Sunteți pe pagina 1din 18

Misterele placutelor de plumb.

Numele lui
Burebista
Un articol cuprinzator despre inca un mister nedeslusit al tarii numita acum
Romania. Suntem o tara ce ascunde, inca, multe mistere. Insa.. Unde e spiritul
dacilor ? Unde e mandria de a fi roman ?

Peste 30 de plãci acoperite cu imagini şi înscrisuri într-o limbã necunoscutã stau


neinventariate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, de
mai bine de un secol, sub pretextul cã sunt nişte falsuri neinteresante. Ele conţin o
scriere într-o limbã necunoscutã şi reprezentãri iconografice cu luptãtori înarmaţi cu
suliţi şi lãnci, regi şi zei, temple, palate, cetãţi, monograme şi însemne heraldice,
eternizate în plumb, cu rãbdare si migalã, cu un simţ artistic aproape desãvârşit,
misterios şi incitant. O lume înviatã parcã dupã un cataclism dar, paradoxal,
puternicã şi realã.
În legãturã cu acest fascinant subiect, am realizat un interviu, în exclusivitate pentru
“Observatorul de Toronto”, cu doamna profesoarã Aurora Petan, cercetãtor principal
la Institutul de Lingvisticã “Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, din Capitalã, specialist în
filologie clasicã.
R: Stimatã doamnã Petan, ce se stie despre aceste plãcute?
A.P: Se stie de la primarii din Sinaia, din anii ’20-’30, cã, în preajma anului 1875,
când s-a turnat fundatia Castelului Peles, s-a descoperit un mare tezaur, din piese
de aur – plãci scrise în relief. Aceste plãci au fost copiate în plumb, din ordinul
Regelui Carol I, la Fabrica de cuie din Sinaia. Pânã în prezent, nu au fost
descoperite dovezi certe în acest sens. Existã însã o traditie oralã, destul de
serioasã. Multã lume stie despre acest lucru, însã nu a scris nimeni pe tema asta.
Plãcile de plumb au fost depozitate la Mãnãstirea Sinaia si, imediat dupã înfiintarea
Muzeului National de Antichitãti, la sfârsitul secolului al XIX-lea, au fost aduse la
Bucuresti, pe vremea lui Grigore Tocilescu.

