Bazele generale ale

metodicii schiului
 Metodica schiului trebuie să-şi construiască
demersul pedagogic-instructiv, pornind de la
caracteristicile acestei activităţi care, în sinteză,
sunt următoarele:
– Se desfăşoară în aer liber, în mijlocul naturii;
– Se practică într-un cadru aparte: muntele, cu
factorii lui de mediu particular (frigul, mari
diferenţe de temperaturi, schimbări rapide de
timp şi de vizibilitate);
– Se practică pe un element puţin obişnuit;
ZĂPADA, care permite deplasarea în
alunecare. În aceste condiţii, schiurile devin
instrumente de alunecare, reprezentând
mijlocul de exprimare a relaţiei fizice a
individului cu natura, schiatul fiind o expresie
corporală a acestei relaţii, un joc dintre două
forţe: lumea interioară a schiorului şi
presiunile mediului extern;
 – Se practică pe un teren particular a cărei
caracteristică principală este PANTA,
noţiunile de pantă şi de alunecare incluzând
noţiunile de viteză şi echilibru, cu toate
reacţiile ce decurg de aici, inclusiv cele de
teamă şi de euforie.

Echilibrul în alunecare (elementul

psihomotor fundamental al schiului).
Se bazează pe o tehnică specifică,
„construită”, caracterizată prin:
1. acţiuni motrice complexe (sisteme de mişcare
complexe, ciclice şi aciclice);
2. întotdeauna gesturile motrice vizează un
obiectiv conştient programat (execuţia unui
procedeu impus de situaţie dată: frânare,
accelerare, schimbarea direcţiei, ocolire etc.).
Principalii factori care favorizează învăţarea
schiului
1.1. Calitatea materialului şi a echipamentului de
schi - alegerea şi întreţinerea corespunzătoare

Noţiunea de „a schia” reprezintă raportul fizic dintre

individ şi natură, prin intermediul instrumentului de
alunecare, a „schiurilor” şi a elementului natural,
„zăpada”.
Cunoaşterea materialului vine în sprijinul
fundamentării ştiinţifice a procesului de instruire.
Deplasarea schiurilor pe zăpadă determină un
anumit comportament al schiorului (informaţiile despre
teren, zăpadă, starea de echilibru, presiuni asupra
schiurilor și bocancilor schiorului, presiuni care vor
determina răspunsurile schiorului).
 Schiurile: acestea sunt integrate în sistemul
schior - schi.
Sistemul schior - schi este supus legilor
fizicii.
Confecţionarea schiurilor răspunde cerinţelor
legii prin:
• curburile, care le dau profilul în diferite planuri;
• compoziţia internă (natura materialelor folosite şi
dispunerea lor).
Caracteristicile mecanice ale schiurilor:
• - rezistenţa;
• -supleţea longitudinală;
• -rigiditatea la torsiune;
 Bocancii
Bocancii, prin caracteristicile lor mecanice,
determină un anumit comportament al schiurilor
pe zăpadă şi al schiorului pe propriile schiuri.
Bocancii de construcţie modernă
favorizează:
- activitatea receptorilor cutanaţi şi a
proprioceptorilor sensibilităţii profunde la nivelul
piciorului, care sunt generatori de informaţii
senzoriale pentru schior;
- răspunsul motric elaborat de schior;
- amortizarea forţelor la care este supus sistemul
schior - schi;
- unghiul accesibil între tibie şi picior, necesar
poziţiei fundamentale în alunecare;
- fixarea, uşor suportabilă (comodă) a piciorului;
- poziţia corectă de aşezare (călcare) a tălpii
clăparului pe schiuri (fără înclinaţie externă sau
internă a spoilerului);
Se impune cunoaşterea punctelor de contact
ale piciorului cu suprafaţa internă a bocancului
în diferite poziţii şi mişcări în plan lateral,
longitudinal şi vertical.
 Se poate stabili o relaţie între materialul de schi şi
metodica acestei activităţi? =DA.
Pentru alegerea schiurilor se ţine cont de
particularităţile somatice şi temperamentale ale fiecărui
individ, de stagiul de pregătire în care se află şi de
scopul urmărit.

