităţi de expresie corporală;
 - fitness(cu sau fără greutăţi);
 - lucrul la bicicleta ergonomică sau covor rulant;
 - biciclete în tandem alături de un partener cu vedere reziduală;
 - arte marţiale şi lupte (menţinerea contactului permanent).
 Dintre deprinderile motrice de bază, mersul şi alergarea au cea
mai mare importanţă, asigurîndu-le locomoţia. De aceea, se va
insista asupra corectării mersului şi a invăţării unei corecte
alergări.
 La nevăzători mersul prezintă anumite carcateristici: tatonarea
solului, contactul solului cu toată talpa, prin alunecare, nesigur,
genunchii îndoiţi şi rigizi, paşii scurţi, trunchiul uşor inclinat
înapoi, braţele uşor intinse. Oscilaţia laterală se accentuează,
coordonarea braţelor cu mişcarea picioarelor este foarte slabă.
 Sunt semnalate cazuri în care, datorită unui mers defectuos,
articulaţiile degetelor picioarelor s-au anchilozat, iar
elasticitatea plantară s-a redus apreciabil
 Alergarea dă mari satisfacţii atunci cînd este organizată in aer
liber, pe un teren spaţios, fără obstacole, unde copii pot alerga
fără teamă. Pentru a menţine direcţia de alergare se folosesc
reglatorii, dintre care cei mai folosiţi sunt: culoarul din frînghie,
semnalele sonore la capătul pistei, etc.
 Aruncările se pot face cu mingi de cauciuc pline sau mingi de
oină, în ţinte sonore aşezate la distanţe variabile, în raport cu
vârsta elevilor. Este necesar să se ia toate măsurile de prevedere

pentru a preîntâmpina accidentele care ar putea surveni în

executarea lor.
 Jocurile şi intrecerile sub formă de ştafetă exercită influenţe
deosebite asupra elevilor nevăzători, dezvoltîndu-le
coordonarea, orientarea în spaţiu, viteza, rezistenţa, capacitatea
de generalizare, spiritul colectiv, încrederea în forţele proprii.
Datorită caracterului ludic şi agonistic, acestea sunt îndrăgite cel
mai mult de elevi.
 Pentru organizarea jocurilor cu mingea se folosesc mingi
sonore, clopoţei montaţi pe brăţări purtate de fiecare jucător
(pentru a semnala pezenţa fiecăruia dintre elevi şi a mingii),
frînghii pentru marcarea terenului, etc
 Pentru a crea elevilor prezentarea mişcării pe care trebuie să o
înveţe se folosesc următoarele metode:
 explicarea mişcării (cu referiri la elementele cu care se
aseamănă şi care sunt cunoscute de elevi);
 demonstrarea mişcării - executarea ei de către profesori cu
amplitudine şi un ritm corespunzător. Pare paradoxal dar această
metodă dă rezultate bune, reuşind să creeze elevilor
reprezentarea mişcărilor respective.
 Explicaţia este următoarea: în timpul executării mişcării se
produc vibraţii ale aerului, care sunt percepute de către elevi.
După cum se ştie, ei percep cel mai bine cu ajutorul simţului
tactil (pipăit şi percepţia vibraţiilor)
Menţionaţi 3 dintre obiectivele specifice activităţilor motrice adaptate

pentru persoanele cu deficienţă de vedere.



Alcătuiţi un program de 8-10 exerciţii fizice pentru învăţarea/

dezvoltarea deprinderii motrice „mers”, pentru o persoană cu deficienţă
de vedere.

Răspuns 5.1
Rolul vederii în practicarea exerciţiilor fizice:
- acuitatea vizuală dinamică este cea care răspunde de percepţia vitezei
de deplasare a obiectelor;
- controlul ocular sau coordonarea vizuală este răspunzătoare pentru
vederea binoculară, în jocurile sportive sau în activităţi de citit-scris;
- discriminarea vizuală – presupune recunoaşterea formelor, mărimilor,
atât a obiectelor utilizate în activităţi motrice, cât şi a celor utilizate la
activităţile din clasă;
- vederea periferică joacă un rol important în anticiparea evenimentelor;
- adâncimea percepţiei – este cea care permite aprecierea formei şi
consistenţei obiectelor, în funcţie de distanţa de la care sunt percepute;
- percepţia vizuală – formă – fond – permite focalizarea atenţiei
copilului asupra unui stimul vizual; lipsa acestei percepţii va îngreuna
execuţia actelor motrice cum ar fi prinderea mingii, lovirea mingii cu
racheta, etc.
- coordonarea oculo-segmentară (manuală şi podală) constituie de
asemenea, factor de succes în activităţile motrice; de ea depinde
precizia acţiunilor motrice, aprecierea forţei de lovire a obiectivelor
Răspuns 5.2
Obiectivele specifice activităţilor motrice adaptate pentru persoanele cu
deficienţă de vedere sunt:
- ameliorarea atitudinii posturale;
- dezvoltarea simţului tactil-kinestezic în vederea favorizării proceselor
compensatorii;
- formarea şi consolidarea autonomiei de deplasare în mediul
înconjurător;
- dezvoltarea calităţilor motrice şi psihomotrice necesare însuşirii şi
exercitării eficiente unei meserii;
- dezvoltarea încrederii în forţele proprii;
- eliminarea inhibiţiei motrice.

3. Prodea, C., (2012) – Relaţiile dintre capacitatea de
orientare în spaţiu a deficienţilor vizuali şi performanţele în
jocurile sportive, Casa Cărţii de Ştiinţi, Cluj-Napoca.
5. Sherrill, C., & Hutzler, Y. (2008), Adapted physical activity
science. In Borms, J. (Ed.) Directory of sport science (5th ed.).

54
Specificul învăţării motrice la persoanele cu deficienţe mintale/de intelect
SPECIFICUL ÎNVĂŢĂRII MOTRICE LA PERSOANELE CU

DEFICIENŢE MINTALE/DE INTELECT
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6 ............................................................................. 56

6.1 Etiologie şi clasificarea deficienţelor de intelect ...................................................... 56
6.2 Particularităţile dezvoltării motrice a deficientului de intelect. Obiective şi
indicaţii metodice privind desfăşurarea activităţilor motrice adaptate specifice
57
deficienţilor de intelect ...................................................................................................


