CURS 1

Izvoare privind apariția schiului

Cea mai veche informație în legătură cu schiul este bazată pe o

descoperire arheologică. Un schiu de lemn datând de la 6300-5000 Î.Hr. a fost
descoperit la 1200 de km de nordul Moscovei la Lake Sindor.
A doua informație ca și vechime provine din Suedia de la Hoting și apreciind
după straturile de turbă care îl acopereau schiul are o vechime de cel puțin de
4200 de ani. Analizele făcute în ultimii ani prin metode perfecționate au confirmat
și au mărit vârsta acestui schiu. Această descoperire infirmă faptul că schiul a
fost adus de laponi din Asia în Scandinavia, el existând aici încă din preistorie.
Schiul acesta este păstrat în muzeul schiului de lângă Stockholm (Fiskartorpet)
fiind foarte bine conservat. Se poate observa un suport mai ridicat pentru
așezarea piciorului și niște orificii pentru curelele care fixau piciorul pe schiu.

Schiurile descoperite la Hoting în Suedia

 Dacă acest schiu are o formă atât de avansată, cercetătorii se întreabă cât de vechi
sunt “rachetele de zăpadă” sau oasele de animale cu capete rotunjite și găurite la
extremități care erau folosite ca și patine și care au fost găsite în Pomerania, în nordul
Poloniei, în Islanda, Olanda și în vecinătatea locuințelor lacustre din Elveția.
Conform istoricului sovietic Arțihovski cele mai vechi reprezentări de schiori
sunt petrogrifele descoperite în localitățile Besove Sledki și Zalavrug aflate lângă
Marea Albă care atestă faptul că se schia și în Europa Răsăriteană încă din cele mai
vechi timpuri. Vechimea acestor încrustații în piatră de acum 4000 de ani după
aprecierile arheologilor arată schiori care folosesc câte un băț și au genunchii îndoiți,
aceste fapte constituind dovada clară că strămoșii noștri alunecau pe schiuri, bațul
fiindu-le de ajutor. Din această imagine ne mai putem da seama și de faptul că bețele
aveau la un capăt rondele pentru a nu se afunda în zăpadă.

Petrogriful descoperit la Zalavrug în Rusia

 O altă sculptură în piatră care se găsește la Rodov în Norvegia și care datează
din neolitic prezintă de asemenea schiori cu genunchii îndoiți fapt care ne confirmă
folosirea schiurilor în Scandinavia în acea perioadă.

Schiorul sculptat în piatră

la Radov în Norvegia

La Boksta, lângă Upsala, în Suedia un alt desen descoperit ne prezintă doi

vânători unul călare și unul pe schiuri urmărind un ren.
Aceste reprezentații în piatră aflate pe o întindere mare a continentului în
partea sa nordică duc la concluzia că schiul a apărut deodată în mai multe locuri și
sub forme diferite, având în principal scopul de a ușura procurarea hranei.
 O primă lucrare scrisă care atestă aparitia schiului este cea a lui Xenofon
intitulată Anabasis care a apărut în anul 370 Î. Hr. Aceasta ne prezintă cum locuitorii
Armeniei înveleau copitele cailor în saci pentru a le ușura mersul pe zăpadă. De
asemenea, în această lucrare este relatat faptul că locuitorii Scandinaviei și Armeniei
foloseau un fel de “picioroange” cu care se deplasau mai ușor pe zăpadă și noroi.
Aceste schiuri de noroi care au dispărut azi mai erau folosite în Rusia, dar cu
precădere în China și Coreea.

Primele rachete de zapadă care echipau atât oamenii cât si animalele

 O altă lucrare este ce a filosofului Zsi-Tse care a scris despre viața
împăratului Yu, în care este amintită existența schiurilor de noroi în prima
jumătate a secolului al IV-lea Î.Hr. Mai apoi, într-o gravură din paginile lucrării
Szi-ki care a apărut în anii 145-86 Î.Hr. ne sunt descrise schiurile de noroi ca
fiind ovale și făcute din împletitură de nuiele.
În lucrarea lui Pliniu “cel bătrân”, Istoria Naturală ne este prezentat mitul
despre “oamenii cu picioare de cai pentrul mersul de zăpadă”.
Lucrarea De bello gothico a istoricului bizantin Procopius din secolul VI
descrie o rasă de oameni nordici numiți Skidfinnari care alunecă pe zăpadă. De
altfel, Finlanda a fost numită mult timp Skiafinny sau Skidfinny, nume care se
apropie de cel citat de Procopius, aceste nume fiind purtate de orașe actuale din
Finlandia.
Peste 200 de ani de la lucrarea lui Procopius, apar primele vești despre
folosirea schiului în sudul Europei. În anul 710 regele Lei din Bizanț a pornit să
străbată Caucazul pe schiuri împreună cu 50 de soldați germanici de la care se
presupune că a învățat mersul pe zăpadă.
 Deși veștile despre schi sunt incerte și sărace în amănunte sunt totuși foarte
importante deoarece ele consemnează folosirea schiului în diverse scopuri și
părți ale lumii. De acum 500 de ani informațiile legate de schi se înmulțesc, astfel
încât istoria acestui mijloc de deplasare va intra în dotarea armatelor și apoi va
deveni sport.
În anul 1555 Olaus Magnus, renumit istoric și geograf suedez, scrie lucrarea
Istoria popoarelor nordice relatând amănunte despre Skridfinnarylor și gravuri
care înfățișează laponi pe schiuri.