- pentru începători, lungimea schiurilor trebuie să fie cu

10 – 15cm. mai scurtă decât talia lor, ceea ce va asigura
o pivotare mai uşoară, rezistenţa laterală a zăpezii fiind
mai mică;
- pentru schiorii de performanţă, lungimea schiurilor va fi
in funcţie de probă;
- pentru schiorii avansaţi, lungimea şi modelul schiului
vor fi alese în funcţie de scopul urmărit: schiatul pe teren
variat sau schiatul total (pe orice formă de teren). Ca
urmare, avem schiurile clasice (cele fără modificări
evidente ale formei acestora) şi schiurile moderne (de
formă parabolică).
 Schiurile clasice sunt recomandate schiorilor
care vor să practice schiatul în condiţii variate de
teren, în zăpadă mare etc. Pentru aceştia,
lungimea schiurilor va fi în funcţie de talie,
respectiv, cu 10-15cm. mai mare decât înălţimea
lui, asigurându-i o stabilitate mai bună.
Schiurile parabolice sunt recomandate
schiorilor care vor să practice schiul total, pe
orice formă de teren (teren variat sau teren
amenajat). Aceste schiuri, prin construcţie, pot fi
alese în funcţie de temperamentul fiecărui
individ, reprezentând latura dinamico-energetică
a personalităţii.
 De exemplu:
• Colericului (puternic, neechilibrat, excitabil,
caracterizat pe plan psihologic prin rapiditatea
mişcărilor) îi sunt recomandate schiuri cu
dimensiuni mai mici, cu care să poată executa
mişcări rapide, specifice tipului temperamental,
adică ocoliri mici şi rapide (şerpuiri accelerate);