 Însuşirea etiologiei şi a clasificării deficienţelor de intelect.
 Însuşirea obiectivelor specifice activităţii motrice adaptate pentru
deficienţii de intelect
 Însuşirea indicaţiilor metodice privind desfăşurarea activităţilor
motrice adaptate specifice deficienţilor de intelect
6.1 Etiologie şi clasificarea deficienţelor de intelect
Deficienţele mintale se exprimă prin “reducerea semnificativă a

capacităţii psihice care determină o serie de dereglări ale reacţiilor şi
mecanismelor de adaptare ale individului la condiţiile în permanentă
schimbare a mediului înconjurător…” (Gherguţ, 2000, citat de Bonchiş,
E., 2004).
Trăsătura distinctivă a deficienţei mintale este funcţionarea
intelectuală inadecvată, exprimată în dificultăţi la nivelul proceselor
gândirii, reducerea câmpului perceptiv, limbaj slab dezvoltat,
imaturitate socio-afectivă, dificultăţi în învăţare, tulburări de
comportament etc.
 Etiologia specifică deficienţei mintale

Etiologia deficinţei mintale se aseamănă în mare măsură cu cea
generală responsabilă de apariţia altor deficienţe. Literatura de
specialitate descrie numeroase clasificări, dar cea mai frecventă împarte
factorii în:
 - Endogeni;
 - Exogeni;
 - Psihosociali. (Păunescu, C., Muşu, I.,citat de Teodorescu, S.,
Bota, A., Stănescu, M., 2006)
Factorii endogeni pot fi:
 - factori genetici nespecifici ce provoacă debilitatea endogenă
subculturală sau familială;
 - factori genetici specifici ce determină apariţia sindroamelor
Turner, Down (mongolismul sau trisomia 21).
Factorii exogeni sunt:
 - factorii prenatali, ce acţionează asupra fătului în perioada
intrauterină(factori infecţioşi şi parazitari – rubeola, sifilis,
toxoplasma; factori umorali – imcompatibilitatea factorului Rh
dintre mamă şi copil; factori toxici – alcool, droguri, tutun,
intoxicaţii alimentare).
 - factorii perinatali – care acţionează în timpul naşterii:
traumatisme, hemoragii, apoxie, traumatisme obstetricale.
 - factorii postnatali – ce acţionează după naştere:
meningoencefalite, traumatisme cerebrale, intoxicaţii cu plumb.
Factorii psihosociali cuprind:
 - mediu familial nefavorabil;
 - carenţe afective şi educative;

 - condiţii socio- economice defavorabile;
 - tulburările de comportament/ devianţe comportamentale
Clasificarea deficienţelor de intelect

 Literatura de specialitate cuprinde diverse clasificări a
deficienţei mintale, în funcţie de coeficientul de inteligenţă, cea
mai răspândită fiind cea a lui Santrok, 2001, citat de Bonchiş,
E., 2004, conform căreia există:
 1. intelect de limită sau deficienţă mintală uşoară cu IQ cuprins
între 55-70;
 2. deficienţă mintală moderată include copiii cu un IQ în
limitele 40-54 şi care fac obiectul unor intervenţii educative
speciale;
 3. deficienţa mintală severă cuprinde copiii cu un IQ în limitele
25-39, parţial recuperabili, capabili să asimileze un volum
minim de cunoştinţe dar insuficiente pentru asigurarea unei
activităţi total independente, sunt “instruibili până la un anumit
punct”;
 4. deficienţa mintală profundă este forma cea mai gravă
referindu-se la o persoană incapabilă să se autoconducă cu un
IQ de sub 25. Numiţi şi “idioţi”, copiii din această categorie au
un nivel mintal inferior vârstei de 2 ani, structura psihomotrică
este rudimentară, nu comunică prin limbaj cu ceilalţi.
Enumerati factorii exogeni care suunt răspunzători de apariţia

deficienţelor mintale.
6.2 Particularităţile dezvoltării motrice a deficientului de intelect. Obiective şi

indicaţii metodice privind desfăşurarea activităţilor motrice adaptate specifice
deficienţilor de intelect
Particularităţile dezvoltării motorii la deficientul mintal

Tulburările prezente la nivelul psihomotricităţii sunt cu atât mai
marcante cu cât gradul de deficienţă este mai profund. În deficienţa
mintală uşoară se constată întârzieri la nivelul dezvoltării
componentelor psihomotricităţii, în ansamblu se poate menţiona lipsa
de viteză şi coordonare a mişcărilor, debilitate a mişcărilor. În
deficienţa mintală severă se constată o motricitate bună, dar totuşi
insuficient dezvoltată.

 Motricitatea voluntară este marcată de tremurături, mişcări

imprecise şi lipsite de fineţe. Putem întâlni aici şi alte tulburări
ale motricităii generale, de mers, echilibru, etc. Aceste tulburări
de motricitate se vor reflecta şi în dificultăţile pe care aceşti
subiecţi le au în însuşirea limbajului vorbit, scris dar şi a
deprinderilor de autoservire.
 Activitatea motorie este lipsită de coordonare şi control, fără
scop şi precizie (mişcări stereotipe, balansarea trunchiului,
ticuri, mişcări foarte lente) în cazul deficienţei mintale profunde.
Studiile efectuate până în prezent au reliefat faptul că
principalele probleme la nivelul motricităţii sunt reprezentate
de:
- dificultăţi în efectuarea şi coordonarea mişcărilor fundamentale ale
membrelor, segmentelor corpului, coordonarea oculo-motorie,
auditiv verbală;
- calităţi motrice VÎRF (viteza, îndemânarea, rezistenţa, forţa) cu un
nivel scăzut de dezvoltare fapt ce se va repercuta asupra calităţii
mişcărilor;
- dificultăţi în coordonarea activităţii motorii prin intermediul
limbajului;
- greutăţi sau imposibilitatea comunicării de atitudini, sentimente şi
emoţii prin gesturi adecvate;
- unii deficienţi sunt supraponderali, fapt care afectează
biomecanica mişcării şi echilibrul;
- prezenţa perturbărilor motorii ca urmare a alterării tonusului
muscular;
Obiectivele activităţilor motrice adaptate persoanelor cu

dizabilităţi intelectuale
Adaptarea educaţiei fizice şi sportului la particularităţile de

creştere şi dezvoltare ale copiilor cu deficienţă mintală şi asigurarea
condiţiilor educative speciale presupune conceperea unui demers
educaţional orientat către realizarea următoarelor obiective de referinţă
(G. Cârstea, 1993):
 Educarea atitudinii corporale (globale şi segmentare) corecte,
îndepărtându-se starea de instabilitate a acesteia.
 Uniformizarea stării de tonicitate a musculuturii segmentelor
corpului, pentru a se preveni sincineziile (Contracţie involuntară
a unui grup de muşchi care apare atunci când subiectul
efectuează o mişcare reflexă sau voluntară care pune în joc un
alt grup de muşchi. Ex: mișcare automată, involuntară a unui
membru paralizat al corpului cu ocazia unei mișcări voluntare a
unui membru sănătos), ticurile şi alte gesturi motrice inutile.
 Educarea coordonării actelor motrice habituale, a coordonării
simple – simetrice şi asimetrice.
 Dezvoltarea componentelor psihomotricităţii.
 Formarea corectă a deprinderilor şi priceperilor motrice de bază
şi utilitar aplicative şi a unora specifice sportului.
 Achiziţia unor componente specifice (procedee tehnice, acţiuni

tactice), dar şi competenţe generale, posibil a fi aplicate în

situaţii variate de viaţă cotidiană: igienă corporală, stimulare
cognitivă, afectivă şi socială, etc.
Indicaţii metodice privind organizarea şi conducerea

