Teoria si practica in

sporturile de iarna
Schi alpin
Scurt Istoric /
aparitie, dezvoltare
DATE PRIVIND APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA
SCHIULUI
 Schiul apare cu mii de ani în urmă, în zonele reci cu zăpadă
cea mai mare perioadă a anului, ca mijloc utilitar, folosit în vederea
deplasării pe zăpadă

Arheologi si muzeografi spun că actul de naştere al schiului

trebuie căutat în vremuri străvechi, legat de evoluţia omului, de
modul cum îşi dobândea hrana şi îşi crea mijloace de deplasare şi de
transport, din procesele de muncă şi, în ultima instanţă, din nevoia
de joc şi întrecere. Originile îndepărtate ale schiului se asociază cu
cele ale patinelor şi saniei şi, după formele primitive de navigaţie,
este cu certitudine cel mai vechi mijloc pe care omul l-a pus în
sprijinul libertăţii sale de mişcare.
 Date privind apariţia şi evoluţia schiului

1. Carl J. Luther. Plecând de la diverse cronici chineze, Luther

menţionează prezenţa "încălţărilor de zăpadă " fie a “schiului de
noroi" încă din prima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n., în zonele
locuite de mongoli, manciurieni sau coreeni, în special în zona
munţilor Altai şi a lacului Baikal.

Luther consideră că schiul s-a născut în Asia centrală, de unde au

pornit, corespunzător unor migraţii, trei curente:

• în direcţia nord-est către Manciuria, strâmtoarea Behring şi America

de Nord,
• spre nord-vest care ar fi ajuns în Finlanda şi Islanda,
• în Asia mică şi în Balcani
 Date privind apariţia şi evoluţia schiului

• 2. Savantului suedez K.B.Viklund, precizează

două locuri ca origine a schiului:
• unul răsăritean, în Siberia şi Rusia de nord,
• altul apusean în peninsula scandinavă.
 Date privind apariţia şi evoluţia schiului

Originea cuvântului SCHI

• Laponii – savek sau sabek

• Finlandezii – suksi, schiul drept – lyly, iar pentru schiul
stâng – kalhu
• Norvegienii foloseau doi termeni pentru acelaşi lucru: ski
şi aandar,
• Suedezii - skide şi andor.
 Mărturii ale existenţei schiului

Legende Edda sau Saga din mitologia

nordică

• Zeul Uller sau Ull – zeul iernii şi al tragerii

cu arcul - schia aşa de frumos şi iute încât
schiorii îl aleg ca patron, ca mascotă sau
talisman
• Skade - zeiţa protectoare a schiului -
considerată simbolul frumuseţii şi al
dragostei, care cu schiuri la picioare, putea
prinde şi vâna orice ren iute la picior.
• Tunc-Poks - zeul vânătorii - explică dâră
luminoasă de pe cer (Calea lactee), ca urmă
lăsată de schiu pe zăpadă
Petroglife

• Petroglif de acum 4000 ani descoperit la Besove – Sledki (U.R.S.S.)

Lucrări literare

• Prima menţiune 1689 - este a contelui austriac

Weichard Valassor, care în lucrarea sa "Die Ehre des
Herzogtumes Krain" ("Cinstea ducatului Carniole") -
pomeneşte de ţăranii din Carniole (Austria), care cu
schiuri scurte şi cu un băţ solid alunecă pe zăpadă.

• Mai frecvente sunt scrierile din secolul XIX în care se

descrie folosirea schiurilor în Franţa, Germania, Italia
şi Cehoslovacia.

• 1888 – Fridtjof Nansen traversează Groenlanda

expediţie care reprezintă un important moment în
dezvoltarea schiului.
Forme ale schiurilor

Rachetele de zăpadă – Trug

Laponul Trug în urma unui vis a avut o revelaţie că poate

alerga pe zăpadă fără să se scufunde legându-şi de picioare crengi.
Perfecţionându-le a ajuns la ceea ce numim noi azi „Trug” sau
„rachete de călcat zăpada”.
• Datorită nevoi de a se deplasa pe distanţe tot mai mari,
în viteză mai mare, apar tălpicile de lemn, invenţie
atribuită zeilor.
• Cel mai vechi schiu descoperit la Hoting (Suedia), vechi
de peste 4200 ani, se află expus la Muzeul Fiskartorpet
– Stockholm
SCHIUL COMPETIŢIONAL
• Primele întreceri au fost semnalate la nordici 1066, iar
mai apoi sunt prezente semnalări şi în Europa centrală
1250 şi mia târziu Olaus Magnus 1555

• Primele concursuri oficiale de schi 1861-1862 în

Norvegia având probe de schi fond (5-7 km) şi sărituri.

• Prima asociaţie sportivă (din Europa) scopul de

propagandă în vederea întemeierii unei activităţi
continuie şi organizateîn domeniul schiului astfel în 1879
apare Cristiania Ski-Club (Norvegia), care organizează
la Huseby primul concurs mai mare, păstrat ca o
întrecere de tradiţie a ţării.
• În Franţa primul animator al practicării schiului
este Henry Duhamiel, care în 1896 înfiinţează
Schi-Club des Alpes.
• Tot în această perioadă există preocupări şi în
alte ţări în Europa centrală, cu un mai mare
avânt în Austria şi Elveţia. Dar mai menţionăm:
Rusia, Moldavia, Boemia, Polonia, Ungaria,
Italia.
• În SUA din anul 1854, primele concursuri se
organizează, iar primul club a fost fondat în
1858 (California-Altural) şi se pare că este
primul club din lume.
Competiţii care au marcat dezvoltarea schiului

• Cristiania (Oslo de azi), Huseby şi

Holmenkollen. Probele acestor concursuri sunt
desigur cele de:

• fond de la distanţe de 5-7 km, până la 220 km.

Câştigătorul acestui concurs a fost laponul
Paava Lars Nielsen Tuorda, cu timpul de 21 ore
şi 22 minute, în anul 1884)

• sărituri (primele sărituri realizate nu atingeau 10

m, pentru ca mai apoi să se producă senzaţia şi
să se sară 25-28 m).
 Vasa sau Vasaloppet 89,5 km, de la satul Salcu
la Mora - Suedia
• Aceasta este distanţa pe care a parcurs-o, în anul 1521, nobilul Vasa
şi compatrioţii săi, luptători pentru eliberarea Suediei de sub
dominaţia Danemarcei.

• Prima ediţie 1922 a avut la start 100 de concurenţi câştigător Ernst

Alm în 7 ore 32 minute şi 49 secunde.

• Recordul cursei a fost tabilit în anul 1998 de către Peter Goransson

cu timpul de 3.38.57
 Vasaloppet 2009 – 1 martie – ediţia a 85-a

• 14896 concurenţi,
câştigător:
• la masculin Daniel
Tynell 4.10.55
• la feminin Sandra
Hansson 4.43.13
• Prima ediţie a jocurilor de iarnă Chamonix 1924 –
„Săptămâna Sporturilor de Iarnă”, sub patronajul CIO

• Au fost organizate competiţii la 6 discipline sportive:

biatlon, bob, curling, hochei, schi, patinaj
 Schi alpin

• În zona munţilor Alpi apar concursuri de

coborâre şi slalom

• Slalom - limba norvegiană – pantă lină

• Concursuri printre copaci, crengi, abia în 1905

Zdarski introduce fanioanele
• 1905 – Federaţia de schi a Europei centrale
• 1924 – Federaţia Internaţională de Schi – FIS –
cu sediul la Oslo
• 1928 – la Arlberg-Kandahar primul concurs cu
probe alpine de coborâre şi slalom
• Începând cu 1924 se organizează anual
Campionate Mondiale la care sunt introduse din
anul 1929 Zakopane (la acest concurs particip
doi români: Toma Calista şi Fr. Lexen) proba de
coborâre, iar din 1930 cea de slalom.
• După războiul 2 mondial această competiţie se
va desfăşura din 4 în 4 ani, alternând cu JO
EVOLUŢIA TEHNICII
SCHIULUI
 Norvegia

• Element de ocolire şi
frânare TELEMARK-UL.
Acesta constă în
împingerea puternică
înainte, în fandare a
piciorului din afara
ocolirii.
 Norvegia

• Promotorul telemark-ului este Sondre Norheim (1825-1897) din

Morgedal (Telemark);

Alte contribuţii:
• Încurajează folosirea a două beţe mai scurte, în detrimentul unui
singur băţ mai lung;
• A realizat trecerea de la un schiu lung de 3 metri la unul mai scurt ;
• A schiurile cu forme diferite la fond faţă de cele de sărituri.
• De asemeni el aplică la schiuri legături stabile;
• La concursul de sărituri efectuiază sărituri de 19 m fără a folosi
băţul.
 Austria
• Mathias Zdarski pune bazele tehnicii
necesare coborârilor pe schiuri pe pante
abrupte

• El face cunoscut prin cartea sa "Lilienfelder

Skylauftechnik" metodele folosite: pentru
frânare plugul şi pentru ocoliri, stemul.
• El greşeşte adoptând folosirea unui singur băţ
şi renunţând la şanþul de pe talpa schiului;
• dar aduce îmbunătăţiri legăturilor de schi prin
adăugirea unei curele care prinde şi călcâiul şi
tocul bocancului.
• La Lilienfeld va exista prima şcoală de schi,
 Germania

• Şcoala din Arlberg, a cărui animator este Hans Schneider. -

pune bazele unei metode de învăþare a schiului alpin
combinând plugul cu ocolirile stemate (ale lui Zdarski)

Principiile de bază ale şcolii din Arlberg sunt:

1. Centrul de greutate înaintat;
2. Poziţia fundamentală: jumătate ghemuit;
3. Călcâile să nu părăsească niciodată contactul cu schiurile;
4. Schiurile să nu fie puse niciodată prea accentuat pe canturi;
5. Cât mai mult posibil, schiurile să fie în contact cu zăpada.
 Elveţia
Arnold Lunn – adept al telemark-ului –
organizează cu regularitate “The Cup Roberts of
Kandahar” în staţiunea Murren.

1927 Lunn şi Schneider iniţiază

organizarea unor concursuri de schi, "Arlberg-
Kandahar" cu probe de coborâre şi slalom, care
reprezintă îmbinarea tehnicii celor două centre.
 Franţa
• Şcoala franceză încearcă
să diminueze frânarea
produsă de prin
intermediul
“stembogen”-ului
propus de şcoala din
Arlberg.
• Printre primii schiori
care realizează cristiania
cu schiurile paralele este
austriacul Toni Seelos
Mecanismul tehnic

• descărcarea uşoarã a cozilor schiurilor de pe

zăpadă, pentru a uşura intrarea în viraj şi
evitarea contactului cu zăpada, deci o frânare
mai redusă.

• legătură de schi prin fixarea completă a

călcâiului bocancului.
 Franţa
În 1937 la campionatele
mondiale de schi francezul
Emile Allais, prin evoluţia sa
aduce îmbunătăţire
considerabile tehnicii schiului,
cum ar fi:
– “jocul de canturi”,
– o serie de contramişcări în
sensul opus virajului care
urmează să fie executat şi
– mişcarea de aruncare a cozilor
schiurilor
 Franţa

• Promotorii tehnicii franceze au fost: Emile

Allais, Paul Gignoux şi Georges Blanchon
• Au popularizat ideile proprii prin
demonstraţii, dar şi prin lucrarea “Le ski
francais”.

