1

TRASEELE DE ALPINISM
In urma solicitării unor specialişti din cadrul UIAA în scopul elaborării unui „Ghid de bune practici”,
Clubul Alpin Român a fost solicitat să răspundă unor întrebări vitale ale alpinismului mondial: care este
concepţia noastră referitoare la prezentul şi viitorul traseele de alpinism.
În primul rând doresc să precizez că prezentul punct de vedere este strict personal şi nu se referă la
traseele de escaladă care au început să fie deschise de căţărătorii români (Laurenţiu Anghel ş.a. - stimulaţi şi
de un căţărător francez), prin anii 1980, în zona văii Pelişorului şi a Stânii Regale din Sinaia. Pentru acest tip
de trasee există un consens general de amenajare şi utilizare, unanim acceptat de forurile naţionale şi
internaţionale, iar un ghid de bune practici UIAA nu cred că pune nici o problemă deosebită.
O mică problemă, adiacentă subiectului, este legată de faptul că în prezent există în România cca 2000
de trasee de escaladă în zeci de zone alpine, dar unele dintre ele, imposibil de diferenţiat, se plasează la limita
dintre alpinism sau de escaladă.
În al doilea rând ţin să subliniez că mă refer în continuare numai la traseele de joasă altitudine din
România, cunoscând faptul că traseele de alpinism situate la medie şi mare altitudine, unele mixte, altele de
gheaţă şi zăpadă, reprezintă un alt capitol al subiectului tratat
În al treilea rând, consider că pentru a răspunde competent la această dificilă temă, este necesară o
scurtă prezentare a trecutului alpinismului românesc şi a eticii care a dominat epocile respective, de fapt o
continuare a articolul ”Riscurile alpinismului” publicat de mine în revista România Pitorească în 2009.
Scurt istoric
Manualul „Pe crestele Carpaţilor” Nicolae Baticu şi Radu Ţiţeica – Editura sport – turism 1984, prezintă
în primul capitol o amplă descriere a turismului montan şi a primelor ascensiuni montane din România.
Acum am observat că sunt citat şi eu printre prietenii care i-au ajutat în această muncă dificilă, nu pot decât
să mă simt onorat şi obligat în acelaşi timp.
După o foarte bună documentare, autorii susmenţionaţi concluzionează: „Căţărătura (escalada) este, deci,
o sferă mai mică a alpinismului”, iar în continuare: „căţărătura se împarte, după o clasificare clasică, în două
categorii: căţărătura liberă şi căţărătura tehnică”.
Alţi autori au definit, la vremea lor această clasificare: căţărare naturală şi căţărare artificială.
In capitolul 3, „Alpinism în munţii României până în anul 1948”, autorii prezintă mai mult ascensiuni pe
văi şi creste alpine în munţii Bucegi, Piatra Craiului, Postăvar şi Făgăraş, începând chiar din anii 1800. Este
interesant faptul că dânşii nu consideră aceste ascensiuni, de vară şi de iarnă, adevărate „premiere”
justificând că multe din aceste drumeaguri alpine au mai fost parcurse şi bine cunoscute de ciobanii şi
vânătorii (braconierii) din zonele respective.
Pentru istoria alpinismului românesc este edificator faptul că în ziua de 28 noiembrie 1880, la Sibiu, la
şedinţa de înfiinţarea a SKV-ului (Siebenbürgischer Karpaten Verein) au participat 498 persoane şi chiar mai
înainte, iar în anul 1876, a fost înfiinţat Clubul Alpin al Banatului, la Caransebeş.
SKV-ul s-a dovedit, prin cele 10 secţii ale sale (Bistriţa, Braşov, Bucureşti, Făgăraş, Orăştie, Reghin,
Sebeş-Alba, Sibiu, Sighişoara, Valea Jiului-Petroşani şi în mod surprinzător printr-o secţie înfiinţată la Viena
în anul 1884), o organizaţie montană activă şi puternică, care a construit 59 de cabane, „sute de km de
poteci”, marcaje turistice şi chiar un serviciu de salvare la secţiile Braşov (1922) şi Sibiu (1925).
