Schiul alpin este un sport de iarnă care constă în coborârea unor pante pe zăpadă, prin

anumite puncte de trecere obligatorii, numite „porți”, cu schiuri cu legături cu călcâi fix.
Schiatul a evoluat de la schiul fond, datorită dezvoltării infrastructurii echipamentelor de
transport a oamenilor (teleferice) în stațiunile de munte prin acestea schiorii erau duși până în
vârful celor mai înalte pante, astfel încât bucuria coborârii pantelor lungi care altădată erau
prea greu de urcat se putea face de mai multe ori. Acest sport este popular oriunde ninge sau
există zăpadă combinată cu pante ale munților și infrastructură. Astfel pârtii de schi se găsesc
în Europa, America de Nord, Japonia, dar nu numai acolo.

Schiuri și legături de la începutul secolului XX

Principala preocupare tehnică a schiorilor este cum să își mențină schiurile paralele, direcția
de mers și viteza. Pentru un începător să întoarcă sau să oprească schiurile se folosește
procedeul numit tehnic „plugul”, dar schiorii mai avansați folosesc alte metode mai avansate,
rapide și mai elegante cum ar fi „cristianele”. Pentru a face o cristiană, schiorul trebuie să își
lase greutatea pe piciorul opus direcției virajului, adică pe piciorul din exterior dar în același
timp să își mențină corpul într-o poziție în care fața sa fie înainte către vale, astfel încât numai
genunchii și picioarele să se rotească. Această metodă este mult mai rapidă și se folosește la
concursurile de coborâre.
Ca schior câștigi încredere atunci când schiezi pe o pârtie mai abruptă, mai lungă și mai
rapidă. În Europa dificultatea pârtiilor se dă de culori, de la albastre, cele mai ușoare, urmate
de roșii și negre, acestea din urmă fiind cele mai dificile. Totuși nu există o regulă peste tot
astfel încât fiecare stațiune poate să își determine singură modul de marcare a dificultății
pârtiilor.
Competiții

1 mai - Renumitul concurs de schi din Valea Mălăiești

Melodii de schi alpin în Bariloche (Argentina)
Diferite competiții alpine s-au dezvoltat de când se schiază, cei mai buni dintre schiori
participă la Cupa Mondială organizată anual cât și la Olimpiada de iarnă. Competiția sportivă
a schiului este împărțită în cinci discipline: slalom, slalom uriaș, superG, coborâre și
combinata alpină. Tot in Munții Bucegi, în fiecare an, la 1 mai se desfășoară renumitul
concurs de schi din Valea Mălăiești.[1] Discipline extrem: schi artistic, mogule și schi
acrobatic.
Ocolirea carve
Ocolirea tăiată sau virajul carve se definește ca fiind ocolirea în care cantul schiului urmează
traiectoria ocolirii, generând pe zăpadă o urmă sub forma unui arc de cerc, cu un derapaj
minim sau inexistent (apud. prof. dr. Petru Grigoraș. 2002). Specifică tehnicii carve, este
repartizarea greutății majoritar pe schiul intern, grație coborârii centrului de greutate cât mai
aproape de sol. În cazul schiului alpin, construcția schiurilor dă posibilitate schiorilor să
efectueze viraje tăiate pentru a conserva viteza sau a accelera. Elementele importante în
carving (eng. to carve = a tăia) sunt reprezentate de balans și schimbul de greutate specific.
Într-o ocolire carve, derapajul este eliminat datorită efectului sidecut, care definește cu
exactitate traiectoria de urmat. Carvingul are două forme de manifestare, date de caracterul
competițional și forma de agrement.[2]
Echipament
Schiuri
În cadrul gamei de dimensiuni de schi există mai multe motive pentru a alege un schi mai
scurt sau mai lung. Un schi mai scurt este mai ușor de controlat, dar nu la fel de stabil ca
schiul mai lung. Un schi cu o talie mai subțire și o rază mai mică a turei poate fi folosit cu o
lățime mai mică decât un schi de tip all-mountain sau freeride cu o rază mai mare a turei și o
lățime mai mică a taliei. Schiurile rocker sunt mai ușor de pivotat între rotiri și pot fi folosite
puțin mai mult decât schiurile camber comparabile.[3]
Motive pentru a alege un schi scurt:
 schior începător sau intermediar;
 greutate mai mică decât media pentru înălțimea schiorului;
 comode pentru întoarceri scurte și rapide;
 schi pentru carving doar camber, nu rocker.
Motive pentru a alege un schi lung:
  schior rapid și agresiv;
 greutate mai mare decât media pentru înălțimea schiorului;
 pentru ride-urilor pe traseu;
 pentru un schi twin-tip;
 pentru un schi care are o mulțime de rocker.
Legături schi
Legăturile schi sunt dispozitive folosite pentru conectarea clăparului schiorului la schi.
Scopul legării este de a permite schiorului să rămână conectat la schi, dar dacă schiorul cade,
legarea îi poate elibera în siguranță de schi pentru a preveni rănirea.[4] Sunt echipamente de
siguranță, acestea trebuiesc montate, reglate și testate numai de tehnicieni certificați.
Clăpari
Clăparii sunt cizmele de schi, fiind unul dintre cele mai importante accesorii pentru schi.
Piciorul fiecăruia este unic și nu există o cale potrivită pentru a se alege fit-ul cu clăparul ca
la carte. Mărimea, forma, flexibilitatea și caracteristicile clăparului ideal variază în funcție de
nivelul abilităților, aspirațiile, înălțimea și greutatea, frecvența zilelor de pe pârtie și alți
factori. Datorită construcției și a muncii pe care trebuie să le îndeplinească, clăparii de schi
nu vor fi niciodată la fel de confortabili ca pantofii de stradă și nu trebuie să fie potriviți în
același mod.
Căști
Scopul căștilor de schi este de a reduce șansele de a avea un traumatism cranian în timpul
schiului. Căștile de schi ajută, de asemenea, să asigure căldură capului deoarece acestea
constau dintr-un căptușeală interioară care captează căldura. Căștile sunt disponibile în mai
multe stiluri și, în mod obișnuit, constau dintr-o carcasă din plastic dur / rășină cu căptușeală
interioară. Căștile de schi moderne pot include multe caracteristici suplimentare, cum ar fi
guri de aerisire, apărătoare de căști, căști, ochelari de protecție și suporturi pentru camere. [5]