• Flegmaticului (puternic, echilibrat, inert,

caracterizat prin încetineală în mişcări, mare
stabilitate la nivelul deprinderilor motrice şi
stărilor afective, stăpânire de sine) îi sunt
recomandate schiuri mai lungi, puţin sub talia lui
ca dimensiune.
 Evoluţia metodicii schiului a fost marcată de
experimentarea cu succes a unui traseu metodic (inclus
şi azi în activitatea multor şcoli de schi din lume), bazată
pe folosirea schiurilor cu dimensiuni progresive.
Practicând metoda învăţării cu minischiurile, s-a
trecut la organizarea învăţării în masă, folosind această
cale auxiliară, dar rapidă. În susţinerea acestei idei s-au
scris şi manuale, de exemplu: - americanul C.Taylor a
publicat în 1954 o carte intitulată: „Ski in a day”, în care
prezintă detaliat metoda.
Această metodă şi-a dovedit utilitatea fiind
încorporată de fiecare şcoală naţională în funcţie de
etapele organizatorice şi de condiţiile materiale. Se
folosesc mai multe dimensiuni de minischiuri.
 Avantaje:
- accidentele sunt diminuate considerabil;
- începătorul este capabil încă din primele lecţii
să îl imite pe profesor şi să obţină rezultate
încurajatoare;
- rezistenţa laterală la pivotarea schiurilor scurte
este mai mică, lucru care îngăduie mişcări cu
amplitudine mică şi cu viteză redusă;
- progresul este mai mare, dat fiind faptul că se
pot aplica diferite jocuri pe aceste schiuri;
- durata învăţării până la ocoliri executate cu
schiurile paralele este simţitor redusă;
- grupa de lucru ideală în învăţare pe minischiuri
este de 9-11 persoane, fără să afecteze
calitatea predării şi cantitatea de lucru executat;
- utilizarea precoce a minischiurilor sporeşte
cantitatea de lucru, conservă forţele pentru
activitatea specifică, conferă senzaţia unei
independenţe de mişcare şi dezvoltă un
echilibru mai stabil;
- metoda este mai valoroasă şi pentru schiorii
mai avansaţi, când se însuşesc procedee noi, se
revizuiesc şi se consolidează elementele tehnicii
de bază, sau în perioada de acomodare
dinaintea sezonului (imediat după căderea
primei zăpezi).
 Dezavantaje:
- echilibrul antero- posterior este redus, mai ales
pe terenuri vălurite;
- în timpul alunecării, repartizarea greutăţii se
face pe o suprafaţă micşorată; în aceste condiţii,
lungimea avantajoasă a schiului poate fi pentru
adult de aproximativ 140cm.
- din cauza scurtimii schiurilor, se limitează
evoluţia pe toate tipurile de zăpadă; de exemplu:
pe pârtiile dure, îngheţate, echilibrul şi direcţia
de înaintare suferă;
Supleţea schiurilor este invers proporţională
cu lungimea. Cu cât schiurile sunt mai scurte, cu
atât vor fi mai dure, mai rigide.
 În ultimii ani, în practică, s-au conturat trasee
metodice de învăţare a schiului, caracterizate
prin:
• „calea indirectă”; de origine austriacă, ce
foloseşte o succesiune de procedee executate
cu schiurile neparalele, insistând asupra
plugului, a ½ de plug, a cristianiei spre vale cu
deschidere şi până la executarea cristianiei spre
vale prin rotaţie executate cu schiurile paralele;
• „metoda directă”; de origine franceză, concepută
pentru a permite începătorilor să execute chiar
din primele lecţii virajele cu schiurile paralele;
• „metoda naturală”; este vorba de executarea
anumitor procedee cu schiurile paralele dar pe
urmă largă. Este de origine franceză (Joubert).
 Scopul tuturor acestor trasee este
cristiania spre vale prin rotaţie, executată
cu schiurile paralele. Mecanismul
declanşator, ca obiectiv final, este rotaţia.
Utilizarea minischiurilor are
aplicabilitate în „traseul direct” de învăţare
a tehnicii schiului alpin. Datorită
dimensiunilor reduse ale schiurilor, este
uşurată efectuarea ocolirilor cu schiurile
paralele. În acest caz nu mai apare
necesară conceperea unor exerciţii
ajutătoare, sau a unor etape intermediare,
pregătitoare în învăţarea procedeului final.
 Din punct de vedere tehnic,
mecanismele au o aplicabilitate nelimitată
în toate fazele instruirii, de la schiorii
începători, la schiorii avansaţi. În ceea ce
priveşte succesiunea metodică de învăţare
a procedeelor tehnice cu minischiurile, ea
se adaptează perfect celei de la schiurile
cu dimensiuni normale, permiţând în plus
un caracter mai relaxant al mişcărilor.
 Unele şcoli de schi folosesc metoda creşterii
progresivă a schiurilor în diferitele etape de
instruire în schi. Astfel, avem schiuri cu trepte de
lungime:
75-100-135-160cm. şi dimensiuni normale;
50-60-80-130-150cm. şi dimensiuni normale;
65-100-135-165cm. şi dimensiuni normale.
Pentru fiecare dintre cele patru dimensiuni,
există o anumită programă; realizarea
conţinutului instruirii pe o anumită dimensiune,
permite trecerea la treapta superioară.
Durata instruirii pe o anumită treaptă de
lungime a schiurilor va depinde de latura
dinamico-energetică a fiecărui schior
(temperamentul schiorului).
 1.2. Rolul terenului în evoluţia
tehnicii schiului şi a metodicii acestuia
În evoluţia sa, schiul a parcurs mai
multe etape, învățarea fiind influenţată de
terenul pe care s-a realizat deplasarea pe
schiuri.
În concordanţă cu aceste condiţii de
teren, a evoluat tehnica schiului şi, implicit,
metodica acesteia.
 În consecinţă, fiecare procedeu de
deplasare pe schiuri s-a născut pe o
anumită formă de teren. Deci, în metodică,
este logic să folosim forma de teren, ceea
ce uşurează învăţarea pe care s-a născut
procedeul.
Schiul este în esenţă DEPLASARE, iar
scopul nostru este de-al învăţa pe subiect
să se deplaseze, (adică să caute un
traseu), să vireze, să-şi menţină echilibrul,
să realizeze unul sau mai multe elemente
tehnice (plug, derapaj, ocolire etc.).
 Învăţarea schiului este rezultatul unei
reorganizări a percepţiilor în care terenul are un
rol determinant.
Profesorul trebuie să acţioneze asupra
terenului pentru a provoca reacţii noi din partea
elevului şi să-i ofere puncte de sprijin pentru
acţiunile sale.
Organizarea terenului: - teren „de joacă”
- teren de „exerciţiu”
Alegerea terenului de lucru: se face în
funcţie de sarcinile lecţiei pe care elevul trebuie
să le rezolve şi de nivelul de pregătire al
schiorilor.
 Condiţii de îndeplinit:
• terenul să nu fie periculos;
• să nu producă senzaţii de frică;
• să nu fie aglomerat;
• să nu fie cu prea multe movile;
• să nu aibă prea multe taluzuri;
• să nu fie prea tare îngheţat;
• să nu fie foarte îngust;
Amenajarea terenului: (a locului, zonei unde
se va lucra) amenajarea locului de oprire este
cel mai important lucru.
1.3. Folosirea mijloacelor mecanice de
urcare a pantei răspunde unui adevăr