De asemenea au fost formate şcoli de ghizi (prima în Făgăraş în anul 1902 cu 17 participanţi), s-a editat o
carte a călăuzei, s-a constituit o casă de pensii pentru ghizi şi una de asigurări pentru accidentaţi, au fost
editate anuale foarte bine documentate. Au fost stabilite schimburi internaţionale, de exemplu participarea la
al patrulea Congres Internaţional Alpin care a avut loc la Salzburg în 12 august 1882.
Dintre nenumăratele activităţi montane ale SKV-ului, ceeace ne interesează în acest articol sunt
ascensiunile ce pot fi considerate adevărate premiere alpine, din care putem enumera:
 2
- Ascensiunea Crestei Arpăşelului (actualmente este cotată la gradul III) în octombrie 1912;
- Creasta dintre vf. Şerbota şi Vf. Negoiu (numită astăzi Muchia Sărăţii) în anul 1921;
- Peretele N-E al vf. Negoiu – 1930 (alpinişti germani, DAV sectia Hochland);
- Şura Bardosului (numit astăzi Turnul Bardosului sau Piatra Altarului) – 1 septembrie 1934;
- Ascensiuni de iarnă cu piciorul sau cu schiurile în munţii Bucegi şi Făgăraş – începând cu anul 1881.
Pe baza acestor documente se poate aprecia că traseele de alpinism au fost deschise în România relativ
târziu, în comparaţie cu nivelul european, dar fără a fi exact datat, în mod oficial.
În cartea sa „Două secole de alpinism” Ionel Coman consideră că cele dintâi ascensiuni cu batere de
pitoane au avut loc în anul 1934, când Niculae Comănescu şi Ion Şincan au urcat Hornul Central din Colţul
Mălinului şi Vf. Picătura, iar Csallner Ervin şi W. Goldschmidt au escaladat Piatra Altarului din Cheile
Bicazului. In continuare, tot dânsul apreciază că adevărata dată de naştere a alpinismului românesc este 20
octombrie 1935, când echipa: Niculae Baticu, Ion Trandafir şi Dan Popescu reuşeau parcurgerea primului
traseu din peretele nordic al Gălbenelelor, denumit Traseul Furcilor, gradul IV de dificultate. Trei ani mai
târziu şi la o lună de la cucerirea peretelui Nordic al Eigerului, Toma Boerescu reuşeşte Marea Surplomba
din Gălbenele, tot gradul IV de dificultate, după scara Wälzenbach.
Un alt important pas a fost realizat de echipa N. Baticu, E. Cristea, G. Nicolaescu, S. Tulea care au
realizat pe data de 21.07.1946 prima premieră de gradul V, Traseul celor Trei Surplombe, din acelaşi perete
nordic al Văii Gălbenele.
Primul traseu de gradul VI A din România, traseul Fisura Albastră, a fost deschis în anul 1952 de echipa
Emilian Cristea, Aurel Irimia, ş.a., iar primul traseu de grad maxim VI B, Fisura Albastră – traseul Direct, a
fost realizat de echipa Alexandru Floricioiu, Norbert Hiemesch şi Rolland Welkens în anul 1954, tot în
peretele sudic al Văii Albe.
Ambele trasee au fost parcurse în mai multe intrări, decalate pe mai mulţi ani.
În perioada „comunistă” a anilor 1950 – 1989 activitatea de efectuare a traseelor de alpinism a fost
condusă aproape în exclusivitate de Comisia Centrală de Alpinism, inclusă ulterior în Federaţia Română de
Turism Alpinism, actualmente Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă.
În nomenclatorul traseelor de alpinism al FRTA din anul 2000 (prezentate în Anexa 1) sunt incluse un
număr de 1.661 trasee, între care există 118 trasee alpine de gradul 1 şi 438 trasee de escaladă (trasee şcoală
cum erau denumite la data respectivă).
ETICA TRASEELOR DE ALPINISM
A. Perioada de pionierat 1934 - 1952
Realizarea şi reamenajarea ulterioară a unui traseu de alpinism prezintă o componentă etică şi una
tehnică, implicând atât o răspundere morală cât şi una locală/naţională.