1
În legãturã cu plãcile de aur, existã douã ipoteze: una, cã ar fi fost topite de Regele
Carol I si folosite în vremea Rãzboiului de Independentã si, a doua, cã cel putin o
parte din ele ar fi supravietuit. Nu stim ce s-a întâmplat cu ele: fie au ajuns, dupã
unele speculatii, în Tezaurul de la Moscova, fie au fost valorificate, într-un fel sau
altul.
R: Dumnevoastrã, ce informatii detineti despre plãcutele originale, din aur?
A.P: Informatiile pe care le detin eu sunt foarte ciudate. Ele provin de la o persoanã
din Republica Moldova, care m-a contactat imediat dupã conferinta mea din 3 iunie
2004, de la Academia Românã. Mã vãzuse pe TVR International si spunea cã vine
cu o delegatie din partea Academiei Ruse. Mi-a arãtat, într-adevãr, o delegatie,
semnatã, parafatã, prin care era împuternicit sã se ocupe de culegerea de informatii
despre aceste obiecte.
Persoana respectivã sustinea cã astfel de plãci existã pe teritoriul Rusiei, cã sunt
foarte asemãnãtoare cu cele de la Sinaia, si, cã, din informatiile pe care le detine, cel
putin 40 de piese din aur ar mai exista în Banca Nationalã a României.
R: Concret, ce v-a spus acest misterios personaj despre plãcutele din aur?
A.P: Ipoteza domniei sale era urmãtoarea: plãcile din aur nu ar fi fost descoperite
când s-a sãpat fundatia Castelului Peles. Ele s-ar fi aflat în posesia Mãnãstirii Sinaia
care, ca multe alte asezãminte crestine, a fost ridicatã pe o capiste, pe locul unui
altar pãgân. Deci, aceste plãci s-ar fi pãstrat, de-a lungul secolelor, în grija initialã a
preotilor precrestini si, apoi, ar fi fost transmise.
Personajul de care vã spuneam, al cãrui nume nu vi-l pot face cunoscut, mai spune
cã fiecare mare trib geto-dacic avea o astfel de arhivã de texte, care se reînnoia
periodic. Textele erau scrise de Marele Preot si aveau caracter sacru, magic, erau
închinate zeilor si, ca atare, erau foarte, foarte bine pãstrate.
În preajma rãzboaielor cu Traian, câteva ramuri ale neamului daco-get s-au desprins
si au luat-o spre Rãsãrit, împreunã cu arhivele lor. El sustinea cã aceste arhive ar fi
ajuns pe teritoriul actual al Rusiei, odatã cu aceastã migratie dacicã.
Conform informatiilor lui, la noi în tarã, ar mai exista vreo trei depozite: unul la
Mãnãstirea Tismana, un altul undeva în Muntii Bucegi si unul chiar lângã
Sarmizegetuza. Deocamdatã, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la luminã.
Tot el sustine cã au existat la Sinaia 240 de piese si cã mai multe copii se aflã în
diferite institutii. Foarte plauzibil, pentru cã stim, tot de la oameni din Sinaia, cã unele
copii în plumb au ajuns la prof. Nicolãescu Plopsor, altele la Dimitrie Pippidi, iar
altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comunistilor.
Deci, piesele de aur, fie s-au salvat si au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40
ar exista încã în Banca Nationalã, fie au fost topite. Nu avem informatii sigure despre
nici una dintre variante.
R: Dar, pânã acum, s-a ocupat cineva de ele ? Le-a studiat vreun cercetãtor?
A.P: Este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat
de aceste piese. Existã informatii absolut sigure cã si Pârvan le cunostea. Asta
sustine Alexandru Vulpe, actualul director al Muzeului de Arheologie “Vasile Pârvan”,
al cãrui tatã, Radu Vulpe, a fost elevul lui Pârvan.
2
Primul director al Muzeului, Grigore Tocilescu stia despre ele, la fel ca multi altii.
Toatã lumea stia de existenta lor, însã nimeni nu a vrut sã se ocupe de ele. Nu vãd
nici o explicatie de ce. Poate doar dacã ei stiau cã a existat un tezaur din piese de
aur care a fost distrus si scoaterea la luminã a copiilor ar fi dus la un scandal. Asta ar
fi o explicatie. Cred cã a fost dositã povestea pieselor de plumb, pentru a nu se afla
povestea celor de aur, care au dispãrut. Pentru cã erau acolo tone de aur. Dacã au
fost cel putin 200 de piese, imaginati-vã.
R: Credeti cã istoricii au evitat, cu bunã stiintã, sã le cerceteze?
A.P: Probabil. Istoricii si arheologii consacrati nu s-ar fi bucurat sã renunte la tot ce
scriseserã pânã atunci, acceptând atât de multe informatii noi care ar fi dus, într-
adevãr, la rescrierea istoriei noastre vechi, si nu numai a noastrã, pentru cã sunt
lucruri care privesc istoria întregii Europe. Faptul cã un Pârvan, un Tocilescu sau un
Radu Vulpe au spus cã sunt falsuri, a constituit o etichetã definitivã. Nimeni nu a
încercat sã vadã dacã nu cumva este altfel.
R: Ce ne mai puteti spune, în legãturã cu aceste plãci de plumb?
A.P: Istoria acestor plãcute este foarte zbuciumatã. Pânã de curând, nu se stia cã
existã o legãturã între Sinaia si aceste piese. Inginerul Dan Romano, care a
investigat 20 de ani aceastã poveste, publicându-si rezultatele cercetãrii în volumul
“Cronicã apocrifã pe plãci de plumb ?”, nu stia nimic despre Sinaia. El cunostea doar
cele douã piese care existã în depozitul muzeului de la mãnãstire. Eu am dat peste o
carte a lui Iordache Moldoveanu – “Dacii vorbesc” –, care cunostea cele douã piese
de la Sinaia. Domnul Moldoveanu a vorbit cu un inginer din Sinaia, pe nume
Ionescu, care astãzi nu mai trãieste. Acesta a fost foarte pasionat de istoria acestor
plãcute. El i-a spus cã ar fi existat zeci de piese si cã provin de la Regele Carol I.
3
În acelasi timp, istoricul Augustin Deac a tinut o comunicare în 2003, la Congresul
International de Dacologie, despre plãcile de aur de la Sinaia. Însã nu a avut ecou.
Stiu doar cã detine fotografii inedite dupã plãci, pe care noi nu le cunoastem, le-am
vãzut numai proiectate. Din pãcate, Deac a murit si nu am ajuns la documente si la
arhiva pe care o detinea. Vorbind cu cei de la Institutul de Arheologie, am aflat cã ei
stiu, cu sigurantã, cã toate aceste plãci provin de la Mãnãstirea Sinaia.
În anii ’40, când Romalo le-a fotografiat, mai erau o sutã si ceva,iar în anii ’70, au
dispãrut toate. Romalo a cãutat si în inventare, dar ele nu au fost niciodatã
inventariate.
Nu existã absolut nici o informatie cã ele ar fi existat vreodatã. În 2002, 2003, au
reapãrut 35 de piese, nu se stie de unde. Ce s-a întâmplat cu restul, nu stim. Cele 35
de piese, aflate astãzi în Muzeul Institutului de Arheologie nu sunt nici acum
inventariate.
R: Am aflat cã, totusi, aceste piese din plumb au fost analizate.
A.P: Da. Am extras mostre din cele 35 de piese, le-am dus la Institutul de Fizicã
Nuclearã si rezultatele sunt, fãrã nici un dubiu: plumb de secolul al XIX-lea. S-au
fãcut comparatii cu medalii de plumb din vremea lui Cuza si compozitia este identicã.
Este sigur plumb modern, care confirmã teoria copiilor.
În anul 2002 a fost trimisã la Oxford una dintre piese, împreunã cu o scoabã de
plumb din zidul de la Sarmizegetuza, oferitã de profesorul Ion Glodariu, care este
datatã, sigur, secolul I d.Hr. Analizele au arãtat cã piesa contine cam aceleasi
impuritãti ca si scoaba de plumb dacicã si cã autenticitatea acestei piese depinde de
siguranta contextului în care a fost gãsitã scoaba. Dacã scoaba este autenticã, este
posibil ca si piesa sã fie autenticã. Pornind de la aceste rezultate, considerând cã
plumbul este dacic, s-a ridicat urmãtoarea întrebare: cum e posibil sã arate atât de
bine niste piese de plumb peste care au trecut 2.000 de ani, într-un sol cu umiditate
ridicatã, ca al tãrii noastre?
Domnul Romalo a presupus cã s-au fãcut matrite din folie de aur, în care s-au
imprimat scrisul si imaginile cu poansonul, apoi s-a turnat plumb, iar când piesele au
fost descoperite, s-a extras folia de aur si abia atunci plumbul ar fi intrat în contact cu
aerul Cei de la Monetãrie spun însã cã aceastã ipotezã este neplauzibilã, pentru cã
multe piese au dimensiuni mari si, o folie de aur, ca sã poatã fi imprimatã, trebuie sã
fie foarte subtire. Astfel de matrite nu ar mai fi suportat o greutate atât de mare de
plumb.
Analizele repetate de trei ori la Institutul de Fizicã Nuclearã pe piesa analizatã la
Oxford au demonstrat cã existã, într-adevãr, impuritãti, dar numai la suprafata
pieselor: cupru, argint si alte metale, în cantitãti foarte mici, care pot proveni fie din
contaminarea cu matritele, fie din contaminarea cu obiectele împreunã cu care au
fost depozitate. Însã, în interiorul pieselor este plumb pur. Este, deci, posibil, ca cei
de la Oxford sã fi mãsurat numai exteriorul piesei, nu si interiorul. Nu existã nici un
dubiu cã plumbul din interior este 98% pur, cu adaos de staniu. Asta este formula
tipicã pentru plumbul de tipografie.
R: Care este opinia Dumneavoastrã, în legãturã cu autenticitatea acestor plãci?