„Schiul se învaţă schiind”

Schiul este în esenţă o deplasare pe o
porţiune de teren plat sau pe o porţiune de
teren înclinat. Pe acesta din urmă, dacă
schiorul va efectua o coborâre indiferent în ce
formă, acesta se va numi alunecare.
Alunecarea cu cât este mai lungă şi mai des
repetată, cu atât învăţarea este mai eficientă.
Alunecarea poate fi mai reuşită şi mai
eficientă numai dacă se va folosi de una
dintre vastele mijloace mecanice de urcare
a pantei (teleschi, telescaun, telecabină,
telegondolă etc.).
Mijlocul mecanic de urcare a
pantei asigură:
creşterea volumului general în lecţie;
creşterea densităţii motrice;
obţinerea unei substanţiale economii de
efort.
 1.4. Organizarea procesului de instruire

În schi, mai mult decât în oricare altă activitate cu

caracter motric, eficienţa procesului de instruire este
condiţionată de modul de organizare a acestuia.
Reguli generale de organizare a activităţii:
• terenul, organizarea colectivului, activitatea acestuia să
demonstreze desfăşurarea unei activităţi organizate,
unitare şi dirijate;
• toţi subiecţii să beneficieze de aceleaşi condiţii de
pregătire;
• elevii să nu se deranjeze reciproc;
• delimitarea terenului de lucru este obligatorie;
• subiecţii să primească indicaţii privind direcţiile de
deplasare;
• verificarea materialului de schi înaintea începerii
activităţii este o regulă fundamentală.
 Conducerea grupei impune:
• comenzi clare, precise;
• la explicaţie şi demonstraţie, în linie pe un rând;
• la exersare, într-o poziţie din care pot fi urmăriţi
toţi subiecţii.

În practica schiului se pot produce accidente.

