Atletism

TEORIA ȘI PRACTICA ATLETISMULUI
MASTERAT
PREZENTAREA CURSULUI
• Scurt istoric al atletismului.
• Sistemul de organizare şi competiţional.
• Bazele tehnicii atletismului.
• Bazele tehnicii ALERGĂRILOR.
• alegările de rezistenţă - semifond, fond şi mare fond
• alegările pe teren variat (cross -urile)
• alegările de viteză
• alegările de garduri
• alegările de obstacole
• alegările de ştafetă
• Bazele tehnicii SĂRITURILOR
• săritura în lungime
• săritura în înălţime (procedeul cu rostogolire ventrală, cu păşire,
procedeul cu rostogolire dorsală)
• triplusaltul
• săritura cu prăjina – noţiuni elementare
• alegările de obstacole
• alegările de ştafetă
• Bazele tehnicii SĂRITURILOR
• săritura în lungime
• săritura în înălţime (procedeul cu rostogolire ventrală, cu păşire,
procedeul cu rostogolire dorsală)
• triplusaltul
• săritura cu prăjina – noţiuni elementare
• Bazele tehnicii ARUNCĂRILOR
• aruncarea greutăţii (procedeul cu săltare şi procedeul cu piruetă)
• aruncarea mingii de oină
• aruncarea suliţei - noţiuni elementare
• aruncarea discului - noţiuni elementare
• aruncarea ciocanului - noţiuni elementare
• PROBELE COMBINATE - noţiuni elementare
STABILIREA
NOTEI FINALE
răspunsurile la examen 50%
1
prezenţă şi activitate la curs 10%
prezenţă şi activitate la LP 10%
evaluarea gradului de însuşire a tehnicii probelor atletice pe 30%

parcursul semestrului
(!!! - CONDIŢIE DE PROMOVARE

- obţinerea a minim nota 5 la lucrările practice şi la examenul teoretic)
SCURT ISTORIC AL ATLETISMULUI
• ATLETISMUL – Ramură a sportului care cuprinde diverse probe de alergări şi de

marş, de sărituri şi aruncări, sau probe combinate, la care participă atleţii DEX '98
(Dicţionarul explicativ al limbii române)
– atletică uşoară.
• Etimologic provine din latinescu āthlēta şi din grecescul āthlētḗs, echivalente cu:
- athléō - a concura pentru un premiu
- âthlon - premiu
- âthlos - competiţie
• Omului străvechi îi erau cunoscute alergările, săriturile şi aruncările – exerciţii,

care stau la baza atletismului.
• Există multe dovezi arheologice - foarte multe obiecte care confirmă faptul că,
încă la începutul civilizaţiei, aceste exerciţii jucau un rol foarte important în viaţa
cotidiană a omului primitiv – dar nu ca sport.
Probele atletice se practicau din cele mai vechi timpuri de popoarele nedezvoltate în scopul
pregătirii adulţilor, dar şi a copiilor, pentru vânătoare şi pentru luptă
• Ca sport, întrecere, s-a dezvoltat mult mai târziu - APOGEUL probelor de atletism
practicate sub forma competiţiei agoniste (sportive) este cunoscut în perioada Greciei
antice, în cadrul Jocurilor Panatenaice (Jocurile Phytice – în Delfi; Istmice - în
Corint; Nemeice – în Nemeia; Olimpice)
• J.O. care, începând cu anul 776 î.d.Hr., s-au desfăşurat fără întrerupere, din 4 în 4 ani,
până în 393 d.Hr., când împăratul Teodosius le-a interzis.
• În localitatea Olimpia (Elida - locul de cult al Zeusului, se petreceau sărbători

sportive care au fost numite „Jocuri Olimpice” – JO.
2
• Se petreceau J.O. în fiecare patru ani. În timpul sărbătoririi pe tot teritoriul Greciei se
încheia pacea.
• Programul acestor sărbători era, în general, atletic. La început se întreceau numai în

alergarea pe distanţa de un stadiu – numită dromos, 192,27 cm (600 tălpi ale lui
Heracle) - lungimea stadionului - de aici a şi apărut termenul ,,STADION’’.
• Mai mult de o jumătate de secol această distanţă de alergare, – stadiodromul

(dromusul), a rămas singura probă competiţională.
• Se petreceau J.O. în fiecare patru ani. În timpul sărbătoririi pe tot teritoriul Greciei se
încheia pacea.
• Programul acestor sărbători era, în general, atletic. La început se întreceau numai în
alergarea pe distanţa de un stadiu – numită dromos, 192,27 cm (600 tălpi ale lui
Heracle) - lungimea stadionului - de aici a şi apărut termenul ,,STADION’’.
• Mai mult de o jumătate de secol această distanţă de alergare, – stadiodromul
(dromusul), a rămas singura probă competiţională.
• Numai la jocurile XIV, în anul 724 BC, s-a petrecut proba de alergare la două stadii
(diaulos), iar de la Jocurile XV (720 BC) a început să se petreacă alergarea de fond –
de la şapte la 24 de stadii (aprox. 4km)
• 4 stadii - cursă de semifond denumită hipichos
• 8-24 stadii - curse de fond denumite dolihodromos / delichos.
• Linia de start se afla între două statui a lui Hermes şi era marcată printr-un rând de
pietre fixate în sol. Se alerga în perechi stabilite prin tragere la sorţi, eliminându-se
învinsul. Startul se dădea prin tragerea bruscă a unei benzi, aflată în faţa concurenţilor.
• Din anul 708 BC la ediţia antică XVIII a început să se petreacă pentatlonul - cinci
probe, dintre care patru atletice (alergarea dromos, aruncarea discului, săritura în
lungime, aruncarea suliţei şi lupta în doi (sau pali).
• La Săritura în lungime atleţii săreau cu hanterele în mâini - aceasta ajută la majorarea

mişcărilor de balansare a braţelor şi la majorarea perioadei de zbor.
• Discul era aruncat de pe o înălţime.
• Suliţa era ţinută cu un ştreang special din piele şi era aruncată nu la distanţă, dar în
ţintă.
• În anul 689 BC apar alergările cu carele,
În 648 BC - pancrationul: lupta + lupta cu pumnii.
3
• Câştigătorii competiţiilor erau proslăviţi şi încoronaţi cu coroane din crengi de măslin.
• Pe parcursul a 1168 ani JO s-au petrecut de 293 ori. În anul 394 sau 396 AD
imperatorul Teodosiu I a emis un ordin prin care a interzis Jocurile Olimpice,
considerându-le jocuri ale păgânilor.
• La distanţe de mii de kilometrii de Grecia, în aceeaşi etapă istorică îndepărtată,

irlandezii din perioada celtică organizau întreceri la alergări, sărituri şi aruncări, care
însă nu au ajuns nicicând la frumuseţea şi importanţa celor din Grecia Antică.
ATLETISMUL MODERN s-a renăscut şi s-a reconstituit ca ramură a sportului în Anglia, la

mijlocul secolului al XIX-lea. Englezi au organizat întreceri pe lângă colegiile şi
universităţile în care studiau tinerii nobili.
Primele înscrisuri despre întrecerile atletice sunt legate de Academia Militară Regală –
Woolwich şi Colegiul Exeter – Oxford.
Din anul 1850 competiţiile de atletism au constituit activităţi de mare interes pentru
universităţile din Oxford şi Cambridge, acestea având prima confruntare abia în anul 1864.
Numit de englezi "ATHLETIC SPORT", iar de americani "TRACK AND FIELD",
• Ca promotori ai atletismului, englezii au standardizat (în sistemul englezesc de

măsurare), unele dimensiuni ale terenurilor şi materialelor sportive, precizări care de
fapt, au rămas valabile şi azi.
• 4 picioare (1,22m) pentru lăţimea culoarului de alergare, lungimea pragului

de la sărituri şi a celui de la cercul de aruncare a greutăţii, lungimea
ciocanului (bila cu cablul şi mânerul);
• 7 picioare (2,135m) pentru diametrul cercului din care se aruncă greutatea şi

ciocanul;
• 15 yarzi (13,72m) pentru proba de 110m garduri ca distanţă de la linia de start

până la primul gard;
• 10 yarzi (9,14m) pentru distanţa dintre garduri;
• 15 yarzi şi un picior (14,02m) pentru proba de 400 m garduri (B) ca distanţă de

la ultimul gard până la linia de sosire;
• 1 yard (91,4cm) pentru înălţimea gardului;
În 1865 s-a format Clubul Londonez de Atletism, care propaga atletismul, organiza
competiţii şi atrăgea atenţia la respectarea statutului de amator.
4
În anul 1880 a fost fondată Asociaţia de Atletism a Sportivilor Amatori (AASA), care a unit
toate organizaţiile de atletism din imperiul Britanic.
În SUA primul club de atletism a fost fondat în anul 1868 în New-York şi apoi Asociaţia
Sportivă Studenţească a fost fondată în anul 1875.
În anii 1880-1890 organizaţii de atletism au apărut în multe ţări ale lumii.
În anul 1894 la Paris s-au întrunit reprezentanţii ai 13 ţări în frunte cu baronul Pierre de
Cubertin la Congresul Internaţional Sportiv, unde s-a hotărât de a reîncepe petrecerea
Jocurilor Olimpice
• Ediţia I a Jocurilor Olimpice Moderne 1896
• S-a organizat în patria jocurilor străvechi – în Grecia, la Atena, urmând a se

desfăşura odată la 4 ani.
• S-a adoptat carta olimpică, care, ulterior, a mai fost completată.
• În anul 1916, programate să se desfăşoare la Berlin, au fost anulate, din cauza

războiului.
• Între cele două războaie mondiale, supremaţia mondială în atletism s-a disputat
între atleţii americani şi europeni, dintre ultimii remarcându-se “nordicii” (în
mod deosebit finlandezii şi suedezii) şi britanicii.
Federaţia Internaţională de Atletism Amator (I.A.A.F.) ia fiinţă în 17 iulie 1912, la

Stockholm, cu prilejul primului Congres constituit la care au participat delegaţi din 17 ţari
(13 europene, 3 americane si una africană).
În 1921 este fondată "Federaţia Sportivă Internaţională a Femeilor" (F.S.I.F.), iar în 1923
atletismul feminin este acceptat in I.A.A.F. şi participă pentru prima dată la J.O. în 1928
(Amsterdam) la patru probe din atletism ( două alergări, o săritură şi o aruncare).
În 1934, la Torino, are loc ediţia inaugurală a Campionatelor Europene (C.E.) în aer liber, la
patru ani odată, la mijlocul intervalului olimpic (în anii pari).
Începând cu anul 1966 se organizează, în fiecare an, C.E. de sală, iar din anul 1990, la doi
ani o dată, în anii pari.
În 1983, la Helsinki, are loc prima ediţie a Campionatelor Mondiale (C.M.) în aer liber în
anul premergător J.O.. Până în 1993 C.M. se desfăşurau o dată la patru ani, din 1993 acestea
au loc o dată la doi ani, în anii impari.
SCURT ISTORIC AL ATLETISMULUI

- ROMÂNIA –
5
• Atletismul apare în România la sfârşitul secolului XIX, la iniţiativa studenţilor care
studiau în ţările occidentale. În timpul vacanţelor, aceştia promovau atletismul
organizând competiţii de alergări, sărituri şi aruncări.
• Primul concurs organizat de atletism are loc în 1882 la Bucureşti, cu participarea

elevilor de la liceele Sf. Sava şi Matei Basarab.
Treptat, creşte interesul pentru activitatea sportivă, în general, şi atletism, în particular. Se

organizează competiţii care atrag un număr mare de concurenţi, se conturează o literatură de
specialitate şi sunt organizate competiţii pe criterii de vârstă, precum şi întreceri la alergări şi
sărituri la mai multe licee
• În 1912, se înfiinţează Comisia de atletism, alergări pe jos şi concursuri, parte din

Federaţia Romana a Societăţilor Sportive. Această comisie este de fapt precursoarea
Federatiei Romane de Atletism
• Federaţia Română de Atletism (FRA), a 19-a federaţie pe lista mondiala, care în

1923 se afiliează la IAAF.
• Primele Campionate Naţionale ale României sunt organizate în 1914, la 16 probe şi

s-au adresat doar bărbaţilor.
• Un an mai tarziu, in 1915, se inaugurează la Bucureşti primul teren de atletism, pe

locul care devine ulterior Stadionul Tineretului.
• Din 1921 se omologhează primele recorduri în România
Abia din 1922, femeile vor avea propriile competiţii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate
primele Campionate Naţionale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori.
În 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegaţie a României formata din 10 atleţi

si 2 atlete participă pentru prima dată la o astfel de competiţie, iar în acelaşi an debutează
Campionatele Universitare din Romania.
În 1930, la Atena, atleţii români se clasează pe locul al II-lea, la prima ediţie oficiala a
Jocurilor Balcanice,
În 1934, la ediţia inaugurală a Campionatelor Europene, participa 4 atleţi români.
• În 1937, FRA organizează, pentru prima dată în România, Jocurile Balcanice, iar in
1948 debutează seria Campionatelor Internaţionale ale României, nelipsite din
Calendarele Anuale ale FRA.
• Începând cu anul 1952, atleţii romani participa cu regularitate la toate marile

competiţii mondiale şi europene şi scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului
romanesc.
6
• 1958 - Stocholm - primul titlu de campioană europeană Iolanda Balaş (înălţime).
• 1972 - se dă în folosinţă prima sală de atletism cu pistă sintetică (coritan).
• 1983 - C.M. - A. Cuşmir locul I cu două sărituri în lungime de 7,15 m.
Atleţii din România, care au impresionat prin performanţele obţinutela Jocurile Olimpice:
♦ Iolanda Balaş-Soter, campioană olimpică în anii 1960 şi 1964, având şi 2 titluri de

campioană europeană. În cariera sa a stabilit 14 recorduri mondiale.
♦ Mihaela Peneş, medaliată cu aur în anul 1964 şi argint în 1968, la aruncarea suliţei, fiind la
vârsta de 17 ani, cea mai tânără campioană olimpică, din istoria acestei probe.
♦ Lia Manoliu, participantă la 6 ediţii ale Jocurile Olimpice; campioană olimpică în 1968, la
aruncarea discului; la ediţiile din 1960 şi 1964 a obţinut medalii de bronz.
♦ Viorica Viscopoleanu, campioană olimpică în anul 1964, la săritura în lungime, cu

performanţa de 6,82m, reprezentând un nou record mondial.
• ♦ Gheorghe Megelea, medaliat cu bronz, la aruncarea suliţe, Montreal, 1976
• ♦ Anişoara Cuşmir-Stanciu, campioană olimpică în anul 1984, la săritura în

lungime, deţinătoarea recordul mondial în anul 1983, cu performanţa de 7,43m.
• ♦ Doina Melinte, campioană olimpică în anul 1984, la proba de 800 m şi

medalie de argint la 1500m.
• ♦ Maricica Puică, campioană olimpică în anul 1984, la proba de 3000m şi

medalie de bronz la proba de 1500m.
• ♦ Paula Ivan, campioană olimpică în anul 1988 la proba de 1500m şi medaliată

cu argint la proba de 3.000m.
• ♦ Gabriela Szabo, campioană olimpică la proba de 5000m în anul 2000.
• ♦ Marian Oprea, medaliat cu argint în proba de triplusalt la Atena, 2004.
• ♦ Constanţa Diţă, campioană olimpică la proba de maraton în anul 2008,

Beijing.
• .
7
ATLETISMUL ÎN ROMÂNIA
recorduri naţionale masculin
NAME /
EVENT RECORD DATE VENUE
SURNAME
Daniel
100 m. 10'' 21 17 Jun 94 Bucuresti
Cojocaru
200 m. Florin Suciu 20'' 70 24 Jul 05 Novi Sad
400 m. Ioan Vieru 45'' 60 02 Jul 06 Metz
Petre
800 m. 1' 45'' 41 27 May 73 Los Angleles
Dragoescu
Alexandru
1.500 m. 3' 34'' 13 13 Jun 97 Bucuresti
Vasile
5.000 m. Ilie Floroju 13' 15'' 00 23 Jul 78 Bucuresti
10.000 m. Ilie Floroju 27' 40'' 06 29 Aug 78 Prague
Catalin
Marathon 2: 12' 30'' 03 Sep 78 Prague
Andreica
110 m. hurdles George Boroi 13'' 34 18 Jun 93 Bucuresti
Alejandro
400 m. hurdles 49'' 22 04 Sep 97 Antananarivo
Argutin
3.000 m.
Florin Ionescu 8' 13'' 26 21 Aug 99 Sevilla
steeple
Discus Throw Josif Naghi 68, 12 m. 22 May 83 Saragosa
Hammer
Nicolae Bindar 77, 60 m. 01 Jun 86 Poiana Brasor
Throw
Dumitru
Javelin Throw 81, 88 m. 22 Jun 90 Bucuresti
Negoita
Shot Put George Guset 20, 84 m. 07 Aug 99 Poiana Brasor
High Jump Sorin Matei 2, 40 m. 20 Jun 90 Bratislava
Long Jump Bogdan Tudor 8, 37 m. 09 Jul 95 Cannstadt
Tiberiu
Pole Vault 5, 50 m. 13 Jun 03 Benite
Agoston
Triple Jump Marian Oprea 17, 81 m. 05 Jul 05 Lausanne
Decathlon Vasile Bogdan 7.843 p. 01 Jun 75 Paris
4 X 100 m. National Team 40'' 00 11 Aug 76 Athens
4 X 400 m. National Team 3' 04'' 23 12 Aug 06 Gothenburg
20.000 Walk Costica Balan 1: 21' 06'' 13 Jun 96 Bucuresti
50.000 Walk Ciprian Deac 3: 57' 56" 07 Sep 03 Craiova
8
ATLETISMUL ÎN ROMÂNIA recorduri naţionale feminin
NAME /
EVENT RECORD DATE VENUE
SURNAME
100 m. Ionela Tirlea 11'' 30 19 Jun 99 Paris
200 m. Ionela Tirlea 22'' 35 13 May 99 Doha
400 m. Ionela Tirlea 49" 59 12 Jul 99 Mallorca
800 m. Doina Melinte 1' 55'' 05 01 Aug 82 Bucuresti
1.500 m. Paula Ivan 3' 53'' 96 01 Oct 88 Seoul
3.000 m. Gabriella Szabo 8' 21'' 42 19 Jul 02 Monaco
5.000 m. Gabriella Szabo 14' 31'' 48 01 Sep 98 Berlin
Michaella
10.000m. 31' 11'' 24 27 Aug 04 Athens
Botezan
Marathon C Tomescu-Dita 2' 21'' 30 09 Oct 05 Chicago
Michaella
100 m. hurdles 12'' 62 29 Jun 90 Villeneuve d'Ascq
Pogacian
400 m. hurdles Ionela Tirlea 53'' 25 07 Jul 99 Rome
3000 m. steeple Cristina Iloc 9' 28" 53 18 Jul 07 Rethymno
Discus Throw Daniela Constian 73, 84 m. 30 Apr 88 Bucuresti
Hammer Throw Mihaela Melinte 76, 07 m. 13 May 99 Rodlingen
Javelin Throw Anna Termoure 65, 08 m. 10 Jun 01 Bucuresti
Shot Put Michaella Loghin 21, 00 m. 30 Jun 84 Formia
High Jump Monica Iagar 2, 02 m. 06 Jun 98 Budapest
Long Jump Anisoara Cusmir 7, 43 m. 04 Jun 83 Bucuresti
Gabriella
Pole Vault 4, 22 m. 11 Jun 99 Dreux
Michalcea
Triple Jump Rodica Mateescu 15, 16 m. 04 Aug 97 Athens
Heptathlon Liliana Nastaze 6.619 p. 02 Aug 92 Barcelona
9
4 X 100 m. National Team 44'' 18 02 Aug 85 Stara Zagora
4 X 400 m. National Team 3' 25'' 68 20 Jun 99 Paris
10.000 Walk Norica Cimpean 42' 16'' 09 May 99 Callela
20.000 Walk Claudia Stef 1: 27' 41" 05 Jun 04 La Coru
SISTEMUL DE ORGANIZARE ŞI CEL COMPETIŢIONAL