activităţilor motrice adaptate (deficienţi mintali cu retard mediu şi
uşor)
 puneţi accent pe deprinderile fundamentale de stabilitate,
locomoţie şi de manipulare;
 lucraţi fără rezerve pentru componentele fitness-ului într-o
manieră sistematică şi progresivă;
 arătaţi-demonstraţi mai mult şi explicaţi mai puţin;
 transmiteţi lent şi clar indicaţiile legate de execuţie;
 puneţi accent în execuţie doar pe 2-3 elemente;
 reduceţi indicaţiile verbale pe cât posibil;
 repetaţi demonstraţia şi refuzaţi anumite indicaţii; metoda
demonstraţiei se dovedeşte a fi mult mai eficientă decât
explicaţia;
 utilizaţi strategii de învăţare multisenzorială prin utilizarea
conducerii manuale prin mişcare;
 structuraţi atent conţinutul fiecărei lecţii;
 schimbaţi frecvent conţinutul instruirii în cadrul aceleiaşi lecţii
(de exemplu, 5 minute alergare urmate de 5 minute de leapşa,
exersare sub forma lucrului pe ateliere; circuit pentru
dezvoltarea forţei);
 impuneţi reguli simple în execuţia subiecţilor;
 utilizaţi materialele intuitive: afişe, ilustraţii, în vederea
facilitării inţelegerii acţiunilor motrice;
 numiţi întotdeauna mişcarea care se învaţă pentru ca elevii să-şi
formeze un vocabular minimal de specialitate;
 includeţi multe structuri ritmice în cadrul lecţiilor;
 asiguraţi asistenţă execuţiilor copiilor (dacă este necesar);
 lăsaţi subiecţii să repete de mai multe ori acţiunile reuşite,
asigurând astfel dezvoltarea încrederii în forţele proprii şi a
sentimentului de satisfacţie;
 întăriţi şi încurajaţi permanent răspunsurile subiecţilor, stabilind
anumite standarde de comportament, apreciind aspectele
pozitive;
 nu utilizaţi activităţi care să implice eliminarea sau izolarea
subiecţilor în exersare.
Profesorul trebuie să ţină cont în programele de exerciţii de faptul că

persoanele cu deficienţă mintală pot avea o atitudine diferită faţă de
exerciţiile fizice, şi anume:
- unele persoane doresc să participe la activităţile cu conţinut variat;
- altele, dimpotrivă, preferă schimbări puţine ale exerciţiilor,
preferând reluarea anumitor structuri motrice.
Activităţi motrice adaptate persoanelor cu deficienţă mintală

În selectarea activităţilor fizice pentru aceşti subiecţi, profesorul va

trebui să ţină seama de vârsta, severitatea deficienţei, opţiuni şi dotare

materială. Participarea persoanelor cu deficienţă mintală la activităţile
de educaţie fizică şi sport oferă acestora ocazia experimentării unor
situaţii de viaţă inedite, obţinerea unui grad sporit de autonomie,
accesul la noi activităţi culturale, ce favorizează integrarea socială.
Efectele practicării exerciţiilor fizice de către persoanele cu deficienţă
mintală pot fi grupate în trei niveluri:
 pe planul interacţiunii sociale, prin beneficiile aduse de
interacţiunea cu semenii;
 pe planul imaginii de sine, prin creşterea încrederii proprii;
 pe planul condiţiei fizice, prin ameliorarea factorilor biologici.
Astfel, persoanele cu deficienţă mintală lejeră pot înţelege noţiuni
legate de activitatea de educaţie fizică şi sport; reguli de desfăşurare a
acţiunilor motrice, sensul întrecerii, clasamentul, noţiuni legate de atac
şi apărare, dozarea efortului. Ele pot apărea în contextul relaţiilor
sociale de parteneriat, adversitate de respectare a oficialilor, arbitrului.
Ramurile sportive precum baschetul, fotbalul, hocheiul, voleiul,
dansul, reprezintă opţiuni importante ale acestor subiecţi, deşi
conceptele de strategie, joc de echipă, expresivitate, reguli, sunt mai
greu de înţeles.
În cazurile persoanelor cu deficienţă mintală moderată în funcţie de
nivelul competenţelor acestora în plan psiho-social, se pot organiza:
- activităţi sportive cu reguli adaptate, cu acordarea de recompense
în funcţie de rezultat şi performanţă;
- activităţi fizice adaptate, cu programe de exerciţii din care se
exclude noţiunea de sport, dar cu acordarea de recompense
câştigătorilor;
Pentru subiecţii cu retard mintal sever, care nu sunt integraţi în clase

obişnuite, ci în clase, şcoli sau instituţii speciale, este necesar un ajutor
(asistenţă) permanentă în realizarea conţinutului instruirii. Nivelul
mintal şi motric redus face ca activitatea acestor subiecţi să se
caracterizeze printr-o slabă interrelaţie de grup, comunicarea
realizându-se doar între profesor şi elev. Aceste premise impun ca
programele educaţionale să se centreze pe utilizarea deprinderilor
senzoriomotorii, a deprinderilor de bază, a pattern-urilor fundamentale
de mişcare şi pe dezvoltarea componentelor fitnesului propriu-zis şi
motor.
Programele senzoriomotorii stimulează simţurile copilului în
vederea dezvoltării canalelor senzoriale care facilitează recepţionarea
informaţiilor din mediu.
Pentru copiii mici, aceste programe vor viza însuşirea progresivă a
poziţiilor de postură corectă, târâre, apucare-eliberare de obiecte şi de
menţinere a poziţiilor aşezat şi stând. Mulţi dintre subiecţii cu limitări
severe nu învaţă să meargă mai devreme de 9 ani iar unii nu reuşesc
niciodată. Prin urmare, chiar şi cele mai rudimentare mişcări trebuie
învăţate cu răbdare.
Afecţiunile persoanelor cu deficienţă mintală severă determină
manifestarea unor polihandicapuri care în contextul activităţilor fizice
adaptate pot fi abordate prin sarcini motrice simple, individuale sau

colective (mers sub formă de plimbări în aer liber) sau prin participare
la întreceri sportive (integrare fizică, ca spectator), aceste persoane fiind
sensibile la practici sociale de acest gen care reunesc un număr mare de
persoane. Scopul participării lor vizează acceptarea socială de către
persoanele normale.
Din categoria deficienţilor mintali fac parte şi copii care prezintă
sindromul Down, cea mai reprezentativă afecţiune genetică asociată
retardului mintal. Din cele peste 80 caracteristici clinice asociate
sindromului Down, atenţie deosebită se va acorda caracteristicilor fizice
şi motrice ale acestor subiecţi.
Din punct de vedere al conceperii de programe de activităţi fizice
adaptate pentru subiecţii cu sindrom Down (care vor avea avizul
medical) accentul va fi pus pe reducerea deficienţelor posturale şi
ortopedice, cum ar fi: lordoza, cifoza, instabilitatea atlanto-axială (la
nivelul joncţiunii craniu-vertebră cervicală), picior plat şi în pronaţie,
luxaţii congenitale de şold.
Toate exerciţiile utilizate vor viza cerşterea tonusului muscular şi
reducerea hipermobilităţii articulare, ca bază a reducerii deficienţelor
posturale.
 Activităţi destinate îmbunătăţirii nivelului fitness-ului.
În educaţia fizică adaptată, obiectivele se stabilesc începând cu

