Bazele generale ale metodicii schiului

Metodica schiului trebuie sa-si construiasca demersul pegagogic-instructiv, pornind de la

caracteristicile acestei activitati care, in sinteza, sunt urmatoarele:
- se desfasoara in aer liber, in mijlocul naturii;
- se practica intr-un cadru aparte: muntele, cu factorii lui de mediu particular (frigul, mari
diferente de temperaturi, schimbari rapide de timp si de vizibilitate);
- se practica pe un element pution obisnuit, zapada, care permite deplasarea in alunecare. In
aceste conditii, schiurile devin instrumente de alunecare, reprezentand mijlocul de exprimare a
relatiei fizice a individului
- se practica pe un teren particular a carei caracteristica principala este panta, notiunile de
panta si de alunecare incluzand notiunile de viteza si echilibru, cu toate reactiile ce decurg de aici,
inclusiv cele de teama si de euforie... (uitat in carte)

Echilibrul in alunecare (elementul psihomotor fundamental al schiului).

Se bazeaza pe o tehnica specifica “construita”, caracterizata prin:
1. actiuni motrice complexe (sisteme de miscare complexe, ciclice si aciclice);
2. intotdeauna gesturile motrice vizeaza: un obiectiv constient programat (executia unui
procedeu impus de situatia data: franare, accelerare, schimbarea directiei, ocolire).

Principalii factori care favorizeaza invatarea schiului

1. Calitatea materialului si a echipamentului de schi: alegerea si intretinerea

corespunzatoare
Notiunea “a schia”, reprezinta raportul fizic dintre individ si natura prin intermediul
instrumentului de alunecare “schiurile” si elementul natural “zapada”.
Cunoasterea materialului vin in sprijinul fundamentarii stiintifice a procesului de instruire.
Deplasarea schiurilor pe zapada determina un anumit comportament al schiorului (informatii
despre teren, zapada, starea de echilibru, presiuni asupra schiurilor, bocancilor schiorului, presiuni
care vor determina raspunsurile schiorului).
Schiurile: acestea sunt integrate in sistemul schior-schi.
Sistemul schior-schi este supus legilor fizicii.
Confectionarea schiurilor raspunde cerintelor legii prin:
 curburile, care le dau profilul in diferite planuri;
 compozitia interna (natura materialelor folosite si dispunerea lor);
caracteristici mecanice ale schiurilor:
- rezistenta;
- suplete longitudinala;
- rigiditate la torsiune.
Bocancii
Bocancii, prin caracteristicile lor mecanice, determina un anumit comportament al schiurilor
pe zapada si al schiorului pe propriile schiuri.
Bocancii de constructie moderna, favorizeaza:
- activitatea receptorilor cutanati si a proprioceptorilor sensibilitatii profunde la nivelul
piciorului, care sunt generatori de informatii senzoriale pentru schior;
- raspunsul motric elaborat de schior;
- amortizarea fortelor la care este supus sistemul schior-schi;
- unghiul accesibil intre tibie si picior, necesar pozitiei fundamentale in alunecare;
- fixarea, usor suportabila (comoda) a piciorului;
- pozitie corecta de asezare (calcare) a talpii caparului pe schiuri (fara inclinatie externa sau
interna a spoilerului).
Se impune cunoasterea punctelor de contact ale piciorului cu suprafata interna a bocancului
in diferite pozitii si miscari in plan lateral longitudinal si vertical.

Se poate stabili o relatie intre materialul de schi si metodica acestei activitati? DA

Pentru alegerea schiurilor se tine cont de particularitatile somatice si temperamentale ale
fiecarui individ, de stagiul de pregatire in care se afla si de scopul urmarit:
- pentru incepatori, lungimea schiurilor trebuie sa fie cu 10-15cm mai scurte decat talia lor,
ceea ce va asigura o pivotare mai usoara, fiind rezistenta laterala a zapezii mai mica;
- pentru schiorii de performanta, lungimea schiurilor va fi in functie de proba;
- pentru schiorii avansati, lungimea si modelul schiului va fi ales in functie de scopul urmarit:
schiatul pe teren variat sau schiatul total (pe orice forma de teren). Cca urmare, avem schiurile
clasice (cele fara modificari evidente ale formei acestora) si schiurile moderne (de forma
parabolica).