• Dezvoltarea schiului a ajuns la ceea ce

austriecii, anul 1956, au numit “şerpuiri” -
executarea unor viraje legate în mod cursiv
Evoluţia echipamentului de schi - 1920
Evoluţia echipamentului de schi - 1930
Schiu şi legătură foosit de armata SUA
- 1942 – legături Lund
Legături Tyrolia pe un schiu Northland -
1960
Legături Tyrolia 1950
Legături Tyrolia 1960
Legături Marker 1960
Legături cu placă 1970
Legături Salomon 1970
Ghete de schi 1930 - 1950
Bocanci de schi Koflach 1950
Bocanc Rieker 1960
Bocanc Lange Pro 1970
SAU
SAU
Ne vedem data viitoare
Schiul în România
 Schiul în România

• Rachete de zăpadă - muzeul din Stockholm

– descoperite în munţii Maramureşului, având o vechime
de peste 3000 de ani

• 1578 – “Cronica Europei Sarmate” – menţionează că

“poporul de pe Ceremuş utilizează în mersul pe zăpadă şi
la vânătoare tălpici lungi de lemn – numite nartal
 Schiul în România
• Sfârşitul sec al XIX sunt prezente primele semne de
practicare al schiului ca sport – revista Herkules menţionează
prezenţa schiorilor în oraşele transilvănene Braşov şi Cluj încă
din anul 1893;

Zona Cluj
• 1895 schiorii Clujeni fac excursii frecvente pe Feleac, Hoiaşi
până la Turda, parcurgând distanţa Cluj - Turda în 5 ore şi 30
minute;
• Meşterul Gergely fabrică schiuri de bună calitate.

Zona Braşov
• În perioada 1892-1908 tinerii schiori cuceresc tot mai multe
vârfuri: Postăvarul, Piatra Craiului, Piatra Mare.
 Schiul în România

• 1905 – prima societate de schi – “Kronstadter

Skyvereinigung” (KSV) – în Braşov;

• 1907 se construieşte prima cabana – Cabana

Postăvarul
 Schiul în România
• 1907 – primul curs de instruire a schiorilor,
organizat de KSV în Braşov – avându-l ca invitat pe
Mathias Zdarski. (metoda schiului cu un singur băţ)
• Se organizează prima cursă de coborâre la care au
participat 11 concurenţi.

1909 – “Clubul Sportiv Român” de la Sinaia, care sub

patronajul regelui Carol al României şi al prinţului
George Bibescu organizează multe concursuri de bob,
săniuţe şi schi.
• “Clubul de schi” – Sibiu, introduce schiul în zona
munţilor Făgăraş şi Cibin.
 Schiul în România

• 1912 - al II-lea curs de instruire pentru schiori

organizat de KSV – având-ul ca invitat pe Carl J.
Luther – prezintă tehnica schiului cu două beţe
mai scurte.
 Schiul în România

• 1913 – prima trambulină de sărituri cu schiurile, în

Poiana Postăvar, şi primul concurs de sărituri
(7,80m).

• Prima cursă de skijoring la Sinaia - cuvânt

norvegian skikjøring, care semnifică conducerea
schiurilor.
 Schiul în România
• După 1916, în perioada primului război mondial schiul devine
o prioritate în cadrul armatei (vânători de munte), care
construieşte multe cabane în munţii Bucegi, Rodnei, Apuseni
etc.;

• Primul manual de tehnică “Manualul schiorului” – Th. Rosetti-

Solescu (conducătorul şcolii de schi la vânători de munte);

• 1922 – militarii organizează concurs de schi şi tragere cu arma,

reprezentând primele încercări de biatlon;

• 1928 – România participă la JO de la St. Moritz - Elveţia cu o

echipă de patrulă militară;
 Schiul în România

Federaţia Română de Schi-Biatlon

1912 – “Comisiunea sporturilor de iarnă”, din cadrul

“Federaţiei Societăţilor Sportive din România” (FSSR);

1924 – “Comisia centrală de Schi”, detaşată de FSSR

1931 – Federaţia Română de Schi

 Schiul în România
1940 – primul schilift din ţară, Cioplea

1951 – Ion Coliban devine primul campion Balcanic la schi alpin la proba de
coborâre şi combinată alpină

1951 – Jocurile Mondiale Universitare de iarnă la Braşov, au loc ample amenajări:

• se construieşte telefericul Poiana-Postăvarul;
• se construieşte primul hotel;
• se construieşte patinoarul;
• se amenajează pârtiile de coborâre, slalom şi traseele de fond;

1952 – România participă la JO Oslo – Norvegia cu 16 sportivi la probele de schi

alpin şi fond

1964 – la JO de la Insbruck – Austria Gh. Vilmoş aduce cel mai bun rezultat
olimpic pentru biatlonul românesc, locul V la individual;

1972 – la JO de la Sapporo - Japonia locul 10 la slalom prin Dan Cristea.

Teoria si practica in sporturi
de iarna
Schi Alpin
- Curs 3 -
“Descoperind muntele, zăpada şi schiul, te
descoperi pe tine.
Oricât de prozaică ar fi această întoarcere la
elementele primare, pentru a ne redescoperi,
ea va rămâne întotdeauna o tentaţie
perpetuă, o nevoie, un refugiu în care ne
regăsim şi în care ne aşteaptă secrete
satisfacţii”

Ion Matei “Marea aventură a schiului”

 Activităţi motrice de timp liber practicate
iarna în zona montană
• Drumeţie
DEX: drumeţ = persoana care
călătoreşte pe jos

Este drumeţia pe munte

o activitate motrică de timp liber?

Dacă ţinem seama că e o mişcare în aer liber care ne

solicită, ne fortifică trupul şi ne oferă satisfacţii spirituale,
putem răspunde afirmativ
 Snowshoeing
(Joggingul pe zăpadă)

• Începând din anii 70 snowshoeingul a

devenit o activitate din ce în ce mai
practicată;
• A apărut din dorinţa omului de a admira
natura şi a fi în mijlocul ei şi pe timpul
iernii, nu numai în celelalte anotimpuri.
 Scurt istoric
Snowshoeing-ul este a fi fost practicat în Asia Centrală în urmă
cu aproximativ 6000 de ani. Se crede stramoşii Inuiţilor ce au
migrat din Asia în America de Nord, au adus cu ei snowshoes
– rachetele de zăpadă.

Până în anii 1970, snowshoes au fost folosite în principal

pentru activităţi cotidiene şi supravieţuire, mai degrabă decât
de recreere.
Materialele utilizate la construirea lor au fost lemnul (frasin
alb) şi curele de piele.
Snowshoes din lemn sunt, în general, clasificate în trei
categorii:
-Laba de urs formă ovală - concepută pentru utilizarea în
condiţii de manevrabilitate în zonele împădurite
- Yukon(mult mai lungi) – folosit pentru traversarea zonelor
deschise, din NV Statelor Unite.
-Beavertail îmbină caracteristici ale ambelor laba de urs şi
Yukon, şi a fost utilizată în toate tipurile de conditii de zapada.

http://www.snowshoeracing.com/history.htm
 Alpinism
• Conform dicţionarelor, prin alpinism se înţelege acea
ramură sportivă care constă în ascensiuni în munţi, în
special escaladarea părţilor greu accesibile ale acestora

• limita dintre drumetie si alpinism unii o considera

utilizarea mainilor: se poate vorbi de alpinism doar cand
pentru inaintare/urcare se folosesc si mainile (pe prize,
pe piolet/pioleti, pe blocatoarele montate pe corzi fixe, la
rapel
 Căţărarea pe gheaţă (Ice-Climbing)

•Unor căţarători care s-

au profilat vara pe
escalada de mare
dificultate, adevaraţi
atleţi si acrobaţi pe
stâncă, le-a venit ideea
de a face şi iarna
căţărare pe... cascade
de gheaţă.
•Ca şi în escalada unde
au trecut de pe stâncă
în sală, s-a întâmplat
asta şi în căţărarea pe
gheaţă, gheaţă aplicată
pe structuri metalice în
săli sau în aer liber.
 Schiul
• Schiul a aparut in nordul Europei
• Au trebuit să treacă milenii, pentru ca din mijloc
utilitar, alunecarea pe schiuri sub toate formele
ei , să devină un mijloc de relaxare, de rupere
din cotidianul zilelor omului modern, dar o
evoluţie logică, strâns legată de dorinţa acestuia
spre o viaţa prosperă şi frumoasă.
• S-a diversificat apoi putîndu-se merge, aluneca,
alearga pe schiuri, sări coborî sau urca pe
schiuri.
 Schiul de fond ( Running Ski)

• De la mersul
pe schiuri ai
vechilor nordici
a rezultat
astăzi forma
de practicare a
schiului
denumită –
schiul fond.
 Schiul de tură

• Se practică în zăpada nepreparată/ nebătătorită

• Schiurile de tură combină în mod fericit avantajele
schiurilor de pârtie: lăţimea şi rezistenţa mai mare ca a
schiurilor de fond, legături securit, posibilitatea de a cobori
în viraje, cu avantajele schiurilor de fond: putem "marşălui"
cu ele datorită legăturilor speciale care permit ridicarea
călcâiului bocancilor la mers şi la urcare, putem urca pante
mici şi medii cu ele paralele datorită "pieilor de focă"
( acum sintetice) care împiedică alunecarea înapoi, dar
permit alunecarea înainte
 Schiul alpin

• Practicarea schiului pe pantele

abrupte din zonele muntoase a
impus folosirea altei tehnici de
coborâre, de ocolire a diferitelor
obstacole naturale(copaci, stânci)
rezultând schiul alpin
• La origine, schiul alpin se practica
pe zăpada nebătătorită , chiar dacă
nu întotdeauna în golul alpin
 Săriturile cu
schiurile

• Icari moderni ai zilelor noastre.

• Daca la inceputuri saritorii cautau locuri naturale de
pe care sa poata sa isi ia zborul, astazi datorita
tehnologiilor moderne se poate sarii practic de
oriunde.
• Senzatia data de desprinderea de pe trambulina
este una speciala omul cautand prin acest zbor o
rupere din lumea lui si trecerea in alta lume
 Skiboardingul

• Skiboardingul – sport de iarnă care

combină patinajul şi schiatul.
Skiboardurile, în general, nu sunt mai mari
de 100 cm lungime, şi mai late decât
schiul alpin.
• Acest sport este adesea supranumit şi
snowblading sau skiblading
 Snowkiting - zmeul si

snowboardul /schiiurile

• Neputand ramane in aer pentru foarte

mult timp, imaginatia omului a mers
mai departe si a imbinat
descoperirile facute anterior in
domeniul aeronauticii cu practicarea
sporturilor de iarna rezultand diferite
combinatii intre schi si parapantă,
snowboard şi parapantă

• Snowkiting difera de celalalte

sporturi alpine prin aceea ca da
posibilitatea de a te deplasa in ce
directie doresti, chiar si la deal.
 Skijoring-ul

• Isi are originea in tarile nordice

• Folosit pentru a strabate distantele mai lungi pe
perioada sezonului de iarna intre diferite localitati a
devenit un sport indragit pe la jumatatea secolului trecut.
• Echipajul era format dintr-un cal sau caine ce purta
schiorul prins de haturi.
 Sania

• La fel de veche ca si shiul

avand origine comuna si fiind
un mijloc utilitar la inceput a
devenit in timp un mijloc de
recreere.