• FIAA - Federaţia Internaţională de Asociaţii Atletice– forul suprem care coordonează şi
conduce activitatea competiţională (International Associations of Athletic Federation
I.A.A.F.)
• Funcţiile de conducere, de coordonare şi control sunt exercitate prin intermediul unor

organisme specializate astfel:
• pe probleme de ordin tehnic
• pe probleme de ordin financiar
• pe probleme de ordin organizatoric
• pe probleme de ordin control antidoping
• Sistemul competiţional cuprinde:
• 1. J.O. – o dată în 4 ani (J.O. Antice – 776 p.e.n. – 394 e.n.). J.O. contemporane – 1896
(Atena).
• 2. CM de seniori în aer liber (1983-1991 – o dată în 4 ani, din 1993 – o dată în doi ani).
Ediţia I – 1983, Finlanda, Helsinki.
• 3. CM de alergare pe şosea (în fiecare an, începând cu 1983, dist. 10 km (1983-84),

1985-1991-15 km, 1992 – 20097,5 m ( semimaraton).
• 4. CM de cros – începând cu anul 1973 în fiecare an, individual şi pe echipe.
• 5. CM de sală – au debutat în 1985, se desfăşoară o dată în doi ani, din 2003 a fost
schimbat anul „impar” în an „par” de desf. 2003-2004
• 6. CE seniori - ediţia I – 1934 (Torino), o dată în 4 ani (1966-1974 - s-au desfăşurat la 2

sau 3 ani), din 1978 s-a revenit la intervalul de 4 ani.
10
• 7. CE de sală – din 1966 – în fiecare an, din 1970 – „CE de atletism indoor” 1970-1990-
anual, 1991-2002 – din 2 în 2 ani – ani „pari”, din 2002 – ani impari din 2 în 2 ani.
• 8. CE, tineret (până la 22 ani) – din 1997 (Turku, Finl.), o dată la doi ani.
• 9. Campionate universitare, din 2 în 2 ani (în ani impari)
• 10. CM AL, juniori I (până la 19 ani) din 1986, o dată la 2 ani.
• 11. CM de cros juniori I – din 1973 (bărbaţi) din 1989 (femei), fiecare an, individual şi
pe echipe.
• 6. CE seniori - ediţia I – 1934 (Torino), o dată în 4 ani (1966-1974 - s-au desfăşurat la 2

sau 3 ani), din 1978 s-a revenit la intervalul de 4 ani.
• 7. CE de sală – din 1966 – în fiecare an, din 1970 – „CE de atletism indoor” 1970-1990-
anual, 1991-2002 – din 2 în 2 ani – ani „pari”, din 2002 – ani impari din 2 în 2 ani.
• 8. CE, tineret (până la 22 ani) – din 1997 (Turku, Finl.), o dată la doi ani.
• 9. Campionate universitare, din 2 în 2 ani (în ani impari)
• 10. CM AL, juniori I (până la 19 ani) din 1986, o dată la 2 ani.
• 11. CM de cros juniori I – din 1973 (bărbaţi) din 1989 (femei), fiecare an, individual şi
pe echipe.
• Activitatea Federaţiei Române de Atletism
• - activează în cadrul M.T.S.prin "Comitetul Federal" şi prin comisiile şi colegiile

centrale ale federaţiei de antrenori şi de arbitrii, prin comisia de competiţii, comisia de
juniori, şi prin alte organisme
•
• acţionează după un plan calendaristic de competiţii (intern şi internaţional) care
cuprinde planificarea concursurilor pentru toate categoriile de vârstă:
• copii
• juniori III
• juniori II
• juniori I
• tineret
• seniori
• Competiţiile atletice interne

• Campionatele Internaţionale ale României
• Concursul Naţional de Primăvară
11
• Campionatul Naţional Universitar
• Concursul Naţional de Grand-Prix
• Campionatul Naţional Şcolar
• Campionatul Naţional de Probe Combinate
• Campionatul Naţional de Sală
ANALIZA TEHNICII ÎN GENERAL

Tehnica - soluţionarea mecanică a desfăşurării acelor mişcării care asamblate într-o structură
motrică raţională, având la bază caracteristicile morfo-somatice şi funcţionale, posibili-tăţile
fizice şi psihice ale atletului precum şi condiţiile mecanice obiective în care se desfăşoară
mişcările (respectându-se prevederile regulamentului competiţional) determină
PERFORMANŢA SPORTIVĂ.
• Biomecanica mişcărilor - principii si reguli generale cu ajutorul cărora putem

construi un model "ideal" teoretic al tehnicii, dar nu dă soluţii pentru fiecare caz de
atlet în parte.
• În activitatea practică, sportivul se încadrează în structura "modelului" (din punct de

vedere al elementelor de bază din tehnică) dar se observă şi suficiente elemente
diferenţiate, datorate particularităţilor individuale (anatomo-funcţionale, psihologice,
fizico-motrice) ceea ce duce la realizarea unui "stil" propriu.
Analiza tehnicii sportive cuprinde un sistem de mişcări mecanice, de aceea este necesar să
cunoaştem şi să ţinem seama de următoarele aspecte (dupa T. Titus, 1997):
a) deplasarea masei corpului în întregime şi a segmentelor sale în spaţiu şi timp (s-t);
b) relaţia dintre viteză şi timp (v-t);
c) relaţia dintre acceleraţie şi timp (a-t);
d) relaţia dintre forţă şi timp (f-t).
Analiza biomecanică a desfăşurării mişcărilor care compun tehnica are o importanţă majoră
deoarece:
ne permite să putem aprecia obiectiv stadiul atins de atlet la un moment dat;
să putem folosi raţional legile biomecanice;
să depistăm greşelile care apar;
să găsim modul de intervenţie cel mai potrivit pentru corectarea lor
12
Mişcările executate de corpul omenesc în întregime sau numai de o parte din componentele
lui se caracterizează prin următoarele CARACTERISTICI importante:
1) traiectoria mişcării - este concretizată prin linia pe care se mişcă un punct material.
Traiectoria are direcţie, lungime şi formă.
Direcţia se refera la mişcările efectuate faţă de planurile corpului (înainte, înapoi, dreapta,
stânga, sus, jos).
Direcţia - în cazul deplasării corpului în spaţiu apar planuri sau puncte de referinţă din afara
corpului.
Lungimea si amplitudinea mişcării se referă la distanţa parcursă de întregul corp sau de părţi
ale corpului.
Forma traiectoriei este data de rezultatul mişcărilor rectiliniu sau curbiliniu
) viteza mişcării - se măsoară prin lungimea spaţiului parcurs într-o unitate de timp. În
atletism prezintă interes atât viteza de mişcare a diferitelor segmente sau părţi ale corpului,
cât şi viteza de deplasare a întregului corp.
• În cazul vitezei de deplasare a întregului corp se are în vedere un sistem complex de

mişcări. Astfel, deşi exista o corespondenţă lineară între viteza mişcărilor braţelor şi a
membrelor inferioare ca segmente separate ale corpului, viteza deplasare a întregului
corp poate fi diferită.
2) viteza mişcării
În ceea ce priveşte mişcarea diferitelor segmente sau părţi ale corpului poate fi privită sub
două aspecte:
viteza de execuţie - întâlnită în cadrul unei acţiuni aciclice
viteza de repetiţie (frecvenţa mişcărilor) ce se întâlneşte în acţiunile cu caracter ciclic.
3) ritmul mişcărilor - o caracteristică temporală a mişcării ce constă în accentuarea

periodica, după anumite reguli, a unora dintre elementele ce compun mişcarea. Nu în toate
acţiunile şi actele motrice întâlnim ritm. Este întâlnit atunci când:
• părţile componente nu sunt identice din punct de vedere al desfăşurării lor în

timp şi spaţiu;
• părţile componente ce se repeta pot fi măsurate;
• mişcarea este formată din părţi relativ distincte.
13
4) forţele care acţionează asupra corpului - putem schimba repausul unui corp în stare de
mişcare şi invers. Pentru aceasta este necesară intervenţia unor forţe, pentru a mări viteza ca
şi pentru a o micşora. Astfel, putem vorbi de:
• forţe interne (aparţin corpului atletului, acţionează din interiorul său)
• forţe motoare - ce apar atunci când produsul dintre putere şi braţul ei de

pârghie este mai mare decât produsul dintre rezistenţă şi braţul de pârghie a acesteia;
4) forţele care acţionează asupra corpului
- forţe interne
• forţe rezistente ce apar atunci când produsul dintre putere şi braţul ei de pârghie este
mai mic decât produsul dintre rezistenţă şi braţul ei de pârghie.
• forţe statice - se refera la egalitatea dintre cele doua puteri - motoare şi rezistente
Forţele motrice şi forţele rezistente formează în practică FORŢELE DINAMICE
• forţele exterioare - nu aparţin corpului şi pot fi întâlnite:
• forţa de greutate - forţa cu care masa corpuri-lor este atrasă perpendicular pe sol,
datorită acceleraţiei gravitaţionale – numită şi greutatea corpului, se manifestă ca
forţă rezistentă ce trebuie învinsă în oricare schimbare a poziţiei centrului general de
greutate, în deplasarea corpului sau în manevrarea diferitelor obiecte atletice.
Învingerea greutăţii se face cu ajutorul forţelor interioare care acţionează asupra
punctelor exterioare (de sprijin, de reazem).
• forţele exterioare - nu aparţin corpului şi pot fi întâlnite:
• forţa de greutate - exista un raport direct proporţional între forţele

interioare (contracţia muşchilor) care acţionează, pe de o parte, şi între masa corpului
deplasat pe o anumita amplitudine, pe de alta parte.
• forţa de inerţie - reacţia corpului asupra acelei forţe care îi imprimă o

acceleraţie. Este întâlnită în cazul în care se efectuează o mişcare curbilinie datorată
forţei centrifuge.
• forţele exterioare
14
• forţele de reacţie ale reazemului - contracţia musculară poate schimba
starea de repaus sau de mişcare numai atunci când se sprijină pe un suport rigid oarecare.
În aceste cazuri forţa de reacţie a reazemului răspunde cu o forţă egală de sens opus,
reacţionând ca forţă exterioară de producere a mişcării.
• forţele exterioare
• forţele de reacţie ale reazemului - între forţele interioare şi reacţiile

reazemului, atunci când suprafaţa este rigida, fermă, fără derapări, se întâlnesc
următoarele relaţii:
• egale ca intensitate;
• pe aceeaşi direcţie trecând prin punctul de contact;
• simultane în timp;
• de sens contrar.
• forţa de rezistenţă a aerului
• forţe de rezistenţă opusă de echipamentele şi materialele sportive
Tehnica nu trebuie apreciată numai din punct de vedere cinetic (al succesiunii mişcărilor)
ci, şi mai ales, după forţele care intervin în desfăşurarea ei, adică după dinamica acestora. Se
poate deci afirma că, tehnica înseamnă în esenţă, exploatarea raţională şi economică a
posibilităţilor cinetice şi dinamice.
• Însuşirea tehnicii unui exerciţiu de atletism, impune înţelegerea de către subiecţii, a

ceea ce trebuie însuşit, prin prezentarea şi reprezentarea corectă a execuţiei tehnice.
• Acest fapt, concretizat în activitatea de predare (de către profesor) şi activitatea de
însuşire (de către elev), presupune:
• un proces pedagogic de transmitere a informaţiilor de către profesor şi însuşite
de elev.
• - în care între profesor şi discipol se stabilesc relaţii de comunicare, conlucrare,
cooperare, unde subiectul este direct angajat la propria sa instruire;
• - prin mijloace (exerciţii) care la începutul activităţii de învăţare sunt uşoare (şi
de obicei cunoscute), dar se transformă (complică) treptat, până la identificarea
cu tehnica exerciţiului atletic propus spre învăţare.
Sarcinile specifice ale învăţării tehnicii:

• la alergări - creşterea eficienţei folosirii forţei de impulsie, reducerea efectelor
de frânare în timpul deplasării.
15
• la sărituri - creşterea eficientă a elanului cu desprinderea şi corelarea lor,
folosirea optimă a traiectoriei de zbor prin mişcări ale diferitelor părţi ale corpului
• Sarcinile specifice ale învăţării tehnicii:

• la alergări - creşterea eficienţei folosirii forţei de impulsie, reducerea efectelor de frânare
în timpul deplasării.
• la sărituri - creşterea eficientă a elanului cu desprinderea şi corelarea lor, folosirea
optimă a traiectoriei de zbor prin mişcări ale diferitelor părţi ale corpului
• la aruncări - corelarea eficientă a elanului cu efortul final, folosirea raţională a forţei
maxime de aruncat, pentru a imprima o viteză cât mai mare în momentul lansării.
ETAPELE ÎNVĂŢĂRII
• Etapa I – Pregătitoare – scop de a iniţia, de a introduce subiectul în tehnica

exerciţiului şi reprezintă prima etapă de formare a deprinderii motrice speciale.
• Etapa a II-a – Fundamentală are scopul de a învăţa începătorul execuţia tehnică

propriu-zisă a exerciţiului de atletism.
• ▪ Etapa a III-a – Finală are scopul de a perfecţiona execuţia tehnică a exerciţiului

atletic.
• - Între cele 3 etape există unitate şi interdependenţă, separarea fiind de ordin metodic;
• - În etapa I – rolul principal îl are profesorul, care transmite informaţii, iar elevii
recepţionează (observă pe baza I şi II sistem de semnalizare);
• - În etapele a II-a şi a III-a – rolul principal, activ îl are subiectul, care acţionează,
respectiv exersează.
• etapa pregătitoare - cuprinde iniţierea în tehnica probei
• Obiective - crearea la elevi a unei reprezentări sau imagini cât mai

precise a tehnicii exerciţiilor care urmează a fi însuşite şi indicarea principalelor mijloace
folosite în acest scop.
• Conţinutul - enunţarea exerciţiilor, demonstrarea tehnicii, explicarea,

descrierea şi ilustrarea exerciţiilor însoţite uneori de informaţii speciale şi suplimentare.
• Etapa a III-a – Finală - are scopul de a perfecţiona execuţia tehnică a exerciţiului

atletic.
16
Între cele 3 etape există unitate şi interdependenţă, separarea fiind de ordin metodic; astfel
în etapa I – rolul principal îl are profesorul, care transmite informaţii, iar elevii recepţionează
iar în etapele a II-a şi a III-a – rolul principal, activ îl are subiectul, care acţionează
• Etapa I – Pregătitoare - cuprinde iniţierea în tehnica probei
• Obiective - crearea la elevi a unei reprezentări sau imagini cât mai precise a
tehnicii exerciţiilor care urmează a fi însuşite şi indicarea principalelor mijloace
folosite în acest scop.
• Conţinutul - enunţarea exerciţiilor, demonstrarea tehnicii, explicarea,
descrierea şi ilustrarea exerciţiilor însoţite uneori de informaţii speciale şi
suplimentare.
• Indicaţiile - sunt legate de faptul că elevii trebuie să cunoască exact ceea ce au
de învăţat şi spre ceea ce să tindă ca rezultat final.
• O remarcă specială se face în legătură cu demonstraţia: profesorul va aşeza

elevii într-un loc în care aceştia să poate observa cel mai bine partea caracteristică a
exerciţiului.
• Etapa a II-a – Fundamentală
• Sarcini - însuşirea mecanismului de bază şi consolidarea lui. Mecanismul de

bază este reprezentarea schematică a tuturor fazelor constitutive ale unei probe la nivel
tehnic elementar.
• însuşirea verigii principale a exerciţiului.
• complicarea treptată a verigilor fundamen-tare cu noi secvenţe şi crearea de noi

modele stadiale ce intenţionăm să le învăţăm.
- verificarea gradului de însuşire a profilului tehnic cât şi a capacităţii de performanţă.
• Indicaţii metodice
- executarea unor părţi, faze, secvenţe din tehnica probei urmărind însuşirea verigii
principale a exerciţiului.
- exersarea globală a exerciţiilor urmărind însuşirea verigii principale, precum şi însuşirea
celorlalte faze şi secvenţe.
• apariţia greşelilor este inerentă; ele trebuie eliminate înainte ca ele să se fixeze
şi să devină deprinderi motrice
- verificarea gradului de însuşire a profilului tehnic cât şi a capacităţii de performanţă.
• Indicaţii metodice
- executarea unor părţi, faze, secvenţe din tehnica probei urmărind însuşirea verigii
principale a exerciţiului.
17
- exersarea globală a exerciţiilor urmărind însuşirea verigii principale, precum şi
însuşirea celorlalte faze şi secvenţe.
• apariţia greşelilor este inerentă; ele trebuie eliminate înainte ca ele să se fixeze
şi să devină deprinderi motrice
• Indicaţii- analiza atentă a gradului de stăpânire a tehnicii probei şi a

posibilităţilor funcţionale şi fizice ale atletului
- elaborarea profilului cizelat al tehnicii;
- compararea tehnicii individuale cu modele.
INIŢIEREA ÎN ATLETISM
• Iniţierea în atletism se face prin:
• „Şcoala a atletismului”, pe parcursul căreia elevii trebuie să-şi însuşească

cunoştinţele şi deprinderile de mişcare specifice atletismului.
• dezvoltarea calităţilor motrice strict necesare însuşirii de către elevi a tehnicilor

particulare ale diferitelor exerciţii şi probe din atletism.
• Şcoala atletismului cuprinde:

şcoala alergării
şcoala săriturii
şcoala aruncării
• Şcoala alergării
• Are următoarele sarcini:
• formarea deprinderii de „alergare corectă” - alergare în tempo moderat,
coordonat, economicos şi relaxat
• dezvoltarea capacităţii de efort a organismului, privind adaptarea marilor
funcţiuni la efortul de alergare – dezvoltarea rezistenţei musculare care
participă la efortul de alergare;
• dezvoltarea calităţilor motrice necesare învăţării şi perfecţionării tehnicii
exerciţiilor de alergări.
• Şcoala alergării
18
• alergare uşoară • alergare cu pendularea gambelor
• alergare în tempo uniform moderat înapoi (la spate)
• alergare pe teren variat • alergare cu pendularea gambelor
• alergare cu joc de glezne înainte
• alergare cu genunchii sus • alergare accelerată
• alergare peste obstacole
• Pentru toate aceste sarcini se pot folosi mijloace ca:

