RAPORT

privind situaţia traseelor de alpinism din România

Prezentul raport a fost întocmit pentru a avea o bază de discuţii la întâlnirea programată în data de
21.09.2013 la Căminul Alpin Buşteni, referitoare la starea prezentă şi la viitorul traseele de alpinism din
România.
La această întâlnire au fost invitaţi alpinişti din toată ţara, membrii ai FRAE, CAR, ai altor asociaţii şi
cluburi montane din toate zonele alpine ale ţării, conform listei anexate.
La nivelul anului 2000, în cadrul FRAE, s-a întocmit un nomenclator al traseelor de alpinism si de
escaladă în care au fost cuprinse 1660 trasee, din care cca 1200 pot fi incluse în domeniul traseelor alpine
şi cca 460 în domeniul traseelor de escaladă. Această diferenţiere este însă foarte subiectivă şi arbitrară
deoarece până la respectiva dată toate traseele cu peste 80m diferenţă de nivel erau considerate trasee de
alpinism şi erau supuse sistemului de omologare, iar cele sub 80 m erau considerate trasee - şcoală.
Traseele de escaladă, realizate în majoritatea lor după anul 1990, nu intră în actuala discuţie deoarece
au la bază o altă etică şi tehnică de abordare, foarte bine puse la punct pe plan mondial (a se vedea
manualul FFAE – Cosiroc).
După anul 2000 nici FRAE şi nici alte cluburi alpine nu au continuat acţiunea de omologare, sau cel
puţin de evidenţă, a premierelor de alpinism, astfel că la ora actuală nu există o situaţie reală, la nivel
naţional, a acestor trasee.
In România traseele de alpinism s-ar putea clasifica în cinci tipuri:
a. Văi alpine (cca 100), ex. Valea Gălbenele – principal, gradul de dificultate 1A;
b. Trasee de perete;
c. Trasee de creastă, ex. Creasta Făgăraşului, Pietrei Craiului, Rodnei, în condiţii de iarnă;
d. Brâne alpine, ex. Brâna de Mijloc din P. Craiului, Brâna Mare a Coştilei;
e. Trasee de via feratta.
Gradele de dificultate ale traseelor de alpinism omologate de FRAE până în anul 2000 au fost cele
clasice, între 1A şi 6B, cu unele particularităţi naţionale prevăzute în regulamentele federaţiei, de ex.
minimum 300m diferenţă de nivel pentru traseele de gradul 6.
Gradele de dificultate UIAA au început să fie introduse după anul 1990, astfel că pentru multe trasee
de alpinism au fost atribuite, în mod subiectiv şi arbitrar, grade de dificultate UIAA, de la I la X, pe
lungimi de coardă sau pentru pasajele cele mai dificile.
La majoritatea traseelor de alpinism din ţara noastră au fost marcate la bază, cu vopsea de diferite
culori, numele şi gradul de dificultate, dar există şi multe trasee fără nici un marcaj, situaţie care pune
serioase probleme de identificare.
Traseele alpine de creastă pot urma parţial marcajele turistice, după cum există şi zone alpine în care
au fost marcate şi potecile de intrare şi de retragere din trasee.
 Gradul de amenajare şi de dotare cu pitoane şi ancore de asigurare şi autoasigurare diferă foarte multe
de la un traseu la altul şi de la o zonă la alta, un rol esenţial având şi specificul local.
Traseele de alpinism au fost realizate în proporţie de 85% în calcar, cca 10% în conglomerat (Bucegi,
Ciucaş şi Ceahlău) şi 5% în granit (Retezat, Măcin) şi şist cristalin (ex. Făgăraş) şi în mod sigur aceste
structuri au impus o anumită tehnică de abordare a premierelor.
Aproape în exclusivitate, traseele din România au fost dotate la premieră, mai mult sau mai puţin
corespunzător, cu pitoane confecţionate artizanal, iar în ultimii 20 de ani au fost completate cu ancore
mecanice şi chimice, artizanale sau originale.
Pe anumite trasee de alpinism au fost montate la premieră sau ulterior cabluri, lanţuri sau scări
metalice, ca de ex. pe Brâna Aeriană din Peretele Vulturilor, a căror siguranţă nu este întotdeuna
garantată.
In mod similar, rezistenţa pitoanelor din aceste trasee este foarte aleatoare, corespunzător cu vârsta
acestora, dar şi cu gradul de responsabilitate şi de conştiinciozitate al echipei de premieră.
Din acest motiv se poate estima că traseele cu o vârstă de peste 25 de ani prezintă un grad foarte mare
de periculozitate, agrevat de factori naturali: gradul de umiditate, creşterea vegetaţiei, fragilitatea
peretelui, dislocări şi alţi factori locali. De ex. traseele Fecioarei din Peretele Mariei, Furca Dreaptă şi
Tavanele de Argint din Gălbenele, din care s-au prăbuşit surplombe de mari dimensiuni.