• Sania ca mijloc utilitar folosita

la inceput la transportul
marfurilor pe perioada rece si
cu zapada, revine in zilele
noastre de data aceasta ca
mijloc de recreere ori de
competitie fiind trasa de cai,
de câini, de reni.
 Skibike (bicicleta de zăpadă şi skibobul)

• Apărută de acum
150 de ani în Alpii
francezi, reprezintă
o bicicletă
veritabilă, adaptată
pentru alunecarea
pe zăpadă.
Montanbike-ul

• Pasionaţii mersului pe
două roţi şi al mişcării
indiferent de anotimp,
au descoperit plăcerea
de a merge pe
bicicletă, chiar dacă
sub roţi se aşterne un
covor de nea.
 Snowboard-ul
• De câţiva ani, domeniul schiabil face
faţă unei evoluţii fără precedent.

• Dorinţa de alunecare şi căutarea de

noi senzaţii au făcut ca imaginaţia
omului să născocescă diferite
obiecte pentru a putea satisface
aceste nevoi, unul dintre acestea
fiind şi snowboardul.

• Split-board-ul, inventat de cei care

urcă în zăpada mare unde nu au
mijloace mecanice de urcare. E un
snowboard despicat in lung, pe care
se montează pe fiecare jumătate <
piei de focă > şi apoi, pentru
coborâre se cupleaza redevenind
snowboard.
 Monoschi-ul sau „single-sky”
• Deşi considerat precursorul
snowboardului, monoschiul
păstrează mai mult forma
shiului actual (la fel şi
coborârea pe acesta fiind mult
asemănătoare cu cea a
schiorului decât cu cea a
snowboarderului).

• Deşi mai rar întâlnit pe

continentul European este des
practicat în America
Patinajul şi jocurile pe gheaţă
• Cronicarii din secolul al-XII-lea
povestesc ca, pentru a se deplasa
mai usor pe lacurile inghetate, soldatii
foloseau un fel de oase taiate la
capete si prinse de bocanci. Aceste
oase par sa fie stramosii patinelor, iar
soldatii primii patinatori.
• In timpul Renasterii, gravori si
talentati pictori flamanzi au imortalizat
in imagini incantatoare alunecarea
gratioasa a oamenilor pe lacurile si
raurile inghetate ale Olandei.
 ATV-ul şi snowmobilul

Cei care vor să urce muntele au astfel

posibilitatea să se răsfeţe îmbinând 2
pasiuni, natura iarna şi maşinile de teren.
Aspecte privind structura generală a cererii
pentru sporturi
de iarnă

Ponderea practicanţilor sporturilor Ponderea practicanţilor

de iarnă in funcţie de vârstă în SUA sporturilor de iarnă în funcţie de
vîrstă în Europa
10%
35% până la 15 ani
40%
peste 30 ani între 15 şi 25 ani
între 25 şi 35 ani
sub 30 ani 35%
peste 35 ani
65% 15%
Oferta pentru sporturi de iarnă (experienţa
principalelor ţări receptoare)

Dome niul s chiabil din ţările

e urope ne alpine
10.000

9.000

8.000
Km

7.000
Austria
6.000 Elveţia
5.000 Italia
4.000 Franţa
3.000
Germania
2.000

1.000

schi alpin schi fond

 peste 35 ani
21-35 ani
0-20 ani
Varsta

aj
le tin
al
te pa
s/ ar
iu bo
an
/s ow
hi sn
sc s/
iu
an
/s
hi
sc aj
in
at
/p
hi

Ce sporturi de iarna practicati?

sc s
iu
an
/s
hi
sc
us
ni
sa d
ar
bo
ow
sn
h i
sc

0
50

40

30

20

10
%
Sunteţi tentaţi să încercaţi şi alte modalităţi
de petrecere a timpului liber pe perioada
iernii, cum ar fi:

NR

snowmobil/ATV sania trasã de cai

sanie/snowmobi/ATV

Nu

snowmobilul

ATV
Bazele generale ale metodicii
învăţării schiului
 Bazele generale ale metodicii învăţării schiului

Generalităţi

Condiţii care au contribuit determinant la evoluţia schiului:

• pârtii mai bine amenajate;
• generalizarea utilizării mijloacelor de transport pe cablu;
• perfecţionarea şi diversificarea materialelor şi echipamentelor
de schi;
• “Circul alb” – circuitul Cupei mondiale
 Bazele generale ale metodicii învăţării schiului

Formarea deprinderilor motrice de deplasare pe schiuri

Acţiunile motrice – mers pe schiuri, coborâri, frânări, ocoliri –

reprezintă deprinderi motrice.

Deprinderile motrice – forme concrete de activitate motrică,

care au la bază stereotipuri dinamice realizate prin legături temporale în
scoarţa cerebrală motorie.

Deprinderile motrice din schi pot fi:

– elementare – schi fond (în sporturi ciclice);
– complexe – schi alpin (în sporturi unde deprinderea motrică este
parţial automatizată)
 Bazele generale ale metodicii învăţării schiului

• Formarea deprinderilor motrice de deplasare pe schiuri este

un proces de învăţare motrică.

• Învăţarea perceptiv-motrică - “acte de comportament în

care reacţiile stabilizate sunt dependente de
componentele senzoriale proprioceptive “.

• Formarea noilor deprinderi se realizează prin exersare, iar

deteriorarea lor se datorează lipsei solicitărilor specifice.
 Bazele generale ale metodicii învăţării schiului

Factori subiectivi şi obiectivi care condiţionează formarea deprinderilor

motrice

• complexitatea procedeelor tehnice specifice schiului;

• aptitudinile elevului;
• nivelul calităţilor lui motrice în general şi al îndemânării în mod special.
• nivelul pedagogic al instruirii;
• cantitatea şi modelul de eşalonare a exersării;
• experienţa motrică anterioară;
• aprecierea şi autocontrolul rezultatelor;
• interesele, motivaţia elevului - care poate determina participarea conştient-
activă, concentrarea atenţiei, mobilizarea, toate susţinute de efortul de voinţă.
 Bazele generale ale metodicii învăţării schiului

– Activitatea sportivă adaugă învăţării motrice

parametrii calitativi şi cantitativi superiori, determinaţi
de caracteristica competitivă, de faptul că individul
acţionează în condiţii de “limită”, de solicitare fizică şi
psihică.

Sportul – “un joc care constrânge individul la o

triplă luptă: contra lui însuşi, împotriva altor
indivizi, şi contra naturii” (Proteau G.)
 Bazele generale ale metodicii învăţării schiului

Etapa I
Etapa informării şi a formării reprezentărilor
sau
Etapa învăţării iniţiale (Matveev)

Caracteristici:
– formarea reprezentării generale a mişcării
studiate (mers, coborâri, opriri, urcări etc);
– primele încercări de executare a acestora.
 Etapa I
Etapa informării şi a formării reprezentărilor
Metode de instruire:
– Explicaţia;
– Demonstraţia:
– Demonstraţie,
– Video;
– Foto, etc.

Toate au ca scop formarea imaginii mentale a mişcării ce se învaţă - poziţii

ale corpului în timpul mişcării, balans, rotaţie etc., şi elaborarea planului
mintal al acţiunii.

Aici intervine:
– Experienţa motrică anterioară – transfer de deprindere
– Aptitudinile motrice
– Spiritul de observaţie
 Etapa I
Etapa informării şi a formării reprezentărilor

Substrat neuromuscular

Acţiune motrică nespecifică

IRADIERE CORTICALĂ

Efect - excitarea (stimularea) concomitent a mai

multor centri nervoşi care se manifestă printr-
o generalizare a răspunsurilor motrice care se
exteriorizează.
 Etapa I
Etapa informării şi a formării reprezentărilor

Informaţii:
• informaţii vizuale, impresii optice asupra locului unde se află, asupra
ambianţei în care se desfăşoară activitatea;
• informaţii tactile, simţul presiunii, rezultat din rezistenţa zăpezii
asupra schiurilor, bocancilor, legăturilor, cât şi a impulsurilor ce apar
la trecerea peste diferite forme de teren;
• informaţii vestibulare, simţul echilibrului în condiţii de alunecare
(echilibru dinamic), poziţia corpului în diferite momente ale
deplasării pe schiuri;
• informaţii acustice privind sursele de zgomot din mediul ambiant;
• informaţii kinestezice, privind realizarea internă a mişcării - simţul
muscular.
 Etapa I
Etapa informării şi a formării reprezentărilor

Specificitatea formării deprinderilor motrice de

alunecare pe schiuri, în această etapă a învăţării, reprezintă
obţinerea echilibrului dinamic

Din punct de vedere metodic în această etapă este

esenţial eliminare fricii
 Etapa a II-a
Etapa mişcărilor încordate

Etapa a II-a
Etapa mişcărilor “grosiere” sau insuficient diferenţiate

Caracteristici:
– Primele execuţii practice ale procedeului tehnic respectiv

Surse de informaţii:
– Profesorul - referitoare la poziţiile de coborâre şi la mişcările
diferitelor segmente în anumite momente ale execuţiei
 Etapa a II-a
Etapa mişcărilor încordate

Substrat neuromuscular

• La nivelul emisferelor cerebrale apar procese de diferenţiere

• Procesul iradierii scade în intensitate, motiv pentru care:

• mişcările se efectuează cu stângăcie, sacadat, cu
amplitudine şi ritm necorespunzătoare, şi în general, cu
multe greşeli.
 Etapa a II-a
Etapa mişcărilor încordate

Caracteristica metodică a acestei etape

Corectarea greşelilor – realizate pe baza feed-back-ului reprezentat de

observaţiile profesorului, vizionarea propriei execuţii pe video etc.

Etapa legării momentelor cheie ale mişcării, nu este indicat să se

treacă la învăţarea elementului următor până ce cel anterior nu s-a
fixat într-un grad corespunzător, deoarece numai atunci în învăţarea
celui de-al doilea nu se vor crea confuzii
 Etapa a III-a
Etapa fixării şi consolidării

Etapa a III-a
Etapa coordonării şi a consolidării procedeelor tehnice

Etapa perfecţionării - efectuarea corecta a mişcării, de regulă, în

condiţii standard sau stereotipe, cu indici superiori de forţă, de
precizie, cu ritm şi amplitudine corespunzătoare.
 Etapa a III-a
Etapa fixării şi consolidării

Caracteristici:
– dispare stângăcia,
– mişcările devin mai economice, repezi şi precise,
– tehnica devine stabilă chiar la schimbările condiţiilor de
deplasare.

Apar simţurile specializate: “simţ al schiurilor”, “simţ al

zăpezii”, “simţul echilibrului de alunecare”
 Etapa a III-a
Etapa fixării şi consolidării

Substrat neuromuscular

• caracteristică acestei etape este concentrarea;

• deprinderea motrica apare ca un şir de reflexe

condiţionate, proprioceptive, complexe înlănţuite;

• dispare starea de iradiere.

 Etapa a IV-a
Etapa perfecţionării şi “supraînvăţării”

Etapa a IV-a
Etapa perfecţionării şi “supraînvăţării”

Caracteristici:

– efectuarea procedeului tehnic în condiţii variate şi cu indici

superiori de eficientă (coordonare, precizie, ritm, cursivitate s.a.).

– etapa declanşării “priceperilor superioare”

– excitaţia şi inhibiţia sunt automatizate, lucru ce concură la

stabilizarea şi automatizarea mişcărilor şi la formarea
stereotipului dinamic
 Etapa a IV-a
Etapa perfecţionării şi “supraânvăţării”

Etapa a IV-a
Etapa perfecţionării şi “supraânvăţării”

Caracteristici ale supraânvăţării în schi:

– numărul mare de repetări ale procedeului tehnic,
– analiza condiţiile mereu schimbătoare (configuraţia pârtiei, viteza de
deplasare, particularităţile zăpezii ş.a.)
– modul de acţionare în funcţie de acestea.