atingerea unui nivel de fitness necesar executării deprinderilor motrice
de bază şi utilitar aplicative ( menţinerea poziţiei stănd, târâre,
deplasare spre o ţintă, etc) până la fitnessul necesar execuţiei unor
deprinderi specifice (ramurilor de sport, activităţilor recreaţionale sau
profesionale).
Prin urmare programele de fitness vor fi strict personalizate. În
acest context, J. Winnick (1995) recomandă stabilirea:
 obiectivului prioritar pentru fiecare subiect;
 componentelor fitness-ului asupra cărora se va exercita influenţa
exersării;
 segmentelor corporale care vor fi antrenate;
 testelor utilizate pentru a evalua nivelul fitness-ului şi, eventual,
a standardelor de performanţă.
Principalele mijloace care pot fi utilizate în dezvoltarea
componentelor fitness-ului sunt:
- pentru mobilitate: (obiectivul principal vizează îmbunătăţirea
funcţională a mişcărilor). Exerciţiile se execută din diferite poziţii
(aşezat, stând, pe genunchi, culcat), vor pregăti subiectul pentru eforturi
susţinute şi vor angrena atât trenul inferior, cât şi cel superior.
- pentru forţă. În condiţiile în care inervaţia musculară este intactă şi nu
există alte patologii, lucrul pentru forţă se poate desfăşura, în principiu
fără restricţii. Profesorul va avea grijă să lucreze echilibrat atât muşchii
antagonişti cât şi pe cei agonişti, cu accent pe dezvoltarea muşchilor
extensori, abductori şi supinatori.
- pentru rezistenţă cardiovasculară şi compoziţie corporală activităţile
recomandate sunt oarecum similare datorită efectelor care se exercită în
ambele zone. Obiectivele pot fi atinse dacă se utilizează un program

aerob, continuu, de alergare înot, ciclism, în general activităţi care

angrenează în mişcare întregul corp, fapt care favorizează consumuri
calorice superioare şi îmbunătăţirea funcţiei cardiorespiratorii.
Activităţile pot fi: plimbare sau urcat pe munte, mers pe bicicleta
staţionară sau nestaţionară, jogging, mers pe stepper sau pe covor
rulant, inot pe distanţe lungi, ski fond, dans aerobic, etc.
Jocuri de mişcare şi jocuri sportive.
Jocurile de echipă sunt la fel de populare şi în rândul persoanelor cu
nevoi speciale, care regăsesc în cadrul acestora un mediu favorabil de
implicare motrică, afectivă, cognitivă. Pentru deficienţii mintali severi
se recomandă ca jocurile sportive să se desfăşoare pe terenuri cu
dimensiuni reduse şi reguli simplificate, deoarece capacitatea de
concentrare şi prelucrare a informaţiilor limitată impiedică învăţarea şi
utilizarea unor strategii de joc care implică secvenţializarea mai multor
acţiuni motrice dependente de mai mulţi factori.
În condiţii de retard uşor subiecţii pot practica jocuri precum baschet,
volei, fotbal.
Menţionaţi 4 indicaţii metodice pentru desfăşurarea activităţilor

motrice adaptate specifice deficienţilor de intelect


Alcătuiţi un program de 8-10 exerciţii fizice pentru recuperarea unei

deficienţe posturale (cifoză, lordoză, scolioză, luxaţie de şold, picior
plat etc.) la un subiect cu sindrom Down.

Răspuns 6.1
Factorii exogeni care sunt răspunzători de apariţie deficienţelor
mentale:
- factorii prenatali, ce acţionează asupra fătului în perioada
intrauterină(factori infecţioşi şi parazitari – rubeola, sifilis,
toxoplasma; factori umorali – imcompatibilitatea factorului Rh
dintre mamă şi copil; factori toxici – alcool, droguri, tutun,
intoxicaţii alimentare).
- factorii perinatali – care acţionează în timpul naşterii:
traumatisme, hemoragii, apoxie, traumatisme obstetricale.
- factorii postnatali – ce acţionează după naştere:
meningoencefalite, traumatisme cerebrale, intoxicaţii cu plumb.
Răspuns 6.2
Indicaţii metodice privind organizarea şi conducerea activităţilor
motrice adaptate:
 puneţi accent pe deprinderile fundamentale de stabilitate,
locomoţie şi de manipulare;
 lucraţi fără rezerve pentru componentele fitness-ului într-o
manieră sistematică şi progresivă;
 arătaţi-demonstraţi mai mult şi explicaţi mai puţin;
 transmiteţi lent şi clar indicaţiile legate de execuţie;
 puneţi accent în execuţie doar pe 2-3 elemente;
 reduceţi indicaţiile verbale pe cât posibil;
 repetaţi demonstraţia şi refuzaţi anumite indicaţii; metoda
demonstraţiei se dovedeşte a fi mult mai eficientă decât
explicaţia;
 utilizaţi strategii de învăţare multisenzorială prin utilizarea
conducerii manuale prin mişcare;
 structuraţi atent conţinutul fiecărei lecţii;
 schimbaţi frecvent conţinutul instruirii în cadrul aceleiaşi lecţii
(de exemplu, 5 minute alergare urmate de 5 minute de leapşa,
exersare sub forma lucrului pe ateliere; circuit pentru
dezvoltarea forţei);
 impuneţi reguli simple în execuţia subiecţilor;
 utilizaţi materialele intuitive: afişe, ilustraţii, în vederea
facilitării inţelegerii acţiunilor motrice;
 numiţi întotdeauna mişcarea care se învaţă pentru ca elevii să-şi
formeze un vocabular minimal de specialitate;
 includeţi multe structuri ritmice în cadrul lecţiilor;
 asiguraţi asistenţă execuţiilor copiilor (dacă este necesar);
 lăsaţi subiecţii să repete de mai multe ori acţiunile reuşite,
asigurând astfel dezvoltarea încrederii în forţele proprii şi a
sentimentului de satisfacţie;
 întăriţi şi încurajaţi permanent răspunsurile subiecţilor, stabilind
anumite standarde de comportament, apreciind aspectele
pozitive;

 nu utilizaţi activităţi care să implice eliminarea sau izolarea

subiecţilor în exersare.