4
A.P: Dupã opinia mea, plãcile sunt autentice, în ceea ce priveste continutul lor, însã,
în ceea ce priveste suportul este vorba, în mod sigur despre niste copii din secolul al
XIX-lea.
Cu sigurantã, Regele Carol a vrut, când si-a dat seama de importanta istoricã a
acestor piese, sã lase spre cercetare, chiar dacã cele de aur nu au fost distruse,
chiar dacã ele existã, copii dupã ele. Pentru cã ar fi fost dificil sã se fi dat la studiat
tone de aur. Mi se pare logic sã fi fãcut niste dubluri dupã aceste piese.
R: Dacã sunt falsuri, cine ar fi putut sã le facã?
A.P: Se presupune cã Hasdeu. Unii spun cã el ar mai fi fãcut niste falsuri, e vorba
despre niste documente medievale.
Nu de aici pleacã însã ipoteza falsului. Alexandru Vulpe sustine cã un nepot de-al lui
Hasdeu ar fi lãsat o scrisoare în care ar fi spus ceva în legãturã cu aceste piese. Nu
se stie nimic despre scrisoare, dacã existã sau nu. Între timp, Alexandru Vulpe a
renuntat la ideea scrisorii, nu si la ideea falsului atribuit lui Hasdeu. De ce? Pentru
cã, aceste plãci, pe lângã foarte multe ilustratii, contin o limbã. Ori, la vremea
respectivã, în afarã de Hasdeu, nimeni nu avea cunostinte atât de temeinice încât sã
inventeze o limbã atribuitã dacilor.
Hasdeu a fost un personaj absolut genial. Este sigur cã cel care a creat plãcile, dacã
admitem cã a existat un falsificator, trebuie sã fi fost chiar mai genial decât Hasdeu.
Se stie cã doar Hasdeu detinea la vremea aceea cunostintele necesare creãrii unei
limbi si a unei arhive atribuite dacilor, mai ales cã el era foarte pasionat de substrat.
El este cel care, scotând în evidentã exagerãrile scolii latiniste, a studiat temeinic ce
s-a putut studia, pe vremea respectivã, din substratul dacic. Însã, Hasdeu atribuie
dacilor un alfabet folosit de secui, descoperit într-un document de secol XIII. Hasdeu
presupunea cã dacã secuii aveau un alfabet în secolul al XIII-lea, trebuie sã-l fi gãsit
acolo, în Ardeal, si cã el trebuie sã fie continuarea alfabetului dacilor.
R: Si nu este asa?
A.P: Alfabetul secuilor nu are nici o legãturã cu alfabetele de pe plãci. Acestea sunt,
predominant, grecesti. Alfabetul secuiesc este foarte straniu. Dacã Hasdeu ar fi fãcut
plãcile astea, nu ar fi folosit alfabetul grec, el fiind convins cã acel alfabet al secuilor
este dacic.
Înainte de a descoperi alfabetul secuilor, Hasdeu presupunea cã Deceneu, care,
conform lui Iordanes, ar fi stat o vreme în Egipt, ar fi adus de acolo o scriere. Deci, a
avut o ipotezã anterioarã alfabetului secuiesc. Asta ar fi prima neconcordantã. A
doua ar fi legatã de limbã. Si este mult mai gravã.
Limba din plãci nu seamãnã cu substratul limbii române. Nu existã cuvinte din
substratul limbii române, nu existã fenomene atribuite substratului limbii române. Ori,
Hasdeu, care studiase substratul (este primul nostru lingvist care studiase substratul)
n-ar fi ratat ocazia sã introducã niste elemente, clar de substrat, în aceste plãci.
R: Atunci, în ce limbã au fost scrise plãcile?
A.P: Dupã mine, limba din plãci nu este o limbã indo-europeanã. Acesta este lucrul
senzational pe care îl pot spune. Este o limbã care nu are desinente, care nu face
distinctie de gen, de persoanã, de numãr, de caz. Nu stim când avem plural, când
avem singular, când avem feminin. Aproape toate cuvintele se terminã în “o”, nu în
5
“a “, asa cum le stim noi din izvoarele grecesti si latinesti (de exemplu Boerobiseto,
Vezino), chiar si femininele se terminã în “o”: Napoco, Genuclo. Existã elemente
care se regãsesc si în limba românã, dar care, paradoxal, în românã nu sunt
atribuite substratului, ci limbii latine. Este limba dacã, fãrã îndoialã, însã, fie este o
limbã preindo-europeanã, deci mult mai veche – ceva de genul limbii basce care a
supravietuit asimilãrii indo-europene, fie, a doua variantã (la care m-am gândit, dar la
care nu tin foarte mult) este o limbã sacrã, folositã numai de preoti, în vreme ce
poporul folosea o limbã comunã, diferitã.
Plãcutele ar putea fi, deci, scrise într-o limbã sacrã, care sã se fi conservat în casta
preotilor.
R: De unde ar putea sã provinã aceste plãci scrise, si ce povestesc ele?
A.P: În mod sigur, plãcutele provin din mai multe zone si din mai multe epoci. Ele au
fost strânse laolaltã, într-un anumit moment. Însã, existã o unitate de stil si de
redactare, ceea ce înseamnã cã exista o traditie puternicã. Plãcile consemneazã, cu
sigurantã, evenimente importante de la curtea regilor daci, precum aliante, rãzboaie
câstigate, diferite evenimente. Lipsesc multe piese din aceastã arhivã. Noi avem
foarte putine. Se vede usor cã existã o unitate de stil pentru plãcile din vremea lui
Burebista, pentru cele din vremea lui Decebal, pentru cele din Dobrogea si asa mai
departe.
Mai mult, tipurile de scriere se grupeazã pe epoci si pe zone. Lucru foarte important,
pentru cã e greu de crezut cã cineva în secolul al XIX-lea cunostea scrierile grecesti
locale.
Mai exact, plãcile din Dobrogea sunt scrise în alfabet grecesc ionian, care folosea
omega si eta. Este vorba de plãcile care par sã provinã de la cetatea Genucla, spre
exemplu. În functie de informatiile de pe plãci, le-am putut grupa: asadar sunt plãci
de la Sarmizegetuza, de la cetãtile din Dobrogea, plãcile lui Cotizo, care sunt din
zona Banatului. Cele care par sã provinã din Dobrogea folosesc un alfabet de
influentã clar ionianã, lucru firesc, pentru cã acolo erau cetãtile grecesti milesiene. În
schimb, plãcile din vremea lui Decebal folosesc un alfabet grecesc occidental, care
trebuie sã fi provenit de undeva din sudul Italiei, acelasi care stã la baza alfabetului
latin, prin intermediar etrusc. Ori asa ceva nu stiu dacã se putea cunoaste la vremea
respectivã (secolul XIX n.n.) pentru cã alfabetele locale si dialectologia greacã s-au
constituit ca stiinte doar la mijlocul secolului al XX-lea.
Multe sunt plãci de la Cetatea Helis. Ele vorbesc nu numai despre Dromichete, el
fiind unul dintre nenumãratii regi de la Helis. Avem chiar o genealogie de la Helis
(mai existã încã una de la Sarmizegetuza), care se încheie cu Oroles, care trebuie
sã fie acelasi cu Rholes, din Dio Cassius, si care, cum pare sã rezulte din texte, este
autorul complotului care l-a detronat pe Burebista.
R: Porf. dr. Vasile Boroneant mi-a arãtat niste semne asemãnãtoare, descopertie de
dânsul pe niste mandibule de cal, la Chitila …
A.P: Am vãzut si eu semnele de pe oasele de la Chitila. Textele din plãci sunt scrise
90% în alfabet grecesc, cu diferite variante. Este adevãrat cã existã si câteva scrieri
total necunoscute în aceste plãci. Cea mai stranie apare pe frontonul templelor