Evitarea acestora (prevenirea) trebuie să
pornească de la cunoaşterea cauzelor ce le pot
determina, respectiv:
• nerespectarea succesiunii metodice, gradării
dificultăţii mijloacelor;
• nivelul scăzut de pregătire fizică; nerespectarea
particularităţilor psihomotrice individuale;
• alegerea unui teren de lucru nepotrivit pentru
sarcinile lecţiei, pregătirii grupei şi
neamenajarea lui corespunzătoare;
• lipsa de disciplină şi de ordine pe pârtia de schi;
• ignorarea gradului de oboseală;
• pregătirea insuficientă a materialului şi
echipamentului de schi;
• lipsa de control din partea profesorului;
• condiţii meteorologice nefavorabile;
• avalanşele.
 1.5. Metodologia instruirii

Învăţarea schiului este un proces în care

metodologia aleasă şi aplicată se supune
principiilor, regulilor şi normelor didacticii
generale şi celei specifice învăţării motrice:
Învăţarea motrică, constă în acte
comportamentale, în care reacţiile stabilizate
sunt dependente de componentele senzoriale
proprioceptive.
Însuşirea schiului alpin presupune:
• Învăţare perceptiv- motrică;
• Învăţare motrică;
• Învăţare inteligentă.
 1.6. Climatul pedagogic
În procesul de învăţare, obiectivul
profesorului este formarea şi dezvoltarea
capacităţii elevilor de a învăţa mişcările
specifice schiului, în timp ce obiectivul
elevului este formarea multilaterală a
simţului mişcării.
2. Formarea deprinderilor motrice în schi

Formare deprinderilor motrice este un

proces complex, intelectual-motric, condiţionat
de numeroşi factori subiectivi şi obiectivi, dintre
care putem aminti: complexitatea procedeelor
tehnice specifice schiului, aptitudinile elevului,
nivelul calităţilor lui motrice în general şi al
îndemânării în mod special, nivelul pedagogic al
instruirii, cantitatea şi modul de eşalonare a
exersărilor, experienţa motrică anterioară,
aprecierea şi autocontrolul rezultatelor,
interesele, motivaţia elevului – care poate
determina participarea conştient - activă,
concentrarea atenţiei, mobilizarea etc., toate
susţinute de efortul de voinţă.
 Învăţarea schiului este un proces de
adaptabilitate, care se desfăşoară în faze
(etape) după cum urmează:
Faza I
Numită „faza exploratorie” ,este etapa
mişcărilor inutile şi a lipsei de coordonare,
în care sunt angajaţi în activitate muşchi
care nu ajută mişcarea , deoarece în
scoarţa cerebrală, procesele nervoase
iradiază, provocând o generalizare a
răspunsurilor motrice.
 Este etapă în care are loc însuşirea
preliminară a bazelor exerciţiului şi în care
rolul principal îl deţine formarea
reprezentării actului motric, pe baza
explicaţiei, demonstraţiei şi a primelor
încercări de execuţie. Un rol deosebit de
important îl au exteroceptorii, îndeosebi
cei vizuali.
Pedagogul îndeplineşte rolul de
prezentator al mişcării, prin demonstraţie
şi explicaţie, stimulând formarea
reprezentării actelor motrice.
 Elevul realizează primele încercări de
execuţie caracterizate prin:
• încercări nereuşite;
• încercări reuşite dar necontrolate;
• armonia mişcărilor, care este perturbată;
• echilibru instabil;
• Corectările, care nu găsesc corespondent
practic.
Este faza coordonării brute, în care
deprinderea mişcării apare sub formă globală,
fără detalii. Este faza însuşirii tehnicii
elementare, reprezentând poziţiile şi precizia
acestora.
 Faza a-II-a
Numită „faza de disociere”, este etapa
mişcărilor încordate, în care sunt înlăturate
mişcările inutile, în sistemul nervos producându-
se procesele de diferenţiere, dar nu şi echilibru
dintre excitaţie şi inhibiţie, atenţia îndreptându-
se asupra corectitudinii mişcărilor şi momentelor
cheie ale actului global. Rolul proprioceptorilor
se accentuează asupra reglării acţiunii motrice.
Pedagogul are ca scop asigurarea însuşirii
mişcărilor specifice.
 Elevul trebuie să:
• realizeze formarea deprinderilor motrice;
• efectueze încercări reuşite, cu precizie, cu arie
largă de posibilităţi și economie de efort;
• adapteze situaţiilor amplitudinea mişcării şi
energia degajată;
• menţină ritmul mişcării;
• controleze şi să-şi îmbunătăţească în cea mai
mare parte modul de schiat;
• autocontroleze şi să autojudece greşelile.
Este faza coordonării fine, în care are loc
abordarea detaliilor de tehnică şi creşterea
eficienţei mişcării. Este faza însuşirii tehnicii de
bază.
 Faza a-III-a
Numită „faza de stabilitate” ,este etapa
execuţiei corecte a mişcărilor, precum şi a
însuşirii detaliate a mişcării, caracterizată
prin apariţia stereotipului dinamic, pe baza
sistematizării proceselor de excitaţie şi
inhibiţie care se exprimă bine în structurile
temporale, ritmice. În această etapă
dispare încordarea, mişcările sunt
conduse în conformitate cu indicaţiile
profesorului şi cu planul propus de elev.
Schiorul selecţionează informaţiile
semnificative; apare anticiparea, legarea
conştientă a acţiunilor.
 Este faza coordonării plastice, în care
are loc adaptarea exerciţiilor la condiţii
diferite. Este faza de perfecţionare a
tehnicii aplicate la condiţii variate de teren,
zăpadă şi viteză de deplasare.
 Corectarea greşelilor de execuţie tehnică