2. Gidu, D.V., (2020), Teoria antrenamentului sportiv adaptat –
Note de curs, Constanţa.
5. Năstase, D.V., (2003), Competiția în sporturile adaptate, Revista
Ştiința Sportului.
7. Radu, G., (1999), Psihopedagogia dezvoltării şcolarilor cu
handicap, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. Soare, D., (2004), Posibilități de îmbunătățire a pregătirii
elevului deficient mintal pentru muncă şi viața prin activitățile
de educație fizică şi sport, Revista Ştiinţa Sportului
9. Teodorescu, S., Bota, A., Stănescu, M., (2003) Educaţie fizică şi
sport adaptat pentru persoane cu deficienţe senzoriale, mintale şi
defavorizate social, Bucureşti.

65
Educaţie fizică şi sport adaptat pentru persoane cu afecţiuni motorii (fizice)
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 7
EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ADAPTAT PENTRU

PERSOANE CU AFECŢIUNI MOTORII (FIZICE)
Cuprins Pagina

7.1 Particularităţile deficienţei neuro-locomotorii în sportul adaptat …………………. 67
7.2 Obiectivele recuperării şi indicaţii metodice în diferite tipuri de deficienţe neuro- 68
locomtorii .......................................................................................................................

 Însuşirea particularităţilor deficienţei neuro-locomotorii în sportul

adaptat
 Însuşirea obiectivelor şi indicaţiilor metodice în diferite tipuri de
deficienţe neuro-locomtorii
7.1 Particularităţile deficienţei neuro-locomotorii în sportul adaptat
Disfuncţiile motorii, alături de cele senzoriale şi cardiovasculare, fac

parte din clasa deficienţelor fizice.
Deficienţele motorii sau fizice apar în momentul în care structurile
sistemului nervos şi cele ale aparatului locomotor sunt modificate ca
formă, organizare şi funcţie. Aceste deficienţe pot fi determinate de
afecţiuni neurologice sau de cele ale sistemului locomotor, cu
menţiunea că delimitarea este pur didactică; în realitate, este dificil să
se stabileasca graniţa dintre nivelul neurologic şi cel locomotor.
În afectiunile neurologice (dupa J.B. Piera, 1987) sunt incluse:
 infirmitatea motorie cerebrală - IMC - (paralizia cerebrală)
 traumatismele şi accidentele vasculare cerebrale
 scleroza multiplă
 afecţiunile neurologice periferice (ataxia Friedreich)
 sechelele de poliomielită
 epilepsia
 heredo-degenerescenţele spinocerebeloase
 miastenia
În afecţiunile osteoarticulare întâlnim:

 artrozele
 deviaţiile posturale (scolioze, cifoze, lordoze etc.)
 fragilitatea osoasa
În afecţiunile musculare sunt cuprinse:

 distrofiile musculare
 miopatiile.
Acestora li se adaugă amputaţiile membrelor superioare sau ale

membrelor inferioare.
Definiţi deficienţa fizică şi enumeraţi deficienţele osteo-articulare.

7.2 Obiectivele recuperării şi indicaţii metodice în diferite tipuri de deficienţe neuro-

locomtorii
Accidentele vasculare
Definiţie: sunt afecţiuni tisulare cerebrale cauzate de circulaţia
deficitară de la acest nivel şi care pot determina modificări ale
proceselor cognitive, abilităţile motrice, capacitatea de comunicare,
starea de conştienţă.
Accidentele cerebrale pot determina paralizia părţii drepte sau stângi a
corpului, aceasta fiind localizată la nivelul unui membru (monoplegia)
sau a unei jumătăţi de corp (hemiplegia).
Programele de activităţi motrice în cazul acestor afecţiuni vor urmări:
 Îmbunătăţirea tonusului muscular, a forţei, a coordonării şi
echilibrului
Indicaţii metodice:
 individualizarea programelor;
 bună pregătire a organismului pentru efort;
 revenirea treptată postefort;
 aparatele specifice sălii de forţă vor uşura creşterea progresivă a
încărcăturii;
 subiecţii sedentari vor fi angrenaţi treptat în exerciţii de tip
aerob, cum ar fi gimnastica aerobică cu impact scăzut (atât
pentru cei ce pot adopta poziţia de ortostatism cât şi cei din
scaunul cu rotile).
Hemiplegicii necesita programe recuperatorii complexe. Pe baza

evaluarii funcţionale, se apreciază că aceştia pot fi încadraţi în trei
stadii: iniţial, mediu şi avansat (T. Sbenghe, 1999).
Stadiul iniţial debutează în momentul accidentului vascular şi durează
cateva zile sau chiar cateva saptămâni.
Obiectivele recuperării vizează:
 ameliorarea funcţiilor vitale (respiratie, deglutitie),
conştientizarea schemei corporale;
 ameliorarea controlului asupra trunchiului;
 menţinerea mobilităţii scapulei, umărului, cotului, pumnului,
mâinii, gleznei;
 normalizarea tonusului;
 ameliorarea capacităţii funcţionale.
Stadiul mediu (de spasticitate) este stadiul în care, de multe ori, se
opreşte procesul de redresare spontană, iar pacienţii se îndreaptă spre
serviciile de recuperare.
 promovarea activitatii antagoniştilor prin inhibarea musculaturii
spastice (agoniste);
 promovarea unor scheme complexe de mişcare;
 promovarea controlului musculaturii proximale;
 îmbunatăţirea controlului motor al articulaţiilor intermediare
(cot, genunchi).

Stadiul avansat (de recuperare) are drept caracteristici:

 apropierea tonusului muscular de cel normal prin reducerea
hipertoniei;
 refacerea reflexelor;
 eliminarea dificultatilor in controlul motor al segmentelor
distale, dar şi în ceea ce priveşte viteza de execuţie a mişcarilor.
Obiectivele recuperării prin mişcare sunt:
 redobandirea posibilităţii de a executa deprinderile motrice de
bază (mersul) şi de a utiliza mâna în activităţile zilnice uzuale;
 ameliorarea controlului muscular excentric;
 ameliorarea vitezei mişcarilor;
 ameliorarea automatismului mişcărilor.
Spasticitatea - rezultă din afectarea ariilor motorii şi se caracterizează