• Şcoala săriturii
• Are ca sarcini următoarele:
• formarea deprinderii de desprindere unilaterală (bătaie pe un
picior);
• formarea deprinderii de bătaie eficientă – scopul de a transforma
viteza orizontală într-un zbor cât mai înalt sau cât mai lung;
• formarea deprinderii de aterizare amortizată;
• educarea îndemânării şi a echilibrului în zbor;
• formarea simţului elanului;
• dezvoltarea forţei şi a detentei
• Şcoala săriturii
Se folosesc următoarele mijloace
• săritura de pe loc cu desprindere • sărituri peste obstacole – cu

pe două picioare; desprindere de pe un picior
• diferite sărituri de pe loc cu • sărituri simple în lungime
desprindere pe un picior; • sărituri peste o bară (ştachetă
• sărituri de pe obstacole în joasă)
adâncime cu aterizare elastică pe • pasul săltat alternativ
două picioare; • succesiune de pas săltat şi pas sărit
• pasul sărit
• Şcoala aruncării
19
• Are ca sarcini următoarele:
• formarea deprinderii de angajare a întregului corp în aruncare;
• formarea deprinderii de accelerare a mişcării, respectiv de
acţionare asupra obiectului, în timpul execuţiei;
formarea aruncării cu sprijin dublu pe sol în timpul acţionării asupra obiectului
• formarea deprinderii de depăşire a obiectului în aruncările tip azvârlire;
• formarea deprinderii de aruncare tip împingere, tip lansare şi tip
azvârlire;
• dezvoltarea selectivă a forţei şi vitezei de execuţie.
• Avându-se mare grijă la formaţiile de lucru se pot folosi următoarele
mijloace:
• Aruncări cu două mâini
• împingerea mingiei cu două mâini de la • aruncarea mingii cu două mâini prin

piept; azvârlire;
• aruncări cu două mâini, jos – înainte – • aruncarea mingii cu două mâini în plan
sus; lateral peste cap;
• aruncări cu două mâini de jos – înapoi • aruncarea mingii cu o mână în plan
– peste cap lateral („în cârlig”).
• Aruncări cu o mână
• împingerea cu un braţ de la umăr; • lansări cu un braţ a mingiei de oină.
• azvârlirea mingiei de oină cu un braţ;
• lansări cu un braţ a mingiei de oină.
ANALIZA TEHNICII ALERGĂRILOR
20
ALERGAREA este un mod de locomoţie al omului, în care, datorită întinderii când a unui
picior când a celuilalt, corpul este proiectat în aer, revenind apoi pe sol, însă pe piciorul
opus celui de pe care s-a desprins
• PASUL ALERGĂTOR reprezintă unitatea ciclică a alergării şi poate fi luat în
considerare sub două aspecte:
• ciclul pasul alergător simplu
• ciclul pasului alergător dublu
• PASUL ALERGĂTOR reprezintă unitatea ciclică a alergării şi poate fi luat în
considerare sub două aspecte:
• ciclul pasul alergător simplu - este constituit din totalitatea acţiunilor şi

poziţiilor atletului cuprinse între două sprijine succesive, simetrice şi pe
picioare opuse. Din punct de vedere tehnico-sportiv perioada de sprijin are un
rol hotărâtor în eficienţa alergării.
• ciclul pasului alergător dublu - este constituit din acţiunile şi poziţiile atletului
cuprinse între două atitudini identice pe acelaşi picior de sprijin şi reprezintă unitatea
funcţională a alergării. Este alcătuit din doi paşi de alergare simpli consecutivi şi se
bazează pe faptul că la fiecare pas cele două picioare efectuează mişcări identice dar
alternante, la timpi opuşi.
• Structura pasului alergător
• PERIOADA DE SPRIJIN
PERIOADA DE PENDULARE
• OSCILAŢIILE CORPULUI
Perioada de sprijin
• În această perioada acţiunile rezultate din contracţiile musculare determină atât

tehnica pasului alergător cât şi viteza de deplasare.
• În perioada de sprijin, corpul alergătorului se găseşte în contact cu solul alternativ pe

un picior.
21
• Datorită reazemului pe sol, această perioadă este singura în care alergătorul poate să
acţioneze prin eforturi proprii asupra corpului său, deplasându-se cu viteze diferite, pe
direcţii diferite şi sensuri determinate.
• Datorită reazemului pe sol, această perioadă este singura în care alergătorul poate să
acţioneze prin eforturi proprii asupra corpului său, deplasându-se cu viteze diferite, pe
direcţii diferite şi sensuri determinate.
• Această perioada este formată din:

a) faza de
amortizare
b) momentul
verticalei
c) faza de
impulsie
a) faza de amortizare
• Datorită vitezei de deplasare, după terminarea zborului, în momentul contactului cu

solul, ia naştere o forţă oblică asupra solului, aceasta reacţionând asupra corpului
sub forma unui şoc de contact).
• În acest moment, proiecţia centrului de greutate al corpului cade în afara locului de

contactîn spatele acestuia.
• Atletul acţionează asupra solului (reazemului) cu o forţă oblică de amortizare
orientată spre direcţia de alergare şi în jos.
22
• Forţa oblică este formată din: forţa de greutate normală FG perpendiculară pe sol,
în locul de contact) şi forţa tangenţială FT
(acelaşi sens cu direcţia de deplasare şi paralelă cu solul), dată de viteza de deplasare.
Forţa oblică se transmite atletului ca forţă de reacţie a reazemului R, corespunde forţei

de acţiune asupra
solului şi cuprinde:
forţa de reacţie normală a greutăţii RG (perpendiculară pe sol şi orientată de jos în sus)
Deoarece rezultanta reazemului R este orientată oblic în sus şi înspre înapoi, ea exercită o
acţiune negativă asupra vitezei alergării. Efectul negativ este cu atât mai mare cu cât
proiecţia centrului de greutate este mai în spatele punctului de sprijin
•
• RAŢIUNEA ANALIZEI TEHNICII
în faza de amortizare constă în
reducerea rezultantei tangen-
ţiale (forţei de amortizare),
prin:
• diminuarea oblicităţii contactului cu solul,
• micşorarea distanţei dintre punctul de contact şi proiecţia centrului de greutate.
•
• Din punct de vedere al con-
tactului cu solul, în funcţie
de viteza de deplasare,
se poate lua în trei moduri:
• pe pingea,
• pe toată talpa
• pe călcâi;
• şocul de contact este mai redus pe pingea.
23
•
• b) momentul verticalei
• corespunde momentului trecerii centrului de gre-utate prin verticala cobo-râtă pe

suprafaţa de sprijin determinată de talpa piciorului.
Greutatea exercitată de corpul alergătorului pe sol va crea forţa de reacţie a reazemului,

forţă care va fi egală cu valoarea greutăţii corpului, determinând o reacţie de tip rezistenţă pe
musculatura piciorului de sprijin.
c) faza de impulsie
• În acest fază, proiecţia centrului de greutate al corpului cade în afara locului de

contact şi în faţa acestuia şi atletul acţioneazăacum cu o forţă oblică orien-tată contra
direcţiei de alergareşi în jos.
• Elementul primordial al acestei faze îl constituie acţiunea forţei de reac-ţie a

reazemului R  FORŢĂ DE IMPULSIE orientată în sus şi înainte, efect pozitiv
asupra vitezei de deplasare.
• Oblicitatea forţei rezul-tante R este mai accen-tuată cu cât distanţa dintre punctul de
contact şi proiecţia centrul de greutate al corpului este mai mare şi deci, creşte viteza
de deplasare.
24
Rezultă că forţa de impulsie R este o acţiune pozitivă asupra vitezei (proiecţia
centrului de greutate se află în faţa piciorului de sprijin).
Perioada de pendulare Formată din :
a) faza de pendulare posterioară
începe odată cu ridicarea piciorului de pe sol şi durează până când alergătorul ajunge
în momentul verticalei, corespunzător piciorului opus.
b) momentul verticalei
în momentul în care piciorul pendulant încrucişează piciorul de sprijin
c) faza de pendulare anterioară
începe din momentul în care picioarele se încrucişează şi durează până la proxima

reluare a contactului cu solul, când trece la o nouă perioadă de sprijin şi se
inaugurează un nou ciclu
Oscilaţiile corpului
Au efecte negative asupra randamentului alergătorului făcând să crească consumul

energetic
Oscilaţiile sunt datorate întreruperii sprijinului pe sol şi de trecerea greutăţii de pe un

picior pe altul
Oscilaţiile se pot fi observate în mişcare prin traiectoria unor repere luate pe corpul
alergătorului, cum ar fi: creştetul capului, umărul, părţile laterale ale bazinului, centrul de
greutate etc.
• Aceste repere se pot aşează într-o curbă în spaţiu, în cele trei planuri ale corpului:
Sagital Oscilaţiile verticale
au loc în plan sagital, având drept cauză forţa oblică de impulsie (perioada de sprijin
- faza de impulsie), datorită contracţiei energice a musculaturii piciorului de sprijin
şi a tracţiunii exercitate de piciorul pendulant, alergătorul este proiectat oblic înainte
şi în sus, sub un unghi foarte ascuţit.
Orizontal Oscilaţiile transversale
au loc în plan orizontal, axa de rotaţie fiind pe verticală. Se manifestă printr-o

proiectare înainte a laturii bazinului care corespunde piciorului pendulant simultan cu
o rămânere în urmă a laturii opuse bazinului care este fixată pe piciorul de sprijin
25
amplitudinea oscilaţiei va atinge o valoare maximă la terminarea fazei de impulsie,
când unghiul dintre coapse prezintă cea mai mare deschidere.
Oscilaţia transversală devine nulă în momentul verticalei.
Frontal Oscilaţiile laterale
o au loc în plan frontal, axa lor de rotaţie fiind orientată pe direcţia antero-posterioară;
o apar din cauza trecerii alternative a greutăţii corpului de pe un picior pe celălalt în
perioada de sprijin. Se observă uşor în momentul verticalei, privind alergătorul din faţă,
latura pendulantă este mult mai ridicată decât cea de sprijin.
o cu cât tălpile alergătorului prezintă o depărtarea mai mare, la fiecare sprijin pe sol şi
diametrul frontal al bazinului este mai mare, oscilaţiile laterale vor fi mai pronunţate.
Ameliorarea tehnicii în ceea ce privesc oscilaţiile laterale, poate fi realizată prin apropierea
tălpilor pe direcţia de alergare.
TEHNICA ÎN ALEGĂRILE DE REZISTENŢĂ
• Alergările atletice sunt:
• alergările pe plat (alergarea de rezistenţă, alergarea de viteză),
• alergările pe teren variat (crosurile),
• alergările de obstacole,
• alergările de garduri,
• alergările de ştafetă.
Acestea au la bază ŞCOALA ALERGĂRII, în sensul ca nu se trece la învăţarea probele

atletice de alergări fără a se trece prin elementele fundamentale ale acesteia
• FAZELE oricărei alergări sunt următoarele în ordinea desfăşurării probelor atletice:
1. startul şi lansarea de la start,
2. alergarea pe parcurs
3. declanşarea finişului şi sosirea.
• Raţiunile didactice fac însa ca prima faza învăţată să fie alergarea pe parcurs şi apoi
celelalte.
Distanţele de alergare de rezistenţă pentru practicanţii din învăţământul preuniversitar sunt

cuprinse între 600-800 şi 1-2 km. În alergarea de rezistenţă efortul este continuu şi suficient
de solicitant, dar la o intensitate medie spre mică.
26
Factorul limitativ în desfăşurarea alergării de rezistenţă este OBOSEALA, care se instalează
diferenţiat, în funcţie de gradul de antrenare al practicanţilor.
TEHNICA ÎN ALEGĂRILE DE REZISTENŢĂ
• În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raţională a efortului, pentru a se reuşi
parcurgerea unor distanţe medii, mari şi foarte mari cu o viteză de deplasre apreciabilă
 pentru aceasta este necesar ca mişcările alergătorului să fie cât mai economice, dar
eficiente în acelaşi timp.
• TEHNICA DE ALERGARE urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat,
tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului,
trunchiului şi braţelor.
Un rol decisiv în alergările care solicită efortul de rezistenţă, îl are respiraţia, respectiv ritmul
respirator.
La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină şi feminină în
următoarele probe:
800m şi 1500m – Probe de semifond;
5000m şi 10000m – Probe de fond;
42,195km – Probe de mare fond-maraton.
• Startul şi lansarea de la start
• regulamentul de concurs obligă participanţii la abordarea startului „de sus”;
• în această fază se urmăreşte obţinerea unei viteze suficiente pentru a ocupa un

loc în pluton.
• comenzile starterului sunt: „Pe locuri!” ... „pocnetul pistolului!” / start / go

etc.
La comanda „Pe locuri!”, alergătorul aşează piciorul mai puternic lângă linia de start (cât
mai aproape de aceasta), trecând şi cea mai mare parte din greutatea corpului pe acest picior;
celălalt picior se află în urmă, cu 1-1,5 lungimi de talpă sprijinit pe pingea
• trunchiul este aplecat înainte;
• braţul opus piciorului dinainte se află în faţa trunchiului, îndoit din cot, în aşa
fel încât palma cu degetele semiflexate să se afle deasupra genunchiului, în
dreptul coapsei;
27
• privirea este îndreptată la 2-3m, spre viitoarea direcţie de alergare.
• în această poziţie, alergătorul aşteaptă pocnetul pistolului;
• plecarea este realizată de pendularea activă şi energică a piciorului dinapoi şi

impulsia puternică a piciorului dinainte.
• Acţiunea picioarelor este secondată de cea a braţelor care, pendulează energic,

susţinând lansarea prin alergare accelerată spre o poziţie cât mai avantajoasă
încă de la debutul cursei;
• cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât spaţiul de lansare este mai scurt:
• la 800m lansarea acoperă 100-120m;
• la probele de fond aceasta este pe 30-50m.
• Alergarea pe parcurs
• deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat prin

uniformitate şi constanţă;
• alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine mică şi
uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puţin energice.
• lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcţie de particularităţile alergătorului.
• contactul cu solul nu trebuie să fie dur, aspect ce se poate realiză prin micşorarea
forţei tangenţiale, respectiv prin aşezarea piciorului în faza de amortizare, cât mai
aproape de proiecţia verticală a centrului general de greutate a corpului
• Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare - în acest scop, la
alergarea pe 800m, cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba
de 1500m, unii alergători aşează piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a tălpii
piciorului, urmând rularea întregii tălpii; în probele de fond şi mare fond, contactul se
ia pe călcâi, urmând apoi rularea pe talpă.
• În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se întinde complet sau se extinde
complet dar nu energic;
• coapsa piciorului pendulant se ridică sub orizontală, la 75º, fiind avântată înainte.
• În alergările de rezistenţă, trunchiul este păstrat la verticală (uşor înclinat uneori la
alergarea pe 800m), umerii sunt relaxaţi, iar braţele îndoite la 90º şi uşor depărtate de
corp, pendulează înainte şi înapoi degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând
deplasarea.
• Poziţia trunchiului, a braţelor şi a capului trebuie să favorizeze respiraţia; este de
subliniat rolul respiraţiei care trebuie să fie ritmică şi profundă, accentuându-se
expiraţia, care va angrena automat şi inspiraţia.
Finişul şi sosirea
• În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de alergarea de viteză.

• Finişul se declanşează în funcţie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu
performanţe mai modeste la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m înainte de
28
sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea
din ultima turnantă.
• Sosirea se efectuează, prin „atacarea” sosirii, pe ultimii paşi, accentuând aplecarea
trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire.
TEHNICA ALERGĂRILOR PE TEREN VARIAT (CROSS -URILE)
• Tehnica de alergare trebuie să se adapteze la condiţiile variabile de sol şi de relief

(este necesar un echilibru bun, general) şi la trecerea obstacolelor. Astfel:
o la urcuş, pasul este mai scurt, impulsia este incompletă, trunchiul mult aplecat
înainte, contactul cu solul se face exclusiv pe pingea.
o la coborâre, contactul cu solul se face prin toc (călcâi-vârf) iar pasul este mai
mic sau mai mare în funcţie de înclinaţia pantei
o pe arătură, călcătura este sprijinită pe toată talpa pentru a nu se îngropa în teren
• trecerea obstacolelor se face astfel:
o menţinerea tempoului de alergare pentru a se evita apariţia prematură a oboselii

iar înainte de obstacol se accelerează puţin
o economia de efort, fără pierdere de timp, va duce la trecerea eficientă a

obstacolului
o finish -ul poate începe cu 150-200 m sau chiar mai mult înainte de sosire
BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR DE VITEZĂ
Alergarea de viteză este o deprindere motrică, care trebuie consolidată şi perfecţionată,

deoarece, desfăşurarea ei este mai elaborată decât aler-
garea de semifond. Solicitarea este maximă ca intensitate.
Graficul de desfăşurare a unei curse de viteză, indică o creştere continuă a vitezei de
deplasare, urmată de menţinerea vitezei
• Alergarea de viteză face parte din exerciţiile tehnice ce se desfăşoară pe o durată

scurtă cu intensitate mare.
• Probele de viteză sunt:
• 60 m plat, în sală (indoors)
• 100 m plat,
• 200 m plat
• 400 m plat.
• Factorii care condiţionează viteza
• timpul
29
• viteza de deplasare (raportul dintre frecvenţa şi lungimea paşilor)
• capacitatea alergătorului de a reacţiona rapid la pocnetul pistolului
• calitatea lansării de la start (atingerea vitezei maxime într-un timp cât mai scurt)
• posibilitatea alergătorului de a menţine viteza maximă cât mai mult posibil
• Fazele alergărilor de viteză
• startul şi lansarea de la start (accelerarea vitezei)
• alergarea pe parcurs (cu viteză maximă)
• sosirea - finish -ul şi atacul liniei de sosire
• STARTUL - rol extrem de important în cadrul alergării de viteză, dată fiind

necesitatea obţinerii unei viteze maxime.
• STARTUL
• În probele de viteză startul se execută obligatoriu de jos, conform celor trei comenzi
ale starterului:
• „Pe locuri!”....
• „Gata!” ....
• pocnetul pistolului! (pleacă!, go!, start!, fluier! etc.
• Alergătorul ia o poziţie joasă şi grupată ce ajută la dezvoltarea unui efort de accelerare,

concretizat prin startul de jos.
• Poziţia dă posibilitatea formării unor unghiuri favorabile între segmentele

picioarelor ce participă la împingere, mărindu-se astfel reacţiunea tangenţială a
forţei
de împingere.
• Poziţiile şi mişcările succesive din startul de jos cuprind două faze:
• 1) pregătirea pentru începerea alergării
•Pentru efectuarea startului de jos, se folosesc blocurile de start, în care atletul fixează
tălpile picioarelor distanţate, în aşa fel încât să asigure alergătorului poziţia cea mai comodă
în momentul
comenzii de start.
30
• În mod obișnuit, primul bloc de start se aşează la o distanţă de aproximativ o lungime
de gambă faţă de linia de plecare.
• Cel de-al doilea bloc de start se aşază înapoia primului, la o

distanţă de aproximativ o lungime de gambă sau ceva mai puţin
• În poziţia corespunzătoare comenzii „Pe locuri!”:
• tălpile picioarelor sunt în contact cu blocurile de start, piciorul mai puternic fiind
aşezat în blocul dinapoi.
• Genunchiul piciorului din spate atinge solul, undeva lângă piciorul
dinainte; trunchiul este aplecat înainte şi se sprijină pe braţe.
• În poziţia corespunzătoare comenzii „Pe locuri!”:
- braţele sunt paralele, cu mâinile aşezate la linie, dar fără să o atingă;
• proiecţia umerilor pe sol variază în funcţie de individ, fiind înaintea liniei, pe linie, sau
înapoia ei.
• Poziţia corespunzătoare comenzii „Gata!”:
• premergătoare pocnetului de pistol;
• atletul încearcă să fixeze corpul într-o poziţie care să-i permită realizarea unei
mobilizări şi echilibrări cât mai bune a întregului corp.
• Aceasta se realizează prin modul de repartizare egală, a greutăţii corpului în puncte de