Gradul de frecventare a traseelor de alpinism se poate aprecia a fi şi el foarte variat, existând sute de
trasee care nu au mai fost escaladate aproape deloc după premieră, iar în extrema opusă, alte câteva sute
care se parcurg frecvent şi chiar au fost reamenajate cu pitoane şi ancore noi, în regrupări şi în punctele
„cheie”, de ex. Creasta Coştila - Gălbenele.
In anul 2000 FRTA a iniţiat un program de reamenajare a traseelor de alpinism în care au fost
repartizate anumite zone alpine în custodia cluburilor sau asociaţiilor sportive care au realizat premierele
respective sau care erau în apropierea acestor zone alpine. De ex. zona Cheile Crăciuneştilor care este
administată cu multă autoritatea de Alexandru Cornel, zona Buceş – Vulcan de către Barat Iosef, ş.a.
In ultimii ani, mulţi alpinişti au avut iniţiativa de a realiza noi trasee de alpinism, dar şi de a-şi asuma
responsabilitatea întreţinerii şi reamenajării unor zone sau trasee de alpinism.
Au apărut în România ultimilor 12 ani multe zone noi şi încă există un potenţial important de pereţi
virgini, atât pentru traseele de alpinism cât şi pentru cele de escaladă.
Dar trebuie subliniat că au existat de-a lungul anilor şi se aplifică în prezent multe şi contradictorii
discuţii pe plan naţional sau local, legate atât de premierele noi cât şi de traseele vechi.
Astfel de polemici au apărut şi pe plan european şi mondial şi ar fi foarte util să cunoaştem modul lor
de rezolvare în prezent şi tendinţele lor de viitor.
Se poate constata că pe plan naţional pot exista patru nivele de evaluare a securităţii unui traseu de
alpinism, implicit al abordării acţiunii de reamenajare:
Nivelul 0 – situaţie în care traseul de alpinism se poate considera acceptabil şi deci nu este necesară
(sau dorită) nici o acţiune amplă şi urgentă de întreţinere şi reamenajare;
 Nivelul 1 – situaţie în care se apreciază că traseul prezintă un grad de risc mediu care impune curăţarea
prizelor, înlăturarea vegetaţiei în exces, schimbarea unor pitoane în regrupări şi în anumite puncte dificile
şi alte acţiuni ce vizează estetica şi etica ascensiunii;
Nivelul 2 – situaţie în care se consideră că traseul prezintă un grad de risc ridicat, în care este necesară
o ”reparaţie capitală”: curăţarea pietrelor şi a vegetaţiei instabile, înlocuirea pitoanelor, montarea de
ancore noi în regrupări şi în punctele dificile, eventual şi marcarea accesului şi a retragerii;
Nivelul 3 – este situaţie limită în care se constată că traseul prezintă un grad inacceptabile de risc, din
diverse motive obiective, atât pentru echipa care il parcurge cât şi pentru alte persoane din zonele
alăturate, situaţie care impune desfiinţarea traseului.
Toate aceste patru situaţii se aplică în practică de mai mulţi ani, problema este că rezolvările se fac de
plan local, la iniţiative particulare, fără nici un fel de evidenţă şi control pe plan naţional, de multe ori în
contradicţie cu legislaţia de protecţie a naturii.
Necesitatea unui ghid naţional al traseelor de alpinism, sau cel puţin a unor ghiduri locale pentru
zonele cele mai importante, este cât se poate de stringentă.
Pentru toate aceste consideraţii propunem constituirea unui Comisii Naţionale a Traseelor de Alpinism
– formată din alpinişti din toate zonele ţării, reprezentanţi voluntari ai tuturor organizaţiilor sportive şi
montane naţionale şi locale, ai formaţiilor de salvamont, jandarmerie montană şi al serviciilor de mediu.
Această comisie trebuie să rezolve următoarele probleme:
1. Completarea nomenclatorului traseelor de alpinism pe masive şi zone alpine;
2. Identificarea custozilor pentru fiecare zonă alpină;
3. Marcarea traseelor alpine şi a potecilor de acces şi de retragere din traseu;
4. Conceperea unui ghid de bune practici privind traseele de alpinism:
- amenajarea de noi trasee;
- reamenajarea traseelor vechi;
- recomandări privind etica ascensiunilor în traseele de alpinism;
- aspecte legislative privind accesul şi ascensiunea traseelor din zonele protejate;
5. Elaborarea unui ghid naţional al traseelor de alpinism;
6. Desemnarea celor mai frumoase 50 de trasee alpine din România şi reamenajarea lor prioritară, la
nivelul pretenţiilor europene, astfel: 10 din Bucegi şi Piatra Craiului, 5 din Hăşmaşul Mare, Căpăţânii,
Metaliferi şi Trascău, 2 – 3 din ceilalţi masivi.
Cheile Turzii 01.09.2013
Intocmit,
Vasilescu Dan Silviu