6
reprezentate pe plãci. Aceastã scriere seamãnã, într-adevãr, cu scrierea de pe
oasele de la Chitila.
R: Asemenea semne se aflã si în Biblia lui Wulfila …
A.P: Biblia lui Wulfila se stie cã a fost scrisã în nordul Dunãrii în sec. IV d.Hr Wulfila a
trãit câtiva ani aici. El a fost cel care i-a crestinat pe goti si primul care a tradus în
goticã Biblia. Alfabetul gotic a fost inventat de el, si se spune cã are la bazã alfabetul
grecesc. Însã alfabetul gotic primitiv, publicat de Vulcanius Bonaventura, contine cel
putin un semn, care a fost folosit si de daci în aceste tãblite. Pentru cã, chiar dacã
spunem cã dacii au folosit în tãblite alfabetul grecesc, nu este totusi alfabetul
grecesc pur, ci unul care contine niste semne speciale, pentru sunete speciale, care
nu existã în limba greacã. Acel semn din alfabetul gotic, care în alfabetul dacic
noteazã sunetul “ce”, nu are valoare în alfabetul gotic, pentru cã nu existã sunetul.
De aceea nu se explicã existenta lui, decât printr-o preluare de la daci.
R: Au mai fost descoperite piese asemãnãtoare undeva?
A.P: În afarã de plãcile de plumb, mai existã o serie de piese de altã provenientã, din
colectii particulare, din muzee, descoperite de arheologi în sãpãturi, care contin
semne si imagini asemãnãtoare celor de pe plãci, necunoscute în perioada lui
Hasdeu. De pildã, medalionul care se aflã în posesia domnului Dan Romalo, care
provine de la familia Murnu, are pe avers portretul lui Burebista, care se regãseste
de mai multe ori pe plãcile de plumb, probabil fãcut cu aceeasi stantã, pentru cã are
aceleasi dimensiuni. Pe revers are imprimatã emblema cap de bovideu si sarpe,
care reprezintã probabil emblema statului unitar al lui Burebista, si un text în aceeasi
limbã cu aceea de pe plãcute.
Medalionul a fost analizat de cãtre Bogdan Constantinescu, doctor în fizicã, de la
Institutul de Fizicã Nuclearã, care garanteazã cã este autentic, pentru cã are o
combinatie de metale care se regãseste numai undeva din zona din sudul Urarilor,
un aliaj tipic metalurgiei scitice. Domnia sa sustine cã este imposibil ca cineva sã fi
falsificat acest medalion.
Mai existã câteva piese în colectia unui anume domn Pulopol. Domnul Romalo l-a
cunoscut acum vreo 10 ani si a reusit sã le fotografieze. Ele contin imagini
asemãnãtoare cu cele de pe plãcute.
Mai stiu de existenta altor trei piese, descoperite de arheologul Victor Bobi, aflate la
Muzeul din Focsani. Este vorba despre un medalion, cu portretul si numele regelui
Duras, care pe revers are un templu identic cu cele de pe plãcute, si niste monede
de argint, dintre care una contine o scriere rombicã, identicã cu scrierile lui
Dromichete de pe plãci. Este chiar monograma acestui rege. O asemenea monedã a
fost inventariatã si de marele numismat Octavian Iliescu.
Aceste piese se pot constitui în dovezi ale autenticitãtii plãcilor, pentru cã sunt
descoperite recent.
R: Despre reprezentãrile arhitectonice de plãci ce ne puteti spune?
A.P: În ceea ce priveste reprezentãrile arhitectonice din plãci – temple, cetãti (avem
chiar un plan al cetãtii Sarmizegetuza) – se pare cã sunt conforme cu ce stim noi
despre arhitectura din antichitate. Multe structuri par sã fie structuri de lemn, care nu
s-au pãstrat pânã astãzi, însã, dacã ar fi existat un falsificator, acesta ar fi trebuit sã
7
cunoascã foarte bine arhitectura anticã. Pe de altã parte, cele câteva mii de
reprezentãri, de portrete, de trofee, de divinitãti, de armate etc., grupate pe epoci si
pe zone de provenientã sunt reprezentate foarte coerent.
Arheologul Silviu Teodor de la Muzeul National a fãcut un studiu de imagine, timp de
câteva luni. A grupat toate aceste imagini si le-a introdus într-o bazã de date.
Rezultatul a fost de-a dreptul surprinzãtor: nu existã nici o inconsecventã. Dacã ar fi
existat un falsificator, acesta si-ar fi coordonat extraordinar de bine munca, pentru cã
nici o imagine nu se bate “cap în cap”, pe nici una dintre plãci.
R: Ca specialist, cum apreciati limba în care au fost scrie textele de pe misterioasele
plãcute?
A.P: În ceea ce priveste limba din tãblite, aceasta are toate caracteristicile unei limbi
naturale. Nu pare deloc sã fie o limbã creatã. Are extrem de multã varietate. Numele
lui Burebista spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat
pentru un falsificator. Existã foarte multã variatie foneticã. Toate cuvintele au
variante. Existã chiar indicii de variatie dialectale. Tãblitele dacilor si cele ale getilor
prezintã diferente clare dialectale. Existã cuvinte care apar în anumite contexte.
Existã structuri fonetice conditionate. Ori, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de
cineva care nu avea la îndemânã instrumentele actuale. Sã generezi o limbã care sã
aibã cuvinte, care sã aparã numai în anumite contexte, e imposibil. E vorba de mii de
cuvinte. Limba din tãblite nu are nici un atribut al unei limbi artificiale.
Dupa ce veti citi ceele ce urmeaza mai jos veti dori sa recititi ce s-a scris mai sus.
Puteti sa incepeti de pe acum.
###
In urmă cu câţiva ani, un număr important de cercetători avizaţi sau amatori,
pasionaţi de istorie, ziarişti, fundaţii culturale, dar şi servicii secrete, societăţi oculte,
mafioţi internaţionali, traficanţi de antichităţi sau de falsuri realizate în laboratoare
sofisticate s-au angajat într-o adevărată bătălie, pentru a dezlega un mare mister:
Tăbliţele de plumb de la Sinaia. O posibilă arhivă regală dacică, alcătuită din plăcuţe
dreptunghiulare, cu dimensiuni cuprinse între 93/98mm şi 354/255mm, şi o piesă
rotundă, multe dintre ele prezentând urme de agăţare.
Miza este enormă: pe de o parte, pentru cercetători, probarea autenticităţii pieselor
de plumb şi descifrarea înscrisurilor ar putea duce la rescrierea unor capitole întregi
din istoria noastră veche, cu consecinţe continentale nebănuite, iar pe de altă parte,
ar putea provoca o adevărată revoluţie în lingvistica indo-europeană dar şi în istoria
limbii române.
Într-un alt plan, ciudatele tăbliţe sunt “vânate”, întrucât ele ar putea duce la originale,
deoarece se presupune că sunt copii după piese din aur, descoperite într-un tezaur,
la Sinaia, cu puţin timp înainte de declanşarea Războiului de Independenţă. O parte
dintre ele s-ar afla pe teritoriul Rusiei, furate sau ajunse acolo, probabil, odată cu
Tezaurul României, iar o alta în seifurile Băncii Naţionale a României.
Totul a început la sfârşitul anului 2003. Atunci apărea în România, într-un tiraj de
câteva zeci de exemplare, o carte pe cât de stranie, pe atât de tulburătoare şi
incitantă: “Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”. Aşa este intitulat volumul domnului
Dan Romalo, un distins inginer pensionar, care atrage atenţia, pentru prima dată,
8
asupra informaţiilor cuprinse pe nişte misterioase plăci de plumb, rătăcite prin
depozitele Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, din Bucureşti, acoperite cu
înscrisuri într-o limbă necunoscută şi cu imagini care amintesc de strămoşii noştri
daci.