Un traseul de alpinism poate fi considerat un act artistic prin care un alpinist îşi defineşte calităţile fizice,
psihice şi morale, creând premizele de a permite şi altor alpinişti să-şi valorifice potenţialul alpin, în
confruntările cu dificultăţile muntelui şi cu cele individuale.
Personal consider că realizarea în anii 50-60 a traseelor: Fisura Albastră - Directa, Fisura Artei, Lespezile
Lirei şi multe altele, definesc alpinistul-artist Alexandru Floricioiu şi echipa pe care a condus-o, îmbogăţind
patrimoniul naţional de alpinism, dar şi sufletul fiecărui alpinist care le-au parcurs în perioada următoare.
La fel, premierele alpine realizate mai târziu de Aurel Irimia (Fisura Albastră), Mircea Opriş (traseul
Speranţei), Emil Coliban (Fisura Albă), Viorel Nicolaescu (Innominata, Ulisse, Calipso), Petcu Vlad (Iris,
Paianjenul Galben, Szalma, Diedrul Pupezei), Octavian Brătilă (Madona Neagră, Calvaria) ş.a., pot fi
considerate adevărate comori, dar şi puncte de referinţă ale alpinismul românesc.
Este important de menţionat faptul că premierele alpine realizate până în anii 1952 au fost efectuate într-o
singură intrare, condiţie la care dl. Nae Baticu ţinea extrem de mult. Premierele realizate prin mai multe
 3
intrări nu erau considerate de dânsul „etice”, iar cele la care s-au folosit pitoane de expansiune erau
catalogate „construcţii-montaj”, viitorul alpinism utilitar.
Traseul M. Szalma din peretele Claia Strâmbă - Buila Vânturariţa, 300m diferenţă de nivel, realizat de
Petcu Vlad în cap de coardă, este singurul traseu de gradul VI din România parcurs dintr-o singură intrare,
având doar pitoane jalon şi nu cred că a mai fost repetat după premieră!
În această perioadă, traseele au fost parcurse prin căţărare liberă, pe prize naturale, cu pitoane
confecţionate exclusiv artizanal. De exemplu, se pot întâlnii şi acum în aceste trasee pitoane cu inel ø 10 - 12
mm nesudate, care în mod evident nu ţineau o cădere „tare” nici măcar cu 70 de ani în urmă.
Din declaraţiile autorilor celor două lucrări de referinţă menţionate anterior, în perioada respectivă nu au
existat nici un fel de reglementări sau constrângeri legate de etica şi tehnica de echipare a acestor premiere,
probleme de ecologie sau de specific local.
B. Perioada competiţională 1952 – 1990
Aşa cum am menţionat anterior, în această perioadă efectuarea premierele de alpinism şi ulterior
reamenajarea/întreţinerea acestora a fost reglementată prin regulamentele Federaţiei Române de Turism
Alpinism. Evident că aceste regulamente au suferit o serie de modificări de-a lungul acestei perioade, corelat
cu alte regulamente ale activităţilor competiţionale.
Cele aproximativ 1000 de trasee alpine efectuate şi omologate în această perioadă (vezi Anexa 1)
trebuiau să îndeplinească câteva condiţii:
- să prezinte o diferenţa de nivel de minimum 80m;
- să nu fie intersectate de brâne sau terase care să permită întreruperea ascensiunii;
- să nu fie situate în arii protejate (cum a fost cazul în anumiţi pereţi din Cheile Turzii);
- să fie marcate la intrarea în traseu şi pe itinerariul de retragere, etc.
Punctele de asigurare intermediară şi de autoasigurare în regrupare au fost realizate cu pitoane, foarte rar
cu ancore, fără a fi impuse alte condiţii suplimentare (factor de cădere, etc.). Marea majoritate a acestor
pitoane şi ancore au fost confecţionate artizanal, fără a avea garanţia unei rezistenţe mecanice suficiente
(aproximativ 25 kN) nici măcar la data efectuării premierei. În plus, există frecvente cazuri în care, neavând
la îndemână pitonul potrivit cu fisura existentă, alpinistul a bătut un piton la întâmplare, situaţie în care
carabiniera montată la el se sprijină pe perete. Fiind supusă la o solicitare compusă de încovoiere, tracţiune şi
torsiune, carabiniera se poate desface sau se rupe, chiar numai prin greutatea alpinistului şi în nici un caz nu
va rezista unei căderi în cap de coardă.