Pregătirea se realizează prin structuri de exerciţii cu modificări de

ritm şi de teren, în condiţii schimbătoare, solicitând la maxim
capacitatea de adaptare a sportivului.
 Etapele formării deprinderilor motrice de deplasare pe schiuri

Diferenţierea precisă a acestora din punct de

vedere teoretic, este făcută din raţiuni didactice, dar şi
practice, în sensul că, prin circumscrierea precisă a
etapelor şi a caracteristicilor lor, se pot stabilii mijloace
şi metode adecvate de realizare a obiectivelor specifice
fiecărei etape.
Particularităţi metodice în
învăţarea schiului
 Explicaţia
Explicaţia trebuie să dea elementele esenţiale, concrete (mecanismul
de bază). Să se bazeze pe noţiuni, priceperi şi deprinderi deja
cunoscute de elevi.

Explicarea unei mişcări să dea repere clare de amplitudine, ritm,

direcţii etc.

Explicaţia să corespundă nivelului de pregătire a elevilor şi să

urmărească:
- Aprofundarea unor detalii tehnico-mecanice specifice.
- Înţelegerea clară a cauzelor anumitor greşeli de execuţie tehnică.
- Stimularea elevului în aprofundarea unui anumit aspect tehnic sau în
depăşirea unui moment mai dificil.
- Să contribuie la menţinerea unei atmosfere favorabile de lucru pe panta de
schi şi la crearea unei stări optime, de emulaţie.
 Demonstraţia
Pentru o bună demonstraţie trebuie urmărite
următoarele aspecte:
• accentuarea elementelor ce trebuie observate şi apoi exersate;
• stimularea elevilor şi nu inhibarea lor (aşa cum se întâmplă atunci
când demonstraţia mult peste nivelul lor.)
• demonstraşiasă poată fi urmărită de toţi elevii, de la începutul
până la sfârşitul ei;
• se execută pe o pantă care corespunde nivelului de pregătire a
elevilor.
• să respecte ritmul si viteza proprie mişcării (exersarea lentă este
improprie)
• execuţia să urmeze imediat demonstraţiei; (profesorul reia
demonstraţia şi dă exemple de elevi a căror execuţii sunt corecte)
• reluarea demonstraţiei înseamnă accentuarea unui anumit
aspect al mecanismului care se exersează;
 Exersarea
• - Exersarea parţială presupune defalcarea procedeului
pe faze separate, exersarea fazelor separate, exerciţii
pregătitoare pentru fiecare fază, legarea fazelor şi
învăţarea procedeului: scop în sine.

• - Exersarea globală se păstrează totalitatea mişcărilor

(globale), atenţia este captată spre exersarea mişcări
globale de la început.

Într-un curs modern de schi exersarea corespunde

concepţiei metodice de predare globală a schiului, adică:
sunt alcătuite complexe de mişcare ce sunt prezentate ca
atare elevilor.Dar nu întotdeauna predarea poate folosi
metoda globală
 Exersarea
reguli de organizare şi desfăşurare a exersării:

• condiţiile de desfăşurare a exersării trebuie să

corespundă fiecărei trepte de formare a deprinderii
motrice (la început condiţii uşurate şi condiţii optime privind
echipamentul, mijloacele mecanice de urcare; teren amenajat
corespunzător);

• exersarea să pornească de la integrarea noului în

experienţa motrică anterior dobândită, făcându-se
conştientă înrudirea mişcărilor;

• în primele faze ale formării deprinderilor motrice se vor

exersa mişcări globale şi niciodată singulare;
 Corectarea greselilor
• Pe parcursul învăţării diferitelor procedee tehnice, pot apărea
diferite greşeli de execuţie. Determinarea şi corectarea lor la timp
îmbunătăţeşte si accelerează învăţarea.
• După importanţa lor, greşelile se împart în: greşeli de bază şi greşeli
secundare. Greşelile de bază reprezintă abateri de la structura de
bază a mişcării. Greşelile secundare scad eficienţa mişcării, fără a
denatura structura.
• În practică se întâlnesc greşeli întâmplătoare şi greşeli obişnuite.
Greşelile întâmplătoare apar atunci însuşirea tehnicii nu este încă
automatizată. Ele se elimină mai uşor, nu sunt stabile şi se
corectează destul de repede. Greşelile obişnuite sunt acele abateri
de la mişcarea de bază, care nu au fost corectate la timp şi care, pe
parcursul învăţării, s-au automatizat, s-au fixat, devenind stabile.
• Cauzele apariţiei unor astfel de greşeli sunt: înţelegerea insuficientă
a mecanismului de bază a procedeului respectiv, slaba pregătire
fizică, folosirea unor exerciţii care nu sunt în concordanţă cu
posibilităţile elevului, oboseala etc.
În timpul exersării, profesorul intervine cu anumite corectări. Pentru ca
acestea să dea rezultatele scontate, este necesar ca:
• - fiecare corectare să fie precedată de o laudă, de o apreciere
pozitivă;
• - în primele faze ale învăţării vor fi corectate greşelile fundamentale
(cele care dereglează mecanismul de bază al mişcării) şi apoi cele
secundare (cele care nu influenţează eficacitatea mişcării);
• - să nu se enumere mai multe greşeli deodată;
• - elevul să fie convins de greşeala proprie şi instructorul să fie
capabil de a o comenta, cunoscând temeinic acuzele ei;
• - corectarea să fie scurtă, la obiect;
• - atunci când se fac corectări la întreaga grupă acestea să vizeze
greşeli cu caracter general de manifestare, să se explice cauza lor;
corectarea să se refere la greşeală, evitându-se referiri la persoană;
• - o corectare să se facă imediat mişcării greşite;
• - încercările complect nereuşite să nu se repete de mai multe ori în
speranţa că prin repetare se înlătură şi cauza greşelilor ce au
apărut; trebuie să se intervină la condiţiile de lucru, la tema dată,
etc.
• - atunci când se lucrează în grup, corectarea individuală să fie
făcută cu tact pedagogic, să nu jignească, să stimuleze, să fie
însoţită de o recomandare clară, la obiect.
 În primele faze ale învăţării schiului, cele mai importante sarcini ce stau în
faţa elevului se referă la formarea capacităţii de recepţionare a structurilor de
timp, spaţiale si dinamice ale mişcării. Pentru profesor în aceste momente,
este necesară intervenţia cu anumite ajutoare ritmice: comenzi, semnale
vizuale etc. Alături de acestea mai putem folosi următoarele condiţii de
exersare:
- exersarea pe lângă sau în urma unui partener, bun executant;
- exersarea în urma instructorului sau deplasarea pe urma lăsată de
acesta pe zăpadă;
- încurajări ale instructorului cu accentuarea prin ton a mişcării;
- elevul sau întreaga grupă îşi pot comanda cu voce tare ritmul execuţiei,
subliniind accentele etc
 Particularităţi metodice ale învăţării schiului

Profesorul trebuie să:

• Aleagă, grupeze şi eşaloneze structurile de exerciţii într-o

succesiune logică;
• Asigure o concordanţă între conţinutul instruirii şi nivelul
de pregătire al elevului;
• Dezvolte elevului său echilibrul dinamic;
– Localizarea mişcării la nivelul trenului inferior;
– Menţinerea unei poziţii corecte a schiurilor în timpul alunecării;
– Realizarea unei cantări optime;
– Asigurarea unei independenţa a membrelor inferioare.
 Metode de instruire

Metode de instruire (Gh. Cârstea 1996)

1. Metode verbale
 Expunerea – povestire, explicaţie, prelegere
 Conversaţia;
 Brain storming-ul;
 Studiul individual

2. Metode intuitive
 Demonstraţia – nemijlocită, prin planşe, prin mijloace multimedia;
 Observaţia execuţiei altor subiecţi.

3. Metode practice
 Exersarea
 Metode de instruire

Explicaţia trebuie:

 Să cuprindă informaţie corectă – mecanismul de bază;

 Să aibă la bază reprezentări deja formate ale elevilor;
 Să fie clară şi concisă;
 Să dea repere clare de amplitudine, ritm şi direcţie;
 Folosească un vocabular adecvat nivelului de pregătire
 Metode de instruire

Demonstraţia
 Elevul trebuie învăţat “să vadă” – ce şi cum
 Demonstraţia ar trebui dublată cu explicaţie.

O bună demonstraţie înseamnă:

 accentuarea elementelor ce trebuie observate şi apoi exersate;
 stimularea elevilor şi nu inhibarea lor,
 fără “artificii” care descurajează elevii, fiind mult peste nivelul lor;
 poate fi urmărită de toţi elevii, de la începutul şi până la sfârşitul ei;
 se execută pe o pantă care corespunde nivelului de pregătire al
elevului, în ritmul, viteza şi amplitudinea propriei mişcări.
 Metode de instruire

Exersarea

• Exersarea parţială - metoda parţială de predare - defalcarea procedeului

pe faze separate; exersarea fazelor separate; execuţii pregătitoare pentru
fiecare fază, legarea fazelor şi învăţarea procedeului: scop în sine.

• Exersarea globală prin care procedeele incluse în învăţare sunt prezentate

sub forma de probleme pe care elevul le rezolva singur; (este o învăţare
intuitivă, prin simţuri).
CERINŢE ORGANIZATORICE ÎN
ÎNVĂŢAREA SCHIULUI
Cerinţe generale de organizare

Terenul de lucru să fie delimitat şi marcat

steguleţe colorate, jaloane de plastic , crenguţe de brad
beţele sunt contraindicate – pericol de accidente
Elevii să aibă aceleaşi condiţii de
pregătire
se va urmării ca elevii să aibă acces în egală măsură la
traseele aplicative
Elevii nu trebuie să se deranjeze unul pe
celălalt
dacă sunt mai mulţi e de preferat impărţirea pe grupe şi să
se lucreze alternativ
Elevii vor primii indicaţii precise
direcţii de deplasare, regrupare, oprire şi odihnă
Alegerea terenului de lucru
pentru fiecare lecţie va fi ales în funcţie de:
 nivelul de pregătire a colectivului
 sarcinile lectiei

nu trebuie să fie periculos

 înclinaţie foarte mare,
 schimbări accentuate de pantă ,
 expus avalanşelor,
 puţină zăpadă ,
 prea îngust

să uşureze executiile elevilor

 amenajat prin bătătorirea si nivelarea stratului de zăpadă

să nu producă senzatia de frică

dacă este îngustat de pădure sau stânci sau este prea înclinat sau
elevul nu reperează locul unde se poate oprii
Organizarea grupei
 pe pantă
exersarea să se desfăşoare de la locul de amplasare a grupei în jos
 în timpul deplasărilor
elevii să nu părăsească locul pe care îl au în formaţie
 oprirea si adunarea
să se facă cât mai la marginea pârtiei, în locuri uşor vizibile din
partea de sus a pantei
 alinierea
să se facă cu faţa către pârtia de schi
 traversarea
în timpul deplasării organizate, fiecare elev se asigură privind partea
de sus a pantei
 exersarea şi corectarea individuala, odihna
să se efectueze la marginea pârtiei
 elevii să fie învăţaţi să se comporte civilizat
şi ceilalţi participanţi la activitatea de pe pârtie au aceleaşi drepturi
 schiorul care coboară fereşte pe cel aflat sub el pe pantă
 Conducerea grupei

a. Conducerea unei grupe trebuie să se

facă:
 comenzi clare si scurte,
 indicaţiile să fie precise,
 să scoată în evidenţă clar specificul acţiunii
care trebuie îndeplinită.
 Conducerea grupei

b. În timpul explicaţiei şi demonstraţiei,

elevii vor fi aşezaţi în linie pe un
rând, cu spatele la soare, vânt sau
orice altă sursă de atracţii care i-ar
împiedica să urmărească cu atenţie pe
profesor.
Conducerea grupei
c. Profesorul se aşează în fata elevilor în
dreptul mijlocului grupei în aşa fel încât
să poată fi auzit de toţi elevii.