Schiul fond este un sport de iarnă practicat cu schiuri cu legături cu călcâi mobil.
Acesta este popular în țările cu suprafețe întinse pe care să se găsească zăpadă, în principal în
Europa de Nord și Canada.
Istorie
Schiul fond are o istorie seculară, care a început în momentul în care omul a înțeles că prin
atașarea unor bucăți de lemn în partea de jos a picioarelor poate determina o deplasare mai
rapidă și mai sigură pe zapadă. Armatele au început să utilizeze schiurile multe secole mai
târziu. Astfel, în 1564, armata suedeză echipată cu schiuri a cucerit orașul Dronthein, sosind
înaintea norvegienilor care mergeau pe jos.
Prima competiție poate fi considerată cea organizată la Tromsø în 1843, în timp ce în
Finlanda primele întreceri datează din 1865. Nouăsprezece ani mai târziu, în nordul Suediei,
Lars Tuorda a câștigat o probă de 220 km cu timpul de 22h și 22 min, aceasta fiind prima
cronometrare oficială a schiului fond.
Prima ediție a Jocurilor Nordice s-a organizat în 1893, schiul fond și săriturile cu schiurile
fiind singurele întreceri de la Holmenkollen. În 1924, la Chamonix, norvegianul Haug a
câștigat aurul în probele de 18 km, 50 km și la combinată. În 1937 au aparut și primele
Campionate Mondiale de schi fond.
Regulament
Probele olimpice al schiului fond presupun 5 distanțe de parcurs, diferite la masculin față de
cele de la feminin, și două tehnici de alunecare pe zăpadă: clasic și liber.
Originea disciplinei se găsește în teritoriile scandinave, unde acest tip de deplasare constituia
o modalitate de transport prin teritoriile înzăpezite. Așadar, sunt 2 stiluri diferite de schiere:
stilul clasic și stilul liber.
Stilul clasic este cel tradițional, schiurile fiind ținute paralel, fără să devieze de pe cele 2
trasee prestabilite. În schimb, stilul liber lasă schiorilor posibilitatea de a-și alege mișcările și
tipul deplasării. Schiul fond este disciplina cu cel mai mare număr de probe din programul
olimpic. Astfel, la masculin și feminin, sunt 12 competiții.
Distanța
La concursurile oficiale, distanța variază de la 800 m până la 70 km. În acest caz, o distanță
poate consta din mai multe cercuri[1].
Formatul cursei Distanță (km)
Competiții cu început separat 3, 5, 7.5, 10, 15, 30, 50
Competiții de start în masă 10, 15, 30, 50, 70
Curse de urmărire 5, 7.5, 10, 15
Ștafetă (lungimea unei etape) 2.5, 5, 7.5, 10
Sprint individual (bărbați) 1÷1.4
Sprint individual (femei) 0.8÷1.2
Echipa Sprint (Bărbați) 2×(3÷6) 1÷1.6
Echipa Sprint (femeie) 2×(3÷6) 0.8÷1.4
Când se folosește sincronizarea manuală, timpul de finalizare este fixat în momentul în care
piciorul atletului, care este în față, traversează linia de sosire. Când se utilizează un sistem
electronic de sincronizare, timpul este fixat când se întrerupe contactul. Punctul de măsurare
a luminii sau a barierei foto trebuie amplasat la o înălțime de 25 cm deasupra suprafeței
zăpezii.