atât prin hipertonie musculară (în special a muşchilor flexori şi rotatori
interni ai membrului inferior, care determină contracturi şi deformaţii
osoase), cât şi prin controlul voluntar limitat al mişcărilor. Spasticitatea
îi afectează pe aproximativ 60% dintre subiecţii cu paralizie cerebrală.
Afecţiunea este însoţită de un reflex de întindere exagerat, de aceea
braţele şi membrele inferioare se contractă rapid în momentul întinderii
pasive, ceea ce conduce la imposibilitatea de a realiza mişcari precise
(în sensul ca mişcarile sunt lipsite de acurateţe, sunt "smucite").
Articulaţia pumnului fiind în hiperflexie, mâna va fi crispată, cu
degetele "în gheară".
La nivelul membrului inferior se înregistrează flexia coapsei şi tragerea
genunchiului spre linia mediană a corpului, dar şi flexia articulaţiei
genunchiului prin contractura bicepşilor femurali. Muşchii soleus şi
gastrocnemian sunt hipertonici, iar tendonul lui Ahile este scurtat, ceea
ce determină o flexie plantară exagerată.
Din cauza contracţiei musculare exagerate şi a limitării mişcării în
articulaţii, spasticii realizează cu dificultate deprinderile de bază (mers,
alergare, saritură, aruncare).
Forţa izometrică poate fi superioară forţei concentrice, deoarece
subiecţii pot utiliza reflexele de întindere exagerată pentru a facilita
forţa izometrică sau excentrică (de exemplu, utilizarea spasmelor
extensorilor extremităţii membrului inferior pentru a uşura menţinerea
în poziţia stând sau trecerea prin aceasta poziţie pentru aşezarea
în/ridicarea din scaunul cu rotile). Contracţiile concentrice sunt relativ
slabe, căci reflexul de întindere nu poate facilita scurtarea fibrelor
musculare.
Viteza şi amplitudinea mişcării active sunt limitate, din cauza
contracţiei simultane a muşchilor cu acţiune antagonistă, fapt care
defavorizează execuţia mişcărilor voluntare.
Atetoza - este o afecţiune a ganglionilor bazali care trimit în exces

impulsuri motorii muşchilor, ceea ce conduce la apariţia unor mişcări
involuntare, necoordonate. 25% dintre subiecţii cu IMC suferă de
atetoză.
Tonusul muscular variază de la hiper- la hipotonicitate, aceste fluctuaţii
afectează musculatura care asigura controlul capului, gâtului,

membrelor şi trunchiului. Atetoza determină grimase faciale, dificultăţi

în a mînca, a bea şi a vorbi, dar poate produce şi alte disfuncţii
senzoriale. Lipsa controlului la nivelul extremităţii cefalice face dificilă
urmarirea obiectelor în mişcare şi reacţia la mişcările rapide ale
celorlalţi. Prin urmare, subiecţii atetozici nu sunt capabili să arunce o
minge la ţintă sau să lovească o minge aflată în mişcare.
Ataxia - rezultă din afectarea cerebelului, care răspunde de coordonarea

musculară şi de pastrarea echilibrului. Prezentă în 10% dintre cazurile
de IMC, ataxia se concretizează într-o hipotonie musculară excesivă.
Diagnosticarea se realizeaza în momentul în care copilul începe să
meargă: acesta are un echilibru instabil şi manifestă o lipsa a
coordonării braţ-picior.
Formele ataxiei pot varia de la mişcări neîndemânatice la căderi
frecvente în timpul mersului, ceea ce explică faptul ca subiecţii au
dificultăţi în executarea deprinderilor motrice de bază, cum ar fi
alergarea sau diferite tipuri de sărituri.
Tremorul - este o afecţiune a ganglionilor bazali, caracterizată prin

mişcări ritmice involuntare ale unui segment sau ale întregului corp.
Frecvenţa afecţiunii este redusă (2% dintre cei cu IMC).
Există două tipuri de tremor: intenţional (când subiectul se angajează în
mişcări voluntare) şi neintenţional (in care tremorul este prezent
continuu - mai puţin la copii).
Rigiditatea - este o afecţiune difuză a structurilor cerebrale ce se

caracterizează prin crisparea segmentelor corpului şi prin absenţa
reflexului de întindere. Aceasta se asociază de multe ori cu retardul
mintal sever.
Specialiştii în kinetoterapie şi educaţie fizică adaptată vor pune accent
pe dezvoltarea controlului muscular voluntar, stimularea relaxării
musculare (metoda Jacobson, metoda imaginativă) şi ameliorarea
deprinderilor motrice funcţionale. În acest sens activităţile selectate vor
fi direcţionate spre lucrul activ voluntar al deficientului în realizarea
acţiunilor de mers, prindere/prehensiune, aruncare etc.
Traumatismele cerebrale
Definiţie: Acestea reprezintă o afecţiune care produce o diminuare sau
o alterare a stării de conştienţă, ceea ce determină disfuncţii la nivel
cognitiv, fizic, social, comportamental şi emoţional. Subiecţii cu
traumatisme cerebrale sunt o categorie aparte deoarece aceştia aveau
performanţe motrice şi de învăţare normale până în momentul
dobândirii incapacităţii.
Indicaţii metodice
 copiii traumatici să fie asistaţi în ideea de a ţine pasul cu colegii
şi a nu se simţi frustraţi;
 asigurarea pauzelor suficient de lungi, mai ales după terminarea
orelor;
 prezentarea materialelor intuitive într-o maniera clară, lentă şi
repetitivă;

 nu trebuie sancţionată lipsa de atenţie a copilului;

 metodele de instruire se vor axa pe exersarea analitică.
Epilepsia
Epilepsia este un sindrom cerebral caracterizat prin apariţia unor crize,
accese de tip motor, senzitiv, vegetativ sau psihic, precedate de
pierderea cunoştinţei. Episoadele paroxistice sunt determinate de
existenţa unor dezechilibre biochimice la nivel cerebral care produc
unele “arderi” în transmiterea nervoasă. Spre deosebire de alte
afecţiuni, epilepsia este o manifestare pasageră a condiţiei individului,
prin urmare activităţile fizice vor îmbrăca următoarele faze (Cowart,
V.S., 1986, citat de Teodorescu, S., Bota, A.2007):
 - în prima fază vor fi exersate activităţile relativ pasive cum ar fi
golf, popice, bowling etc.
 - în faza următoare se vor promova activităţi mai solicitante cu
excepţia sporturilor de contact.
 - practicarea oricărui gen de activitate motrică, inclusiv sporturi
de contact ce vor fi atent supravegheate.
Indicaţii metodice:
 încurajarea copiilor de a participa la lecţiile de educaţie fizică,
cu precauţiile de rigoare din partea profesorului;
 profesorul va coopera cu medicul curant în selectarea
programului de lucru, ţinând cont de restricţiile medicale;
 elevii epileptici vor fi trataţi fără diferenţiere;
 programele vor fi axate pe activităţi de grup;
 se va evita cât se poate lucrul cu încărcături, gimnastica
acrobatică, căţărarea pe frânghie;
 în activităţile acvatice copilul epileptic va înota alături de un
coleg ce cunoaşte procedura de salvare;
 se recomandă activităţile ritmice, de tipul dansului, a gimnasticii
aerobice.
 în cazul apariţiei crizei profesorul va acorda ajutorul necesar,
solicitând din partea colegilor un comportament tolerant.
Afecţiunile osteoarticulare
Artrita reumatoidă constă în inflamarea articulaţiilor şi în reducerea
amplitudinii mişcărilor, asociată în unele cazuri cu contracturi şi atrofii
musculare.
Activităţile de educaţie fizică se vor desfăşura în perioada de remisiune
şi se vor utiliza exerciţii dinamice, de mobilizare a segmentelor, de
îmbunătăţire a forţei şi anduranţei locale cu scopul de a evita apariţia
atrofiei musculare.
Se recomandă utilizarea metodei repetărilor, procedeul izometriei cu
accent pe dezvoltarea musculaturii mâinii (care se foloseşte aproape în
toate acţiunile). În acest sens se vor uzita elemente de manipulare a
obiectelor, mingi mici, jocuri lego iar la cei cu limitări severe se vor
evita mişcările bruşte şi contactul cu suprafeţe dure (baschet, tenis,
volei).