Schiurile clasice sunt recomandate schiorilor care vor sa practice schiatul in conditii variate
de teren, in zapada mare. Pentru acestia, lungimea schiurilor va fi in functie de talie, adica cu 10-
15cm mai lungi decat inaltimea lui, asigurandu-i o stabilitate mai buna.
Schiurile parabolice sunt recomandate schiorilor care vor sa practice schiul total, pe orice
forma de teren (teren variat sau teren amenajat). Aceste schiuri, prin constructie, pot fi alese in
functie de temperamentul fiecarui individ, reprezentand latura dinamico-energetica a personalitatii.

De exemplu:
- colericul (puternic, neechilibrat, excitabil, caracterizat pe plan psihologic prin rapiditatea
miscarilor), ii sunt recomandabile schiuri cu dimensiuni mai mici, cu care sa poate executa miscari
rapide, specifice tipului temperamental, adica ocoliri mici si rapide (serpuiri accelerate);
- flegamticul (puternic, echilibrat, inert, caracterizat prin incetineala in miscari, mare
stabilitate la nivelul deprinderilor motrice si starilor afective, stapanire de sine), acestuia se
recomanda schiuri mai lungi, putin sub talia lui, ca dimensiune.
 Evolutia metodicii schiului a fost marcata de experimentarea cu succes a unui traseu
motedoci (inclus si azi in activitatea multor scoli de schi din lume) bazata pe folosirea schiurilor cu
dimensiuni progresive.
Practicand metoda invatarii cu minischiurile, s-a trecut la organizarea invatarii in masa,
folosind aceasta cale auxiliara, dar rapida. In sustinerea acestei idei, s-au scris si manuale, de
exemplu: americanul C. Taylor a publicat in 1954 o carte intitulata: “Ski in a day”, in care prezinta
detaliat metoda.
Aceasta metoda si-a dovedit utilitatea fiind incorporata de fiecare scoala nationala in functie
de etapele organizatorice si de conditiile materiale. Se folosesc mai multe dimensiuni de
minischiuri.

Avantaje:
- accidentele sunt considerabil diminuate;
- incepatorul este capabil inca din primele lectii sa imite pe profesor si sa obtina rezultate
incurajatoare;
- rezistenta laterala la pivotarea schiurilor scurte, este mai mica, lucru care ingaduie miscari
cu amplitudine mica si cu viteza redusa;
- progresul este mai mare, dar fiind faptul ca se pot aplica diferite jocuri pe aceste schiuri;
- durata invatarii pana la ocoliri executate cu schiurile paralele, este simtitor redusa;
- grupa de lucru ideala in invatare pe minischiuri este de 9-11 persoane fara sa afecteze
calitatea predarii si cantitatea de lucru executat;
- utilizarea preocce a minischiurilor sporeste cantitatea de lucru, conserva fortele pentru
activitatea specifica, confera fortele pentru activitatea specifica, confera senzatia unei independente
de miscare si dezvolta un echilibru mai stabil;
- metoda este mai valoroasa si pentru schiorii mai avansati cand se insusesc procedee noi, se
revizuiesc si se consolideaza elementele tehnicii de baza, sau in perioada de acomodare dinainte
sezonului (imediat dupa caderea primei zapezi).