Când profesorul urmăreşte evoluţia

elevilor din partea de jos a pantei, va
aştepta până când elevul se apropie sau
şi-a încheiat execuţia, pentru a-i face
observaţiile necesare.
Organizarea colectivului în cazul folosirii
mijloacelor mecanice de urcare

a. Lucrul cu întreaga grupă.

Profesorul stabileşte
 sarcinile exersării pentru fiecare porţiune de
traseu,
 locurile de oprire,
 viteza de deplasare,
 locul pe care îl ocupă fiecare elev în coloană şi
încheietorul coloanei.
Exersarea se desfăşoară cu întreaga grupă, toţi
elevii coboară pe aceiaşi urmă şi execută acelaşi
exerciţiu.
 Fiecare urmăreşte şi corectează pe cel dinaintea
sa.
Organizarea colectivului în cazul folosirii
mijloacelor mecanice de urcare

b. Lucrul pe perechi.
 Elevii formează perechi omogene, în privinţa
nivelului de pregătire;
 profesorul indică sarcinile exersării şi numărul de
coborâri pentru fiecare sarcină;
 cei doi elevi coboară unul înapoia celuilalt, pe
aceiaşi urmă, executând acelaşi procedeu;
 cel din urmă corectează pe cel pe cel dinainte;
 după un anumit număr de coborâri locurile se
schimbă.
Organizarea colectivului în cazul folosirii
mijloacelor mecanice de urcare

c. Lucrul în grupe de câte trei elevi

 Cei trei elevi coboară panta unul înapoia
celuilalt, pe aceiaşi urmă, executând
acelaşi procedeu (exerciţiu);
 în mijlocul formaţiei este amplasat
“subiectul” care trebuie să execute ca cel
dinaintea sa, model de execuţie şi este
corectat de cel din urma sa.
 După un număr de repetări, locurile în
formaţie se schimbă.
Organizarea colectivului în cazul folosirii
mijloacelor mecanice de urcare

d. Activitatea individuala.
Profesorul
 stabileşte sarcinile precise pentru
fiecare elev,
 indică numărul de repetări,

 recomandă viteza de deplasare,

 stabileşte locurile de oprire.

Organizarea colectivului în cazul folosirii
mijloacelor mecanice de urcare

e. Ce trebuie sa facă profesorul.

 - poate însoţi o anumită formaţie, sau un anumit elev dând indicaţii
si corectând în timpul deplasării; după un anumit număr de repetări,
trece la alta formaţie (elev).

 - poate rămâne într-un anumit loc pe pârtie, de unde urmăreşte

execuţiile elevilor oprindu-i şi corectându-i pe cei care greşesc.

 - poate sta în partea de sus a pantei (la pornire) sau în partea de jos
a pantei (la oprire), loc în care se face analiza exerciţiilor precedente,
corectează şi dă indicaţiile necesare pentru exerciţiile următoare.

 - poate rămâne într-o anumita porţiune de teren cu 1-2 elevi

cu care se lucrează individualizat pentru corectarea unor greşeli,
pentru trecerea unui moment dificil la execuţia unui anumit procedeu
sau pentru că nu sunt la nivelul colegilor lor şi nu pot lucra pe terenul
acestora.
În toate situaţiile profesorul:

stabileşte cu claritate şi precizie

- direcţiile de deplasare,
- viteza de deplasare,
- numărul repetărilor pentru fiecare procedeu (exerciţiu) pe fiecare
porţiune de traseu,
- ia măsuri în cazul nerespectării acestor indicaţii (mai ales pentru
viteza de deplasare care poate deveni cauza producerii accidentelor);

instruieşte temeinic elevii asupra

 modului de folosire a mijlocului de urcare
 asupra modului de comportare pe mijlocul mecanic de urcare,
 ia toate masurile pentru asigurarea securităţii elevilor;

în caz de vizibilitate redusă, lucrează în formaţii strânse, conduse de el

sau renunţă la folosirea mijloacelor mecanice de urcare;

Folosirea mijloacelor mecanice de urcare în lecţia de schi presupune

întotdeauna cunoaşterea amănunţită a terenului de lucru, amenajarea
acestuia si instruirea temeinică a acestuia.
TEHNICA ŞI METODICA
ÎNVĂŢĂRII SCHIULUI
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

Tehnica
Un ansamblu de procedee, specifice ca formă şi conţinut
folosite deplasarea pe terenuri acoperite cu zăpada, in
diferite scopuri.

Elemente în subordine:
• Elementul tehnic – noţiunea teoretică a mişcării;
• Procedeul tehnic – acţiunea concretă a schiorului;
• Stilul – amprenta personală a schiorului în execuţia la nivel superior a
procedeelor tehnice
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

Elementele tehnice specifice schiului alpin

1. Mersul pe schiuri;
2. Schimbarea direcţiei de pe loc - întoarcerile;
3. Coborârile;
4. Frânările:
5. Schimbarea direcţiei din deplasare Ocolirile.
6. Trecerea peste denivelările de teren
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

1. Mersul pe schiuri

A. Mersul pe teren plat

• mersul alternative
• mersul cu împingeri simultane
• mersul liber
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

B. Mersul la urcarea pantei

• urcare cu pas bătut
• urcare oblica
• urcare in trepte
• urcare in foarfece
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

2. Schimbarea direcţiei de pe loc – întoarcerile

 întoarcerea prin paşi adăugaţi (in jurul cozilor si in jurul

vârfurilor);
 întoarcerea “în evantai”;
 întoarcerea vârf peste vârf;
 întoarcerea prin săritura
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

3. Coborârile

Succesiunea însuşirii procedeelor de coborâre

a. Coborâre directă
b. Coborâre oblică.

Direcţia de Direcţia de
deplasare deplasare

Linie de pantă Linie de pantă

 Tehnica şi metodica învăţării schiului

Poziţiile de coborâre pe schiuri şi succesiunea lor

a. Poziţia fundamentală de coborâre
b. Poziţia în căutarea vitezei

Poziţia “ou” Poziţia “bolid”

 Tehnica şi metodica învăţării schiului

Poziţia fundamentală de coborâre directă

Mecanismul tehnic
 Schiurile cu varfurile la accelasi nivel si paralele, la o departare de 15-20
cm. unul de celalalt, sunt egal încarcate si asezate pe toata talpa.
 Greutatea este egal repartizata pe toala lungimea schiurilor.
 Articulatiile gleznelor, genunchilor si soldurilor usor flexate.
 Bustul usor inclinat spre inainte, spatele rotunjit si umerii relaxati.
 Bratele usor departate si spre inainte, coatele flexate, iar pumnii tin betele
orientate oblic spre inapoi.
 Privirea indreptata la 20-30 m. spre inainte.
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

Poziţia fundamentală de coborâre oblică

Mecanismul tehnic
 Schiurile paralele si apropiate, schiul din deal mai înainte
(10 cm.). Schiurile sunt orientate pe muchiile superioare,
in raport cu înclinaţia pantei si consistenta zăpezii, prin
ducerea genunchilor spre deal.
 Greutatea corpului mai mult repartizata pe schiul din vale.
 Articulaţiile gleznelor, genunchilor si soldurilor sunt
flexate.
 Bustul uşor răsucit spre vale, inclinat spre înainte, cu
umărul din vale mai coborât decât cel din deal.
 Genunchii si bazinul se duc spre deal, întregul corp
adoptând o poziţie arcuită.
 Braţele sunt uşor flexate, depărtate lateral si spre înainte,
braţul din deal este cu pumnul la nivelul soldului, iar cel
din vale este cu pumnal mai jos si uşor scos în afară.
 Privirea este orientată pe direcţia de deplasare, la 20-30 m.
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

Exerciţii:

1. Exerciţii de pe loc cu şi fără schiuri

2. Exerciţii pentru învăţarea coborârii directe
3. Exerciţii pentru învăţarea coborârii oblice
4. Jocuri pe schiuri
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

4. Frânările
sunt mijloace prin care schiorul
îşi poate micşora viteza, se poate opri, sau
poate declanşa anumite procedee de
ocolire

Procedeele de frânare cu schiurile

sunt următoarele:
 frânare prin derapaj
 frânare prin plug
 frânare prin jumătate de plug;
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

Frânarea prin derapaj

Este un procedeu tehnic prin care
schiorul pierde din înălţime, alunecând
lateral, oblic înainte sau oblic înapoi.

Derapajul lateral
se execută dintr-o poziţie în care schiurile
sunt orientate perpendicular pe linia
pantei; se realizează prin orientarea
genunchilor spre vale şi aşezarea
schiurilor pe toată talpa (lateral).

Ghirlandele
derapajele oblice succesive între care sunt
intercalate porţiuni de coborâre oblică.
 Tehnica şi metodica învăţării schiului
Frânare din plug
procedeu prin care se pierde înălţimea pe panta, schiurile
fiind deschise în poziţie de plug si orientate pe muchiile
interioare

Mecanismul tehnic
Din coborâre directă se depărtează simultan si
progresiv ambele cozi ale schiurilor, prin împingerea
călcâielor spre exterior.
Vârfurile schiurilor rămân apropiate, la 10-20 cm. si
la acelaşi nivel.
Greutatea corpului este egal repartizata pe ambele
schiuri si uşor pe cozile acestora.
Gambele sunt ţinute perpendicular pe schiuri, cu
gleznele flexate.
Genunchii sunt uşor flexaţi si orientaţi înainte si spre
interior. In acest mod, schiurile sunt aşezate pe
muchiile interioare.
Bustul este ridicat, lăsat spre înapoi, cu spatele uşor
rotunjit.
Umerii sunt relaxaţi, braţele uşor flexate din coate, iar
pumnii orientează betele oblic spre înapoi şi lateral.
 Tehnica şi metodica învăţării schiului
Frânarea prin jumătate de plug
procedeu prin care se pierde înălţimea pe pantă, schiul
din deal sau din vale fiind deschis în poziţie de
jumătate de plug şi orientat pe muchia interioară.