În general, secţiile şi cluburile care au realizat aceste premiere au fost conduse de antrenori sau
instructori competenţi, care au asigurat o instruire adecvată sportivilor respectivi.
În plus, în cadrul Şcolilor Naţionale de Alpinism organizate de FRTA au fost executate exerciţii şi
aplicaţii practice referitoare la baterea pitoanelor, montarea ancorelor şi amenajarea regrupărilor,
corespunzător structurilor din zonele respective: calcar (cca 65%), conglomerat (Bucegi, Ciucaş, Ceahlău cca
25%), granit (Retezat 5%) şi şist cristalin (5%).
Regulamentul traseelor de alpinism a impus ca prezentarea la FRTA a unei premiere să fie însoţită de un
raport care să cuprindă: descrierea traseului pe lungimi de coardă, descrierea traseului de acces şi de
retragere, schiţa traseului cu simbolurile UIAA, fotografia traseului, înălţimea lungimilor de coardă,
dificultatea globală a traseului în gradele 1A - 6B, iar în ultimii ani, în noile grade UIAA I – X.
Raportul de premieră trebuia să fie semnat de membrii echipei, de antrenor şi de conducerea
clubului/secţiei respective.
Omologarea premierelor de alpinism se făcea pe baza aceluiaşi regulament de către un arbitru-delegat al
FRTA – Comisia de Alpinism care parcurgea traseul în cap de coardă şi unul din membrii echipei de
premieră şi se încheia cu un raport de omologare care definitiva exact gradul de dificultate.
 4
În câţiva ani premierele alpine au fost cuprinse în competiţia numită Cupa FRTA, care recompensa
simbolic cele mai frumoase realizări ale unui club/secţie din anul respectiv.
Multe dintre traseele de alpinism din România au fost marcate la intrare prin plăcuţe sau prin scrierea
direct pe perete a numelui traseului şi a gradului de dificultate, fără a avea o unitate de vedere în privinţa
acestor marcaje. La fel, unele poteci de acces şi de retragere în/de la aceste trasee au fost marcate (zona
Vulcan), unele chiar au fost amenajate corespunzător, de exemplu Brâna Aeriană din Peretele Vulturilor.
Au existat în această perioadă şi premiere alpine ale unor alpinişti din afara sferei competiţionale, de
exemplu cele ale lui Viorel Nicolaescu, care nu au parcurs procedura de omologare, dar au fost cuprinse în
nomenclatorul traseelor de alpinism realizat de mine în anul 2000.
În prezent toată arhiva FRTA referitoare la premierele traseelor de alpinism, organizată de secretarul
comisiei de alpinism Dionisie Colan şi de către subsemnatul, se află în custodia CAR, în biblioteca Căminul
Alpin Buşteni.
In această perioadă s-a pus şi problema reamenajării/întreţinerii traseelor de alpinism, concretizată printr-
un alt regulament al federaţiei de specialitate.
Una din soluţiile de rezolvare a acestei probleme spinoase a fost ca zonele alpine să fie luate în custodie
de secţiile/cluburile sportive care au realizat premierele respective sau din apropierea acestora.
Cu această ocazie a fost propus şi un sistem de codificare a traseelor de alpinism, similar sistemului de
codificare a peşterilor din România şi care a uşurat foarte mult realizarea nomenclatorului traseelor de
alpinism (a se vedea Buletinul Alpin al FRTA din anul 2000).
Discuţiile legate de reamenajarea traseelor de alpinism au creat mari probleme atât la nivelul FRTA cât
şi la nivelul secţiilor/cluburilor sportive, atât din motive etice şi legislative cât şi din considerente financiare,
situaţie care este probabil foarte asemănătoare şi în alte ţări şi cluburi alpine.
Punctul „cheie” al acestor dispute de interes local, naţional şi mondial este folosirea sau
interzicerea ancorelor în traseele de alpinism şi acesta este şi motivul acestei largi consultări iniţiate şi
coordonate de UIAA.