sprijin.
• Genunchiul piciorului dinapoi părăseşte solul şi se întinde uşor, până când planul
orizontal al bazinului depăşeşte destul de mult planul orizontal al umerilor.
• Axa umerilor se deplasează uşor înainte, astfel încât proiecţia pe sol să cadă în faţa
liniei de plecare, asigurând un echilibru relativ stabil, foarte important în momentul
plecării.
• Pentru aceasta, bazinul se ridică.
• Genunchiul piciorului dinapoi părăseşte solul şi se întinde uşor, până când planul
orizontal al bazinului depăşeşte destul de mult planul orizontal al umerilor.
• Axa umerilor se deplasează uşor înainte, astfel încât proiecţia pe sol să cadă în faţa
liniei de plecare, asigurând un echilibru relativ stabil, foarte important în momentul
plecării
• Tot în această poziţie, se realizează unghiurile optime între coapse şi gambe:
• aproximativ 90º pentru piciorul dinainte
• între 120-140º pentru piciorul dinapoi.
• între coapsa piciorului dinainte şi trunchi, unghiul este de 60º.
31
• 2) lansarea de la start
• Lansarea de la start se realizează după comandă
• Se urmăreşte ca din prima mişcare să se asigure impulsia în blocurile de

start.
• corpul este dezechilibrat şi are tendinţa de a cădea în faţă, învingerea forţei
de inerţie fiind mult înlesnită.
• Rolul primului pas de plecare este dublu: să schimbe direcţia iniţială a
mişcării şi să proiecteze corpul înainte.
• Principala acţiune a alergătorului constă în tragerea piciorului din spate,
simultan cu lucrul impulsor al piciorului din faţă. Atât braţele, cât şi
picioarele dezvoltă forţe de pendulare care măresc reacţia reazemului dată
de forţa piciorului din faţă.
• Lansarea se efectuează cu paşii de alergare accelerată, în care primii 2-3
sunt lipsiţi de amortizare, apoi se lungesc în mod progresiv, iar după 8-10,
urmele lor, la început depărtate, se apropie de axa alergării.
• Viteza de deplasare creşte treptat, atingând valori aproape maxime, după
25-30m, până la 50-60m
• După care se urmăreşte menţinerea alergării lansate şi implicit, a vitezei
obţinute
• Atât braţele, cât şi picioarele dezvoltă forţe de pendulare care măresc
reacţia reazemului dată de forţa piciorului din faţă.
• Lansarea se efectuează cu paşii de alergare accelerată, în care primii 2-3
sunt lipsiţi de amortizare, apoi se lungesc în mod progresiv, iar după 8-10,
urmele lor, la început depărtate, se apropie de axa alergării.
• Viteza de deplasare creşte treptat, atingând valori aproape maxime, după
25-30m, până la 50-60m
• După care se urmăreşte menţinerea alergării lansate şi implicit, a vitezei
obţinute.
ALERGAREA PE PARCURS
32
• Se urmăreşte câştigarea vitezei maxime, ceea ce din punct de vedere
mecanic se reduce timpul de contact cu solul, a timpului de zbor şi
implicit a îmbunătăţirii eficienţei în deplasare.
• Specific acestei alergări este pasul lansat de viteză. Important este ca viteza
de alergare să fie cât mai constantă, prin păstrarea lungimii paşilor.
• La alergările de viteză, contactul piciorului de sprijin cu solul se face pe
pingea şi foarte aproape de proiecţia verticală a CCG, în scopul reducerii
frânării care apare în momentul amortizării.
• Pasul lansat de viteză are o lungime cuprinsă între 2,30m şi 2,60m.
• Se urmăreşte transferul bazinului cât mai rapid peste punctul vertical de
sprijin, fapt uşurat de piciorul pendulant, care în faza de pendulare
anterioară, antrenează şi bazinul, proiectându-l spre înainte.
• Poziţie uşor arcuită a corpului din articulaţia coxo-femurală iar trunchiul
are o poziţie verticală
• Extensia rapidă în articulaţia gleznei favorizează viteza de alergare, lucru
care se observă foarte bine la marii sprinteri
• Braţele se mişcă amplu, din articulaţia umerilor, cu un unghi de 90º când
sunt pendulate înainte şi circa 140º când sunt pendulate înapoi.
• Menţinerea vitezei, se identifică cu scăderea gradată a vitezei, cauzată de
oboseala indusă de efortul fizic.
• SOSIREA
• încheierea alergării, atunci când sprinterul atinge cu pieptul (nu cu capul,
gâtul, mâinile sau picioarele) firul sau planul vertical dus prin marginea
interioară a liniei de sosire.
• Tehnica sosirii se realizează prin aplecarea energică a trunchiului înainte,
pe ultimul pas, cel mult pe ultimii doi paşi de alergare, fapt care nu
stânjeneşte viteza de alergare.
• Reducerea vitezei de deplasare se realizează prin scurtarea pasului alergător.
Particularităţile alergării în turnantă
33
• În probele de 200m şi 400m, cheltuiala de energie este mai mare pentru a
învinge forţa centrifugă.
• Pentru a contracara această forţă, care poate ajunge până la 20 kg, la
alergările pe 200m (la o turnantă semicirculară, cu rază de 36,50m),
alergătorul se înclină spre interior cu 2-3m înaintea intrării în turnantă;
• în acelaşi timp se intensifică acţiunea energică şi mai amplă a braţului şi
piciorului drept.
• Cu 2-3m înainte de intrarea în linie dreaptă începe îndreptarea trunchiului.
• Aşezarea blocurile de plecare se adaptează, în scopul obţinerii unei
lansării din start, pe o traiectorie tangentă la linia curbă interioară a
propriului culoar de alergare.
În aceste condiţii, blocurile de start se aşează spre marginea laterală dreapta
a culoarului, respectându-se avansul de turnantă al culoarelor începând de la
cel de-al doilea
TEHNICA ÎN ALEGĂRILE DE GARDURI

• Alergarea de garduri este o alergare de viteză în care succesiunea normală a
paşilor este întreruptă prin introducerea unui pas caracteristic: PASUL DE
GARD.
• Probele de garduri sunt:
• 110 m şi 400 m garduri – MASCULIN
• 100 m şi 400 m garduri – FEMININ
• numărul gardurilor dispuse pe pistă, aferente unui culoar este de zece.
• Pentru a realiza un rezultat cât mai bun. trecerea peste gard trebuie să îndepli-
nească anumite condiţii:
• atacul gardului să se facă fără pierdere de viteză iar timpul de zbor peste
gard să fie cât mai scurt;
34
• trecerea peste gard să fie razantă cu gardul, pentru ca traiectoria centrului de
greutate să aibă oscilaţii verticale cât mai reduse;
• aterizarea după gard să se facă într-o poziţie cât mai favorabilă alergării.
• Fazele alergării de garduri sunt:
• 1) startul şi lansarea de la start
• 2) pasul peste gard
• atacul gardului
• trecerea peste gard (zborul)
• aterizarea după gard
• 3) alergarea între garduri
• 4) finish –ul
• Obiectivul important este păstrarea vitezei
• plecarea este obligatorie cu start de jos
• se respectă succesiunea poziţiilor şi mişcărilor ca în cazul alergărilor pe plat:
• cu menţiunea că în poziţia”gata”, ca o caracteristică a startului la alergările
de garduri este poziţia mai înaltă a bazinului, pentru ca atletul să ajungă în
poziţie optimă de trecere la primul gard.
• numărul paşilor până la primul gard, este în medie de 8, dar poate fi şi de 7
paşi (pentru alergătorii foarte înalţi) sau de 9 paşi
• plecarea este obligatorie cu start de jos
• se respectă succesiunea poziţiilor şi mişcărilor ca în cazul alergărilor pe plat:
• cu menţiunea că în poziţia”gata”, ca o caracteristică a startului la alergările
de garduri este poziţia mai înaltă a bazinului, pentru ca atletul să ajungă în
poziţie optimă de trecere la primul gard.
35
• numărul paşilor până la primul gard, este în medie de 8, dar poate fi şi de 7
paşi (pentru alergătorii foarte înalţi) sau de 9 paşi
• se impune aşezarea în primul blocstart a unui anumit picior
• prin scurtarea ultimului pas se realizează o fază de amortizare cu o durată
mai redusă, un şoc de amortizare mai mic şi o frânare mai mică a vitezei
orizontale, datorită reacţiei tangenţiale ducând la trecerea primului gard fără
ezitări şi cu viteză maximă;
• Centrul general de greutate este situat mai jos pe penultimul pas şi el urcă pe
o direcţie care nu este alta decât cea a rezultantei impulsiei;
• Până la primul gard, contactul este pe pingea iar impulsia este completă şi
viguroasă
• Pasul peste gard
• element tehnic care reprezintă veriga de bază care condiţionează rezultatul
final al alergării.
• trebuie să fie executat cu o pierdere minimă de viteză.
• corpul atletului trebuie:
• să treacă razant deasupra gardului, pentru a pierde cât mai puţin timp
în faza de zbor,
• în plus, să aibă un echilibru cât mai bun, asigurat de mişcările
segmentelor, în anumite planuri (mişcările compensatorii).
• pasul peste gard are lungimea între 3,40-3,65m la alergătorii
consacraţi şi 3,00-3,25m la alergătoarele consacrate;
• din această mărime 60% revine "atacului" (distanţa de la care se
atacă gardul) şi 40% aterizării (distanţa de la gard până la contactul cu

pista).
• Pasul peste gard
• Pasul peste gard poate fi analizat prin momentele care îl compun:
36
• atacul gardului - se execută de la o distanţă de 1,90m
(alergătoare) - 2,15m (alergători);
• trecerea gardului - obligă aplecarea evidentă a trunchiul pe
coapsa piciorului de atac;celălalt picior (de impulsie) este adus "remorcat"
înapoi, cu talpa în flexie dorsală. Acest picior trebuie să fie relaxat şi să
aibă un timp "inactiv" în tragerea lui înainte, aspect esenţial pentru o
trecere eficientă a gardului
• Pasul peste gard poate fi analizat prin momentele care îl compun:
• aterizarea şi alergarea între garduri - primul pas după
aterizare va fi cel mai scurt, pasul al doilea este cel mai lung iar al treilea,
care precede bătaia, este mai scurt decât al doilea şi mai lung decât
primul.
•
• Alergarea după ultimul gard + Finish
• Spaţiul rămas de parcurs de la ultimul gard până la sosire se
aleargă în viteză maximă;
• pentru realizarea acestei faze în cele mai bune condiţii, se
impune o trecere atentă şi echilibrată a gardului al zecelea (chiar dacă
este ultimul), cât şi o aterizare sigură şi fermă după gard.
• În această ultimă fază atletul participă cu toate resursele de care
mai dispune, "atacând" sosirea pe ultimii doi paşi.
• Particularităţi la alergările de garduri de 100 m şi 110 m
37
• startul în poziţia "gata", poziţia bazinului este mai ridicată decât la
alergările de viteză
• în lansarea de la start, îndreptarea trunchiului de-a lungul distanţei este
extrem de scurtă
• până la primul gard se execută 7-8-9 paşi de alergare
• Particularităţi la alergările de garduri de 400 m
• până la primul gard sunt 45 m (21-23 de paşi la bărbaţi şi 23-25 de paşi la
femei)
• distanţa dintre garduri este de 35 m
• de la ultimul gard la finish sunt 40 m
TEHNICA ALERGĂRILOR DE OBSTACOLE

• Probele de alergare de obstacole:
• 3 000 m
• 2 000 m juniori
• Atletul trebuie să treacă de 28 de ori peste obstacole la distanţă de 82 m,
obstacolele având o înălţime de 0,914 m.
• Există obstacol fix, groapă cu apă şi obstacole mobile pe pistă.
Pot exista mai multe tipuri de treceri:
38
• trecere prin păşire
• trecere prin călcare
• trecerea gropii cu apă
TEHNICA ALEGĂRILOR DE ŞTAFETA
• Sunt singurele probe care se desfăşoară sub formă de echipe din patru
alergători, fiecare alergând o distanţă parţială, transmiţându-şi de la unul la
altul un băţ de ştafetă.
• Probele de ştafetă sunt:
• 4 x 100 m femei şi bărbaţi
• 4 x 400 m femei şi bărbaţi
Pot exista şi alte distanţe:
• 4 x 200 m femei şi bărbaţi,
• 4 x 800 m bărbaţi,
• 4 x 1500 m bărbaţi,
• sau pot exista şi ştafete cu distanţe parţial inegale 400 m + 300 m +
200 m + 100 m sau 800 m + 400 m + 200 m + 100 m
• Factorii care condiţionează schimbul eficient
• viteza aducătorului să fie egală cu intensitatea maximă
• viteza aducătorului să fie egală cu viteza primitorului
• schimbul între aducător şi primitor să aibă loc la o distanţă de cel
puţin 1 m
• Schimbul poate fi:
• 1) de aceeaşi parte - transferul băţului de schimb se face din mâna
stângă a aducătorului în mâna dreaptă a primitorului; alergătorul 1 şi 3 se
deplasează pe marginea internă a culoarului, aflat pe turnantă, iar spre
sfârşitul distanţei trec spre exterior, astfel ca la intrarea în zona de schimb să
39
se afle în dreapta primitorului; alergătorul 2 după primirea băţului
traversează oblic culoarul său, îndreptându-se spre marginea externă;
alergătorul 4 se menţine tot timpul pe marginea internă a culoarului său;
• 2) schimbul alternat - alergătorii 1 şi 3 ţin băţul în mâna dreaptă şi îl
predau în mâna stângă a primitorului; alergătorii 2 şi 4 aşteaptă pe partea
externă a culoarului; o serie de avantaje fac din acest schimb modul preferat
al multor echipe.
BAZELE TEHNICII PROBELOR DE SĂRITURI

• Săriturile atletice -comportamente motrice specializate, al căror scop este
realizarea (prin interacţiunea dintre forţele interne şi cele externe) unei
traiectorii în aer a CGG al corpului cât mai înalte sau cât mai lungi.
• Ca mişcări locomotorii săriturile atletice sunt aciclice (singulare), având
un început şi un sfârşit precis delimitate în spaţiu şi timp.
• Din cele patru sărituri atletice, săritura în lungime şi săritura în înălţime,
fiind structurate pe faze perfect delimitabile, sunt considerate ca sărituri
fundamentale
• Triplusalt şi săritura cu prăjina, sunt considerate ca sărituri derivate.
Săriturile atletice sunt compuse din următoarele patru faze
Elanul- fază a săriturilor atletice este constituit dintr-o alergare accelerată,

care în prima sa parte are ca scop acumularea unei anumite viteze
orizontale, iar în partea a doua, spre finalul elanului, pregătirea fazei de
bătaie.
La săritorii buni, viteza elanului, măsurată pe ultimii paşi, se situează
între următoarele limite:
săritura în înălţime – 7-8 m/sec.;
săritura cu prăjina – 9-10 m/sec.;
triplusalt – 10-10,5 m/sec.;
săritura în lungime – 10-10,7 m/sec.
40
Ca formă, în general, la toate săriturile, elanurile sunt rectiliniare şi cu
excepţia săriturii în înălţime se efectuează perpendicular pe prag, sau pe
ştachetă.
La săritura în înălţime se practică şi elanurile curbate, iar direcţia elanului
se situează sub unghiuri diferite şi variabile în raport cu ştacheta (80° -
20°).
Finalul elanului, respectiv ultimii 3-5 paşi, prezintă o deosebită
importanţă pentru pregătirea fazei de bătaie.
La ultimii paşi ai elanului se modifică lungimea, respectiv viteza
paşilor, se modifică poziţia corpului în raport cu verticala şi coborârea,
în limite variabile, dar întotdeauna optime, a CGG al corpului.
Pregătirea pentru bătaie se face, la toate săriturile, pe ultimii doi paşi
ultimii doi paşi prezintă raportul “lung” – “scurt”. Pasul lung
corespunde şi cu punctul cel mai coborât al CGG al corpului, după care
acesta trebuie să urmeze o traiectorie continuu ascendentă.
Bătaia - Fază a săriturilor ce reprezintă totalitatea acţiunilor motrice

efectuate în contact cu solul, rezultatul acestora fiind desprinderea,
respectiv întreruperea contactului cu solul şi trecerea în faza de zbor.
Bătaia este faza fundamentală a oricărei sărituri atletice, deoarece în
această fază este valorificată viteza ascensională.
Ca activitate motrică se compune din acţiunea de impulsie a piciorului de
sprijin şi acţiunea de avântare a piciorului oscilant, a braţelor şi
umerilor.
Componenta principală a bătăii este impulsia (70% din acţiunea de
bătaie), dar şi avântarea joacă un rol important în dinamica acestei faze,
ponderea ei fiind şi mai mare la săritura în înălţime
Acţiunea la bătaie se desfăşoară în următoarea succesiune:
amortizarea pasului de bătaie prin luarea contactului cu solul
lucrul rezistent al musculaturii piciorului de impulsie
avântarea piciorului oscilant a braţelor şi a umerilor
translaţia CGG al corpului pe direcţia elanului, concomitent cu
extinderea din toate articulaţiile piciorului de impulsie.
41
Forţele care intervin în faza de “bătaie” sunt:forța de avântare, forța de
impulsie, forța de bătaie (viteza ascensională, forța de inerție aelanului (viteza
orizontală), forța de desprindere
Definirea şi analiza unor elemente caracteristice fazei de “bătaie”:
• unghiul de contact
• Unghiul sub care se aşează piciorul de impulsie la pasul de
bătaie, fiind dat de orizontala locului de bătaie şi dreapta care, pornind din
punctul de contact, trece prin CGG al corpului săritorului.
• la săritura în lungime, unghiul de contact – 63°-68°;
• la săritura în înălţime unghiul de contact – 45°-60°.
• unghiul de bătaie este acela sub care se desprinde
piciorul de impulsie după terminarea bătăii, fiind format de orizontala
locului de bătaie şi dreapta ce uneşte punctul de sprijin şi CGG al corpului
săritorului.
• la săritura în lungime unghiul de bătaie 73°-76°;
• la săritura în înălţime unghiul de bătaie este de
aproximativ 90°.
• unghiul de desprindere este unghiul sub care se înscrie
pe traiectoria sa CGG al corpului săritorului, fiind format de orizontala
locului de desprindere şi tangenta la traiectoria CGG al corpului dusă din
CGG în punctul de desprindere.
• valoarea medie a unghiului de desprindere la săritura în
lungime 22°;
• valoarea medie a unghiului de desprindere la săritura în
înălţime 60° - 65°.
ZBORUL
• Fază a săriturilor, care, făcând abstracţie de săritura cu prăjina, pentru
săriturile atletice constituie faza fără sprijin a săriturii;
42
• ţine din momentul întreruperii contactului cu solul, la desprindere, până la
reluarea contactului cu solul în vederea aterizării.
• Traiectoria CGG în zbor depinde de următorii factori:
• mărimea vitezei de desprindere;
• unghiul de desprindere.
• corpul săritorului poate fi angrenat într-una sau mai multe mişcări de
rotaţie, mişcări care constituie, de fapt, tehnica de zbor a diferitelor
exerciţii de sărituri:
• rotaţii compensatorii;
• rotaţii reale.
• ROTAŢIILE COMPENSATORII – sunt mişcări cu caracter
compensatoriu, care se produc în jurul unor axe ce trec prin CGG.
• Orice mişcare, efectuată de către un segment sau de către o parte a corpului
într-un sens, este însoţită de o mişcare inversă în partea opusă CGG
• ROTAŢIA REALĂ este determinată de forţe externe:
• reacţia sprijinului – ascendentă şi superioară ca valoare (+);
• forţa de greutate – descendentă şi inferioară ca valoare (-) şi care se aplică
în puncte diferite (cuplu de forţe).
• Sensul rotaţiei este determinat de forţa de reacţie a sprijinului spre partea
opusă faţă de punctul ei de aplicaţie.
• Fiind determinată de o forţă externă, rotaţia reală durează tot timpul
zborului, iar sensul ei nu poate fi modificat prin acţiunea forţelor interne.
• Tehnica de zbor în săriturile atletice se compune din rotaţii compensatorii, de
sine stătătoare sau din suprapunerea acestora pe rotaţiile reale
ATERIZAREA
Fază a săriturii, ce reprezintă reluarea contactului cu solul, la terminarea
zborului, printr-o interacţiune cu suprafaţa de sprijin.
43
Acţiunea de aterizare ridică două probleme:
amortizarea şocului de ciocnire cu suprafaţa de sprijin;
valorificarea la maximum a traiectoriei CGG pentru mărirea lungimii