Dezavantaje:
- echilibrul antero-posterior este redus, mai ales pe terenuri valurite;
- in timpul alunecarii, repartizarea greutatii se face pe o suprafata miscorata; in aceste
conditii, lungimea avantajoasa a schiului poate fi pentru adult de aproximativ 140cm;
- din cauza scurtimii schiurilor, se limiteaza evolutia pe toate tipurile de zapada. De exemplu:
pe partiile dure, inghetate, echilibrul si directia de inaintare sufera.
Supletea schiurilor este invers proportionala cu lungimea. Cu cat schiurile sunt mai scurte,
cu atat vor fi mai dure, mai rigide.
 In ultimii ani, in practica, s-au conturat trasee metodice de invatare a schiului, caracterizate
prin:
 “calea indirecta”: de origine austriaca si care foloseste o succesiune de procedee executate
cu shciurile neparalele, insistand asupra plugului, a jumatate de plug, a cristianiei spre vale cu
deschidere si pana la executarea cristianiei spre vale prinrotatie executate cu schiurile paralele;
 “metoda directa”: de origine franceza, conceputa pentru a permite incepatorilor sa execute
chiar din primele lectii virajele cu schiurile paralele;
 “metoda naturala”: este vorba de executarea anumitor procedee cu schiurile paralele, dar pe
urma larga, este de origine franceza (Joubert).

Scopul tuturor acestor trasee este cristiania spre vale prin rotatie, executata cu schiurile
paralele. Mecanismul declansator, ca obiectiv final, este rotatia.
Utilizarea minischiurilor are aplicabilitate in “traseul direct” de invatare a tehnicii schiului
alpin. Datorita dimensiunilor reduse ale schiurilor este usurata efectuarea ocolirilor cu schiurile
paralele. In acest caz, nu mai apare necesara conceperea unor exercitii ajutatoarea, sau a unor etape
intermediare, pregatitoare in invatarea procedeului final.
Din punct de vedere (...)
Unele scoli de schi folosesc (...)

Rolul terenului in evolutia tehnicii schiului si a metodicii acestuia

(...)
Fiecare procedeu de deplasara pe schiuri s-a nascut pe o anumita forma de teren. Deci, in
metodica, este logic sa folosim forma de teren, ceea ce usureaza invatarea pe care s-a nascut
procedeul.
Schiul fiind in esenta deplasare, scopul nostru este de-al invata pe subiect sa se deplaseze
(adica sa caute un traseu), sa vireze, sa-si mentina echilibrul, sa realizeze unul sau mai multe
elemente tehnice (plug, derapaj, ocolire).
Invatarea schiului este rezultatul unei reorganizari a perceptiilor in care, terenul are un rol
determinant.
Profesorul trebuie sa actioneze asupra terenului pentru a provoca reactii noi din partea
elevului si sa-i ofere puncte de sprijin pentru actiunile sale
Organizarea terenului:
- teren de “joaca”;
- teren de “exercitiu”.
Alegerea terenului de lucru se face in functie de sarcinile lectiei pe care elevul trebuie sa le
rezolve.
Conditii de indeplinit:
- terenul sa nu fie periculos;
- sa nu produca senzatii de frica;
- sa nu fie aglomerat;
- sa nu fie cu prea multe movile;
- sa nu aiba prea multe taluzuri;
- sa nu fie prea tare inghetat;
- sa nu fie foarte ingust.
Amenajarea terenului (a locului, zonei unde se va lucra) amenajarea locului de oprire este
cel mai important lucru.

Folosirea mijloacelor mecanice de urcare a pantei raspunde unui adevar

“Schiul se invata schiind”.
Schiul este in esenta o deplasare pe o portiune de teren plat sau pe o portiune de teren
inclinat. Pe acesta din urma, daca schiorul va efectua o coborare indiferent in ce forma, acesta se va
numi alunecare. Alunecarea cu cat este mai lunga si mai des repetata, atunci si invatarea este mai
eficienta. Alunecarea poate fi mai reusita si mai eficienta numai daca se va folosi de una dintre
vastele mijloace mecanice de urcare a pantei (teleschi, telescaun, telecabina, telegondola).
Mijlocul mecanic de urcare a pantei asigura:
- cresterea volumului general in lectie;
- crestere densitatii motrice;
- obtinerea unei substante economii de efort.