Evident că în aceste dispute intervine şi orgoliul personal al premieristului, acel „căţel” care ne urmează
în viaţă cu un devotament demn de o cauză mai bună.
Indiferent de modul în care au fost realizate premierele respective, responsabilitatea evidenţei, a
întreţinerii şi a reamenajării lor cade în spinarea (mai mult decât fragilă) a forurilor naţionale, în cazul nostru,
FRAE şi CAR, din simplul motiv că aşa au scris în STATUT înaintaşii noştrii.
C. Perioada modernă – de după 1990
După aşa zisa „revoluţie”, în peisajul alpin românesc şi-a refăcut apariţia Clubul Alpin Român, a cărui
continuitatea din perioada comunistă a fost atestată de UIAA
Cu această ocazie activităţile de alpinism, inclusiv cele legate de trasee, au fost repartizate de comun
acord ambelor foruri naţionale, fără a avea rezultate pozitive notabile.
Practic, după anul 1990 activitatea de efectuare a premierelor alpine s-a rezumat aproape exclusiv la
trasee de escaladă, iar puţinele trasee noi de alpinism nu au mai fost gestionate şi cu atât mai puţin s-a pus
problema omologării lor. Este de asemenea dificil ca aceste trasee să fie încadrate în categoria alpinism, deşi
au mai multe lungimi de coardă, deoarece multe din ele sunt asigurate exclusiv cu ancore. Rarele reamenajări
de trasee alpine au fost făcute prin contribuţii personale, în mod dezorganizat şi fără a exista o concepţie
unitară şi un consens general în acest scop.
Mai mult chiar, mulţi dintre alpiniştii de performanţă care au realizat aceste premiere contestă competenţa
şi dreptul ambelor foruri naţionale în gestionarea, întreţinerea şi reamenajarea traseelor de alpinism, reacţie
firească de altfel, generată de starea latentă a acestor activităţi.
 5
Experinţa personală
Expunerea de faţă reprezintă un punct de vedere personal, bazat pe experienţa a 47 de ani de premiere
alpine, ultimele trei terminate în luna mai a acestui an. Traseul Drăgoşelul poartă numele nepoţelului meu
care nu ştie încă să meargă, dar sper să devenă un adevărat om de munte (nu neapărat căţărător).
Asemenea colegului Iosif Gheţie, am considerat încă din perioada IPGG-istă că premiera unui traseu de
alpinism reprezintă cea mai importantă şcoală de formare şi de testare a calităţilor alpinistului şi am căutat ca
în cei treizeci de ani de antrenorat voluntar să instruiesc cât mai mulţi sportivi în spiritul responsabilităţii şi
umanităţii alpine.
Din acest motiv traseele efectuate de mine, au fost realizate cu elevii mei în coardă, cu o foarte mare
răspundere faţă de viitorii alpinişti, atât prin baterea unor pitoane „sănătoase”, cât şi prin curăţarea extrem de
serioasă a peretelui. De multe ori mi-a fost reproşat numărul mare de pitoane din trasee şi în special din
regrupări, iar unii prieteni chiar s-au oferit să le mai rărească (Wild Feri în traseul Central din Lapoş). Aşa
cum erau etica/regulamentele şi condiţiile practice ale perioadei respective, anii 1970 – 1980, la multe din
traseele efectuate de mine a predominat căţărarea artificială, deşi am aplicat într-o oarecare măsură, atât
asigurările mobile cât şi căţărarea naturală.
În cadrul oficial al FRTA am participat şi la omologarea unui număr mare de premiere alpine pe tot
cuprinsul ţării, ţin minte cu deosebită plăcere omologarea traseul Fisura Diavolului din Domogled, parcurs
împreună cu dl. profesor Eugen Seracin.
Prima premieră realizată de mine a fost traseul Hermann Buhl, în Ţancul Mic din Valea Coştilei, început
în anul 1964 şi terminat în anul 1966 (perioada de întrerupere a fost generată de stagiul militar).