măsurabile a săriturii.
Dacă după aterizare şi amortizare urmează o nouă “bătaie” (triplusalt)

amortizarea se efectuează printr-un lucru muscular rezistent, mai accentuat şi pe un
drum mai scurt.
SĂRITURA ÎN LUNGIME
• Definiţie:
Săritura în lungime - probă atletică prin care se urmăreşte realizarea unei
traiectorii cât mai lungi de zbor de la linia pragului, de unde se măsoară lungimea
săriturii, până la punctul unde are loc reluarea contactului cu solul în groapa de
nisip.
• Poate fi considerată una dintre cele mai naturale probe de atletism.
• Descrierea şi analiza tehnicii se referă la cele patru faze cunoscute:
• elanul
• bătaia
• zborul
• aterizarea
ELANUL
• Scopul principal este de acumulare a unei viteze orizontale cât mai mari, "viteză de
vârf controlabilă”.
• Alergarea pe elan se stabileşte în vederea realizării unei bătăi optime.
• Experienţa arată că lungimea elanului este cuprinsă între 37-50 m (19-24 paşi) la
bărbaţi şi 33-40 m (18-21 paşi) la femei.
• Alergarea pe elan are următoarele caracteristici:
• în prima parte a elanului corpul săritorului are o înclinare mai accentuată la un

unghi de 55°-65° şi se caracterizează printr-un lucru activ al braţelor, printr-o
propulsare a corpului înainte şi o coborâre activă a piciorului pendulant pentru
agăţarea solului.
• pe parcursul elanului, trunchiul se îndreaptă treptat având la mijlocul elanului o

înclinare de 70°-80° iar la penultimul pas ajunge la o înclinare de 90°.
44
• alergarea este mai rapidă şi impulsia este mai rapidă, coapsa piciorului
pendulant se ridică până aproape de orizontală la sprinteri.
• Din punct de vedere tehnic, elanul implică:
• stabilitatea elanului (frecvenţa pasului şi viteza constantă)
• pregătirea fazei de bătaie (pas lung - pas scurt – bătaie)
• Din punct de vedere al raportului lungimii între ultimii doi paşi, putem vorbi de
două tipuri de săritori:
• scurt-lung-scurt
• scurt-lung-intermediar.
BĂTAIA
• Rolul este de a obţine o înălţare verticală şi menţinerea în limita posibilităţii a vitezei
orizontale.
• În această fază piciorul de impulsie este relativ întins din toate articulaţiile (165°-175°
la articulaţia coxo-femurală şi 175°-178° la articulaţia genunchiului).
• Proiecţia centrului general de greutate se află la 30-40 cm înapoia locului de contact.
• Aşezarea piciorului de bătaie se face în mod activ, de sus în jos şi dinainte spre înapoi
pe toată talpa (cu o uşoară anticipare a călcâiului apoi trecerea activă pe toată talpa dar
fără efect de blocare). Unghiul ar fi între 38°-40°.
• Forţele care intervin în faza de “bătaie” sunt:forța de avântare, forța de impulsie,

forța de bătaie (viteza ascensională, forța de inerție aelanului (viteza orizontală), forța
de desprindere
ZBORUL
• Fază a săriturii în care mişcările sunt orientat spre menţinerea echilibrului corpului în
raport cu centrul general de greutate al corpului şi cu pregătirea aterizării.
• Trebuie să se caracterizeze prin amplitudine, coordonare şi supleţe.
• Poziţia de începere a fazei de zbor
• Procedeul de zbor adoptat trebuie să se afle în concordanţă cu unele particularităţi ale

săritorului, printre care şi nivelul de pregătire
• Săritorul începător va folosi tehnica săriturii cu 1 ½ paşi în zbor, fiind cea mai simplă
45
• Săritorii care aleargă cu o viteză superioară pe elan preferă tehnica cu paşi de zbor:
• Tehnica zborului cu 2 ½ paşi
• Tehnica zborului cu 3 ½ paşi
Tehnica zborului cu 2 ½ paşi
• Săritorii care dezvoltă o viteză de alergare pe elan mai redusă preferă tehnica de zbor
“întinsă” (sau cu extensie)
Tehnica zborului “întinsă
ATERIZAREA
• Fază a săriturii şi are ca scop obţinerea unei poziţii care să asigure o distanţă cât mai
mare între tălpi şi proiecţia centrului general de greutate al corpului fără a provoca
căderea pe spate a săritorului, valorificând astfel traiectoria zborului centrului general
de greutate al corpului.
• Aterizarea se execută în două moduri:
46
• Prin închiderea corpului “în briceag”, în care ridicarea picioarelor este
compensată de o aplecare accentuată a trunchiului
– Prin ocuparea unei poziţii “şezând” în momentul luării contactului cu solul, în

care umerii se găsesc înapoia bazinului
REGULAMENTUL CONCURSURILOR DE SĂRITURI ÎN LUNGIME

• se desfăşoară pe pistă standardizată, cu lăţimea de 1,22 m şi lungimea de minimum 40 m
• pragul de bătaie este amplasat la nivelul pistei de elan şi a zonei de aterizare, la o distanţă
de cel puţin 10 m de la extremitatea zonei de aterizare şi are o lungime de 1,22 m şi o
lăţime de 19-20 cm şi o grosime de 10 cm, este din lemn şi este vopsit în alb.
• planşa de plastilină este plasată imediat după linia de bătaie, confecţionată dintr-un
material rigid, având o lungime de 1,22-1,23 m şi o lăţime de 1,98-2,02 cm. Suprafaţa
planşei se ridică faţă de nivelul pragului la un unghi de 30° în direcţia de alergare, până la
o înălţime de 7 mm
• suprafaţa de aterizare este delimitată de o bandă albă de 5 cm grosime, având o lăţime de

2,5 m.
• ordinea concurenţilor va fi trasă la sorţi; când sunt mai mulţi de 8 concurenţi, fiecare va
avea dreptul la 3 încercări iar primii 8 în funcţie de valoarea performanţei la încă 3
încercări.
• în caz de egalitate după 6 încercări, se va lua în considerare următoarea performanţă ca

valoare pentru a stabili clasamentul.
47
• când sunt numai 8 concurenţi (sau mai puţini) fiecare va avea dreptul la 6 încercări.
probleme de arbitraj:
• săritura reuşită se va măsura de la cea mai apropiată urmă lăsată în zona de aterizare cu
orice parte a corpului sau a membrelor până la linia de bătaie sau prelungirea acesteia şi
perpendiculară pe prag.
• săritură este nereuşită când:
• un concurent atinge solul dincolo de bătaie, cu orice parte a corpului, fără să efectueze
săritura.
• bate de o parte sau de alta a pragului, înaintea sau înapoia prelungirii liniei de bătaie.
• atinge terenul în afara zonei de aterizare, într-un punct mai aproape de linia de bătaie.
• după ce a sărit merge înapoi în zona de aterizare
• foloseşte o formă de săritură în tumbă
RECORDURI ÎN CONCURSURILE DE SĂRITURI ÎN LUNGIME
MASCULIN
Lungime Atlet Naţionalitate Loc Dată
12 august
8,21 Ralph Boston Statele Unite ale Americii Walnut
1960
8,24 Ralph Boston Statele Unite ale Americii Modesto 27 mai 1961
8,28 Ralph Boston Statele Unite ale Americii Moscova 16 iulie 1961
10 iunie
8,31 Igor Ter-Ovanesyan Uniunea Sovietică Yerevan
1962
15 august
8,31 Ralph Boston Statele Unite ale Americii Kingston
1964
48
12
Los
8,34 Ralph Boston Statele Unite ale Americii septembrie
Angeles
1964
8,35 Ralph Boston Statele Unite ale Americii Modesto 29 mai 1965
Igor Ter- 19 octombrie

8,35 Uniunea Sovietică Mexico City
Ovanesyan 1967
18 octombrie
8,90 Bob Beamon Statele Unite ale Americii Mexico City
1968
8,95 Mike Powell Statele Unite ale Americii Tokyo 30 august 1991
FEMININ
Republica
6,92 Angela Voigt Democrată Dresda 9 mai 1976
Germană
Republica
6,99 Siegrun Siegl Democrată Dresda 26 iulie 1976
Germană
Vilma Uniunea
7,07 Chişinău 18 august 1978
Bardauskiené Sovietică
Vilma Uniunea
7,09 Praga 29 august 1978
Bardauskiené Sovietică
49
7,20 Vali Ionescu România Bucureşti 1 august 1982
Anişoara
7,21 România Bucureşti 15 mai 1983
Cuşmir
4 iunie
7,43 Anişoara Cuşmir România Bucureşti
1983
22
Republica Democrată
7,44 Heike Drechsler Berlin septembrie
Germană
1985
Republica Democrată 21 iunie

7,45 Heike Drechsler Talin
Germană 1986
Republica Democrată
7,45 Heike Drechsler Dresda 3 iulie 1986
Germană
Jackie Joyner- 13 august

7,45 Statele Unite ale Americii Dresda
Kersee 1987
Galina 11 iunie
7,52 Uniunea Sovietică Leningrad
Chistyakova 1988
SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME
• Definiţie:
Săritura în înălţime - probă atletică prin care se urmăreşte realizarea unei realizarea
unei traiectorii cât mai înalte de zbor peste o ştachetă, fără ca aceasta să fie
doborâtă.
Din punct de vedere al execuţiei se utilizează următoarele procedee tehnice:
50
• Cu rostogolire ventrală
• Cu răsturnare dorsală
• Cu păşire
procedeul cu rostogolire ventrală

• Din punct de vedere tehnicii este o săritură dificilă ce necesită forţă şi mobilitate la
nivelul articulaţiei coxo-femurale.
• Calitatea unei sărituri eficiente depinde de următorii factori:
• calitatea bătăii;
• deplasarea succesivă a părţilor corpului în faza de înălţare pentru favorizarea

rotaţiilor necesare acestuia;
• execuţia optimă a trecerii corpului peste ştachetă (combinarea rotaţiilor reale cu

cele compensatorii).
procedeul cu rostogolire ventrală

ELANUL
• SCOP
• pentru acumularea unei viteze orizontale cât mai mari dar compatibile cu efectuarea
unei bătăi eficiente
• pe de altă parte, pregătirea bătăii în vederea desprinderii pe o traiectorie suficient de
abruptă pentru a obţine înălţarea maximă a CCG al corpului
Este format din:
• o fază de accelerare
• o parte pregătitoare a bătăii.
• Lungimea variază în limitele a 9-13 paşi (17-25 m) dintre care 7-9 paşi reprezintă
elanul propriu-zis la care se adaugă 2-4 paşi preliminari.
• Direcţia elanului în raport cu planul ştachetei se află într-un unghi de 25°-45° iar la
săritorii de mare performanţă între 20°-30°.
• Viteza elanului este cuprinsă în limitele a 6-8 m/s iar forma este rectiliniară
• Faza de accelerare a elanului prezintă următoarele caracteristici:
• creşterea liniară a vitezei odată cu lungimea şi frecvenţa paşilor
• se aleargă degajat în prima parte, cu corpul uşor înclinat înainte pentru ca în finalul
fazei să se producă o redresare, astfel pe măsura apropierii de ştachetă alergarea
devine tot mai razantă.
51
• curba centrului general de greutate al corpului trece peste faza de sprijin şi de zbor
mai plat decât la faza de alergare, datorită extensiei incomplete a articulaţiei
genunchiului
• Pregătirea bătăii se realizează pe ultimii trei paşi şi are următoarele caracteristici:
• menţinerea vitezei de deplasare pe fondul unei ritmări specifice
• coborârea în continuare a centrului general de greutate al corpului şi asigurarea
poziţiei optime de bătaie
• poziţia cea mai coborâtă a centrului general de greutate al corpului se află în faza de
sprijin a ultimului pas efectuat pe piciorul de avântare
• unghiul de flexie al articulaţiei genunchiului fiind cu puţin peste 90°
• Din acest moment centrul general de greutate al corpului va urma numai o traiectorie
ascendentă ce favorizează creşterea vitezei de desprindere.
• Aşezarea piciorului de bătaie este activă şi rapidă, contactul se ia pe călcâi cu

genunchiul foarte puţin flexat la o distanţă de 70-90 cm faţă de ştachetă.
• Poziţia corpului este în extensie pe spate, cu bazinul dus în faţă.
• Unghiul dintre trunchi şi piciorul de bătaie este de 165°-175° iar umerii sunt înclinaţi
spre piciorul de bătaie.
• Coapsa piciorului de atac este foarte apropiată de bătaie într-un unghi de aproximativ
30°.
• Braţele se află înapoia capului şi a corpului.
• Pregătirea este începută încă de la penultimul pas pentru angajarea concomitentă a

piciorului pendulant.
BĂTAIA procedeul cu rostogolire ventrală

• Se rezumă la următoarele aspecte:
• realizarea unui unghi de contact optim (47°-60°)
• crearea rotaţiilor reale necesare trecerii peste ştachetă
• ca activitate motrică bătaia trebuie să fie explozivă, acţiunea de avântare-

impulsie fiind componentele fundamentale ale bătăii
52
• bătaia debutează cu o fază de amortizare care începe odată cu aşezarea călcâiului pe
sol şi este urmată de trecerea pe toată talpa, rapid.
• în urma acestui şoc de contact, în articulaţia genunchiului se formează un unghi de
135°-145° care creează o frânare a vitezei de bătaie şi se creează un lucru rezistent la
piciorul de impulsie
• bătaia continuă acţiunea de avântare a piciorului de atac şi a braţelor. Piciorul de atac
vine din spate cu gamba flexată pe coapsă, pendulează spre înainte şi în sus şi se
extinde treptat în aşa fel încât în momentul depăşirii planului corpului, implicit şi cel
al piciorului de bătaie, este extins complet şi continuă avântarea printr-o mişcare
accelerată cu piciorul în flexie
• pendularea cu segmentele extinse măreşte considerabil forţa de avântare, şi asigură
înălţarea centrului general de greutate al corpului faţă de poziţia iniţială cu 20-30 cm.
• în timpul impulsiei, ca efect al angajării în mişcare al piciorului de atac şi al bazinului,
piciorul de bătaie pivotează cu călcâiul spre ştachetă şi provoacă răsucirea săritorului
faţă de ştachetă, răsucire ajutată şi de înclinarea umerilor spre piciorul de bătaie la
începerea bătăii.
• poziţia corpului în timpul final al bătăii este cu braţele sus şi piciorul de avântare se
află în punctul de avântare maximă, piciorul de atac nu este orientat excesiv spre
ştachetă ci uşor înainte, lateral şi în sus. Piciorul de impulsie este întins din toate
articulaţiile, cu piciorul răsucit spre ştachetă, trunchiul uşor aplecat înapoi 93°-95° şi
răsucit spre ştachetă, întregul corp uşor înclinat spre ştachetă.
forța de bătaie (viteza ascensională), forța de inerție a elanului (viteza orizontală),
forța de desprindere
ZBORUL procedeul cu rostogolire ventrală
• Fază a săriturii are două componente principale:
• înălţarea
• accelerarea mişcărilor de rotaţie în jurul ştachetei
• Sunt două variante:
• rostogolirea este paralelă cu ştacheta.
53
• rostogolirea este oblică faţă de ştachetă.
Procedeul cu răsturnare dorsală SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME

• Calitatea unei sărituri eficiente depinde de următorii factori:
• calitatea bătăii;
• deplasarea succesivă a părţilor corpului în faza de înălţare pentru favorizarea

rotaţiilor necesare acestuia;
• execuţia optimă a trecerii corpului peste ştachetă (combinarea rotaţiilor reale cu

cele compensatorii).
ELANUL
• Viteza optimă, la săritorii buni, este în jur de:
• 8,4 m/sec. băieţi
• 8,1 m/sec. fete.
• Lungimea elanului este de 9-13 paşi, respectiv 15-20 m, din care 8-9 paşi elanul
propriu-zis, precedaţi, de regulă, de 4 paşi de mers.
Elanul propriu-zis se compune din două părţi distincte, respectiv:
• faza de accelerare – având 4 – 5 paşi; este rectiliniar sau arcuit, cu punct de plecare în
afara ştachetei cu 4 - 6 m. În cazul elanului arcuit, raza de curbură este de 15-20 m
• curba de impulsie cu 3 - 5 paşi. Are o rază de curbură de 5-10 m, este de 3 paşi la

săritorii mai lenţi şi de 5 paşi la cei mai rapizi, mărimea razei de curbură fiind direct
proporţională cu numărul paşilor, respectiv viteza deplasării.
• Începerea fazei de accelerare este marcată printr-un semn de control, care trebuie atins
cu piciorul de bătaie, atunci când paşii din faza de accelerare şi curba de impulsie
este impar.
• Alte aspecte de tehnică în timpul pregătirii bătăii:
• alergarea rămâne activă şi amplă, nu se coboară CGG;
• pe măsura îndreptării corpului, bazinul fuge în faţă;
• ultimii 3 – 4 paşi sunt egali ca lungime pentru menţinerea vitezei;
• Intrarea în “curba de impulsie” se recomandă să se facă fără semn de control.