Biatlonul (latină bi "doi" și greacă athlon "concurs") este un termen care desemnează un
eveniment sportiv format din două probe. De obicei, termenul se referă la un sport de iarnă în
care se combină stilul liber al schiului fond cu tirul. În zilele noastre, biatlonul este
reglementat de Uniunea internațională de biatlon care organizează principalele competiții.
Sportivii parcurg circuite de lungimi diferite între care se intercalează câte o sesiune de
tragere amenajată într-un spațiu special, fiecare sesiune având cinci ținte de atins.
La prima ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă Chamonix 1924 a avut loc o singură probă în
cadrul concursului de biatlon: patrulă militară 30 km masculin. Concursul s-a desfășurat în
ziua de marți 29 ianuarie 1924, în cea de-a cincea zi a competiției, începând cu ora 08:40, ora
locală. Au participat 6 echipe formate din câte 4 sportivi. Startul s-a dat decalat, la distanță de
3 minute între echipe. Prima echipă care a plecat în cursă a fost Finlanda. Ultima echipă care
a ajuns la sosire a fost Cehoslovacia la ora locală 13:15. Echipele Italiei și Poloniei au
abandonat. Clasamentul s-a realizat scăzându-se din timpul real, obținut pe traseu, câte 30 de
secunde pentru fiecare țintă atinsă în poligon.
Campioana din anul 2008, Magdalena Neuner a reușit să intre în Cartea Recordurilor, fiind
cea mai tânără câștigătore a campionatului, a probei de spint și a celei de start în bloc.
Istorie
Potrivit Enciclopediei Britanice, biatlonul are rădăcini în tradițiile de schi din Scandinavia,
unde locuitorii au venerat Zeul norvegian Ull atât ca pe zeul de schi cât și ca pe zeul
vânătoarei. În timpurile moderne, activitatea care a evoluat în acest sport a fost un exercițiu
pentru poporul norvegian, care era dezvoltat ca alternativă pentru militari.
Organ de conducere
În 1948 a fost înființată Uniunea Internațională de Pentatlon Modern, care a standardizat
regulile pentru pentatlonul modern și, din 1953, și biatlon. În iulie 1993, ramura biatlon a
UIPMB a creat Uniunea Internațională de Biatlon (IBU), care a fost separată oficial de
UIPMB în 1998.
Președinții UIPMB/IBU:
 1947–1949: Tom Wiborn (Suedia)
 1949–1960: Gustaf Dyrssen (Suedia)
 1960–1988: Sven Thofelt, (Suedia)
 1988–1992: Igor Novikov (USSR/Russia)
 1992-2018: Anders Besseberg (Norvegia)
 Încă din 2018: Olle Dahlin (Suedia)[1]

Sărituri cu schiurile
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigareSari la căutare
Schior în aer