Mecanismul tehnic
Acest procedeu de frânare se executa din
coborâre oblică, atât cu schiul din deal, cât şi cu cel din
vale, astfel:
 schiul cu care dorim să frânam se deschide
prin împingerea laterală executată cu călcâiul
membrului inferior respectiv, schiul
menţinându-se pe zăpadă.
 Pentru realizarea frânarii schiul se aşează pe
muchia interioară şi se încarcă progresiv cu
greutatea corpului.
 Vârfurile schiurilor se menţin apropiate şi la
acelaşi nivel pe tot parcursul frânarii,
 genunchiul membrului inferior care execută
frânarea este mai întins, iar bustul este uşor
înclinat câtre acesta.
 5. Schimbarea direcţiei din deplasare – ocolirile
Criteriul
1. Poziţia schiurilor în timpul execuţiei
2. Direcţia spre care se execută pe pantă
3. Mecanismul specific fazei de declanşare
Denumirea procedeului de ocolire
a) ocoliri – toate schimbările de direcţie din alunecare
executate cu schiurile neparalele.;
b) cristianii – toate ocolirile executate, in faza de conducere cu
schiurile paralele.
a) ocoliri spre deal;
b) ocoliri spre vale.
a) păşirea
- ocoliri prin paşi succesivi spre deal;
- ocoliri prin paşi succesivi spre vale.
b) frânarea dirijată
- ocoliri prin frânare in plug;
- ocoliri prin frânare in ½ plug.
c) rotaţia spre vale
- ocoliri prin pivotare;
- crisitania pe movila;
- crisitania spre vale cu depărtare;
- crisitania spre vale cu desprindere;
- crisitania spre vale cu deschidere;
- crisitania spre vale prin rotaţie;
- crisitania spre vale cu contraderapaj;
- crisitania spre vale cu păşire;
- cristiania spre vale cu amortizare.
d) translaţia
- şerpuirea rotunjita
- şerpuirea frânată
- şerpuirea accelerate.
 Tehnica şi metodica învăţării schiului
Ocolirea prin paşi succesivi spre deal
Se executa pornind din coborâre oblică sau directă, astfel:
 Schiul descărcat se ridică si se orientează spre deal, sub un unghi de depărtare al
vârfurilor mai mare sau mai mic.
 Se continuă alunecarea pe schiul din vale, iar membrul inferior din vale se flexează
progresiv. Printr-o împingere energică pe schiul din vale, care e aşezat pe muchia din
deal, se proiectează întregul corp pe schiul din deal, care este repus pe zăpadă.
 Schiul din vale se ridică rapid şi aduce paralel cu celalalt pe noua direcţie. Trecerea
greutăţii pe schiul din deal este însoţită de o uşoară avântare a corpului.
 Aceasta înlănţuire de mişcări se repetă până când se realizează o ocolire completă
sau o oprire.
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

OCOLIREA PRIN FRANARE IN

PLUG
DEFINITIE: procedeu de ocolire prin
frânare cu schiurile deschise în poziţie de
plug.

MECANISMUL TEHNIC
Declanşarea ocolirii se realizează prin:
• trecerea greutăţii corpului pe schiul opus
direcţiei spre care se ocoleşte,
• se înşurubează genunchiul membrului
inferior pe care s-a trecut greutatea, prin
flexia acestuia si orientarea lui spre înainte şi
spre interiorul ocolirii
• trunchiul se orientează spre schiul care a
preluat greutatea corpului.
 Tehnica şi metodica învăţării schiului
CRISTIANIA SPRE VALE PRIN ROTATIE

MECANISMUL TEHNIC
Pregătirea declanşării se realizează prin:
• echilibrarea greutăţii pe ambele schiuri;
• balansul vertical (flexie lenta urmata de extensie
energica), care provoacă descărcarea
• schiurilor. In momentul ridicării, schiul interior
ocolirii se strecoară spre înainte;
• ridicarea însoţita de punctarea cu băţul din vale si de o
uşoară avântare a corpului înainte
• si spre interiorul ocolirii.
Declanşarea ocolirii se realizează in momentul când
schiurile sunt descărcate,
• printr-un mecanism de rotaţie spre vale a părţii
externe a corpului.
Conducerea schiurilor pe arcul ocolirii se asigura prin:
• orientarea progresiva a genunchilor înainte si spre
interiorul ocolirii pe parcursul unei flexii (înşurubare)
• trecerea greutăţii corpului mai mult pe schiul exterior.
• poziţia flexata de la sfârşitul ocolirii poate constitui
punctul de plecare pentru o noua ocolire spre partea
opusa.
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

6. Trecerea peste denivelările de teren

1. trecerea prin adaptarea poziţiei corpului

2. trecerea prin amortizare
3. trecerea prin escamotare
4. trecerea prin săritura
 Tehnica şi metodica învăţării schiului
Trecerea prin adaptarea poziţiei corpului
Trecerea rupturilor de pantă
Ruptura de panta apare in cazul trecerii de la o
porţiune înclinată la alta, cu o inclinaţie mai accentuata.
Pentru a evita pierderea echilibrului, se executa o
usoara avantare prin flexia mai accentuate a articulatiilor
gleznelor si prin ducerea corpului spre inainte, astfel incat se
respecta regula perpendicularitatii pe panta a axei verticale a
corpului, pe noua panta cu o inclinatie mai mare.

Trecerea racordărilor de pantă

Prin racord de panta se intelege trecerea de la o
panta inclinata la un teren mai putin inclinat, plat sau
contrapanta.
Schiorul actioneaza atat prin flexia genunchilor,
cat si prin ducerea unui schiu inainte, fapt care-i mareste
baza de sprijin in plan antero-posterior, concomitent cu
deplasarea greutatii corpului spre cozile schiurilor.
 Tehnica şi metodica învăţării schiului
2. Trecerea prin amortizare
Mecanismul tehnic
• Din poziţie de coborâre (directa sau oblica) urcând partea ascendenta a movilei,
se va amortiza suprapresiunea care se produce executând o flexie frânată a
membrelor inferioare, localizata, in principal, la nivelul genunchilor.
• Pe vârful movilei, flexia va fi maxima. Intrându-se pe partea descendenta a
movilei, se vor extinde membrele inferioare, păstrând in permanenta contactul
schiurilor cu zăpada.
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

3.Trecerea prin escamotare

Mecanismul tehnic
Escamotarea se realizează prin tragerea membrelor inferioare sub corp.
Schiurile se desprind de pe zăpada înainte de ruptura de panta, urmând ca imediat după
aceasta, schiurile sa reia contactul cu zăpada prin extensia membrelor inferioare.
 Tehnica şi metodica învăţării schiului

4. Trecerea prin săritură

• Acest procedeu de trecere a denivelarilor se realizează prin executarea unei

extensii mai accentuate in momentul desprinderii. In acest mod se obţine
un zbor mai lung, urmat de o aterizare suplă în momentul reluării
contactului cu zăpada.
• Acest procedeu este mai dificil, deoarece necesita o buna coordonare
spatio-temporala (fără dezechilibrări), în faza de zbor.
Calea indirectă Calea directă
1. Obijnuirea cu schiurile şi 1. Obijnuirea cu schiurile şi
alunecarea alunecarea
2. Mersul pe teren plat şi la 2. Mersul pe teren plat şi la
urcarea pantei urcarea pantei
3. Schimbările de direcţie de pe 3. Schimbările de direcţie
loc de pe loc
4. Coborârea directă 4. Coborârea directă
5. Franarea în plug şi ocolirea în 5. Ocolirea prin pivotare şi
franare plug oprirea prin pivotare
6. Coborarea oblică 6. Coborârea oblică
7. Ocolirea prin pivotare cu
balans
7. Frânare în jumatate plug şi
ocolirea în jumătate plug 8. Frânarea prin derapaj
8. Cristiania spre vale cu 9. Cristiania spre vale prin
deschidere rotaţie
 Mişcările specifice schiului alpin şi
succesiunea învăţării lor
1. Obişnuirea cu echipamentul şi schiurile. Învăţarea poziţiei fundamentale de stat pe schiuri
2. Schimbările de direcţie pe loc:
• - Paşi succesivi;
• - Întoarcerea la 180, în evantai, „vârf – coadă”;
• - Prin săritură.
3. Mersul pe schiuri şi schimbările de direcţie din mers pe teren plat:
• - Mersul alternativ;
• - Deplasarea prin împingere simultan cu beţele.
4. Căderea şi ridicarea din căzătură:
5. Mersul în urcare:
• - Cu pas bătut; direct pe linia pantei sau oblic pe pantă;
• - Urcarea în trepte;
• - Urcarea în foarfecă.
6. Coborârea directă
7. Frânarea şi oprirea din coborâre directă
8. Schimbarea de direcţie din coborâre directă
• - Prin plug şi jumătate plug;
• - Prin paşi succesivi.
9. Treerea peste denivelări de teren din coborâre directă
10. Coborârea oblică
11. Derapajele din coborâre oblică
12. Ocolirile şi virajele:
• - În plug şi jumătate plug;
• - Cu deschidere simultană;
• - Prin pivotate;
• - Spre vale cu schiurile paralele – cristianiile.
La revedere !!!
FACTORII CARE FAVORIZEAZĂ PROCESUL DE
INSTRUIRE ÎN SCHI

 materialele de schi
 terenul de lucru
 mijloacele mecanice de urcare
 metodica de predare
 calităţile şi pregătirea profesorului
a. Materialele de schi

 Schiurile

 Legăturile

 Clăparii

 Beţele
Schiurile

 Toate schiurile au o geometrie asemănătoare, sunt

flexibile şi posedă o arcuire. Este necesar ca schiul să
fie suplu, dar nedeformabil, să nu se afunde în zăpadă
(prezenţa spatulei), să nu blocheze alunecarea înapoi
(talul uşor curbat).

 Lăţimea tălpii schiului este deosebit de importantă:

cu cât schiul este mai îngust, cu atât punerea lui pe
canturi (agăţarea) este mai uşoară; cu cât
concavitatea marginilor este mai mare, de formă
accentuat parabolică, cu atât sunt mai eficiente
pentru viraje scurte adică se pot angrena pe curbe cu
rază scurtă şi sub 10 m.;
Schiurile

 Majoritatea schiurilor de pe piaţă au o formă parabolică, care

oferă atât o mai bună manevrabilitate cât şi o mai bună stabilitate.
Aceste schiuri au vârful si talul mult mai late decât mijlocul,
comparativ cu schiurile tradiţionale.
 Forma parabolică a schiurilor poate fi simetrică sau asimetrică.
Cele simetrice au aceiaşi lăţime la vârf şi tal şi, normal, cele
asimetrice au diferenţe de lăţime, vârful fiind mai lat.
Schiurile
 Lungimea, schiurile
se confecţionează de la
cele mai scurte (70
cm.) până la cele mai
lungi (2,15-2,20 m.)
astfel încât să poată fi
folosite cu eficienţă de
schiorii de diferite
vârste, înălţimi,
greutăţi, nivel de
pregătire, dar şi
specifice probelor
competiţionale ale
schiului alpin.
Schiurile
 Structura
Dacă altădată totul era
simplu, schiurile fiind
confecţionate doar din
lemn, astăzi în structura
lor intră şi mai multe
componente.
Se utilizează stratificări
de fibră de sticlă şi
aliaje de aluminiu, se
folosesc armături din
fibre de oţel. Mai recent
fibrelor de sticlă li se
adaugă fibrele de
carbon sau de kevlar.
Schiurile
 Pe partea superioară a schiurilor actuale
sunt fixate, sub diferite forme si
dimensiuni, una sau mai multe bare sau
plăci, denumite stabilizatori (oare) de
torsiune, denumirea explică de la sine rolul
pentru care au fost inventate
 Federaţia Internaţională de Schi limitează,
la 55 mm. pentru bărbaţi şi la 50 mm.
pentru femei, înălţimea ansamblului schiu,
placă şi legături.
 Bocancii (clăparii)
Ei trebuie să asigure transmisia forţelor
dintre corp şi schiuri cu cea mai mare
precizie şi să permită în sens invers,
piciorului şi gambei, mişcările cele mai
subtile ale schiului:
 flexia limitată progresiv (supleţea în
faţă din articulaţia gleznei);
 poziţia înapoi limitată progresiv
( asigurarea stabilităţii corpului înapoi cu
ajutorul unui înălţător, spoiler);
 stabilitate laterală (transferul
mişcărilor picioarelor şi gambelor în
direcţie laterală;
 stabilitate longitudinală (pentru
transferul momentelor de rotaţie –
pivotare).
Legăturile
 Actuala legătură de schi este
compusă din două piese
independente, faţă şi spate, care
au rolul să fixeze schiul de bocanc
şi să elibereze piciorul în cazul unor
suprasolicitări periculoase,
întâlnite de regulă în căderi.