Momentul care a declanşat competiţia


Joi, 3 iunie 2004, ora 18,00. Aurora Peţan, cercetător principal la Institutul de
Lingvistică “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din Capitală, susţine la Academia Română
conferinţa “O posibilă sursă de cunoaştere a limbii dacilor”, a cărei temă o constituie
tocmai această arhivă de texte inedite, ignorate cu bună ştiinţă sau considerate
falsuri, de generaţii întregi de istorici.
Acesta a fost momentul care a declanşat competiţia. Pentru prima dată,
problematica plăcuţelor de plumb este translată din zona interpretărilor amatoriste în
cea a abordării profesioniste, Aurora Peţan fiind licenţiată în filologie clasică şi având
9
temeinice studii de istorie a limbii, de etimologie, de indoeuropenistică şi de
romanistică. O garanţie certă că subiectul este serios.
Prevalându-se de faptul că nu exista precedent la asemenea conferinţe susţinute la
Academie, Marius Sala, preşedintele reuniunii, a interzis discuţiile pe marginea
temei. Acest refuz a sporit şi mai mult interesul pentru plăcuţe, inducându-se multora
ipoteza “atingerii” unui subiect delicat, despre care se ştie ceva, dar nu se doreşte a
se vorbi despre el.
Plăcuţele, în perioada războiului
Anii 1943-1944. România se afla în plin război. Marioara Golescu, descendentă a
unei vechi şi cunoscute familii de cărturari, frecventa cercurile mondene ale epocii.
Era o doamnă distinsă, pasionată de poezie, călătorii, pictură, mitologie şi istorie.
Scrisese chiar un studiu despre tablourile votive din Ţara Românească şi participa
alături de marele Iorga la congrese de istorie.
Această doamnă avea să-l roage într-o zi pe tânărul student pe atunci Dan Romalo,
cu a cărui mamă -Nadejda Romalo – era prietenă, să fotografieze nişte misterioase
plăci de plumb aflate în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti. Mariora
Golescu intenţiona să scrie o carte despre aceste ciudate şi fascinante obiecte,
picate acolo parcă din neant, la cererea lui Ion Nestor, directorul muzeului. Istoricul
fusese tentat să se ocupe chiar el de subiect, dar se temea să nu fie discreditat de
confraţii care le considerau nişte falsuri, deşi nici unul dintre ei nu le studiase cu
temeinicie şi nici nu avea habar de unde proveneau.
Aşa a luat contact Dan Romalo cu inexplicabilele şi ciudatele plăcuţe de plumb, în
faţa cărora rămăsese stupefiat şi de care avea să fie obsedat toată viaţa.
Primele fotografii şi cercetările lui Romalo
Se aflau acolo, aruncate în nişte coşuri de nuiele, peste o sută de tăbliţe, acoperite
cu imagini şi înscrisuri într-o limbă necunoscută. Luptători cu suliţi şi lănci, regi şi zei,
temple, palate, cetăţi, monograme şi însemne heraldice, eternizate în plumb, cu
răbdare şi migală, cu un simţ artistic aproape desăvârşit, misterios şi incitant. O lume
înviată parcă după un cataclism dar, paradoxal, puternică şi atât de reală.
Tânărul Romalo, pasionat de arheologie, fotografia totul. În faţa ochiului său se
derula, secvenţă după secvenţă, cronica poporului geto-dac, cu zeii şi regii lui, uşor
de recunoscut din informaţiile istorice ale vremii.
Războiul însă a precipitat lucrurile. Lumea s-a dat peste cap. Familia Romalo a
pierdut aproape totul. Fotografiile plăcuţelor de plumb au fost însă păstrate ca un
tezaur de familie. La cutremurul din 1977, mai multe clişee s-au distrus, doamna
Nadejda Romalo salvând, printr-un miracol, doar câteva zeci dintre ele.
În anii ‘80, inginerul Romalo a început să-şi sistematizeze informaţiile despre plăcuţe
şi, tot în acei ani, descoperă că misterioasele obiecte fotografiate de el cu 40 de ani
în urmă dispăruseră pur şi simplu din fostul muzeu, acum Institutul de Arheologie
“Vasile Pârvan”. În coşurile de nuiele rămăseseră doar patru bucăţi. Celelalte se
volatizaseră. Fuseseră furate ? Depozitate în alte locaţii? Sustrase pentru a fi
studiate în secret ? Sau luate pentru a fi copiate de traficanţi de antichităţi ? Mister.
Nimeni nu poate elucida acest aspect, deşi unii spun că ele ar fi rămas tot timpul în

10
institut. Romalo a căutat şi în inventare, dar piesele nu fuseseră niciodată
înregistrare. Şi tot aşa au rămas şi acum.
În 2002-2003, când a început să se vorbească despre ele, 35 de piese au reapărut,
la fel de misterios cum dispăruseră. Nu se ştie de unde, nu se ştie cum. Ce s-a
întâmplat cu restul, unde au ajuns, dacă mai există, nimeni nu poate spune nimic.
În 1986, toate cercetările lui Romalo au fost finalizate şi consemnate într-un
manuscris. Ineditul lucrării, dar mai ales contextul politic al vremii nu i-a permis să-şi
facă publice rezultatele. Refuzat de lingvişti, de istorici şi de specialişti în arheologie,
Romalo amână publicarea cărţii până în 2003, când apariţia ei a declanşat uriaşul
interes despre care vorbeam.

“Falsurile lui Haşdeu”


La scurt timp după apariţia cărţii lui Romalo, poziţiile cercetătorilor interesaţi de
subiectul ”plăcuţele de la Sinaia” s-au polarizat: unii le consideră, categoric, falsuri.
Alţii, fără prea multe rezerve, autentice şi deosebit de valoroase.

11
Primii (Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan, cu
oarecare rezerve şi adjunctul său, Alexandru Suceveanu ş.a) sunt tranşanţi: piesele
sunt falsuri din secolul al XIX-lea. Aşa le-au considerat înaintaşii lor, aşa rămân.
Suspectaţi de fals sunt, pe rând: Bogdan Petriceicu Haşdeu ( “El a făcut falsuri, se
ştie”, declară Alexandru Vulpe); Nicolae Denşuşeanu, ajutat de nişte tipografi de la
Iaşi, care tipăreau asemenea falsuri (Alexandru Suceveau: “ Tăbliţele ar putea fi
copii ale demenţei lui Densuşeanu”); un cerc de persoane dubioase din preajma
Mariei Tereza, care vehiculau ideea unei Dacii Mari, integrată în Imperiul Austro-
Ungar. În acea perioadă au apărut o serie de falsuri, chiar de la cabinetul numismatic
de la Viena.
Deşi argumentele susţinătorilor falsurilor par, parţial pertinente, trebuie spus că
nimeni, până la Romalo, nu a studiat temeinic tăbliţele de plumb. Nu s-a efectuat,
până în 2003, nici o experiză de specialitate, care să spună clar, “da, sunt falsuri”.
Faptul că ele au fost moştenite ca “falsurile lui Haşdeu” (în acest sens, s-ar fi
pronunţat şi Vasile Pârvan), nu este un argument că sunt, într-adevăr, falsuri.