A doua cea mai mare pistă de sărituri din lume, Letalnica Bratov Gorišek, în Planica,
Slovenia
Săriturile cu schiurile reprezintă un sport de iarnă care constă în coborârea pe schiuri a unei
rampe, după care se pierde contactul cu pământul timp de câteva secunde și se aterizează
după un scurt zbor (săritură). Sportivii săritori cu schiuri au ca obiectiv aterizarea cât mai
departe posibil. Zborul durează între 5-7 secunde, timp în care săritorii încearcă să-și mențină
o poziție cât mai aerodinamică. Juriul apreciază lungimea săriturii, ținuta corpului în timpul
zborului și eleganța aterizării.
Cuprins
 1Istorie
 2Regulament
 3Trambuline
 4Săriturile ca sport olimpic
 5Vedete
 6Note
 7Vezi și
 8Legături externe
Istorie[modificare | modificare sursă]
 Locul de origine al acestui sport este Norvegia.
  Tatăl săriturilor cu schiurile este considerat norvegianul Sondre Norheim, care, în
1860 a sărit fără a folosi bețe peste o piatră, o distanță de 30 de metri.[1]
 În 1879 a avut loc primul mare concurs gazduit de Norvegia.[2]
 În 1892 s-a desfășurat prima ediție Royal Cup, la Holmenkollen în Norvegia.[2]
 Cel care a revoluționat săriturile cu schiurile, introducând poziția V, a fost săritorul
suedez Jan Boklöv. El a sărit pentru prima dată în acest stil în 1985.[3]
 La 18 martie 2017 Stefan Kraft a stabilit recordul actual, după o săritură de 253,5
metri de pe trambulina norvegiană de la Vikersund.[4]
Regulament[modificare | modificare sursă]
 În competiții, câștigătorul este desemnat cel care acumulează cel mai mare punctaj în
urma a două manșe.
 Fiecare trambulină are un "punct de constructie", pentru trambulinele mari fiind, de
obicei, la 120 de metri. Sportivul care ajunge la această distanță primește 60 de
puncte. Pentru fiecare metru în minus i se scade 1,8 puncte, iar pentru fiecare metru în
plus i se adaugă 1,8 puncte, rezultând punctajul pentru lungime.
 Evoluția fiecărui săritor este evaluată de 5 arbitri și se bazează pe lungimea săriturii și
pe stilul zborului. Sunt date 5 note cu valori între 1 și 20. Cea mai bună și cea mai
slabă se anulează, restul fiind adunate la punctajul pentru lungime.
 Pe baza punctajului final se realizează clasamentul, câștigătorul primind 100 de
puncte.
Trambuline[modificare | modificare sursă]
 Trambulina normală (mică) are punctul de construcție la 90 de metri. Trambulinele
mici sunt cele mai răspândite.
 Trambulinele mari sunt cele pe care se desfășoară de regulă întrecerile din Cupa
Mondială.
 Trambulinele de zbor sunt trambuline cu punctul de construcție la peste 160 de metri.
Pe acestea se desfășoara Campionate Mondiale de zbor, din 2 în 2 ani; însă probe de
"zbor cu schiurile" se desfășoară și în Cupa Mondială. Cele mai mari trambuline se
găsesc la: Kulm (Austria); Vikersund (Norvegia); Oberstdorf (Germania); Harrachov
(Cehia); Planica (Slovenia).
 Trambulina Vikersundbakken din Vikersund (Norvegia) este cea mai mare din lume
avand punctul de constructie la 195 de metri si lungimea de 225 metri.
Săriturile ca sport olimpic[modificare | modificare sursă]
 Ordinea de start la Olimpiadă este dată de rezultatele din Cupa Mondială.
 Probele olimpice sunt în număr de 3, două individuale (pe trambulina normală și pe
trambulina largă) și una pe echipe de către 4 sportivi, pe trambulina largă.
 Săriturile au fost prezente la olimpiadă încă de la prima ediție, Chamonix (Franța), în
1924.
Vedete[modificare | modificare sursă]
 Adam Małysz (Polonia) - 4 Cupe Mondiale câștigate
 Janne Ahonen (Finlanda) - 2 Cupe Mondiale câștigate
 Simon Amman (Elveția) - dublu campion olimpic în 2002 și 2010
 Martin Schmitt (Germania) - 2 Cupe Mondiale câștigate
  Thomas Morgenstern (Austria) - 1 Cupă Mondială câștigată
 Jakub Janda (Cehia) - 1 Cupă Mondială câștigată
 Matti Hautamäki (Finlanda)
 Stefan Kraft (Austria) - deținătorul recordului mondial
 Roar Ljøkelsøy (Norvegia)
 Gregor Schlierenzauer (Austria) - 2 Cupe Mondiale câștigate, 53 de victorii de etapă
 Sven Hannawald (Germania) - singurul castigator al tuturor celor 4 etape ale
Turneului celor 4 Trambuline
 Noriaki Kasai (Japonia) - cel mai bătrân competitor (45 de ani)
 Kamil Stoch (Polonia) - al doilea castigator din istorie al tuturor celor 4 etape ale
Turneului celor 4 Trambuline