Organizarea procesului de instruire

In schi, mai mult decat in oricare alta activitate cu caracter motric, eficienta procesului de
instruire, este conditionata de modul de organizare a acestuia.
Reguli generale de organizare a activitatii:
- terenul, organizarea colectivului, activitatea acestuia, sa demonstreze desfasurarea unei
activitati organizate, unitare si dirijate;
- toti subiectii sa beneficieze de aceleasi conditii de pregatire;
- elevii sa nu se deranjeze reciproc;
- delimitarea terenului de lucru este obligatoriu;
- subiectii sa primeasca indicatii privind directiile de deplasare;
- verificarea materialului de schi inaintea inceperii activitatii este o regula fundamentala.
Conducerea grupei impune:
 comenzi clare, precise;
 la explicatie si demonstratie, in linie pe un rand;
 la exersare, intr-o pozitie din care pot fi urmariti toti subiectii
In practica schiului se pot produce accidente. Evitarea acestora (prevenirea) trebuie sa
porneasca de la cunoasterea cauelor ce le pot determina, respectiv:
- nerespectarea succesiunii metodice si a gradarii dificultatii mijloacelor;
- nivelul scazut de pregatire fizica;
- nerespectarea particularitatilor psihomotrice individuale;
 - alegerea unui teren de lucru nepotrivit pentru sarcinile lectiei, pregatirii grupei si
neamenajarea lui corespunzatoare;
- lipsa de disciplina si de odine pe partia de schi;
- ignorarea gradului de oboseala;
- pregatirea insuficienta a materialului si echipamentuluide schi;
- lipsa de control din partea profesorului;
- conditii metorologice nefavorabile;
- avalansele.

Metodologia instruirii
Invatarea schiului este un proces in care metodologia aleasa si aplicata se supune
principiilor, regulilor si normelor didacticii generale si celei specifice invatarii motrice.
Invatarea motrica, consta din acte comportamentale in care reactiile stabilizate sunt
dependente de componentele senzoriale proprioceptive.
Insusirea schiului alpin presupune:
- invatarea perceptiv-motrica;
- invatarea motrica;
- invatarea inteligenta.

Climatul pedagogic
In procesul de invatare, obiectivul profesorului este formarea si dezvoltarea la elevi a
capacitatii de a invata miscarile specifice schiului, in timpp ce, obiectivul elevului este, formarea
multilaterala a simtului miscarii.
Formarea depinderilor motrice in schi
Formarea deprinderilor motrice este un proces complex, intelectual-motric, conditionat de
numerosi factori subiectivi si obiectivi, dintre care putem aminti: complexitatea procedeelor tehnice
specifice schiului, aptitudinile elevului, nivelul calitatilor lui motrice in general si al indemanarii in
mod special, de nivelul pedagogic al instruirii, cantitatea si modul de esalonare a exersarilor,
experienta motrica anterioara, aprecierea si autocontrolul rezultatelor, interesele, motivatia elevului,
care poate determina participarea constient-activa, concentrarea atentiei si mobilizarea, toate
sustinue de efortul de vointa.
Invatarea schiului este un proces de adaptabilitate, care se desfasoara in faze (etape) dupa
cum urmeaza:
Faza I
Numita “faza exploratorie”, este etapa miscarilor inutile si a lipsei de coordonare, in care
sunt angajati in activitate muschi care nu ajuta miscarea, deoarece in scoarta cerebrala procesele
nervoase iradiaza, provocand o generalizare a raspunsurilor motrice.
Este etapa in care are loc insusirea preliminara a bazelor exercitiului si in care rolul principal
il detine formarea reprezentarii actului motric, pe baza explicatiei, demonstratiei si a primelor
incercari de executie. Un rol deosebit de important il au exteroceptorii, indeosebi cei vizuali.
Pedagogul indeplineste rolul de prezentator al miscarii, prin demonstratie si explicatie,
stimuland formarea reprezentarii actelor motrice.

Elevul realizeaza primele incercari de executie caracterizate prin:

- incercari nereusite;
- incercari reusite dar necontrolate;
- armonia miscarilor este perturbata;
- echilibru instabil;
- corectarile nu gasesc corespondent practic.
Este faza coordonarii brute, in care deprinderea miscarii apare sub forma globala, fara
detalii. Este faza insusirii tehnicii elementare, reprezentand pozitiile si precizia acestora.