Sistematizarea greşelilor:
- greşeli fundamentale, care influenţează
mecanismul de bază al procedeului;
- greşeli secundare, care nu influenţează
mecanismul de bază al mişcării, dar care pot
deveni fundamentale;
- greşeli întâmplătoare; este vorba de mişcarea
care nu este încă automatizată şi care se
elimină uşor deoarece nu sunt stabile fiind
posibilă corectarea;
- greşeli obişnuite; sunt abateri de la mişcarea
de bază care nu au fost corectate la timp şi care
pe parcursul învăţării s-au automatizat, devenind
stabile.
 Cauzele acestor categorii de greşeli pot fi:
înţelegerea insuficientă a mecanismului tehnic
de bază care se datorează explicaţiei greşite
sau confuze, demonstraţiei greşite şi a
neatenţiei elevului;
slaba pregătire a elevului;
abordarea într-o succesiune greşită a
procedeelor sau exerciţiilor în învăţare;
timpul insuficient alocat pentru învăţare;
fixarea greşită a mecanismelor tehnice;
 oboseala, care dereglează capacitatea de
coordonare motrică;
neglijarea alegerii şi verificării
corespunzătoare a materialului şi
echipamentului;
neglijarea alegerii şi amenajării
corespunzătoare a terenului de lucru;
neglijarea condiţiilor necorespunzătoare
de mediu (starea vremii etc.).
 În corectarea greşelilor, profesorul trebuie să
ţină seama de următoarele indicaţii de ordin
metodic:
- fiecare corectare să fie precedată de o
apreciere pozitivă;
- în primele faze ale învăţării vor fi corectate
greşelile fundamentale;
- să nu se enumere şi să nu se încerce
corectarea simultană a mai multor greşeli;
- elevul să fie convins de greşeala proprie,
profesorul să fie capabil de a comenta,
cunoscând temeinic cauzele ei;
- corectarea să fie scurtă, la obiect, cu explicaţii
esenţiale şi cu exerciţii eficiente;
- o corectare să se efectueze imediat după
apariţia greşeli;
- încercările nereuşite să nu se repete, să se
intervină cu schimbarea sarcinilor de mişcare, a
temei, a condiţiilor de lucru şi cu mijloace
metodice auxiliare;
- în cazul unui curs colectiv: corectarea să
vizeze greşeli cu caracter general de
manifestare, să se explice cauzele lor,
corectarea să se facă direct la greşeală şi nu cu
referire la persoană. În acest caz, corectarea
individuală să se facă cu mult tact pedagogic, să
nu jignească, să stimuleze, să fie însoţită de o
recomandare clară, la obiect.