54
• cea mai mare înclinare a corpului în plan frontal se remarcă la penultimul pas,
când scade şi nivelul CGG cu 10-12 cm;
• ultimul pas trebuie situat pe curbă, evitându-se pasul lateral.
BĂTAIA Procedeul cu răsturnare dorsală SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME

• Aşezarea piciorului pe sol se realizează cu corpul săritorului în extensie pe spate,
piciorul de bătaie aproape extins, unghiul de flexie a genunchiului fiind cuprins între
175° - 178°.
• Contactul se ia pe călcâi, cât mai repede pe toată talpa

• O dată cu trecerea piciorului pe toată talpa, are loc faza de amortizare, genunchiul
piciorului de bătaie se îndoaie până la valori cuprinse între 135° -
• Aşezarea piciorului se face de sus în jos şi dinainte spre înapoi.
• Piciorul de atac, îndoit din genunchi, se duce energic în sus şi spre interior,
depăşeşte orizontala şi este menţinut sus pe toată durata înălţării
• Lucrul braţelor începe pe ultimul pas, când braţul opus piciorului de bătaie, va
rămâne blocat înainte şi sus.
• Acţiunea genunchiului angrenează după sine şi şoldul de aceeaşi parte şi determină o
mişcare de rotaţie în axul longitudi-nal, rotaţie necesară pentru întoarcerea
săritorului cu spatele la ştachetă în timpul zborului.
• În finalul avântării, capul se întoarce în sens opus rotaţiei longitudinale şi împreună
cu braţul de aceeaşi parte, frânează continuarea acestei rotaţii mai mult decât e
necesar.

forța de bătaie (viteza ascensională), forța de inerție a elanului (viteza orizontală),
forța de desprindere
ZBORUL Procedeul cu răsturnare dorsală SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME
• În prima parte, faza de ascensiune şi apropierea de ştachetă, deplasarea săritorului se
face cât mai mult pe verticală
• În acest timp se termină rotaţia în jurul axului longitudinal, se accelerează rotaţia
către orizontală în jurul axului transversal (răsturnarea) şi se pregă-teşte intrarea
în poziţia de “punte,,
• Piciorul de atac se menţine sus, cu articulaţia genunchiului flexată la aproximativ 90°
• Piciorul de atac se menţine sus, cu articulaţia genunchiului flexată la aproximativ 90°.
• După depăşirea nivelului ştachetei cu capul şi umerii, corpul fiind aproape de ştachetă,
braţul din partea piciorului de atac, capul şi umerii basculează spre înapoi şi în jos,
ceea ce va favoriza urcarea bazinului
• Concomitent cu realizarea poziţiei orizontale se începe şi trecerea în poziţie arcuită
(poziţia de punte), punctul maxim de arcuire fiind la nivelul bazinului.
• După depăşirea nivelului ştachetei cu capul şi umerii, corpul fiind aproape de
ştachetă, braţul din partea piciorului de atac, capul şi umerii basculează spre înapoi şi
în jos, ceea ce va favoriza urcarea bazinului
55
• Concomitent cu realizarea poziţiei orizontale se începe şi trecerea în poziţie arcuită
(poziţia de punte), punctul maxim de arcuire fiind la nivelul bazinului.
• Poziţia de “punte” trebuie să asigure o trecere raţională, CGG nu va fi supraînălţat.
• După depăşirea nivelului ştachetei cu capul şi umerii, corpul fiind aproape de
ştachetă, braţul din partea piciorului de atac, capul şi umerii basculează spre înapoi şi
în jos, ceea ce va favoriza urcarea bazinului
• Urmează “eschiva”, respectiv trecerea picioarelor peste ştachetă.
ATERIZAREA Procedeul cu răst dors SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME
Se face pe spate, în zona regiunii toracale, pe fond de tonus muscular, mai ales la nivelul
articulaţiei coxo-femurale, care trebuie blocată
REGULAMENTUL CONCURSURILOR DE SĂRITURI ÎN ÎNĂLŢIME
• lungimea alergării de elan este nelimitată
• terenul de bătaie trebuie să fie orizontal
• stâlpii trebuie să fie rigizi şi fixaţi pe suport, iar înălţimea lor va depăşi cu cel puţin 10
cm înălţimea maximă la care poate fi ridicată ştacheta şi distanţa dintre stâlpi va fi de
cel puţin 4 m şi cel mult 4,04 m.
• ştacheta are secţiune circulară cu o lungime de 3,98-4,02 m şi o greutate de 2 kg iar

capetele ştachetei trebuie să prezinte o suprafaţă netedă şi plată.
• capetele de sprijin ale ştachetei ca şi suporţi, nu pot fi acoperite cu un material care să

mărească aderenţa între aceştia.
• zona de aterizare trebuie să aibă dimensiunile minimale de 3 / 5 m.
• concurentul trebuie să se desprindă de pe un singur picior.
• ordinea concurenţilor va fi trasă la sorţi
• un concurent va putea începe să sară la orice înălţime deasupra celei minime
• înălţimile succesive se stabilesc la şedinţele de organizare a concursului
• după 3 ratări succesive concurentul va fi eliminat, chiar şi atunci când aceste ratări s-
au produs la înălţimi succesive
• concurentul nu are voie să folosească semne ajutătoare pe elan
• probleme de arbitraj: înălţimile succesive sunt anunţate şi scrise în foaia de concurs
• săritură e ratată atunci când:
• concurentul doboară ştacheta de pe suporţi
56
• atinge solul, inclusiv zona de aterizare, dincolo de planul stâlpilor, fie între aceştia, fie
în afara lor, cu orice parte a corpului, fără să fi trecut în prealabil ştacheta
TRIPLUSALT
• Definiţie:
Probă derivată din săritura în lungime, având ca scop realizarea unei distanţe cât mai
mari, dar cu o tehnică mult mai complexă, mai dificilă şi mai puţin naturală.
• ELANUL
• Lungimea elanului este de 38-40 m – respectiv 19-20 paşi.
• Viteza elanului, măsurată pe ultimii paşi, atinge valori cuprinse între

10,0-10,5 m/sec.
• Elanul începe printr-o alergare accelerată.
• Pregătirea pentru bătaie este mai puţin marcată în comparaţie cu cea de la săritura
în lungime.
• Decisivi pentru pregătirea bătăii sunt ultimii 2-4 paşi, la care se remarcă o uşoară
modificare a ritmului, ca urmare a accelerării şi scurtării lor.
BĂTĂILE, ZBORURILE ŞI ATERIZĂRILE SUCCESIVE

• Conservarea vitezei orizontale pe parcursul desfăşurării bătăilor, zborurilor
şi mai ales a aterizărilor succesive este condiţionată de:
• o împărţire economicoasă a forţelor angajate;
• bătăi puternice şi rapide;
• zboruri relativ razante;
• frânări cât mai mici la aterizări;
• mişcări compensatorii, adecvate pentru păstrarea echilibrului în fazele de zbor.
În descrierea tehnicii triplusaltului întâlnim:

57
Pasul săltat
1. Pasul săltat
• Ca structură motrică pasul săltat este format din “doi paşi în aer”. De regulă, bătaia
pentru acest pas se efectuează pe piciorul “forte”, cu atât mai mult cu cât piciorul de
bătaie este solicitat de două ori consecutiv
• Bătaia trebuie să fie rapidă, piciorul de bătaie se aşează foarte repede pe
prag, printr-un contact rapid pe călcâi, după care piciorul trece pe toată talpa.
• Unghiul de contact – 65°-70°.
• Poziţia trunchiului este verticală.
• Unghiul dintre coapse în momentul aşezării piciorului de bătaie este mic
40°- 45°.
• Pe fondul deplasării spre înainte a corpului, piciorul de bătaie se extinde
rapid. Extinderea începe din articulaţia coxo - femurală şi continuă în articulaţiile
genunchiului şi gleznei, concomitent cu avântarea piciorului de atac şi a braţului opus.
Piciorul de atac îndoit sub un unghi de 40°-45°, este tras înainte şi în sus
2. Pasul sărit
• În prima parte a acestei faze, pe fondul deplasării spre înainte, piciorul de atac
continuă să fie tras înainte şi în sus, unghiul dintre coapsă şi gambă se deschide progresiv,
ajungând în finalul avântării la un unghi de 90°.
• În partea finală a bătăii, piciorul de impulsie se extinde energic şi complet din
toate articulaţiile.
• Unghiul de bătaie este de aproximativ 65°, iar unghiul de desprindere de 15°-
20°.
• Pierderea de viteză orizontală după această a doua bătaie variază în limitele
0,8-1,5 m/sec.
• În prima parte a zborului, coapsa piciorului de atac mai continuă să se ridice
puţin.
• Partea de mijloc a zborului se caracterizează prin menţinerea poziţiei de “pas
sărit” cu piciorul de bătaie în urmă, îndoit sub un unghi mai mare de 90°.
3. 3. Săritura în lungime
• La această ultimă bătaie, piciorul de impulsie se aşează pe toată talpa, aproape
extins din articulaţia genunchiului, unghiul de contact fiind de 65°.
• Corpul este în poziţie verticală.
• Bătaia este mai activă decât la paşii anteriori.
58
4. Ritmul triplusaltului decurge din raportul de lungime care se stabilesc între cei trei
paşi ai săriturii: PS, PS, Sl.
5. Există două tehnici:
• tehnica cu “boltă” (lung – scurt – intermediar) – 38% - 30% - 32%;
• tehnica “razantă” (lung – scurt – lung) – 35% - 30% - 35%.
REGULAMENTUL DE CONCURS LA TRIPLUSALT

Triplusaltul se desfăşoară pe un teren standardizat, compus din:
• o pistă de elan;
• pragul de bătaie;
• zona de aterizare.
Caracteristici standard ale terenului:
• Pista de elan are o lăţime de 1.22 m şi o lungime de minim 40 m;

înclinarea pistei în sensul alergării maxim – 1:1000, perpendicular pe sensul alergării
(lateral) – 1:100.
• Pragul de bătaie este amplasat la nivelul pistei de elan şi a zonei de
aterizare, la minimum 11 m de la marginea zonei de aterizare, iar de la prag la capătul
zonei de aterizare minim 21 m.
• Pragul propriu-zis are lungime de 1.21 – 1.22 m, o lăţime de 198 – 202
mm şi o grosime de 100 mm este din lemn şi vopsit în alb.
• Planşa de plastilină are o lungime de 1.21 – 1.23 m şi o lăţime de 98 – 102
mm. Suprafaţa planşei se ridică faţă de nivelul pragului sub un unghi de 30˚, până la o
înălţime maximă de 7 mm.
• Zona de aterizare are o lăţime de maxim 2.75 m.
• Reguli de concurs:
• Ordinea concurenţilor în concurs este trasă la sorţi.
• Când sunt mai mult de opt concurenţi, fiecare va avea dreptul la trei
încercări, iar primii opt la încă trei încercări.
• În caz de egalitate pentru locul al optulea, concurenţii aflaţi în această
situaţie, pentru departajare, vor avea dreptul la trei încercări suplimentare.
• Când sunt opt concurenţi sau mai puţini, fiecare va avea dreptul la şase
încercări.
• Săritura se va efectua în aşa fel încât concurentul să cadă mai întâi pe
piciorul cu care a făcut bătaia, apoi la a doua săritură, pe celălalt picior, de pe care face
a treia săritură.
Probleme de arbitraj
oSăritura reuşită se măsoară de la cea mai apropiată urmă lăsată în zona de aterizare, cu
orice parte a corpului sau membrelor, până la linia de bătaie sau prelungirea acestuia şi
perpendicular pe aceasta.
oSăritura este nereuşită dacă:
59
atinge terenul în cursul unei sărituri cu piciorul său “mort
 bate de o parte sau alta a pragului înaintea sau înapoia prelungirii liniei de bătaie;
 căzând atinge terenul în afara zonei de aterizare, într-un punct mai aproape de linia de
bătaie decât semnul cel mai apropiat făcut în zona de aterizare;
 după ce a sărit, merge înapoi în zona de aterizare.
RECORDURI ÎN CONCURSURILE DE TRIPLUSALT

feminin
MARK ATHLETE DATA

15.50 Inessa Kravets (UKR) 1995-08-10
15.34 Tatyana Lebedeva (RUS) 2004-07-04
15.32 Hrysopiyi Devetzi (GRE) 2004-08-21
15.30 Françoise Mbango 2004-08-23
Etone (CMR)
15.29 Yamilé Aldama (CUB) 2003-07-11
15.28 Yargelis Savigne (CUB) 2007-08-31
15.20 Šárka Kašpárková (CZE) 1997-08-04
15.20 Tereza Marinova (BUL) 2000-09-24
15.18 Iva Prandzheva (BUL) 1995-08-10
15.16 Rodica Mateescu (ROM) 1997-08-04
Masculin
MARK ATHLETE DATA

Jonathan
18.29 1995-08-07
Edwards (GBR)
18.09 Kenny Harrison (USA) 1996-07-27
17.97 Willie Banks (USA) 1985-06-16
17.92 Khristo Markov (BUL) 1987-08-31
17.92 James Beckford (JAM) 1995-05-20
17.90 Jadel Gregório (BRA) 2007-05-20
Vladimir
17.90 1990-06-20
Inozemtsev (UKR)
João Carlos de
17.89 1975-10-15
Oliveira (BRA)
17.87 Mike Conley (USA) 1987-06-26
SĂRITURA CU PRĂJINA
60
Definiţie:
Probă atletică complexă, în executarea săriturii intervine un sprijin auxiliar, prăjina,
având scopul de a mări amplitudinea zborului.
ELANUL
• Scop – transformarea vitezei orizontale, prin intermediul bătării şi acţiunii braţelor
pentru îndoirea prăjinii şi ridicarea sistemului săritor-prăjină pe verticală
• Prăjina (din fibre elastice) realizează transformarea energiei cinetice în energie

potenţială, datorită elasticităţii sale
• Particularităţile alergării pe elan sunt:
• Lungimea elanului 32-45 m
• Alergare suplă, elastică cu o viteză progresiv crescută
• Dobândirea spre final a unei viteze ridicate controlabilă pentru înfigere, bătaie şi
trecerea în atârnare-pendulare pe prăjină
• Prăjina se apucă la o distanţă între mâini care variază în limite destul de mari
80 – 100 cm
• O mână apucă prăjina de jos în sus, cu palma îndreptată în sus, iar cealaltă apucă
prăjina de sus în jos, cu palma îndreptată în jos.
• Cu această priză, prăjina este ridicată la nivelul şoldului, cu vârful orientat în sus.
Scopul elanului este dublu:
• realizarea vitezei maxime controlabile;
• reducerea la minimum a pierderii de viteză orizontală la înfigerea prăjinii în cutia
de sprijin.
• În general, cam 2/3 din lungimea totală a elanului se consumă pentru acumularea
vitezei, iar restul de 1/3 pentru menţinerea vitezei, pregătirea înfigerii şi a bătăii.
• Pe ultimii paşi ai elanului, alergarea devine mai relaxată, săritorul pregătindu-se
pentru înfigerea prăjinii şi executarea bătăii.
• Pe ultimii 6 paşi săritorii de top au o viteză de 9,4 – 9.8 m/sec.
• Ritmul paşilor de bătaie care pun săritorul în poziţia favorabilă pentru această fază,
păstrează structura lung – scurt
Înfigerea prăjinii în cutia de sprijin
• are loc pe ultimii doi paşi ai elanului şi prezintă o foarte mare importanţă pentru reuşita
săriturii.
• Declanşarea înfigerii se face odată cu pendularea spre înainte a coapsei piciorului
oscilant, prin retragerea umărului de partea piciorului oscilant (de atac)
• Ridicarea prăjinii în sus şi înainte trebuie să se facă printr-o mişcare rapidă, înaintarea
prăjinii făcându-se în direcţia ştachetei.
• Înfigerea prăjinii în cutie se apreciază că este corectă dacă au loc concomitent:
• contactul piciorului de impulsie cu locul de bătaie
• atingerea fundului cutiei cu vârful prăjinii
• ducerea celuilalt capăt al prăjinii sus, deasupra capului.
BĂTAIA saritura cu prajina

61
• Bătaia are ca scop valorificarea vitezei orizontale şi imprimarea CGG al corpului, a
traiectoriei ascendente sub un unghi de desprindere de 17˚ - 20˚.
• Piciorul de bătaie se aşează pe toată talpa, întins şi relativ apropiat de verticală.
Trecerea peste punctul de sprijin se face repede, bazinul şi pieptul se propulsează
înainte.
• Locul de bătaie se află pe perpendiculara coborâtă din punctul de apucare a prăjinii
cu mâna de sus sau cu 15 – 25 cm înapoia acestei perpendiculare.
• Declanşarea îndoirii, se face prin împingere-tracţiune, la sfârşitul desprinderii
săritorul apasă perpendicular pe prăjină.
ZBORUL
• Fază a săriturii care este compusă din:

• Faza cu sprijin a săriturii
1. Desprinderea şi trecerea în atârnat (pendulul lung)
2. Răsturnarea – gruparea (pendulul scurt) şi avântarea picioarelor pe
verticală
3. Tracţiunea, întoarcerea şi împingerea succesivă din braţe
• Faza fără sprijin – trecerea peste ştachetă
• Faza cu sprijin a săriturii
• Pe parcursul acestei faze se urmăreşte:
• propulsarea înainte, prin balans, a sistemului “săritor – prăjină”;
• continuarea acţiunii asupra prăjinii, pentru amplificarea îndoirii;
• proiectarea la o înălţime cât mai mare a CGG, prin valorificarea maximă a
efectului de destindere a prăjinii.
1.Desprinderea şi trecerea în atârnat (pendulul lung)
• Întrerupând contactul cu solul, săritorul rămâne atârnat de prăjină. La terminarea

desprinderii, unghiul prăjinii cu solul este în jur de 30˚, unghiul de bătaie 70˚ - 73˚,
iar unghiul de desprindere 17˚ - 20
2.Răsturnarea – gruparea (pendulul scurt) şi avântarea picioarelor pe verticală

• Începe odată cu terminarea înaintării pieptului şi se realizează printr-un efort al
musculaturii scapulare, care are ca efect pendularea întregului corp în sus, spre
prăjină.
Finalul ghemuirii se caracterizează prin următoarele poziţii:
• picioarele, cu flexia maximă la nivelul articulaţiei şoldului şi genunchilor, sunt

ridicate suficient pentru a permite urcarea bazinului la nivelul umerilor sau chiar mai
sus;
62
• capul în prelungirea trunchiului, iar umerii la orizontală şi sub proiecţia prizei
superioare, realizată cu braţul drept întins;
• braţele, fără să fie active, sunt încordate.
3. Tracţiunea, întoarcerea şi împingerea succesivă din braţe
• Este faza prin care se continuă deplasarea ascendentă a CGG a săritorului. Tracţiunea
şi întoarcerea reprezintă un singur efort, fără pauză şi trebuie să coincidă cu ultima parte a
destinderii prăjinii.
• 3. Tracţiunea, întoarcerea şi împingerea succesivă din braţe
• În timpul tracţiunii, săritorul execută o mişcare de întoarcere spre stânga (mişcare de
răsucire).
ZBORUL –săritura cu prajina
• Faza fără sprijin - trecerea peste ştachetă