Evident că acest traseu, ca şi unele dintre celelalte, a necesitat mai multe intrări, pentru care motiv am şi
primit şuturile de rigoare din partea dl. Nae Baticu. La fel, pentru un amărât de piton de expansiune montat,
de frică, în „J”-ul din Paianjenul Galben.
Ca la toate cele 70 de premiere (mai puţin cele şase de escaladă), am folosit pitoane artizanale, adică
confecţionate personal, cu ajutorul forjorului şi al sudorului colegi de serviciu şi în mică măsură ancore
cumpărate de la firmele specializate. Motivul este lesne de înţeles, un cornier şi un inel sunt mult mai ieftine,
dar şi cu trei rucsaci de 55 de kg fiecare a fost puţin cam greu pentru fraţii Vasilescu, pe poteca spre cantonul
Cheia.
Am căutat ca asigurările intermediare să respecte cel mult un factor de cădere unitar şi să fie colineare,
având în vedere că în anii 70 – 80 încă ne mai căţăram fără centură şi fără cască, cu corzi de cânepă sau
împletite din dederon. Şi cu tenişi chinezeşti în picioare.
Ulterior, în ultimii 10 ani, în regrupările traseelor din Bucegi (cu conglomerat foarte friabil) am montat
ancore chimice ø 12 x 145 mm, iar în pereţii de calcar am montat ancore chimice ø 10 x 110mm, după ce am
făcute teste statice şi dinamice de rezistenţă în stâncă, în diferite situaţii.
Asemenea celebrului alpinist râşnovean Valentin Gartner, care îşi verifica anual traseele parcurse în
premieră, am încercat de-a lungul anilor să-mi îngrijesc şi eu premierele, în primul rând curăţind iarba şi
pământul care se depunea în fisuri.
În general, am înlocuit pitoanele cu altele noi, dar nu neg faptul că uneori am înlocuit pitoanele cu ancore
mecanice şi apoi chimice, atât în traseele mele cât şi în altele. De exemplu, traseul Cezărică, parcurs în cap de
coardă de Cezar Vărgulescu cu vreo 22 de ani în urmă, l-am refăcut de cel puţin trei ori. La fel, în Creasta
Coştila – Gălbenele am fost obligat (de conştiinţa mea subiectivă) să montez ancore în regrupări, considerând
că traseul devenise deosebit de riscant şi în plus este frecvent folosit şi la coborâre.
În urma căderii celei de a patru lungimi de coardă din traseul tavanele de Argint şi a distrugerilor făcute
de această prăbuşire, a trebuit să refac întregul traseu de acces de intrare în Creasta Coştila – Gălbenele,
folosind şi ancore şi cu pitoane. Am primit şi reproşuri pentru aceaste iniţiative, dar au existat mult mai mulţi
alpinişti care mi-au mulţumit.
 6
Din păcate lungimea de coardă căzută din Tavanele de Argint, ca şi surplomba din Traseul Fecioarei nu
au putut fi reamenajate din cauza că ambele surplombe nu au căzut complet şi sunt încă extrem de
periculoase. Această situaţie a fost adusă la cunoştinţa alpiniştilor şi nu se ştie când se va putea remedia.
Concluzii
Inchei expunerea mea cu o concluzie personală şi îndelung verificată:
Problema traseelor de alpinism nu va găsii în vecii vecilor o rezolvare general valabilă care să
împace pe toţi alpiniştii, în schimb, căutarea unei soluţii de compromis îi va nemulţumii sigur pe toţi.
Din această cauză împart dilema în două componente, tratând separat traseele noi de traseele vechi.
A. Traseele noi de alpinism
A.1 Un traseu nou trebuie să corespundă cerinţelor etice ale elitei alpiniştilor şi nu a
mediocrităţii.
A.2 O premieră de alpinism trebuie să respecte tradiţiile locale, dar în egală măsură trebuie să
fie un pas înainte, care să stimuleze ambiţiile şi orgoliile alpiniştilor.
A.3 Niciodată nu se pot compara traseele din pereţii de granit cu cele din pereţi de calcar,
conglomerat şi cu atât mai mult, cu cele din gresie! Deci există o componentă etică care ţine
cont şi de structura stâncii.