Bobul este un sport de iarnă în care o echipă de două sau patru persoane face o cursă pe o
pârtie sinuoasă de gheață într-un vehicul pe patine, care atinge viteze de peste 130 km/h.
Cuprins
 1Istorie
 2Regulament
 3Bobul în România
 4Precursorul bobului
 5Note
 6Legături externe
Istorie[modificare | modificare sursă]

Echipaj feminin de bob la Olimpiada din 2002

 Bobul a apărut ca sport la a sfârșitul secolului al XIX-lea în Elveția.
 Primul club de bob s-a format la St.Moritz în 1897.
 Până în anul 1922, bobul a fost un sport semi-profesionist.
 În 1923, bobul a fost recunoscut oficial ca sport prin înființarea Federației
Internaționale de Bob și Tobogganing (FIBT).
  Este un sport olimpic pentru bărbați, echipe de patru persoane din 1924 și echipe de
două persoane din 1932 iar pentru femei, echipe de două persoane din 2002.
 Trecerea la bobul construit din fibră de sticlă a transformat bobul într-un sport al
vitezei.
Regulament[modificare | modificare sursă]
 Pentru determinarea învingătorilor sunt necesare 4 manșe.
 La start echipajul împinge bobul aproximativ 50 de metri cu o viteză de 40 km/h,
după care, întreg echipajul (2 sau 4 persoane) urcă în interiorul bobului.
 Pentru cursa olimpică, ordinea la start este dată de clasamentul ultimei Cupe
Mondiale.
 Dacă bobul se răstoarnă, dar toți componenții echipajului trec linia de sosire,
coborârea este considerată validă.
Bobul în România[modificare | modificare sursă]

Bobsleigh la Sinaia
În România există o singură pârtie de bob omologată de federația internațională de
specialitate. Ea are o lungime de 1.500 de metri 13 curbe și 132 m diferență de altitudine și se
află la Sinaia.[1] În prezent, partea superioară a pârtiei (primii 500 de metri și primele cinci
viraje) este distrusă. Pârtia este, totuși, omologată la nivel național, pentru a se putea organiza
pe ea, în iernile cu zăpadă, campionate interne de bob, sanie și skeleton. Startul se dă, însă, de
la virajul 5, ultima porțiune a pârtiei păstrându-se încă în condiții rezonabile. [2]
La Jocurile Olimpice de iarnă din 1928, de la la St. Moritz, Elveția, bobul de 5 persoane
având ca echipaj pe Grigore Socolescu, Mircea Socolescu, Iulian P. Gavăt, Toma Petre
Ghițulescu și Traian Nițescu a ocupat locul 7.
Primul bober celebru din România a fost Alexandru Papană, campion național la bob în 1928
și 1931 și campion mondial la bob în 1933, la Campionatele internaționale de la
Schreiberhau, în Germania (astăzi Szklarska Poręba, în Polonia), împreună cu Dumitru
Hubert.[3]
În cele 17 participări ale României la Jocurile Olimpice de iarnă, doar Jocurile Olimpice de
iarnă din 1968 de la Grenoble au adus țării noastre o medalie de bronz în proba de bob-2
persoane. Echipajul bobului României a fost alcătuit din Ion Panțuru și Nicolae Neagoe
(frânar). Cei doi au participat atunci și la proba de bob-4 persoane, împreună cu Petre
Hristovici și Gheorghe Maftei, și s-au clasat pe locul 4.[4]
Precursorul bobului[modificare | modificare sursă]

Placheta primită de câştigătorul din 1924 al competiţiei de bobsleigh "Cupa Arsenie",

desfăşurată la Sinaia
Precursorul bobului se numea bobslei (din engleză bobsleigh) și era o sanie joasă și îngustă,
prevăzută în față cu două patine mobile, iar în spate cu două patine fixe, dirijată cu ajutorul
unui volan, care era manevrat de un conducător, echipajul constând din doi sau trei
coechipieri și un frânor.
O competiție de bobsleigh a avut loc pe pârtia din Sinaia, în data de 19 ianuarie 1914.
Ulterior, pe această pistă s-a organizat "Cupa Arsenie". Astfel, ediția din 1924 a cupei
Arsenie a fost câștigată de domnul ing. Miss Victor, de la Cercul Peleș, care a concurat pe
bobul "Leonard".[5]