Laponi pe schiuri la vânătoare (1555)

 În 1556 un călător austriac pe nume Gerberstein care vizitase Rusia scrie la
Basel o lucrare despre schiuri. El spunând: “Iarna ei fac de obicei drumul pe artach,
un fel de tălpi lungi de aproape 6 palme; îmbrăcându-le în picioare, ei merg repede
și fac drumurile cu viteză mare.” Cuvântul artach este considerat o transcriere
greșită a unui nume folosit în Rusia pentru schi.
În anul 1670 Johann Scheffer, un cetățean din Strasburg care face o călătorie în
țările nordice din curiozitate și scrie lucrarea intitulată Laponia care prezintă pentru
prima oară amănunțit schiul lapon și are un success deosebit. În lucrarea sa descrie
schiurile cu fiecare element în parte și utilitatea acestora.

Lapon pe schiuri(desen din 1670)

 O altă descriere complexă a schiurilor găsim în lucrarea Voyage en Laponie
apărută în 1681 a scriitorului francez Regnard în care găsim detalierea schiurilor
acesta numindu-le scânduri groase, lungi de circa 2,30 m și late de 15 cm. Aceste
schiuri sunt găurite la mijloc pentru a putea fi prinse de picior cu curele. Autorul
remarcă faptul că femeile folosesc aceste instrumente în egală măsură cu bărbații.
În 1810 cavalerul de Tocnaye după o călătorie în nord, publică cartea
Plimbarea unui francez în Suedia și Norvegia în care descrie și el mersul pe
zăpadă cu schiurile. Acesta încheie povestirea cu o idee ce-și va găsi fundamenul
peste ani: “Fără îndoială, va veni o zi în care celelate popoare ale Europei vor
învăța să folosească aceste instrumente atât de utile și atât de puțin costisitoare” .
O primă ipoteză a apariției schiului ar fi presupunerea savantului suedez
Viklund (profesor la Universitatea din Upsala) potrivit căreia schiul are două
locuri de origine:
- unul Răsăritean unde se foloseau schiurile de lungime egală, late și
îmblănite în Siberia și Rusia de nord;
- unul Apusean unde se folosea schiul stâng mai lung neîmblănit pentru
alunecare și schiul drept mai scurt îmblănit pentru împins, în peninsula
Scandinavă.
 Acesta este de părere că schiurile pe care le cunoaștem noi astăzi au
fost folosite de finlandezi și laponi.
O altă ipoteză susținută de savanții suedezi O. Svan și A. Zettersen
divide regiunile tipurilor de schiuri astfel:
- tipul de sud folosit de la Munții Urali până în Norvegia de Sud,
acest schiu fiind prevăzut cu un locaș scobit pentru așezarea piciorului și
căptușit cu blană;
- tipul arctic folosit în nordul Rusiei, Scandinaviei și Siberiei, acest
schiu având o suprafață superioară bombată cu orificii pentru legături, iar
talpa fie goală, fie acoperită cu blană;
- tipul de nord folosit în Finlanda și Scandinavia, schiul stâng mai
lung neîmblănit pentru alunecare și schiul drept îmblănit pentru împins.
 De asemenea schiurile au avut o influență destul de mare și asupra
forțelor armate din zona nordică. Primele vești despre soldați pe schiuri le
avem din anul 710 dar puțin descrise. Următoarea consemnare o găsim în
anul 1200 când regele Sverre al Suediei alcătuiește o unitate militară de
schiori.
Începând cu secolul al XV-lea veștile despre armate pe schiuri se
inmulțesc, cele mai multe fiind de origine rusească. În Letopisețul
Niconovian din 1444 ne este descrisă eficacitatea schiului ca mijloc de
deplasare în condiții dificile în timpul unei bătălii. Mai sunt o serie de
lucrări care prezintă eficiența schiurilor în Rusia în special folosirea
acestora în domeniul militar.
SCURT ISTORIC AL SCHIULUI
Punctul de pornire al cercetătorilor în
căutarea etimologiei cuvântului „schi”, l-
a constituit studierea limbilor scandinave,
slave şi indoeuropene. Presupunerea că
originea cuvântului ar putea fi din laponă
se bazează pe considerentul că
popoarele scandinave ar fi primit schiul
de la laponi.
 Laponii numeau Savek sau Sabek, schiul stâng
căptuşit cu piele şi Golas schiul drept necăptuşit.
La rândul lor, finlandezii, numeau schiul Suksi,
având şi ei denumiri separate pentru schiul drept
Lyly şi schiul stâng Kalhu.
 Norvegienii foloseau doi termeni pentru acelaşi
lucru: Ski şi Aandar iar suedezii: Skide şi Andor.
Deci, mai curând în limbile norvegiană şi suedeză
s-ar găsi originea cuvântului schi.
 Cea mai plauzibilă ipoteză pare a fi aceea că la
originea cuvântului schi stă o foarte veche
onomatopee (deplasarea schiurilor pe zăpadă
provoacă un hârşâit). Astfel la originea cuvântului
norvegian Ski şi a celui suedez Skida, stă cuvântul
Scrida, care în suedeză înseamnă a aluneca, a înainta.
Prin analogie am putea spune a se freca, a se hârşâi.
De fapt norvegianul Ski se pronunţă „Şii” sau mai
precis „Jii”.
 Cuvântul Skida desemnează în acelaşi timp o bucată
de lemn alungită, asemănătoare schiului. Este deci un
cuvânt imitativ. Termenul norvegian Ski pătrunde în
limbajul internaţional (cu excepţia slavilor abia în
secolul al XIX-lea şi este împrumutat şi de noi sub
forma Schi.
 Dicţionarul enciclopedic român menţionează la
cuvântul schi:
 „provine din franceză?!” şi înseamnă: Obiect din lemn,
metal sau material plastic în formă de patină plată şi
alungită, care serveşte la alunecarea rapidă pe zăpadă şi
Sport de iarnă practicat cu schiurile.
REGULI PENTRU UTILIZAREA PÂRTIILOR
DE SCHI