A.4 Un traseu nou de alpinism trebuie să fie o punte de legătură spirituală între riscul unei
aventuri şi securitatea unei performanţe.
B. Traseele vechi de alpinism
B.1 Trebuie să privim un traseu alpin ca o creaţie materială pentru care nişte alpinişti au
făcut mari eforturi, la fel ca noi, şi să îl tratăm ca atare.
B.2 Orice modificare a stării traseului faţă de cea iniţială reprezintă un mic afront adus
tuturor alpiniştilor care l-au parcurs, dar şi a celor care urmează să-l parcurgă, din care
motiv trebuie făcută cu extrem de multe precauţiuni. Ca şi la „Primul Ajutor”, prima
condiţie este ca să nu facem mai mult rău decât bine!
B.3 Dacă un membru al echipei de premiere este în viaţă, cel mai elementar „bun simţ” ne
obligă să-l consultăm, poate avem surpriza unui sfat benefic.
B.4 Nu trebuie să rupem niciodată o piatră sau un prag de iarbă dacă nu este strict necesar
pentru siguranţă; muntele trebuie să rămână cât mai intact în urma noastră, în plus, există
posibilitatea ca în locul ei să găsim o spălătură perfectă.
B.5 Un piton sau o ancoră în plus reprezintă o siguranţă mai mare, dar poate strica
frumuseţea şi plăcerea celorlalţi alpinişti.
B.6 Este o mare realizare personală să escaladăm un traseu de alpinism, dar şi mai important
este stilul şi siguranţa cu care l-am parcurs.
B.7 Pentru a reface un traseu de alpinism întâi trebuie să-l aduci la starea iniţială, apoi să-l
gândeşti din nou, la nivelul etic actual.

Vorba rabinului: sfaturi mai am, dar nu ştiu dacă mai aveţi voi gâşte!
Dan Vasilescu Bucureşti 31.07.2011
 7

FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE ALPINISM ŞI ESCALADĂ - FRAE Anexa 1

Nomenclatorul traseelor de alpinism şi escaladă 2000
Nr. GRADUL DE DIFICULTATE
de MASIVUL Alpinism Escaladă
cod 1 2 3 4 5 6 II III IV V VI VII VIII IX X Total
01 GUTÎI - 9 14 8 3 - - - - 2 - - - - - 39 
02 RARĂU - 3 2 2 - - - - - - 2 - - - - 9
03 CEAHLĂU - 2 3 1 2 - - - - - - - - - - 12
04 HĂŞMAŞUL MARE - 1 18 29 31 16 - - - 1 3 24 19 11 - 160
05 PERŞANII de NORD - 1 - 6 1 - - - - - - - - - - 8
06 CIUCAŞ - - 1 7 2 - - - - - - - - - - 16
07 Mtii BÂRSEI 1 14 25 47 27 2 - - - - - 4 4 1 - 136
08 BUCEGI 56 38 45 81 71 12 - - - - 6 16 18 22 3 389 
09 LEAOTA - - - 8 10 2 - - - - - - - - - 20
10 PIATRA CRAIULUI 25 27 71 85 63 - - - - - 4 13 12 - - 317
11 FĂGĂRAŞ 14 15 8 4 2 - - - - - - - - - - 44
12 CĂPĂŢÂNII 12 9 13 20 14 5 - - - - 11 11 8 - - 103
13 PARÂNG 3 3 9 7 7 - - - - - - - - - - 29
14 ŞUREAN - 4 9 6 4 - - - - - - - - - - 23
15 RETEZAT 3 26 28 9 2 - - - - - - - - - - 69
16 VÂLCAN - 2 3 4 - - - - - - - - - - - 11
17 CERNEI/MEHEDINŢI - 1 10 16 11 1 - 39
18 ANINEI 3 6 6 5 3 - - - - - - - - - - 39  
19 METALIFERI - 1 10 16 11 1 3 4 2 11 24 43 41 12 2 197
20 TRASCĂULUI 1 7 36 45 25 4 - - 2 4 18 31 21 6 2 217
21 PĂDUREA CRAIULUI - 8 6 18 4 1 - - - 2 - 2 5 8 - 59
22 MĂCIN
TOTAL 1.661