Deviaţiile posturale (scolioze, cifoze, lordoze etc.)

Scolioza
Scolioza este o deformație tridimensională a coloanei vertebrale,
caracterizată prin încurbarea coloanei vertebrale în plan frontal, rotația
vertebrelor în plan orizontal și gibozitate costală în plan sagital
(deformări ale toracelui, abdomenuului sau ale zonelor paravertebrale).
Obiective :
- Tonifierea musculaturii abdominale şi paravertebrale
- Creşterea flexibilităţii coloanei vertebrale
- Exercitarea componentei neuropsihice, constând în ștergerea
reflexului greșit de postură și formare unui reflex nou, corect și stabil.
Menținerea poziției corecte trebuie să se automatizeze pentru a
fi păstrat nu numai în timpul efectuării programului kinetic;
- Exercitarea componenetei musculare constând în tonifierea
musculaturii pravertebrale în condiții de scurtare de partea convexității
deviației coloanei vertebrale și în condiții de alungire a musculaturii de
partea concavității curburii;
- Prevenirea sau corectarea deficiențelor din regiunile învecinate,
centura scapulară, centura pelviană, torace;
- Reducerea gibozității costale prin mobilizarea coloanei vertebrale și
derotarea coruprilor vertebrale;
- Dezvoltarea mobilității cutiei toracice în scopul prevenirii sau tratării
tulburărilor respiratorii.
Mijloace de recuperare folosite:
A. Exercițiile statice, constând în poziționări în poziții fundamentale
sau derivate, simetrice sau asimetrice. Menținerea acestor poziții
asigură atât executarea corectă a exercițiilor dinamice cât și prin
izometrie şi tonifierea musculaturii hipotone.
B. Exercițiile dinamice constau din efectuarea de mișcări de trunchi,
cap și gât, membre superioare și inferioare, exerciții de respirație,
exerciții aplicative, exerciții cu obiecte portative sau aparate fixe,
exerciții de relaxare și autocontrol.
1. Exercițiile de trunchi pot fi efectuate simetric sau asimetric. În
scoliozele cu două curburi exercițiile se execută separat pentru regiunea
inferioară a trunchiului, blocând centura scapulară sau pentru regiunea
superioară a trunchiului blocând centura pelviană.
2. Exercițiile de cap și gât pot fi simetrice sau asimetrice, având rolul
de a preveni apariția la acest nivela unor deficiențe secundare.
3. Exercițiile cu membrele superioare au ca scop redresarea
deficiențelor atât la nivelul umerilor și omoplaților cât și acțiunea
indirectă asupra coloanei vertebrale.
4. Exercițiile cu membrele inferioare au ca scop recuperarea deficienței
din regiunea lombară și redresarea bazinului.
5. Exercițiile de respirație se efectuează atât pentru corectarea scoliozei
la nivel dorsal și a gibozității costale, cât și pentru corectarea
tulburărilor respiratorii, care frecvent însoțesc scolioza. Exercițiile de

respirație urmăresc redresarea activă a cutiei toracice și tonifierea
musculaturii abdominale.
6. Exercițiile aplicative constau în exerciții de târâre, echilibru,
suspensie și mers. Exercițiile de târâre au ca scop creșterea mobilității
coloanei vertebrale și tonifierea musculaturii spatelui. Exercițiile de
echilibru se efectuează pentru solicitarea simetrică a mușchilor
antagoniști. Exercițiile de suspensiune se execută numai în cazul când
nu există tulburări respiratorii. Aceste exerciții pot fi efectuate numai pe
coloana cervicală sau pe toată coloana vertebrală. Suspensiunile au rol
în redresarea curburilor laterale ale coloanei vertebrale.
7. Exercițiile cu obiecte portative au rolul de a îngreuna mișcările. Cele
mai folosite obiecte sunt bastoanele, mingile medicinale și măciucile.
8. Exercițiile la aparate fixe, au avantajul că pot localiza mai exact
mișcările. Se folosesc: cușca Rocher, scara fixă, diverse montaje de
forță.
9. Exercițiile de relaxare au scopul de a micșora tonusul musculaturii
paravertebrale, în special de partea concavității curburii.
10. Exerciții de autocontrol sau redresare coluntară a poziției corpului.
Exercițiile se efectuează în fața oglinzii pentru a conștientiza și menține
ulterior, poziția corectă.
Cifoza
Deviaţie sau deformare a coloanei verterale în plan anteroposterior
(sagital), având convexitatea curburii orientată posterior.
Obiective:
- tonifierea, în condiţii de scurtare, a musculaturii paravertebrale.
- tonifierea, în condiţii de alungire, a musculaturii abdominale şi
toracice.
- corectarea deficiențelor secundare care au apărut în regiunile
învecinate: cap și gât înclinat anterior, umeri proiectați anterior, bazin
retroversat, genunchi în semiflexie.
- stingerea reflexului greșit de atitudine la nivelul trunchiului și
regiunilor învecinate și formarea unui reflex nou, corect și stabil
Mijloacele de recuperare folosite se împart în două mari categorii:
1. Exerciții statice constând în poziționări ale corpului în poziții
corective sau hipercorective. Pozițiile fundamentale și cele derivate stau
la baza acestor exerciții statice.
2. Exerciții dinamice constând în exerciții active libere sau cu
rezistență, care se adresează atât trunchiului cât și regiunilor învecinate
(cap și gât, membre superioare și membre inferioare). De asemenea se
recomandă exerciții de respirație, exerciții aplicative (mers și
suspensiune), exerciții la aparate fixe, exerciții cu obiecte portative și
exerciții de autocontrol.