Argumentele susţinătorilor falsurilor


- sunt realizate din plumb, deci cu costuri foarte mici;
- cel care le-a făcut cunoştea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei, aflate la
dispoziţia oricărui om cultură din secolul al XIX-lea;
- cunoştea cărţile despre Columna lui Traian, apărute la vremea respectivă, de unde
ar fi reprodus imaginile de pe tăbliţe;
- avea noţiuni de filologie;
- textele de pe tăbliţe ţin seama doar de ceea ce se cunoştea până la 1900. Tot ce s-
a descoperit după această dată nu mai figurează pe ele;
- cetatea de la Cumidava, apare pe tăbliţe ca la Ptolemeu- “Comidava” - falsificatorul
neavând de unde să ştie că, în 1942, avea să se descopere inscripţia de la Rasnov,
în care scria “Cumidava”;
- cetatea Sarmizegetusa e reprezentată schematic. Orice castru roman sau cetate
medievală ar fi corespuns la fel de bine imaginii de pe plăcuţe;
- piesele de plumb nu au fost găsite într-un context arheologic;

Posibilele motive ale realizării falsurilor


- existenţa unui curent în epocă de scoatere în evidenţă a culturii dacice.
Densuşeanu scrie “Dacia Preistorică”, în care afirmă că noi nu suntem urmaşii
Romei, ci că romanii ar fi urmaşii dacilor;
- acreditarea ideei existenţei unei Dacii Mari, prin care Imperiul Austro- Ungar
urmărea să integreze teritoriile româneşti din inima Ardealului;
- dorinţa de a oferi argumente curentului tracoman, spunând că Decebal l-a învins pe
Traian, iar Burebista pe Cezar, dar că cronicile nu au spus asta, că dacii aveau o
limbă distinctă de cea latină;
- să poţi vinde obiectele ca fiind relicve autentice;
- legat de falsuri, istoricul militar Mircea Dogaru, referindu-se în general la asemenea
“poveşti”, atrăgea atenţia asupra propagandei KGB, care avansa românilor teorii şi
12
fabrica dovezi potrivit cărora strămoşii noştri stau la originea civilizaţiei universale,
astfel încât să putem revendica teritorii cu o anumită problematică în relaţiile
internaţionale. Acţiuni făcute şi cu alte state vecine nouă (Ungaria, Bulgaria etc.)
pentru a se produce disensiuni, după principiul “dezbină şi cucereşte”.

Rezervele suţinătorilor ideii de falsuri


Faţă de agumentele şi motivaţiile amintite, există însă şi unele rezerve, manifestate
chiar de cei câţiva susţinători ai ideii falsurilor:
- una este să falsifici două trei piese, suficiente pentru a-şi atinge scopul, şi alta să
inventezi o adevărată bibliotecă de plumb antică, pentru un scop care, deocamdată,
rămâne ascuns;
- inventarea unui alfabet, a unui vocabular, a unei flexiuni, care este totuşi unitară, la
mijlocul secolului al XIX-lea, era mai mult decât o performanţă, chiar şi pentru o
industrie a falsurilor;
- falsificatorul sau falsificatorii ar fi fost geniali, ceea ce este foarte puţin probabil;
- nu e nimic patriotard care să motiveze realizarea acestui fals;
- imagistica este foarte amestecată. Nu se poate găsi totuşi un mobil credibil care să
motiveze realizarea acestui “monstruos” fals.
De ce se susţine ideea falsurilor
Aurora Peţan: “Toată lumea ştia de existenţa acestor plăci. Nimeni însă nu a vrut să
se ocupe de ele. Poate doar dacă ei (cei care susţin că sunt falsuri n.n) ştiau că a
existat un tezaur din piese de aur, care a fost distrus, iar scoaterea la lumină a
copiilor ar fi dus la un scandal. Cred că a fost dorită povestea pieselor de plumb,
pentru a nu se afla povestea celor de aur, care au dispărut. Asta ar putea fi o
explicaţie. Pentru că erau tone de aur acolo. Dacă au fost cel puţin 200 de piese,
imaginaţi-vă.
În al doilea rând, istoricii şi arheologii consacraţi nu s-ar fi bucurat să renunţe la tot
ce au scris până atunci, acceptând atât de multe informaţii noi care ar fi dus, într-
adevăr, la umplerea unui gol şi la rescrierea multor capitole din istoria noastră veche,
şi nu numai a noastră. Sunt lucruri care privesc istoria întregii Europe.
Se continuă versiunea falsurilor, în condiţiile în care nimeni nu a cercetat serios
întreaga problematică legată de plăcuţe. Faptul că un Pârvan, un Tocilescu şi un
Radu Vulpe au spus că sunt falsuri, a constituit o etichetă definitivă. Nimeni nu a
încercat să vadă dacă nu cumva este altfel. Şi, poate inerţia. Nu găsesc explicaţii
mulţumitoare pentru atitudinea lor”.
Prof.dr. Vasile Boroneanţ: “Pentru arheologia ştiinţifică românească de la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, aceste plăcuţe au constituit o
surpriză. Negăsindu-se elemente directe de legătură între epoci, istoricii vremii au
conservat piesele, cum le-au conservat, cu gândul că poate cândva se va găsi o
rezolvare. Cunosc că Radu Vulpe şi Dinu Rosetti au încercat să găseacă legături
între tăbliţele în discuţie şi arheologia veche, dar nu au găsit. Descoperirea oaselor
scrise de la Chitila demonstrează legătura dintre ele, care se poate compara şi cu
unele semne de pe pereţii încăperilor rupestre dacice de la Cetăţeni, Răcătău şi
chiar de pe ceramica pictată din Munţii Orăştiei”.
13
Prof.dr.fizician Virgiliu Copaci: “Avem o istorie care deranjează pe mulţi. De aceea,
nu ni se dă voie să vorbim despre multe momente ale ei. Ca şi domnul Romalo, spun
şi eu că este de neînţeles şi total inexplicabil cum mai mult de o sută de astfel de
mărturii (cercetători ca Valdimir Dumitrescu, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Ersilia
Tudor confirmau, în 1986, în cadrul unor convorbiri particulare cu istoricul Radu
Popa că, la un moment dat, în prima jumătate a secolului al XX-lea, Muzeul Naţional
de Antichităţi deţinea în depozitele sale din subsol “mai multe sute de astfel de
plăci”) s-au putut afla în colecţia muzeului amintit fără ca acum să se mai poată pune
în evidenţă o singură mărturie de provenienţă pentru vreunul din aceste obiecte. Ar fi
trebuit să fie măcar o simplă notă de achiziţe sau de transfer dintr-o colecţie mai
veche către muzeu, un document de donaţie sau de atribuire testamentară, o
oarecare mărturie, de orice altă natură.
Această <lacună> este cu atât mai de neînţeles cu cât, după organizarea muzelui,
sub controlul strict al comisiei prezidate de N. Mavros, directorul de atunci al
muzeului, Grigore Tocilescu, era un istoric familiarizat cu ordinea şi cu metodele de
evidenţă din marile muzee europene. Dar nici în opera publicată de acest istoric, nici
în corespondenţa rămasă de la el, nici în notele lui de lucru şi nici în cele de
pregătire a cursurilor pentru universitate nu a fost găsită vreo referire la plăcile de
plumb mai sus amintite. Nu este de crezut că el nu ar fi semnalat, dacă ar fi
cunoscut, existenţa plăcilor în scrierile sale.
În acelaşi sens, nici I.I Rusu, abordând în detaliu problemele falsurilor epigrafice
dace, nu aminteşte de vreo piesă din categoria aici analizată. Mister total! Absenţa
informaţiilor referitoare la provenienţa obiectelor în discuţie constitue, foarte probabil,
principalul motiv pentru care nici un istoric consacrat nu s-a angajat în studiul lor”.
Susţinătorii autencităţii plăcilor de plumb
De cealaltă parte a baricadei se situează susţinătorii ideii autenticităţii pieselor de
plumb. Ei sunt mult mai numeroşi. Argumentele lor se bazează pe studii proprii, pe
comparaţii şi ipoteze greu de combătut. Printre ei îi amintim pe: Dan Romalo
( “Plăcile conţin relatări despre căpeteniile geto-dace, într-o anumită cronologie,
evenimente importante, bătălii şi tratate de pace, toate înşirate pe zidurile şi pe
stâlpii sanctuarelor dacice, ca un memorial fastuos şi strălucitor, scris de preoţii daci,
pastrătorii întregii istorii a nemului geto-dac”.); Aurora Peţan (“În mod sigur, plăcile
consemnează evenimente importante de la curtea regilor daci, precum alianţe,
războaie câştigate, învestituri etc.”); prof.dr. Vasile Boroneanţ, cercetător la Muzeul
de Istorie al Bucureştilor ( “Unele tăbliţe de plumb sunt autentice, iar altele pot fi copii
după cele originale”.); prof.dr. fizician Virgiliu Copaci (“Din decriptarea plăcuţelor, ni
se dezvăluie o istorie a acestor meleaguri cu mult mai veche de 2000 de ani.
Tăbliţele au fost scrise de iniţiaţi şi ele se adresau viitorimii. Le putem considera o
adevărată cronică a începuturilor popoarelor traco-dace”.); Adrian Bucurescu, filolog,
ziarist la “România Liberă” , autorul volumului în curs de apariţie “Tainele tăbliţelor de
Sinaia” (“Informaţiile acoperă o perioadă de 7000 de ani, cu mari pauze, pornind de
la imperiul atlant, până la Mihai Viteazul. Cele mai multe texte şi cele mai bogate se
referă la apariţia zeilor pe pământul dacilor, care pare să se fi petrecut pe la anul
7131 î.Hr, Zalmoxis apărând în texte până la perioada lui Mihai Viteazul”); dr.
14
Napoleon Săvescu (“Plăcuţele de la Sinaia conţin o cronică a poporului dac”).