• se caracterizează prin eforturile săritorului pentru valorificarea impulsului realizat şi
constă în trecerea succesivă a părţilor corpului peste ştachetă.
• Procedeul cel mai eficient de trecere a ştachetei poartă denumirea de “înălţarea în
zbor”
• Se menţin în prima parte picioarele în sus şi apropiate, apoi basculează picioarele
peste ştachetă şi în jos, când coapsele au depăşit ştacheta.
• Corpul adoptă o poziţie cu spatele rotunjit, braţul drept întins, iar cel stâng îndoit şi cu
cotul orientat în afară.
ATERIZAREA
63
• În condiţiile instalaţiilor moderne, a suprafeţelor mari şi supraînălţate,
aterizarea nu ridică probleme speciale.
• O aterizarea reuşită are loc pe spate, dar se întâlnesc şi alte poziţii, destul de
diferite.
REGULAMENTUL LA SĂRITURA CU PRĂJINA
Pista de elan
• lungimea minimă 40 m;
• lăţimea pistei cel puţin 1,22 m.
• Bătaia pentru săritura cu prăjina se face pornind de la o cutie de sprijin a
prăjinii, confecţionată dintr-un material rigid adecvat, numită ladă de bătaie şi
care se află la nivelul pistei.
Zona de aterizare are dimensiuni de 5 x 5 m.
• Materiale şi instalaţii:
• stâlpii să fie rigizi;
• distanţa dinte stâlpi să fie de cel puţin 4,30 m şi cel mult 4,37 m;
• ştacheta are o lungime între 4,48 şi 4,52 m;
• greutatea maximă a ştachetei – 2,5 kg;
• suporţi ştachetei, vor avea o grosime uniformă, pe toată lungimea lor ce nu
va depăşi 13 mm şi nu vor depăşi cu mai mult de 75 mm planul stâlpilor
pentru susţinerea ştachetei;
• celelalte reglementări sunt aceleaşi ca la săritura în înălţime.
• Reguli de concurs cele de la săritura în înălţime, la care se adaugă:
• un concurent poate să ceară deplasarea stâlpilor în orice direcţie, dar nu mai
mult de 0.60 m prelungirea marginii interioare a părţii superioare a lăzii;
• concurenţii vor putea folosi prăjina lor proprie;
• suprafaţa prăjinii trebuie să fie netedă. Ea poate fi bandajată cu maximum
două straturi de leucoplast de grosime uniformă;
• pentru a obţine o priză mai bună, concurenţii sunt autorizaţi a folosi o
substanţă adezivă, pe mâini sau prăjină.
• Probleme de arbitraj - la problemele prezentate pentru săritura în înălţime,
mai adăugăm:
• un concurent se consideră că a ratat dacă:
• doboară ştacheta de pe suporţi;
• părăseşte solul pentru a face o săritură şi nu trece ştacheta;
• după ce s-a înălţat, pune mâna de jos deasupra mâinii de sus sau deplasează mâna de sus
spre partea de sus a prăjinii;
64
• înainte de a efectua bătaia atinge cu orice parte a corpului sau prăjina solul, cuprinzând
zona de aterizare dincolo de planul vertical al părţii superioare a peretelui opritor al
lăzii.
BAZELE TEHNICII PROBELOR DE ARUNCĂRI
• ARUNCĂRILE ATLETICE sunt probe în care un obiect, având forme şi

dimensiuni determinate, este proiectat în aer cât mai departe posibil.
• Atletul aplică forţa sa asupra obiectului în trei feluri, determinând următoarele
tipuri de aruncare:
• aruncare tip împingere (aruncarea greutăţii) – forţa atletului este aplicată
obiectului sub forma unei presiuni dinapoi înainte şi de jos în sus
• aruncare tip azvârlire (aruncarea suliţei şi a mingii de oină) – forţa atletului este
aplicată obiectului sub forma unei tracţiuni rectiliniare dinapoi înainte, lucru ce
determină ca braţul prin care se exercită tracţiunea să se afle înaintea obiectului
până în momentul eliberării; tracţiunea se exercită pe deasupra umărului.
• aruncare tip lansare (aruncarea discului şi a ciocanului) – forţa atletului este
aplicată obiectului tot sub forma unei tracţiuni dinapoi înainte, dar pe o traiectorie
curbilinie, fapt ce determină ca braţul aruncătorului, întins lateral, să se afle
înaintea obiectului, până în momentul eliberării.
Traiectoria descrisă de obiect în timpul zborului este asemănătoare unei parabole.
• Lungimea unei aruncări se exprimă prin formula

• Vo² = viteza iniţială a obiectului 2
Vo ⋅sin2α
•  = unghiul de lansare L=
g
• g = acceleraţia gravitaţiei
• Factorii care determină lungimea unei aruncări:
• viteza iniţială;
• unghiul de lansare;
• înălţimea de eliberare;
• rezistenţa aerului.
1. Viteza iniţială este cel mai important dintre factori care determină lungimea unei aruncări.
Viteza iniţială de proiecţie a obiectului depinde de următorii factori:
• numărul forţelor puse în acţiune în timpul mişcării;

• compunerea forţelor;
• lungimea parcursului pe care forţele îşi exercită acţiunea lor;
• intensitatea forţelor.
• Compunerea forţelor (coordonarea lor), trebuie să se efectueze într-o anumită ordine
(tehnica fiecărei probe indică această ordine).
• Un obiect primeşte o viteză cu atât mai ridicată, cu cât forţa care îl mişcă acţionează
asupra lui timp mai îndelungat; viteza obiectului creşte proporţional cu intensitatea
forţei.
65
2. Unghiul de lansare este, teoretic, unghiul cel mai favorabil pentru atingerea unei
distanţe cât mai lungi de aruncare este cel de 45°.
• În condiţii normale de concurs, aerul prin rezistenţa pe care o opune obiectul în zbor,
modifică traiectoria acestuia, îndeosebi când obiectul prezintă anumite calităţi
aerodinamice (disc, suliţă
• Din această cauză, precum şi datorită particularităţilor anatomo-funcţionale ale
omului, aruncările se efectuează sub unghiuri ceva mai mici de 45°.
3. Înălţimea de eliberare – obiectul trebuie să părăsească mâna aruncătorului la o

înălţime de sol cât mai mare.
• Când toţi ceilalţi factori care determină lungimea aruncării sunt egali, obiectul va avea
un zbor mai lung sau mai scurt, proporţional cu înălţimea de eliberare mai mare sau
mai mică.
• Unghiul al cărui vârf se află în punctul de cădere al obiectului, având o latură
orizontală dusă pe sol şi cealaltă latură dusă prin punctul de lansare, se numeşte
“unghi de teren”.
• Prin calcul se demonstrează că distanţa cea mai lungă de lansare (teoretic) este
realizată atunci când unghiul de lansare şi jumătate din unghiul de teren ne dau
împreună 45°.
• La aruncarea discului, ciocanului şi suliţei, unghiul de teren este mic, iar la
aruncarea greutăţii unghiul de teren este mai mare
• 4. Rezistenţa aerului – în timpul zborului, obiectul aruncat întâmpină o rezistenţă din
partea aerului pe care trebuie să-l străbată.
• Acţiunea rezistenţei se exercită asupra secţiunii dominante a obiectului (prin secţiune
dominantă se înţelege suprafaţa care rezultă din proiecţia obiectului pe un plan
perpendicular pe tangenta traiectoriei zborului
• Rezistenţa opusă de aer este direct proporţională cu mărimea suprafeţei secţiunii
dominante. Obiectele de aruncare pot opune aerului diferite secţiuni dominante (discul
opune cea mai mică secţiune).
• Rezistenţa aerului creşte proporţional cu pătratul vitezei de zbor.
• Aruncările atletice cuprind două faze principale:
• elanul;
• efortul final.
• 1. Elanul – este faza care cuprinde ansamblul de acţiuni motrice rezultate din
deplasarea aruncătorului dintr-un anumit loc, spre direcţia de aruncare a obiectului.
• Scopul mişcărilor care alcătuiesc elanul este dublu:
• de a asigura o viteză oarecare obiectului ce urmează a fi aruncat;
• De a asigura ajungerea aruncătorului într-o poziţie favorabilă, în vederea
efectuării cu eficacitate maximă a efortului final de aruncare.
66
• Se disting elanuri:
• elanuri sub formă de săltare (la aruncările tip împingere);
• elanuri sub formă de piruetă (la aruncările de tip lansare şi timp împingere);
• elanuri sub formă de alergare (la aruncările de tip azvârlire).
• 2. Efortul final - obiectivul principal constă din compunerea vitezei, dobândită de
obiect în faza elanului, cu o nouă viteză pe care i-o va imprima atletul în efortul final
al aruncării.
• Efortul final cuprinde trei forme principale de mişcare:
• de ridicare (în care masa corpului şi a obiectului trec din poziţia joasă în poziţie
înaltă);
• de translaţie (în care masa corpului şi a obiectului se deplasează de pe piciorul drept
pe cel stâng);
TEHNICA ŞI METODICA PREDĂRII TEHNICII ARUNCĂRII

GREUTĂŢII de rotaţie (în care axa bazinului şi axa umerilor se rotesc de la
dreapta la stânga).
• Tehnica aruncării greutăţii - procedeul cu săltare (elan liniar)

• Tehnica aruncării greutăţii- procedeul cu piruetă (elan circular)
TEHNICA ŞI METODICA PREDĂRII TEHNICII ARUNCĂRII GREUTĂŢII

- procedeul cu săltare
• Obiectivul principal este de a asigura în ansamblul obiectului de aruncare o viteză cât

mai mare sub un unghi de 45°.
• analizăm tehnica aruncării greutăţii în funcţie de următoarele faze succesive:
• priza (ţinerea greutăţii)
• poziţia de plecare în elan
• elanul
• faza finală a aruncării (efortul final)
1) Priza - greutatea este aşezată în mână în aşa fel ca ea să se sprijine pe extremitatea distală
a metacarpienelor (pe rădăcina degetelor).
• Presiunea verticală a greutăţii se exercită în principal pe degetul mijlociu, arătător şi

inelar. Degetele marginale sprijină din lateral greutatea şi sunt depărtate între ele
neforţat.
67
• Greutatea este dusă cu mâna într-o uşoară flexie dorsală din articulaţia pumnului,
lateral pe gâtul pentru a sprijini greutatea în scobitura supracla-viculară şi pe umăr.
• Cotul îndoit se află mai jos de nivelul umărului, în planul lateral
• Braţul aruncător formează cu solul un unghi de 45°.
2) Poziţia de plecare - aruncătorul ocupă poziţia de elan cu spatele spre direcţia de aruncare
la marginea posterioară a cercului, în interiorul acestuia.
• Talpa piciorului de pe partea braţului de aruncare se fixează pe diametrul cercului iar

călcâiul spre direcţia de aruncare.
• Piciorul într-o uşoară flexie din articulaţia genunchiului şi suportă aproape în
exclusivitate greutatea corpului.
• Trunchiul este în prima parte drept şi relaxat.
• Celălalt picior se află în urmă la circa o lungime de talpă şi se sprijină pe sol, lejer, pe
pingea
3) Elanul - constă dintr-o săltare razantă executată pe piciorul drept din partea de dinapoi
spre mijlocul cercului de aruncare. Aruncătorul este tot cu spatele. Se disting trei faze:
• faza de grupare
• faza de impulsie
• faza de săltare
faza de grupare
• se face o grupare a trunchiului pe piciorul flexat concomitent cu legănarea

piciorului celălalt spre înapoi-sus, cu scopul de a pune în tensiune musculatura în
vederea săltării care va urma.
• Apoi piciorul de partea braţului de aruncare se îndoaie lent până când coapsa
cu gamba formează un unghi de aproximativ de 90°.
• Bustul aruncătorului se apleacă până la orizontală.
• Privirea este oblică spre în jos la 1 m şi jumătate.
• Piciorul opus flexat din genunchi de maniera piciorului celălalt, linia umerilor şi
a bazinului paralele cu solul
68
• faza de impulsie
• începe în momentul în care greutatea (bila) atinge punctul minim faţă de sol şi se
încheie când piciorul de partea braţului de aruncare se desprinde de pe sol.
• se urmăreşte o mişcare rectiliniară a sistemului aruncător-greutate.
• trebuie să fie rapidă şi energică.
• Printr-o împingere energică a piciorului în sol, se formează o undă care trece prin
glezne, genunchi, şold, până la centrul general de greutate al corpului, scoţând centrul
general de greutate în afara suprafeţei de sprijin.
• Întregul sistem aruncător-greutate, se deplasează printr-o mişcare accelerată înspre
centrul cercului
• Piciorul opus execută în acelaşi timp o avântare spre înapoi şi îl trimite spre pragul de
aruncare în sus.
• Axa umerilor, privirea, corpul rămân orientate tot spre înapoi.
• Bustul se ridică progresiv.
• Traiectoria bilei descrie un unghi ascendent de 20-30
• Lungimea traiectorie bilei poate fi între 0,60-0,90 m iar viteza de deplasare a greutăţii
între 2,6-2,8 m/s şi durează 0,20-0,35 s..
• faza saltatorie
• începe din momentul în care aruncătorul pierde contactul cu solul şi se termină odată
cu reluarea contactului pe acelaşi picior şi trebuie să aibă o durată scurtă.
4) Faza finală - cea mai importantă şi începe din momentul în care piciorul reia contactul
cu solul (după săltare) şi se termină odată cu eliberarea obiectului din mâna aruncătorului.
Este foarte complexă, existând o ridicare, o rotaţie şi o înaintare

Sprijinul este unilateral şi bilateral, puncte de contact cu solul ce se iau prin
intermediul pingelelor.
Sprijinul unilateral, ce se ia prin intermediul pingelei iar talpa piciorului formează un
unghi de 120°.
Genunchiul drept formează un unghi de 90° între gambă şi coapsă
Axa şoldului este întoarsă pe direcţia de aruncare.
Axa umerilor este perpendiculară pe direcţia aruncării.
Bustul este înclinat pe coapsa piciorului de partea braţului de aruncare iar capul şi
privirea oblic înapoi.
Sprijinul bilateral - reluarea sprijinului dublu, piciorul opus este uşor flexat din
genunchi, aterizează cu latura exterioară, aproape lipită de prag.
69
Piciorul de partea braţului de aruncare continuă întinderea din articulaţiile gleznei,
genunchiului şi şoldului, împreună cu rotarea spre linia mediană a corpului prin
presiunea pe sol.
Bustul se îndreaptă şi se ridică printr-o rotaţie a părţii braţului de aruncare.
Umărul şi braţul opus, îndoite din cot se deschid spre înainte.
Când greutatea corpului se află transferată egal pe ambele picioare, axele umerilor şi
bazinului ajung să fie orientate pe direcţia aruncării şi devin paralele între ele.
Şoldul de partea braţului de aruncare se ridică concomitent cu ridicarea umărului de
aceeaşi parte şi se întinde energic braţul aruncător.
Faza finală constă dintr-o extensie completă.
• Trebuie cunoscut mecanismul de împingere şi să fim foarte atenţi la formaţiile de

lucru.
• Se lucrează pe o linie sau pe două linii, cu distanţă mare şi numai la comandă.
• Obişnuirea cu obiectul
• plimbăm bila dintr-o mână în alta
• împingem uşor bila în sus şi o lăsăm să cadă, apoi o prindem
• înfigeri în pământ la 1 m şi jumătate
Învăţarea efortului final --procedeul de săltare
• cu faţa la direcţia de aruncare, greutatea aşezată corect aruncări

• intrare la 45° spre braţul aruncător şi începe rotaţia trunchiului şi ridicarea,
distanţa dintre picioare cel puţin la lăţimea umerilor
• acelaşi exerciţiu cu intrări de la 90° şi se măreşte baza de susţinere întoarceri de
la 180°, cu spatele la direcţia de aruncare, fără elan
• elanul nu se învaţă în cercul de aruncare
• sprijin pe piciorul drept, grupare, întinderea şi gruparea piciorului stâng lângă
dreptul
70
• cu spatele la direcţia de aruncare, fără obiect, se vor simula executarea de
aruncări, apoi cu obiectul
• se trece la săltări succesive
• apoi se leagă săltarea cu efortul final, la început fără obiect
• putem trage o linie şi să ne controlăm poziţia picioarelor.
• la cercul de aruncare vom executa fără elan
• dacă eliberează bila în jos punem o ştachetă
• la elan aterizarea trebuie să fie simultană
• dacă nu se blochează partea stângă, eliberarea se face mult în stânga
• greutatea are la bărbaţi 7,257 kg iar la femei 4,00 kg
• cercul are un diametru de 2,135 m, opritorul are lungimea de 1,21-1,23 m şi
lăţimea 10 cm, la jumătatea diametrului cercul are două linii de 50 cm, este dintr-un
material foarte dur şi este cuprins de un cerc de metal
• deschiderea sectorului este de 40°
• performanţa se citeşte de la marginea internă a pragului şi ultima urmă lăsată de
bilă
• greutatea trebuie să fie aruncată cu o mână din apropierea bărbiei
• ordinea în care se aruncă se trage la sorţi
• orice concurent are dreptul la trei încercări, iar dacă sunt mai puţini de 8
concurenţi au dreptul la 6 aruncări
• în caz de egalitate se ia după a doua aruncare ca valoare
• zona de recepţie reprezintă zona unde a căzut obiectul.
TEHNICA ŞI METODICA PREDĂRII TEHNICII ARUNCĂRII GREUTĂŢII

- procedeul cu piruetă
• Analizăm tehnica după fazele succesive:
o priza (ţinerea greutăţii);

o mişcările pregătitoare pentru elan:
 aruncătorul ocupă poziţia de plecare;
 punerea greutăţii în mişcare;
o pirueta (elanul)
 intrarea în piruetă;
 sprijinul unilateral;
 faza fără sprijin;
71
o faza finală a aruncării
a) Priza
• Ca la procedeul anterior
b) Mişcările pregătitoare pentru elan
• Aruncătorul ocupă poziţia de plecare în piruetă, la marginea posterioară a cercului, în

interiorul acestuia, cu spatele înspre direcţia de aruncare. Atletul se află în sprijin
bilateral, cu tălpile picioarelor paralele, depărtate ceva mai mult decât lăţimea umerilor.
• Greutatea se pune în mişcare printr-o întoarcere a umerilor înspre dreapta, faţă de axa
bazinului cu aproximativ 90° concomitent cu aplecarea bustului pe coasta piciorului
drept.
c) Pirueta
• Intrarea în piruetă – se realizează printr-o pivotare, executată de la dreapta spre stânga, pe

pingeaua piciorului stâng, concomitent cu “împingerea” greutăţii corpului de pe piciorul
drept pe piciorul stâng
• angajarea în rotare a întregului sistem aruncător - greutate.
• Sprijinul unilateral (pivotarea pe piciorul stâng) începe prin ridicarea energică a piciorului
drept de pe sol, flexat din genunchi şi angajarea lui într-o mişcare în jurul piciorului
stâng.
• Faza fără sprijin – este de scurtă durată. După desprinderea piciorului stâng de pe sol,
acesta ajunge prin încrucişare celălalt picior, îl depăşeşte
• datorită mişcărilor rapide ale picioarelor, trenul inferior trece înaintea trenului superior.
Prin urmare, creşte viteza de înaintare – rotare a bazinului şi picioarelor, în raport cu
aceea a umerilor şi a trunchiului.
d) Faza finală a aruncării
• Faza finală a aruncării sau efortul final reprezintă partea cea mai importantă din ansamblul
tehnicii.
• Faza finală începe din momentul în care piciorul drept reia contactul cu solul (după
piruetă) şi se termină o dată cu eliberarea obiectului din mâna aruncătorului.
• Sarcina principală a atletului în această fază este de a bloca mişcarea orizontală,
dobândită în elan de sistemul aruncător de greutate, transformând-o într-o mişcare
complicată de ridicare – rotare – înaintare înspre direcţia aruncării
• Privind sprijinul pe sol în această fază, atletul parcurge două situaţii:
• de sprijin unilateral, pe piciorul drept;
• de sprijin bilateral.
• Aruncarea greutăţii cu piruetă, în raport cu cea clasică, creează în practică următoarele
dificultăţi mai importante:
• piciorul stâng întârzie aşezarea sa pe sol din cauza tendinţei de a continua mişcarea
rotativă imprimată pe parcursul piruetei;
72
• bustul din cauza aceleiaşi mişcări de rotaţie din piruetă, începe prematur acţiunea
efortului final;
• bustul, în faza premergătoare efortului final, are o flexiune mai redusă pe coapsa
piciorului drept.
TEHNICA ŞI METODICA PREDĂRII TEHNICII ARUNCĂRII