Lordoza
Deviaţie sau deformare a coloanei vertebrale în plan sagital (antero-
posterior), cu convexitatea anterior, care constă fie în exagerarea
curburilor fiziologice lombare, fie în apariţia unei curburi într-o altă
regiune.
Obiective:
- tonifierea (scurtarea) musculaturii abdominale,
- decontractarea musculaturii lombo-sacrate,
- asuplizarea coloanei vertebrale lombare prin tonificarea în condiții de
scurtate a musculaturii peretelui anterolateral al abdomenului și în
condiții de lungire a musculaturii lombosacrale.
- redresarea poziției bazinului
- corectarea deficiențelor de la nivelul trunchiului și membrelor
inferioare pentru obținerea uneiatitudini corecte și stabile.
- prevenirea sau corectarea cifozei ce poate apare comepnsator în
regiunea dorsală.
- reeducarea reflexului corect de postură.
Mijloace de recuperare:
Exercițiile statice constând în menținerea unor poziții corective și
hipercorective ale coloanei lombare, bazinului, membrelor inferioare.
Exercițiile dinamice se adresează tuturor regiunilor (cap, gât, membre
superioare, trunchi, membre inferioare).
Se folosesc și exerciții aplicative (mers, târâre, suspensie, echilibru).
De asemenea se pot folosi exercițiile de respirație și exercițiile de
redresare (de autocont rol).
Ortopedic se folosesc corsetele.
Afecţiunile musculoscheletice
Distrofia musculară reprezintă “un grup de afecţiuni
musculoarticulare ereditare caracterizate printr-o slăbiciune difuză şi
progresivă în diferite grupe musculare” (B.A. Frazer şi colab. 1990
citaţi de S. Teodorescu, A. Bota, 2007)
Mijloacele educaţiei fizice pot încetini evoluţia bolii mai ales când sunt
aplicate în stadiul incipient al afecţiunii.
Astfel se recomandă:
 exerciţiile pentru forţă şi rezistenţă să fie programate sistematic;
 se va lucra pentru dezvoltarea forţei extremităţii inferioare a
piciorului, coapsei, articulaţiei coxo-femurale şi abdomenului;
 pentru cei cu atrofia muşchilor respiratori se vor efectua
exerciţii de respiraţie activă;
 se pot realiza şi exerciţii în mediul acvatic, utilizându-se
rezistenţa apei;
 pot fi introduse în programe şi mijloace din gimnastica aerobică,
mai ales pentru subiecţii obezi, precum şi paşi de dans sau legări
de elemente specifice dansului (lucru valabil şi în cazul
subiecţilor imobilizaţi în scaunul cu rotile – braţe şi trenul
superior).

Precizaţi obiectivele urmărite în lucrul cu persoanele hemiplegice, pe

fiecare stadiu în parte.


Alcătuiţi un program de 8-10 exerciţii fizice pentru o persoană hemiplegică.

Stadiul - la alegere.


Răspuns 7.1
Deficienţele motorii sau fizice apar în momentul în care structurile
sistemului nervos şi cele ale aparatului locomotor sunt modificate ca
formă, organizare şi funcţie.
În afecţiunile osteoarticulare întâlnim:
 artrozele
 deviaţiile posturale (scolioze, cifoze, lordoze etc.)
 fragilitatea osoasa
Răspuns 7.2
Stadiul iniţial debutează în momentul accidentului vascular şi durează
cateva zile sau chiar cateva saptămâni.
 ameliorarea funcţiilor vitale (respiratie, deglutitie),
conştientizarea schemei corporale;
 ameliorarea controlului asupra trunchiului;
 menţinerea mobilităţii scapulei, umărului, cotului, pumnului,
mâinii, gleznei;
 normalizarea tonusului;
 ameliorarea capacităţii funcţionale.
Stadiul mediu (de spasticitate) este stadiul în care, de multe ori, se
opreşte procesul de redresare spontană, iar pacienţii se îndreaptă spre
serviciile de recuperare.
 promovarea activitatii antagoniştilor prin inhibarea musculaturii
spastice (agoniste);
 promovarea unor scheme complexe de mişcare;
 promovarea controlului musculaturii proximale;
 îmbunatăţirea controlului motor al articulaţiilor intermediare
(cot, genunchi).
 Stadiul avansat (de recuperare) are drept obiective ale
recuperării următoarele:
 redobandirea posibilităţii de a executa deprinderile motrice de
bază (mersul) şi de a utiliza mâna în activităţile zilnice uzuale;
 ameliorarea controlului muscular excentric;
 ameliorarea vitezei mişcarilor;
 ameliorarea automatismului mişcărilor.
4. Năstase, D.V., (2003), Competiția în sporturile adaptate, Revista
Ştiința Sportului.

77

Activitati Motrice Adaptate

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Activitati Motrice Adaptate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Activităţi motrice adaptate – delimitări conceptuale.

Unitate de învăţare Nr. 1

ACTIVITĂŢI MOTRICE ADAPTATE – DELIMITĂRI

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1.............................................................................. 6

Activități motrice adaptate 5

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 Însuşirea noţiunilor specifice activităţilor motrice adaptate

1.1. Actul, acţiunea şi activitatea motrică

Sportul adaptat constinuie o ramură a sportului care utlizează

 crearea unor situaţii de învăţare stimulative;

Motricitatea reuneşte totalitatea actelor motrice efectuate pentru

Elementele de structură ale motricităţii sunt:

 Actul motric reprezintă elementul de bază al oricărei mişcări,

 Acţiunea motrică este constituită dintr-un sistem de acte motrice

 Activitatea motrică reprezintă nivelul ierarhic superior şi

 Se poate concluziona faptul că activitatea motrică este un proces

 Adaptat conform DEX desemnează “ceva care a fost

 Activităţi motrice adaptate

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Activitatea motrică reprezintă ....

Răspunsul la test se găseşte la pagina 7

Deficienţa - reprezintă “pierderea sau perturbarea cu caracter

Infirmitatea – corespunde unor alterări structurale şi funcţionale, în

Unii specialişti consideră termenii infirmitate şi deficienţă ca fiind

Incapacitatea se defineşte ca:

- “pierderea, diminuarea totală sau parţială a posibilităţilor fizice,

Handicapul se defineşte ca:

- “rezumă consecinţele deficienţei şi ale incapacităţii determinând

Infirmitatea este prezentată ca fiind .....

Răspunsul la test se găseşte la pagina 8

1. motorii, determinate de boli ale sistemului locomotor şi nervos:

2. senzoriale, care se referă cu precădere la deficienţele

3. deficienţe morfo-funcţionale la nivelul organelor interne, unde

4. psihice, care pot fi de două tipuri:

L.D. Housner (2000) scoate în evidenţă următoarea tipologie:

Jean-Pierre Deschamps şi Michel Manciauz au elaborat o clasificare

Care sunt cele patru tipuri de deficienţe descrise de literatuura de

Răspunsul se găseşte la pagina 9.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Prezentaţi cauzele şi caracteristicile unui polihandicap.

Activități motrice adaptate 11

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

1. Cucui, I., A., (2016) Activități sportive adaptate, Editura Bibliotheca,

Unitate de învăţare Nr. 2

EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL ADAPTAT – ACTIVITĂŢI

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2.............................................................................. 15

Activităţi motrice adaptate 14

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 2 sunt:

2.1 Educaţia fizică şi sportul adaptat – activităţi motrice formative

Educaţia fizică şi sportul adaptat – activităţi motrice formative

Activitatea fizică adaptată (APA) este o ramură profesională a

Sportul adaptat poate fi practicat sub forma:

In sportul adaptat, in functie de obiectivele care se doresc a fi

Din punct de vedere al activitatilor fizice, aceste grupuri sunt unite

Activităţi motrice adaptate 16

1. Activităţi sportive care nu se deosebesc ca structură, reguli,

Se disting trei direcții ale conceptului de sport adaptat:

1. sportul terapie – este utilizat ca mijloc complementar tehnicilor

2. sportul adaptat de performanţă se concretizează prin