În prezent, sunt în curs de elaborare încă două variante de traducere a texetelor în


discuţie, una în ţară şi alta în afară.
Mai trebuie spus că, pe la jumătatea secolului trecut, celebrul arhitect Cristophi
P.Cerchez pomenea în lucrarea “Dacia preistorică şi istorică”, publicată în 1958 de
către fiica sa Cristina Cerchez, următoarele despre scrierea dacilor: “Marile
evenimente petrecute în Dacia au fost transmise prin viu grai şi au fost scrise cu
caractere dacice, preetrusce. Dovada ne-o dau cărămizile de la Slon, tezaurul de la
Pietroasa, ornamentele de pe gulerele ţăranilor ardeleni, în <<ritm cufic>>, adică în
cuvinte formate numai din consoane, fără vocale. Astfel scriau dacii cartea lor sfântă,
cu litere săpate pe tăbliţe subţiri, dreptunghiulare, aşezate pe altarele templelor lor”.
Argumentele în favoarea autenticităţii
Dan Romalo:
- Plăcile sunt autentice. Dacă ar fi falsuri, atunci ele ar fi fost făcute de un geniu
enciclopedic şi vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute, caz în care, falsul,
mai vechi de 100 de ani, ar aparţine şi el istoriei şi ar merita să fie studiat.
- Conţinutul este profund coerent. Are amploare şi rafinament, bogăţie de detalii.
- Plăcile fac referiri la personaje şi împrejurări necunoscute.
- Se vorbeşte despre evenimente care, la data semnalării plăcilor, nu fuseseră
descoperite, cum este cazul cetăţii Sarmizegetusa.
- Existenţa unor obiecte similare în colecţii particulare a căror autenticitate nu poate fi
pusă la îndoială.
15
- Descoperirea în marele sanctuar de la Sarmizegetusa a unor resturi de turnare în
plumb şi argint, a unor creuzete pentru topit metalul, şi a unor cantităţi mari de
plumb.
Aurora Peţan:
- Plăcile sunt autentice în conţinut. Suportul însă este, în mod sigur, plumb din
secolul al XIX-lea.
- Limba din plăci nu pare să fie indo-europeană.
- Ar putea fi vorba despre o limbă preindo-europeană, de genul celei basce, care a
supravieţuit asimilării indo-europene sau o variantă a unei limbi sacre, folosite numai
de preoţi, în timp ce poporul folosea o altă limbă.
- Limba de pe plăcuţe are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc să
fie creată. Are extrem de multă varietate. Numele lui Burebista, spre exemplu, e scris
în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Există foarte
multă variaţie fonetică şi grafică. Toate cuvintele au variante. Tăbliţele dacilor şi cele
ale geţilor prezintă diferenţe clare dialectale. Există cuvinte condiţionate contextual.
Or, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la îndemână
instrumentele actuale. Să generezi o limbă, care să aibă cuvinte ce apar numai în
anumite contexte, e inimaginabil. E vorba de mii de cuvinte. Limba din tăbliţe nu are
nici un atribut al unei limbi artificiale.
- Plăcuţele provin din mai multe zone şi din mai multe epoci, însă există o unitate de
stil şi de redactare, ceea ce înseamnă că exista o tradiţie puternică a scrisului. Există
o unitate de stil pentru plăcile din vremea lui Burebista, pentru cele din vremea lui
Decebal, pentru cele din Dobrogea.
- Tipurile de scriere se grupează pe epoci şi pe zone, lucru foarte important, pentru
că este greu de crezut că cineva, în secolul al XIX-lea, cunoştea scrierile greceşti
locale. Spre exemplu, plăcile din Dobrogea sunt scrise în alfabet grec-ionian, lucru
firesc, pentru că acolo erau cetăţile greceşti, în timp ce plăcile din vremea lui
Decebal folosesc un alfabet grecesc occidental, care provine de undeva din sudul
Italiei, acelaşi care stă la baza alfabetului latin, prin intermediar etrusc. Aşa ceva nu
se putea cunoaşte în secolul al XIX-lea, pentru că alfabetele locale şi diactologia
greacă s-au constituit, ca ştiinţe, doar la mijlocul secolului al XX-lea.
- Funcţie de informaţii, plăcile provin de la Sarmizegetusa, de la cetăţile din
Dobrogea, plăcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului.
- Cele mai multe plăci provin de la Cetatea Helis. Ele vorbesc nu numai de
Dromichete, unul dintre numeroşii regi din această cetate. Avem chiar o genealogie
de la Hellis (mai există una la Sarmizegetusa) care se încheie cu Oroles, care
trebuie să fie acelaşi cu Rholes, din Dio Casius şi care, cum pare să rezulte din plăci,
a fost autorul complotului care l-a detronat pe Burebista.
- Textele din plăci sunt scrise în proporţie de 90 % în alfabet grecesc, cu diferite
variante. Există şi câteva scrieri total necunoscute. Cea mai stranie apare pe
frontonul templelor reprezentate pe plăci;