 Federaţia Română de Schi-Biatlon, înfiinţată în octombrie

1924, reuneşte peste 60 de cluburi sportive de profil din ţară,
cu un total de aproape 2000 de sportivi de performanta
(legitimaţi).
 FIS 10" (FIS = Federaţia Internaţională de Schi) este
forul care reglementează schiul ca sport de
performanţă şi agrement. Fiind un sport cu un risc
mai mare de accidente decât alte sporturi,
practicarea lui pe pârtii a fost reglementată printr-
un cod de conduită. Respectarea acestui cod este în
primul rând o măsură de siguranţă proprie pe
pârtiile de schi şi nu în ultimul rând o dovada de
respect faţă de ceilalţi. In clipa procurării unor
skipass-uri, avem obligaţia şi interesul să cunoaştem
şi să respectăm aceste legi. După cum ştim,
necunoaşterea legii, nu ne scuteşte de răspunderi.
 1. Să luăm în consideraţie şi ceilalţi schiori! Schiorii trebuie
să se comporte pe pârtii în aşa fel încât să nu pună în
pericol pe alţii, sau sa nu rănească pe ceilalţi. Acest aspect
este valabil şi pentru echipamentul potrivit.

2. Să schiem cu viteze optime, controlate! Totdeauna să
schiem conform nivelului de pregătire, al condiţiilor de
teren (vizibilitatea!) şi să luăm în considerare şi nivelul de
aglomeraţie al pârtiilor.

3. Alegerea liniei (traseului) de coborâre! Schiorul aflat în
coborâre, trebuie să aleagă linia de coborâre în aşa fel încât
să nu pună în pericol în nici un caz pe cel care alunecă în
faţa lui (preferabil să nici nu sperie).
 4. Depăşirea şi ocolirea! Este permisă orice depăşire prin
stânga, dreapta, sus, sau jos, cu o singură condiţie:
totdeauna să rămână spaţiu suficient pentru manevrele
(chiar şi cele neaşteptate) ale schiorului ocolit.

5. Obligaţiile privind pornirea şi intrarea pe pârtie! Schiorul,
dacă efectuează astfel de manevre, trebuie să se convingă
ca în urma acestei manevre nu pune în pericol pe alţii.

6. Oprirea! Oprirea este interzisă pe porţiuni înguste sau cu
vizibilitate redusă a pârtiei. In cazul unei căderi suntem
obligaţi să părăsim în timpul cel mai scurt zona respectiva.
 7. Urcarea şi coborârea pe jos! Pentru urcare şi coborâre pe jos
(fără schiuri) trebuie să folosim totdeauna marginea pârtiei.

8. Să fim atenţi la semne şi indicatoare! Toţi schiorii sunt obligaţi
să respecte semnele şi indicatoarele de pe pârtii, inclusiv ale
personalului de îngrijire.

9. Acordarea de ajutor! In cazul unor accidente este obligatoriu
sa acordăm ajutor. Neglijarea acestui aspect se pedepseşte prin
lege.

10. Obligaţia de a ne identifica!  Indiferent dacă am provocat un
accident sau am fost martori, suntem obligaţi sa ne identificăm în
faţa organelor abilitate.