 Legătura trebuie reglată astfel

încât să se deschidă în urma unui
anumit unghi de torsiune, la o
suprasolicitare laterală, frontală
sau vibraţii, ţinând seama de
greutatea schiorului şi felul zăpezii.

 În orice situaţie însă, legătura

trebuie să elibereze piciorul în
caz de torsiune sau proiectare
brutală înainte.
Beţele
 Sunt prevăzute cu
mânere şi curele
ataşate în partea de
sus pentru o
prindere eficientă şi
sigură
 În partea de jos le
este ataşată o floretă
penntru a împiedica
afundarea în zăpadă
Alegerea şi pregătirea schiurilor, legăturilor, bocancilor şi
beţelor:

 - Pentru învăţarea tehnicii schiului alpin, schiurile ceva mai scurte

(5- 10 cm.) decât înălţimea începătorului, puţin mai late pentru a
nu se înfunda prea mult în zăpadă, uşurează conducerea lor mai
ales în ocoliri. Schiurile prea lungi, prea rigide, torsionate, cu
canturile tocite creează mari dificultăţi.
 - Montarea corectă a legăturilor presupune fixarea bocancului în
raport cu proiecţia centrului de greutate al schiului şi
suprafaţa de contact a schiurilor pe zăpadă.
 - De o deosebită importanţă este şi suprapunerea axului
median longitudinal al bocancului peste axul longitudinal al
schiului, ceea ce permite un bun echilibru pe schiuri şi control
precis al înclinării lor pe canturi, atunci când este necesar.
 - Legăturile recomandate sunt cele mai puţin voluminoase şi
grele, prevăzute şi cu un dispozitiv de reţinere a schiului când se
desprinde de la picior, denumit „stoper”.
 - Dimensiunea corectă a beţelor de schi, până sub axilă, permite
o poziţie corectă în deplasare şi o folosire eficientă.
 Ceruirea schiurilor în funcţie de consistenţa zăpezii.
b. Terenul şi zăpada

 Alegerea şi pregătirea terenului reprezintă un factor de care

trebuie să se ţină seama în mod deosebit. Diferitele forme
de teren pe care le recomandăm pentru fiecare din
procedeele tehnice care fac obiectul învăţării schiului trebuie
să stea în atenţia profesorului.
 Terenurile care uşurează şi grăbesc învăţarea corectă, cât
şi terenurile care asigură condiţii variate pentru fixare şi
perfecţionare sunt un ajutor preţios atât pentru evoluţia
schiorului cât şi pentru evitarea monotoniei ce poate, la un
moment dat, frâna procesul.
 Amenajarea terenului prin bătătorirea zăpezii, iar atunci
când este necesar chiar pentru construirea din zăpadă a
unor forme artificiale reprezintă o cerinţă nu numai pentru
prevenirea accidentelor.
c. Apariţia şi dezvoltarea
mijloacelor mecanice de urcare

 Mijloacele mecanice de urcare au reprezentat pentru

schiul alpin nu numai un element de mare atractivitate,
dar în primul rând un factor deosebit care a permis
accelerarea ritmului de învăţare şi perfecţionare.
Cantitatea de alunecare pe schiuri în aceeaşi unitate de
timp şi cu acelaşi efort în condiţii specifice probei sau
înzecit. Schiul alpin a devenit astfel ceea ce este în
realitate, adică o probă de îndemânare.
d. Competenţa profesorului

Calităţile pedagogice necesare profesorului:

1. Disponibilitatea pentru dialog atrag stima şi simpatia
elevilor, făcându-i sa se simtă bine şi făcând învăţarea schiului
mai accesibilă;
2. Datorită intuiţiei sale, profesorul este capabil să adapteze
gradul de dificultate al exerciţiilor la posibilităţile
individuale ale elevilor, apreciind corect capacitatea lor de
realizare şi sesizând dificultăţile de învăţare;
3. Buna dispoziţie şi optimismul creează un climat agreabil în
învăţare. Profesorul trebuie să încerce să influenţeze pozitiv
ambianţa, în activitatea grupului sau individual.
4. Atenţia manifestată faţă de fiecare elev, evită apariţia
sentimentelor de defavorizare în raport cu ceilalţi;
5. Prin amabilitatea sa, în toate situaţiile profesorul devine
repede însoţitor al elevilor, prieten al tinerilor şi partener al
adulţilor;
6. Pentru profesor, conştiinţa responsabilităţii, punctualitatea
şi constanţa sunt strict necesare. El poartă o mare
responsabilitate, fiind îndrumător al elevilor.
Competenţa profesorului

Cunoştinţele specifice schiului:

1. Din punct de vedere tehnic profesorul trebuie să fie un
model. Este raţiunea pentru care el trebuie să pună un
accent special pe perfecţionarea continuă a capacităţii
lui tehnice;
2. Cunoştinţele tehnice specifice schiului permit
profesorului să demonstreze mişcările pe care le
explică şi să le adapteze într-o manieră funcţională la
diferite situaţii;
3. Cunoaşterea aprofundată a desfăşurării mişcărilor şi
experienţa proprie trebuie să-i permită profesorului să-i
pregătească pe elev şi în ce priveşte
echipamentul, materialele de schi, pregătirea
acestora, etc.;
4. Profesorul de schi este responsabil de securitatea
elevilor săi şi trebuie să hotărască dacă pista, zăpada,
condiţiile atmosferice garantează o coborâre sigură
Competenţa profesorului

Capacitatea de a preda schiul cu eficacitate.

1. Pentru a creşte eficienţa în învăţarea schiului, în primul rând
trebuie să existe o imagine clară a desfăşurării acestui proces,
luând în considerare elementele care asigură
2. „pregătirea”, „dirijarea” şi „evaluarea” acestei activităţi, ţinând
seama, în principal, de următoarele condiţii:
 mărimea şi compoziţia grupei de elevi;
 timpul de care dispune;
 mijloacele mecanice de urcare;
 calitatea şi starea de amenajare a zăpezii;
 condiţiile atmosferice.
3. Stabilirea obiectivelor adecvate particularităţilor şi stadiul de
pregătire a elevilor, atragerea lor conştientă în realizarea
acestor obiective, alegerea celor mai bune sisteme de
acţionare, metodologia folosită cât şi aprecierea obiectivă a
rezultatelor obţinute permite o dirijare optimă şi o adaptare
permanentă la situaţiile apărute (pentru optimizarea
învăţării).
Lecţia de schi
Conţinutul lecţiei
 Conţinutul lecţiei este determinat de temele şi obiectivele
instructiv educative şi reprezintă totalitatea mijloacelor,
măsurilor organizatorice şi didactice selecţionate în vederea
realizării acestora.

 Sarcinile învăţării în lecţia de schi pot fi rezolvate numai în

cazul în care:
- obiectivele lecţiei sunt bine alese;
- sistemul de acţionare în lecţie corespunde obiectivelor şi
particularităţilor elevilor;
- există o succesiune în sistemul de lecţii, o legătură strânsă
între lecţiile care o precede şi cele care urmează;
- este asigurată continuitatea şi ritmicitatea procesului de
învăţare;
- grupele de elevi au un efectiv constant şi omogen;
- profesorul îşi asumă rolul conducător.
Structura lecţiei
 Structura lecţiei de schi – reprezintă totalitatea momentelor
lecţiei şi succesiunea lor în timp.

Momentele lecţiei de schi sunt:

1. organizarea grupei;
2. deplasarea la pantă sau terenul de instruire ales şi pregătirea
acestuia;
3. pregătirea generală şi specială a organismului pentru efort.
4. realizarea temelor lecţiei:
 învăţarea unui procedeu tehnic;
 fixarea sau perfecţionarea unui procedeu deja învăţat;
 dezvoltarea sau perfecţionarea unor anumite calităţi motrice;
 verificarea nivelului de însuşire a procedeelor tehnice sau de dezvoltare
a calităţilor motrice specifice.
5. aprecieri cu privire la realizarea temelor lecţiei şi activitatea
desfăşurată de elevi. Recomandări pentru activitatea viitoare
Lucrul cu elevii
 Lucrul cu elevii trebuie să înceapă încă înainte de
adunarea pentru lecţie. El constă din indicaţiile date
pentru pregătirea schiurilor, ceruire, etc.
 Dacă terenul de lucru nu este prea departe de locul de
întâlnire, primele 3 momente ale lecţiei nu durează
mai mult de 15-20 minute. Deplasarea la pantă
trebuie să se facă în mod organizat, mai ales când se
merge pe schiuri.
 Momentele 4 şi 5 pot dura 30-75 de minute în
funcţie de vârstă şi pregătirea elevilor, tipul de lecţie
etc.
 In condiţiile specifice lecţiilor de schi o deosebită grijă
se va acorda prevenirii accidentelor şi îmbolnăvirilor,
ţinând seama de condiţiile atmosferice, de starea
zăpezii, teren etc.
Prevenirea accidentelor
Principalele cauze care pot provoca accidentele sunt:
 Nerespectarea succesiunii şi gradării dificultăţilor în
timpul învăţării sau perfecţionării procedeelor tehnice;
 Insuficienta pregătire fizică a elevilor şi nerespectarea
particularităţilor individuale;
 Alegerea unui teren nepotrivit pentru procedeul tehnic
respectiv sau pentru grupa respectivă;
 Lipsa de disciplină şi de ordine în timpul lecţiei;
 Ignorarea gradului de oboseală;
 Pregătirea insuficientă a materialului şi a echipamentului
de schi;
 Lipsa de control din partea profesorului;
 Condiţii meteorologice nefavorabile (vânt, ceaţă,
temperatură foarte scăzută);
 Alunecări de zăpadă pe pantele descoperite
(avalanşele).
PARTICULĂRITĂŢILE
PREDĂRII
SCHIULUI LA COPII
si ADOLESCENTI
 PARTICULĂRITĂŢILE PREDĂRII SCHIULUI LA COPII

1. Dezvoltarea fizică
1. dezvoltarea corporală (înălţime, greutate, muşchi, glande, creier, organe de
simţ),
2. abilităţile motorii (de la învăţarea mersului până la învăţarea scrisului). Tot
aici sunt incluse aspecte privind nutriţia şi sănătatea.

2. Dezvoltarea cognitivă
toate procesele mintale care intervin în actul cunoaşterii sau a
adaptării la mediul înconjurător. În acest stadiu includem
percepţia, imaginaţia, gândirea, memoria, învăţarea şi limbajul.

3. Dezvoltarea psiho-socială
este centrată asupra personalităţii şi dezvoltării sociale ca părţi ale
unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată,
exprimând impactul familiei şi societăţii asupra individului
 PARTICULĂRITĂŢILE PREDĂRII SCHIULUI LA COPII

„Modelul CAP” (Cognitive, Affective, Physic).

PSIA 1997:6

• Cum gândim? - cognitiv

• Cum ne simţim? - afectiv, emoţional
• Cum ne mişcăm? - fizic
 PARTICULĂRITĂŢILE PREDĂRII SCHIULUI LA COPII

Dezvoltarea fizică
Învăţarea este influenţată de 3 aspecte:

Dezvoltarea sistemului muscular realizează după următoarele principii ale creşterii:

De la cap spre picioare;
De la centrul corpului spre extremităţi;
De la grupele musculare mari la cele mici.