- În afară de aceste tăbliţe de plumb, mai există o serie de piese de altă provenienţă,
care conţin semne şi imagini asemănătoare celor de pe plăcile de la Sinaia,
necunoscute de Haşdeu, care nu se încadrează în ceea ce ştim noi despre daci şi,
16
de aceea, neacceptate. De pildă, medalionul care se află în posesia lui Dan Romalo,
care provine de la familia Murnu, are pe avers portretul lui Burebista, care se
regăseşte de mai multe ori pe plăcile de plumb, probabil, făcut cu aceeaşi ştanţă,
pentru că are aceleaşi dimensiuni. Pe revers este emblema cap de bovideu şi şarpe,
care reprezintă, probabil, emblema statului unitar al lui Burebista, şi un text în
aceeaşi limbă cu aceea de pe plăcuţe. Medalionul a fost analizat de către Bogdan
Constantinescu, doctor în fizică, de la Institutul de Fizică Nucleară, care garantează
că est autentic, pentru că are o combinaţie de metal care se regăseşte numai
undeva în zona din sudul Uralilor, un aliaj tipic metalurgiei scitice. Domnia sa susţine
că este imposibil ca cineva să fi falsificat medalionul.
- Mai există câteva piese în colecţia unui domn Pulopol, grec de orgine. Cu mai bine
de 15 ani în urmă, domnul Romalo le-a fotografiat, şi ele conţin, de asemenea,
imagini asemănătore cu cele de plăcuţe.
- Alte trei piese asemănătoare au fost descoperite de arheologul Victor Bobi. Ele se
află în muzeul din Focşani. Este vorba despre un medalion cu portretul regelui
Duras, care pe revers are un templu identic cu cele de pe plăcuţe şi două monede
de argint. Una dintre monede conţine o scriere rombică, la fel cu scrierile lui
Dromichete de pe plăci. O monedă asemănătoare a fost inventariată şi de marele
numismat Octavian Iliescu. Aceste piese se pot constitui în dovezi ale autenticităţii
plăcilor, pentru că sunt descoperite recent.
- Reprezentările arhitectonice de pe plăci sunt conforme cu ceea ce ştim noi despre
arhitectura din antichitate. Numeroasele reprezentări (portrete, trofee, divinităţi,
armate etc.), grupate pe epoci şi pe zone de provenienţă sunt redate foarte coerent.
Arhelogul Silviu Teodor, de la Muzeul Naţional, a grupat toate aceste imagini şi le-a
introdus într-o bază de date. Rezultatul a fost surprinzător: nu există nici o
inconsecvenţă. Dacă ar fi existat un falsificator, acesta şi-ar fi coordonat extraordinar
de bine munca, imaginile, nebătându-se “cap în cap”, niciodată, pe nici una dintre
plăci.
- Cred că Regele Carol, când şi-a dat seama de importanţa istorică a acestor piese,
a ordonat să se facă copii după ele, pentru că ar fi fost dificil să se fi dat la cercetare
nişte originale din aur. Mi se pare logic să fi făcut nişte dubluri de pe aceste
artefacte.
- Sutele de piese sunt extrem de elaborate şi nimeni nu a încercat, vreodată, să
câştige ceva de pe urma lor, ceea ce intră în contradicţie cu logica unui fals.
Reţinerile doamnei Peţan faţă de ipoteza “falsurilor lui Haşdeu”
- Aceste falsuri i se atribuie lui Haşdeu deoarece plăcile, pe lângă foarte multe
ilustraţii, conţin o limbă. Or, la vremea respectivă (secolul al XIX-lea), în afară de
Haşdeu, nimeni nu avea cunoştinţe atât de temeinice încât să inventeze o limbă
atribuită dacilor. Dacă admitem că a existat un falsificator, acela trebuie să fi fost
chiar mai genial decât Haşdeu.
- Se ştie că doar Haşdeu deţinea cunoştinţele necesare creării unei limbi şi a unei
arhive atribuite dacilor, mai ales că el era foarte pasionat de substrat. El este cel
care, scoţând în evidenţă exagerările şcolii latiniste, a studiat temeinic ce s-a putut
studia pe vremea lui, din subtratul dacic. Haşdeu atribuie dacilor un alfabet folosit de
17
secui în secolul al XIII-lea. El presupunea că dacă secuii aveau un alfabet la acea
vreme, aceştia trebuie să-l fi găsit acolo, în Ardeal, şi că el trebuia să fie continuarea
alfabetului dacilor.
Alfabetul secuilor nu are nici o legătură cu alfabetele de pe plăci, care sunt,
predominant, greceşti.
Dacă Haşdeu ar fi făcut aceste plăci, nu ar fi folosit alfabetul grec, el fiind convins că
acel alfabet al secuilor este dacic.
Înainte de a descoperi alfabetul secuilor, Haşdeu presupunea că Deceneu, conform
lui Iodanes, ar fi stat o vreme în Egipt, de unde ar fi adus un alfabet. Deci, a avut o
ipoteză anterioară alfabetului secuiesc; limba din plăci nu seamănă cu substratul
limbii române. Nu există cuvinte din substratul limbii române, nu există fenomene
atribuite substratului. Or, Haşdeu, care studiase substratul, n-ar fi ratat ocazia de a
introduce nişte elemente, clar de substrat, în aceste plăci.

18