Faza a II-a
Numita “faza de disociere”, este etapa miscarilor incordate, in care sunt inlaturate miscarile
inutile, in sistemul nervos producandu-se procesele de diferentiere, dar nu si echilibru dintre
excitatie si inhibitie, atentia indreptandu-se asupra corectitudinii miscarilor si momentelor cheie ale
actului global. Rolul proprioceptorilor se accentueaza asupra reglarii actiunii motrice. Pedagogul
are ca scop asigurarea insusirii miscarilor specifice.
Elevul trebuie sa:
- realizeze formarea deprinderilor motrice;
- efectueze incercari reusite, cu precizie, cu arie larga de posibilitati si economie de efort;
- adapteze situatiilor amplitudinea miscarii si energia degajata;
- mentina ritmul miscarii;
- controleze si sa-si imbunatateasca in cea mai mare parte modul de alunecare pe panta;
- auto controleze si sa auto judece greselile.
 Este faza coordonarii fine, in care are loc abordarea detaliilor de tehnica si cresterea
eficientei miscarii. Este faza insusirii tehnicii de baza.

Faza a III-a
Numita “faza de stabilitate”, este etapa executiei corecte a miscarilor precum si a insusirii
detaliate a miscarii, caracterizata prin aparitia stereotipului dinamic, pe baza sistematizarii
proceselor de excitatie si inhibitie care se exprima bine in structurile temporale, ritmice. In aceasta
etapa, dispare incordarea, miscarile sunt conduse in conformitate cu indicatiile profesorului si cu
planul propus de elev. Schiorul selectioneaza informatiile (...)
Este faza coordonarii plastice, in care are loc adaptarea exercitiilor la conditii diferite. Este
faza de perfectionare a tehnicii aplicate la conditii variate de teren, zapada si viteza de deplasare.
Corectarea greselilor de executie tehnica
Sistematizarea greselilor:
- greseli fundamentale care influenteaza mecanismul de baza al procedeului;
- greseli secundare care nu influenteaza mecanismul de baza al miscarii, dar care pot deveni
fundamentale;
- greseli intamplatoare, este vorba de miscarea care nu este inca automatizata si care se
elimina usor deoarece nu sunt stabile si este posibila corectarea;
- greseli obisnuite, sunt abateri de la miscarea de baza care nu au fost corectate la timp si care
pe parcursul invatarii s-au automatizat, devenind stabile.

Cauzele acestor categorii de greseli pot fi:

- intelegerea insuficienta a mecanismului tehnic de baza care se datoreaza explicatiei gresite
sau confuze, demonstratiei gresite si a neatentiei elevului;
- slaba pregatire a elevului;
- abordarea intr-o succesiune gresita a procedeelor sau exercitiilor in invatare;
- oboseala care deregleaza capacitatea de coordonare motrica;
- neglijarea alegerii si a verificarii corespunzatoare a materialului si echipamentului;
- neglijarea alegerii si amenajarii corespunzatoare a terenului de lucru;
- neglijarea conditiilor necorespunzatoare de mediu (starea vremii...)

In corectarea greselilor, profesorul trebuie sa tina cont de urmatoarele indicatii de ordin metodic:
- fiecare corectare sa fie precedata de o apreciere pozitiva;
- in primele faze ale invatarii vor fi corectate greselile fundamentale;
- sa nu se eumere si sa nu se incerce corectarea simultana a mai multor greseli;
- elevul sa fie convins de greseala proprie, profesorul sa fie capabil de a comenta, cunoscand
temeinic cauzele ei;
- corectarea sa fie scurta, la obiect, cu explicatii esentiale si cu exercitii eficiente;
- o corectare sa se efectueze imediat dupa aparitia greselii;
- incercarile nereusite sa nu se repete, sa se intervina cu schimbarea sarcinilor de miscare, a
temei, a conditiilor de lucru si cu mijloace metodice auxiliare;
- in cazul unui curs colectiv: corectarea sa vizeze greseli cu caracter general de manifestare,
sa se explice cauzele lor, corectarea sa se faca direct la greseala si nu cu referire la persoana. In
acest caz, corectarea individuala sa se faca cu mult tact pedagogic, sa nu jigneaza, sa stimuleze, sa
fie insotita de o recomandare clara la obiect.