Snow-boardul este placă unde ambele picioare sunt prinse de aceeși placă. Acestea sunt mai
mari decât schiurile având abilitatea de a aluneca pe zăpadă. Lățimea unei plăci variază intre
15 și 30 centimetri. Aceste plăci sunt diferite de monoski-uri din cauza poziția pe aceasta, la
monoski poziția este in linie cu fața catre direcția de mers iar pe snowboard poziția este
paralela cu placa. Aceste plăci sunt folosite in snowboarding.
Cuprins
 1Istorie
 2Tipuri de plăci
 3Regulament
 4Legături externe
Istorie[modificare | modificare sursă]
 Sherman Poppen, din Muskegon, MI, a venit cu ceea ce majoritatea consideră ca fiind
primul "snowboard" din 1965 a fost numit Snurfer (un amestec de "zăpadă" și
"surfer").
 Prima competiție s-a desfășurat în America în 1983
 În 1993, în Austria la Ischgl au avut loc primele Campionate Mondiale.
 Snow-boardul a devenit sport olimpic din 1998, la Olimpiada de la Nagano.
Tipuri de plăci[modificare | modificare sursă]
 Freestyle: Această placă este largă și scurtă (opusul snowboard-ului alpin) și cele
două extremități ale sale (spatulele) sunt simetrice. Suplă, flexibilă și ușoară, e
 destinată în special fanilor de half-pipes sau alte module. Permite salturile în toate
direcțile și are stabilitate mare la aterizare.
 All-Mountain: Plăcile all-mountain sunt construite pentru a fi folosite pe orice tip de
teren. Fie ca mergi pe o pârtie proaspăt amenajată, fie că ieși la o zi de powder sau
intrii în parc, se vor descurca în orice condiții. O mare parte din snowboarderi aleg
aceste modele pentru versatilitatea pe care o oferă. Dacă ești un începător, nimic nu îți
vine mai bine decât o placă all-mountain.
 Powder: Acestea sunt plăcile care se scaldă în valuri de powder. De multe ori sunt
asociate cu cele de freeride dar o trăsătură cheie a acestor modele este noseul mai lat
și tailul mai îngust special făcute pentru a putea mai cârmi mai bine prin the white
stuff. Acestea de obicei au forma rocker pentru a ajuta la plutire.
 Freeride: Acestea sunt de obicei mai rigide și vin în dimensiuni mai mari decât restul
plăcilor. De obicei acestea au o formă direcțională fiindcă sunt folosite mai rar în
switch.
 Splitboard: Acestea sunt construite pentru a se putea separa și a merge pe ele la deal
ca pe schiul de tură.
 Park: Aceste placi sunt cu 4-5 cm mai lungi decat cele de jibbing, au un flex mai dur
si raspund foarte bine comenzilor. Acestea sunt facute pentru sarituri inalte, cum
intalnesti la halfpipe, scheme pe balustrade sau rampe, dar sunt destul de versatile si
pot fi folosite cu succes si pe munte.
Regulament[modificare | modificare sursă]
 Proba de „slalom uriaș paralel” este competiția în care 2 sportivi coboară în același
timp pe aceeași pârtie, pe două porțiuni diferite, prevăzute cu porți. Caracteristicile
celor două trasee trebuie să fie cât se poate de identice.
 Există două manșe de calificare, iar primii 16 competitori concurează în finală.
 Proba de „half pipe” se desfășoară într-un spațiu semicilindric, special amenajat,
având o lungime de 120-130 m cu o pantă de 16-17 %.
 Sportivii trebuie să sară peste nivelul zidului și apoi să aterizeze înapoi, timp în care
execută acrobații aeriene.
 Fiecare sportiv își acompaniază evoluția cu un fond muzical.
 Primii 12 competitori după probele de calificare vor concura în proba finală.
 Proba de „snowboard cross” îmbină abilitățile acrobatice cu cele alpine.
 Primii 32 de competitori vor concura în finală.