Poziţia centrului de greutate este legată de capul mai mare, disproporţionat, în comparaţie cu cel
al adultului, fapt ce determină o situare ceva mai înaltă a CG, în trunchi. Întrucât echilibrul
este obţinut prin poziţionarea CG deasupra bazei de susţinere, sau uşor înainte în timpul
alunecării, orice modificare a poziţiei capului poate avea un impact mult mai mare asupra
stabilităţii copilului, decât a adultului. Această situaţie este cu atât mai gravă cu cât
musculatura care asigură echilibrul corpului, încă nu este bine dezvoltată.

Coordonarea este influenţată şi de experienţa practică anterioară. Dezvoltarea coordonării se

realizează în trei stadii:
Stadiul iniţial – practicantul nu este familiar cu mişcarea, execuţia este foarte
rigidă, solicită multe grupe musculare. De obicei începătorul încearcă să controleze vizual
segmentul care trebuie să execute mişcare.
Stadiul elementar – mişcările au devenit mai eficiente, deşi executantul încă
trebuie să se concentreze asupra segmentelor implicate.
Stadiul de maturizare – mişcările sunt curgătoare, automatizate, efectuate cu
consum mic de energie.
 PARTICULĂRITĂŢILE PREDĂRII SCHIULUI LA COPII

Dezvoltarea cognitivă

Stadiile dezvoltarea cognitive a lui J. Piaget

•Stadiul senzoriomotor - de la naştere la 2 ani
Copilul înţelege că un obiect există chiar dacă nu se mai află permanent în
câmpul său vizual. Începe să-şi amintească şi să-şi reprezinte experienţele
(reprezentări mintale).

•Stadiul preoperaţional - de la 2 la 7 ani

Gândirea este egocentrică, cunoaşterea fiind făcută din perspectivă proprie.

•Stadiul concret operaţional - de la 7 la 11 ani

Copilul înţelege şi foloseşte operaţiile logice în rezolvarea de probleme. În
această perioadă copilul îşi defineşte noţiunea de "număr", "clasificare" şi
"conservare".

•Stadiul operaţiilor formale - de la 11 ani

Copilul începe să abstractizeze, să gândească de la real la concret la ceea ce poate
fi posibil, ipotetic.
 PARTICULĂRITĂŢILE PREDĂRII SCHIULUI LA COPII

Preşcolari 3-6 ani

• Particularităţile vârstei
• Particularităţile predării schiului
• Conţinutul învăţării
• Indicaţii metodice
 Preşcolari 3-6 ani

Particularităţile vârstei
Dezvoltare fizică
• Grupele musculare mari se dezvoltă înaintea celor mici
• Procesul de osificare este intens la nivelul epifizelor oaselor lungi,
toracelui, şi claviculei
• CG este înalt până la vârsta de 8 ani
• Lipsa forţei şi a controlului muscular – poziţia copiilor pe schiuri va fi cu
picioarele întinse şi trunchiul spre înainte

Sistemul cardio-respirator
• Aparatul cardio-vascular este încă incomplet dezvoltat, Metabolismul este
foarte activ - copilul oboseşte foarte repede
• Exerciţiile folosite vor fi dinamice, atractive, interesante, asociate unor
reprezentări vii, însoţite eventual de muzica.
 Preşcolari 3-6 ani

Particularităţile vârstei

Sistemul nervos

• Senzaţiile şi percepţiile evoluează mult, mai ales după vârsta de cinci ani.
• Reprezentările se dezvoltă mai ales pe baza intuiţiei.
• Preşcolarul memorează mai uşor sonoritatea şi ritmul
• Excitaţia este mai puternică decât inhibiţia
• Se manifestă primele tulburări ale actului de voinţă
 Preşcolari 3-6 ani

Particularităţile predării schiului

• Durata lecţiei este de 20 - 45 minute.

• Materiale:
– Schiuri de 50 - 80 cm lungime, cu legături
– Bocanci de schi
– Costum de schi din material impermeabil, căciulă, mânuşi
– Cască de schi
– Beţele vor fi opţionale
• Materiale ajutătoare – se vor folosi: beţe de schi, ciupercuţe,
conuri, cercuri, baghete, eşarfe, corzi, sau crenguţe de brad.
 Preşcolari 3-6 ani

Conţinutul învăţării

• mers pe schiuri pe teren plat;

• mers pe schiuri pe teren uşor ondulat;
• coborâre fără beţe, pe pante uşor înclinate;
• coborâri cu împingeri simultane din beţe;
• coborâri cu ghemuiri şi ridicări;
• schimbări de direcţie de pe loc şi din mers prin paşi succesivi;
• jocuri, ştafete pe schiuri, incluzând mersurile şi coborârile,
schimbările de direcţie, de pe loc şi din deplasare.
 Preşcolari 3-6 ani

Indicaţii metodice

• în predarea şi executarea mişcărilor este indicată metoda

globală;
• se recomandă demonstraţia care trebuie să fie foarte corectă;
• se va evita: lucrul în zăpadă mare, urcările prea lungi şi
opririle îndelungate;
• exerciţiile nu se vor repeta de prea multe ori;
• lecţiile trebuie să aibă un caracter dinamic, jocul fiind mijlocul
predominant.
 Şcolari mici 6 – 10 ani

Particularităţile vârstei

• Se intensifică procesele de osificare – bazin, vertebre, mâini, torace, faţă.

• După 8 ani muşchi cresc în volum – creşte forţa, se câştigă în greutate
• Se dezvoltă conexiuni între analizatori vizual, auditiv, motor
• Se dezvoltă spiritul de observaţie, orientare în spaţiu, percepe spaţiu şi
timpul
• Mişcările devin mai precise şi coordonate
• Atenţia lor este încă nestabilită, obosesc relativ repede şi simt periodic
nevoia de odihnă. Încă nu pot să lucreze mult fără pauze.
• Copiilor le place să câştige dar urăsc să piardă o competiţie, o comparaţie
• Respectul „automat” faţă de profesor scade, creşte rolul prietenilor
• Creşterea şi pubertatea tind să amplifice conştiinţa rolurilor sexuale.
 Şcolari mici 6 – 10 ani

Particularităţile predării schiului

• Durata lecţiei este de 60 - 90 minute.

• Materiale: schiurile vor fi mai scurte cu 5-10 cm, decât
înălţimea copilului
• Legăturile: până la 9 ani sunt legături mobile sau fixe; după 9
ani numai legături fixe şi prevăzute cu mecanismul de
siguranţă.
 Şcolari mici 6 – 10 ani

Conţinutul învăţării

• mers pe tren plat cu zăpadă variabilă;

• plimbări pe teren variat;
• urcări prin mers alternativ, în trepte şi în foarfecă;
• coborâri cu adoptarea poziţiei medie, joasă şi înaltă, şi oprire prin pierdere de viteză
în teren plat sau în contrapantă;
• coborâri cu ghemuiri şi ridicări înlănţuite;
• coborâri cu trecerea alternativă a greutăţii corpului de pe un picior pe celălalt;
• coborâri oblice;
• derapaj lateral şi oblic;
• ghirlande;
• ocoliri prin paşi succesivi;
• pas de patinaj pe o pantă uşor înclinată;
• cristiania de pe linia pantei;
• cristiania cu rotaţie spre deal ;
• cristiania spre vale prin rotaţie executată pe movilă;
• cristiania spre vale prin rotaţie;
• jocuri pe schiuri.
 Şcolari mici 6 – 10 ani

Indicaţii metodice

• metoda de bază în predare rămâne demonstraţia, la care se adaugă

explicaţia simplă;
• lecţia păstrează caracterul de joc şi întrecere;
• nu se va insista asupra executării perfecte a tuturor procedeelor tehnice;
• sarcinile metodice de bază urmăresc să asigure însuşirea unui bagaj cât
mai bogat de deprinderi de mişcare pe schiuri;
• exerciţiile şi jocurile folosite trebuie să contribuie la educarea echilibrului
şi supleţei;
• corectările care se fac trebuie să fie concise; ele se vor repeta pâna ce
greşelile care dereglează mecanismul de bază al mişcării se înlătură.
 Şcolarii mari 10 - 14 ani

Particularităţile vârstei

• Intensificare a ritmului de creştere, la care se adaugă apariţia caracteristicilor

sexuale secundare. Conduita în majoritatea situaţiilor este încă evident
copilărească.
• Se manifestă o mare nevoie de mişcare şi joc.
• Datorită intensificării ritmului de creştere încep să apară mai frecvent momente
de oboseală.
• Perioadă de pubertate este marcată de un proces de creştere inegal care se
manifestă în forme variate.
• Creşterea în greutate este relativ mică (mai ales la băieţi ).
• Organele interne se dezvoltă în mod corespunzător, însă inima nu poate face faţă
sarcinilor impuse de această dezvoltare impetuoasă.
• Dezvoltarea percepţiei permite o orientare spaţială mai largă.
• Se dezvoltă interesele şi pasiunile pentru diferite discipline sportive, tendinţe de
supraapreciere a posibilităţilor proprii, tendinţe spre acte de curaj şi eroism.
• Copiii sunt foarte sensibili la aprecierile celor din jur.
• Creşterea predominantă a membrelor, în perioada iniţiala a acestei vârste, face
ca mişcările copiilor să fie lipsite de îndemânare şi precizie.
 Şcolarii mari 10 - 14 ani

Conţinutul lecţiei
• Cei care şi-au însuşit elementele de bază ale tehnicii schiului, pot trece
la specializarea în probele alpine

Pentru cei care se specializează în probele alpine:

• perfecţionarea procedeelor de ocolire spre vale;
• trecerea peste denivelări de teren prin amortizare şi săritură;
• învăţarea şi perfecţionarea procedeelor de frânare prin derapaj şi plug;
• învăţarea înlănţuirii cristianiilor spre vale;
• executarea ocolirilor şi cristianiilor spre vale la punct fix;
• parcurgerea unor trasee simple de slalom uriaş;
• învăţarea procedeelor de şerpuire.
 Şcolarii mari 10 - 14 ani

Indicaţii metodice

• se impune lucru separat pentru băieti şi fete;

• cei care nu urmăresc perfecţionarea pe probele de schi pentru competiţii
vor alcătui o grupă separată cu care se va lucra pentru perfecţionarea
procedeelor tehnice specifice schiului aplicativ;
• se va acorda o mare atenţie dozării efortului;
• o cerinţă de bază a desfăşurării lecţiei este atenta supraveghere de către
conducator al întregului colectiv;
• se urmăreşte formarea deprinderilor pentru îngrijirea corespunzătoare a
materialelor şi a echipamentului de schi;
• explicaţiile şi corectările în timpul lecţiei pot să fie ample, fără a se neglija
însă calitatea demonstraţiei.
 Adolescenţi 14 - 18 ani

Particularităţile vârstei

• Dacă perioada pubertară se caracterizează printr-o intensă dezvoltare

somato-fiziologică, cea a adolescenţilor este caracterizată printr-o intensă
dezvoltare psihică.
• Transformările din această perioadă atestă o scădere treptată a ritmului de
creştere (statură), câştigând în supleţe şi forţă. Dezvoltarea fizică, din
această perioadă, stimulează spiritul de competiţie, datorită curajului şi a
iniţiativei de care dau dovadă.
• Continuă transformările în echilibrul hormonal, general.
• Adolescenţii pot participa la muncă şi sport, alături de adulţi. Ei pot obţine
performanţe de valoare în diferite ramuri de sport, pot efectua exerciţii de
forţă şi rezistenţă.