GREUTĂŢII
PROCEDEUL CU PIRUETĂ
• Analizăm tehnica după fazele succesive:

• priza (ţinerea greutăţii);
• mişcările pregătitoare pentru elan:
• aruncătorul ocupă poziţia de plecare;
• punerea greutăţii în mişcare;
• pirueta (elanul)
• intrarea în piruetă;
• sprijinul unilateral;
• faza fără sprijin;
• faza finală a aruncării
• a) Priza
• Ca la procedeul anterior
• b) Mişcările pregătitoare pentru elan
• Aruncătorul ocupă poziţia de plecare în piruetă, la marginea posterioară a cercului,
în interiorul acestuia, cu spatele înspre direcţia de aruncare. Atletul se află în sprijin
bilateral, cu tălpile picioarelor paralele, depărtate ceva mai mult decât lăţimea
umerilor.
• Greutatea se pune în mişcare printr-o întoarcere a umerilor înspre dreapta, faţă de
axa bazinului cu aproximativ 90° concomitent cu aplecarea bustului pe coasta
piciorului drept.
• c) Pirueta
• Intrarea în piruetă – se realizează printr-o pivotare, executată de la dreapta spre
stânga, pe pingeaua piciorului stâng, concomitent cu “împingerea” greutăţii corpului
de pe piciorul drept pe piciorul stâng
• angajarea în rotare a întregului sistem aruncător - greutate.
73
• Sprijinul unilateral (pivotarea pe piciorul stâng) începe prin ridicarea energică a
piciorului drept de pe sol, flexat din genunchi şi angajarea lui într-o mişcare în jurul
piciorului stâng.
• Faza fără sprijin – este de scurtă durată. După desprinderea piciorului stâng de pe
sol, acesta ajunge prin încrucişare celălalt picior, îl depăşeşte
• datorită mişcărilor rapide ale picioarelor, trenul inferior trece înaintea trenului
superior. Prin urmare, creşte viteza de înaintare – rotare a bazinului şi picioarelor, în
raport cu aceea a umerilor şi a trunchiului.
• d) Faza finală a aruncării
• Faza finală a aruncării sau efortul final reprezintă partea cea mai importantă din
ansamblul tehnicii.
• Faza finală începe din momentul în care piciorul drept reia contactul cu solul (după
piruetă) şi se termină o dată cu eliberarea obiectului din mâna aruncătorului.
• Sarcina principală a atletului în această fază este de a bloca mişcarea orizontală,
dobândită în elan de sistemul aruncător de greutate, transformând-o într-o mişcare
complicată de ridicare – rotare – înaintare înspre direcţia aruncării.
• Privind sprijinul pe sol în această fază, atletul parcurge două situaţii:
• de sprijin unilateral, pe piciorul drept;
• de sprijin bilateral.
• Aruncarea greutăţii cu piruetă, în raport cu cea clasică, creează în practică
următoarele dificultăţi mai importante:
• piciorul stâng întârzie aşezarea sa pe sol din cauza tendinţei de a continua mişcarea
rotativă imprimată pe parcursul piruetei;
• bustul din cauza aceleiaşi mişcări de rotaţie din piruetă, începe prematur acţiunea
efortului final;
• bustul, în faza premergătoare efortului final, are o flexiune mai redusă pe coapsa
piciorului drept.
TEHNICA ȘI METODICA PREDĂRII ARUNCĂRII MINGII DE OINĂ
• Aruncare de tip azvârlire.

• Priza este cu degetele uşor depărtate între ele, mingea se ţine în podul palmei.
• Din punct de vedere al fazelor avem:
• elanul
• efortul final
Elanul - are formă liniară.
74
• Prima parte fiind o alergare accelerată, cu purtarea obiectului deasupra umărului de
aruncare. Braţul de aruncare este îndoit din cot.
• Partea a doua a elanului este specifică pregătirii efortului final şi începe de la un semn
foarte bine definit. Ea este formată din 4-6 paşi de alergare specifici. La semnul de control
se ajunge cu piciorul stâng.
•
• Pe primii doi paşi la nivelul membrelor inferioare, alergarea se continuă normal pe

direcţia de aruncare. Trunchiul se răsuceşte spre partea braţului de aruncare în aşa fel
încât braţul cu obiectul se întinde din toate articulaţiile şi rămâne în continuarea axei
umerilor, iar mâna stângă este uşor îndoită din cot şi relaxată, cu umărul stâng pe
direcţia de aruncare.
• Al treilea pas din elan este cel mai lung şi are loc un pas încrucişat: coapsa dreaptă
încalecă coapsa stângă iar pingeaua piciorului drept se duce pe direcţia de aruncare.
Braţul aruncător rămâne cu mult înapoia piciorului. În această poziţie, centrul de
greutate al corpului este cel mai coborât din tot elanul
• În ultimul pas de elan, există sprijin unilateral şi bilateral, se face o blocare a părţii
stângi a corpului şi are loc efortul final, tragerea braţului de aruncare pe deasupra
umărului. Mingea se eliberează la un unghi de 38°- 40° iar degetele sunt ultimele care
părăsesc mingea
• Efortul final - dinspre înapoi spre înainte, pe deasupra umărului braţului aruncător
(azvârlire). Braţul de aruncare se află înaintea obiectului. Sunt mişcări de translaţie
dinspre înapoi spre înainte. Rotaţie a axelor bazin, umeri şi ridicare.
Metodica predării tehnicii aruncării mingii de oină
• aruncări fără elan, cu faţa la direcţia de aruncare, cu braţul întins

• la început se aruncă la ţintă
• se realizează o întoarcere de 45° spre braţul aruncător
• se întinde braţul de aruncare
• după aceea 90° şi 180°
• se efectuează apoi aruncări fără elan prin azvârlire pe deasupra umărului
75
• apoi va arunca cu 2 paşi de elan, apoi cu 3 paşi de elan, apoi cu 4 paşi.
• se va executa totul întâi din mers apoi din alergare
TEHNICA ȘI METODICA PREDĂRII ARUNCĂRII SULIŢEI
• Aruncare tip “azvârlire” - forţa atletului se aplică obiectului sub forma unei tracţiuni
dinapoi înainte, prin intermediul braţului aruncător, pe deasupra umărului.
• Tehnica aruncării este condiţionată de o serie de factori:
• forma suliţei, poziţia centrului ei de greutate, greutatea relativ redusă, unele
prevederi ale regulamentului de concurs.
• Explicarea tehnicii aruncării suliţei o vom face în funcţie de următoarele faze
succesive:
• Priza suliţei şi poziţia de plecare în elan.
• Elanul.
• Faza finală a aruncătorului (efortul final).
• Priza suliţei
• Mâna aruncătoare cuprinde manşonul în aşa fel ca suliţa să stea longitudinal în
palmă, ca într-un jgheab, degetul mare şi cele două falange distale ale degetului mijlociu
cuprind, prin învăluire, partea dinapoi a manşonului. Degetele inelar şi cel mic cuprind,
tot prin învăluire, manşonul suliţei înspre mijloc. Degetul arătător, uşor flexat, este
plasat sub corpul suliţei, oblic înapoi, înspre coada suliţei.
• Poziţia de plecare în elan
• atletul se aşează cu piciorul stâng puţin înaintea piciorului drept;
• suliţa este ţinută deasupra umărului drept, într-o poziţie orizontală, cu vârful orientat
spre direcţia aruncării şi linia mediană a corpului;
• braţul aruncător relaxat este flexat, cu cotul îndreptat înainte şi cu pumnul la nivelul
frunţii, înaintea bustului.
• Elanul
• o alergare accelerată, executată în linie dreaptă, din partea dinapoi a pistei, până în
apropiere de arcul de cerc (pragul) de la care se aruncă.
• Elanul se compune din două părţi cu structură diferite:
• partea preliminară sau ciclică;
• partea paşilor de aruncare sau aciclică
A. Partea preliminară a elanului
• constă dintr-o alergare accelerată de 10-14 paşi, la sfârşitul căreia atletul trebuie să
atingă viteza sa optimă de deplasare, cuprinsă între 6 – 8 m/sec.
76
B. Partea care cuprinde paşii de aruncare
• ultima parte a elanului este mult mai complicată decât prima.

• în această fază a elanului, atletul trebuie să realizeze următoarele sarcini mai
importante:
• să întoarcă axa umerilor spre dreapta cu aproximativ 90°;
• să plaseze braţul cu suliţa înapoia trunchiului, în prelungirea axei umerilor (pe primii 2
paşi);
• plecarea în elan se face dintr-un anumit loc, stabilit şi marcat pe pistă.
• să asigure plasarea trenului inferior înaintea bustului şi umerilor;
• să coboare centrul general de greutate la un nivel neobişnuit în alergare, menţinând
viteza de deplasare aproape de valoarea dobândită în faza preliminară a elanului.
Procedeul cu 4 paşi de aruncare.
• Primul pas, din seria celor 4, executat de pe piciorul stâng pe piciorul drept, diferă ca
lungime de paşi precedenţi. El este mai lung şi măsoară 6,5 – 7 lungimi de talpă. Este
Procedeul cu 4 paşi de aruncare.
• Al treilea pas sau pasul încrucişat, penultimul din seria paşilor de aruncare, reprezintă
cheia de boltă a întregului sistem de mişcări care compun elanul.
• Se numeşte pas încrucişat, deoarece coapsa piciorului drept, printr-o mişcare de
avântare spre înainte – sus, depăşeşte coapsa piciorului stâng, formându-se un fel de
cruce între ele.
• cel mai lung pas din tot elanul. Pe acest pas începe acţiunea de ducere a suliţei înapoi.
• La terminarea pasului încrucişat, atletul realizează cea mai mare “depăşire” a suliţei,
trunchiul atletului este înclinat spre înapoi.
• Unghiul format de suliţă cu planul orizontal este de 28 - 30°.
• Al patrulea pas sau pasul final de aruncare diferă de toţi ceilalţi paşi printr-un
element fundamental de structură - lipsa fazei de zbor.
• În literatura de specialitate se mai numeşte pas de blocare, deoarece piciorul stâng în
contactul său cu solul, opreşte brusc atletul din alergare.
Faza finală a aruncării
• Totalitatea acţiunilor motrice care se produc în această fază, cu scopul de a elibera

suliţa sub un unghi optim (35° - 38°), cu o viteză de zbor maximă, se numeşte efortul
final al aruncării.
77
• Efortul final cuprinde două faze:
• o fază de sprijin unilateral;
• o fază de sprijin bilateral.
• Faza sprijinului unilateral prezintă următoarele particularităţi:
• piciorul drept după ce ia contact cu solul, declanşează o rulare de pe muchia
externă – călcâi, pe partea antero-interioară a pantei, asigurând înaintea
genunchiului şi coapsei spre piciorul stâng;
• în acest timp, piciorul stâng continuă acţiunea de înaintare rapidă, căutând solul
cu călcâiul, într-un pas razant şi lung;
• Faza sprijinului unilateral prezintă următoarele particularităţi:
• axa umerilor şi braţul, cu suliţa păstrându-se pe direcţia de înaintare, întârzie
voluntar în urmă, în timp ce antebraţul stâng, execută o uşoară întindere înainte, în
planul prelungit al umerilor.
• Faza sprijinului bilateral – se caracterizează prin următoarele:
• piciorul stâng se aşează foarte activ pe sol, pe călcâi, ajungând pe muchea internă şi
apoi pe toată talpa;
• când proiecţia verticală a CGG se apropie de suprafaţa de sprijin, piciorul stâng se
întinde energic, blocând într-o mare măsură, deplasarea masei corpului spre
înainte;
• urmează intrarea aruncătorului sub suliţă şi realizarea arcului încordat;
• Faza sprijinului bilateral – se caracterizează prin următoarele:
• urmează tracţiunea suliţei care cuprinde următoarele mişcări succesive:
• supinaţia braţului cu suliţa;
• ridicarea rapidă a cotului şi îndoirea lui înainte;
• împingerea umărului drept înainte, cu viteză maximă;
Regulament de concurs
• Suliţa se aruncă din spatele unei arc de cerc cu rază de 8 m, trasat la capătul unei piste
de elan cu lungimea minimă de 30 m şi lăţimea de 4 m.
• Terenul de aruncare este neted şi orizontal.
• Suprafaţa terenului de aruncare este de forma unui sector de cerc, cu vârful în centrul
razei de curbură a arcului de cerc, cu unghiul de deschidere de 29°.
• extensia explozivă a antebraţului pe braţ şi biciuirea mâinii şi degetelor pe suliţă
Suliţa se compune din trei părţi:
• un vârf de metal;
• corpul propriu-zis;
• un manşon de sfoară.
78
• Suliţa este fusiformă, cu diametrul ei maxim în secţiune transversală sub manşon.
• Dimensiuni ale suliţei de concurs:
BĂIEŢI FETE
Greutatea 800 g 600 g
Lungimea 2.60 – 2.70 m 2.20 – 2.30 m
Lăţimea manşonului 150 – 160 mm 140 – 150 mm
Tehnica şi metodica predării ARUNCĂRII DISCULUI
Din raţiuni de ordin didactic, tehnica aruncării discului o explicăm în funcţie de

următoarele faze succesive:
– priza discului;
– mişcările pregătitoare pentru elan;
– pirueta (elanul);
– faza finală a aruncării (efortul final);
– zborul discului.
Priza
– palma mâinii drepte este aplicată pe suprafaţa discului, într-o uşoară flexiune palmară;
– degetele sunt depărtate lejer între ele, prinzând muchia discului cu ultimele falange;
degetul mijlociu se află în prelungirea antebraţului şi pe diametrul discului;
– braţul cu discul este ţinut întins, relaxat, pe lângă corp.
Mişcările pregătitoare pentru elan
1. Aruncătorul ocupă poziţia de plecare în piruetă în interiorul cercului, la marginea

posterioară a acestuia, cu spatele spre direcţia aruncării.
– tălpile picioarelor aşezate paralel, depărtate;

– picioarele uşor flexat, trunchiul la verticală;
– greutatea corpului repartizată echilibrat pe ambele picioare
2. Discul se pune în mişcare prin mai multe procedee. Indiferent de procedeul adoptat,
sarcinile sunt:
– tensionarea optimă a musculaturii rotatoare a trunchiului şi umărului drept;
79
Pirueta (elanul)
– mişcare de rotare a sistemului aruncător disc, în jurul unei axe verticale ce trece prin
piciorul stâng – umărul stâng, suprapusă pe fondul unei mişcări de înaintare, din marginea
posterioară spre marginea anterioară a cerculuiintrare în piruetă “din mişcare”.
– Intrarea în piruetă sau faza sprijinului bilateral este faza care marchează legătura dintre
finalul balansării braţului cu discul, spre dreapta – înapoi şi începutul acţiunii de pivotare
pe piciorul stâng.
– Sprijinul unilateral se realizează se roteşte spre stânga, încât menţinerea contactului cu
solul, în continuare, pe piciorul drept, ar constitui o frână în ansamblul mişcării de rotare a
sistemului aruncător – disc.
– Faza fără sprijin este de scurtă durată. După desprinderea piciorului stâng prin
încrucişare, celălalt picior îl depăşeşte şi se îndreaptă spre marginea dinainte a cercului.
Datorită mişcărilor rapide ale picioarelor, trenul inferior trece înaintea trenului superior.
Prin urmare, creşte viteza de înaintare – rotare a bazinului şi picioarelor, în raport cu aceea
a umerilor şi a trunchiului.
– Faza finală a aruncării

– Efortul final începe în momentul în care piciorul drept reia contactul cu solul, în mijlocul
cercului. Din acest moment se declanşează acceleraţia tuturor segmentelor corpului, care
au un rol activ asupra discului pentru tracţiunea finală.
– În această ultimă fază a aruncării se produc următoarele mişcări de bază:
– o mişcare de rotaţie, de la dreapta la stânga, pornită la nivelul piciorului drept (gleznă –
genunchi), preluată cu toată puterea de bazin, trunchi, umeri şi braţ aruncător;
– o mişcare de translaţie a sistemului, în direcţia aruncării, pornită tot de la piciorul drept,
care împinge şoldurile spre înainte sus pe piciorul stâng.
Zborul discului
– Forma lenticulară şi suprafaţa de sustentaţie îi conferă discului o serie de calităţi

aerodinamice de care atletul trebuie să ţină seama în tehnica aruncării.
– Factorul cel mai important de luat în seamă este rezistenţa pe care o întâmpină obiectul
din partea aerului pe care trebuie să-l străbată.
– D Discul, în raport cu unghiul de lansare, principial se poate găsi în trei poziţii diferite:
– un unghi de incidenţă pozitiv (mai mare) în raport cu unghiul de lansare;
– un unghi de incidenţă negativ (mai mic), în raport cu unghiul de lansare;
– înclinarea discului suprapusă pe unghiul de lansare.
– in această cauză, discul trebuie lansat sub un unghi mai mic de 45˚.
– Zborul discului
80
– Primul procedeul trebuie aplicat când bate vântul din spate.
– Al doilea procedeu trebuie aplicat când bate vântul din faţă.
– Al treilea procedeu trebuie aplicat când atmosfera este calmă
81
82

Atletism

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atletism

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEORIA ȘI PRACTICA ATLETISMULUI

răspunsurile la examen 50%

prezenţă şi activitate la LP 10%

evaluarea gradului de însuşire a tehnicii probelor atletice pe 30%

(!!! - CONDIŢIE DE PROMOVARE

SCURT ISTORIC AL ATLETISMULUI

• ATLETISMUL – Ramură a sportului care cuprinde diverse probe de alergări şi de

• Omului străvechi îi erau cunoscute alergările, săriturile şi aruncările – exerciţii,

• În localitatea Olimpia (Elida - locul de cult al Zeusului, se petreceau sărbători

• Programul acestor sărbători era, în general, atletic. La început se întreceau numai în

• Mai mult de o jumătate de secol această distanţă de alergare, – stadiodromul

• La Săritura în lungime atleţii săreau cu hanterele în mâini - aceasta ajută la majorarea

• Discul era aruncat de pe o înălţime.

• În anul 689 BC apar alergările cu carele,

În 648 BC - pancrationul: lupta + lupta cu pumnii.

• La distanţe de mii de kilometrii de Grecia, în aceeaşi etapă istorică îndepărtată,

ATLETISMUL MODERN s-a renăscut şi s-a reconstituit ca ramură a sportului în Anglia, la

Numit de englezi "ATHLETIC SPORT", iar de americani "TRACK AND FIELD",

• Ca promotori ai atletismului, englezii au standardizat (în sistemul englezesc de

• 4 picioare (1,22m) pentru lăţimea culoarului de alergare, lungimea pragului

• 7 picioare (2,135m) pentru diametrul cercului din care se aruncă greutatea şi

• 15 yarzi (13,72m) pentru proba de 110m garduri ca distanţă de la linia de start

• 10 yarzi (9,14m) pentru distanţa dintre garduri;

• 15 yarzi şi un picior (14,02m) pentru proba de 400 m garduri (B) ca distanţă de

• 1 yard (91,4cm) pentru înălţimea gardului;

În anii 1880-1890 organizaţii de atletism au apărut în multe ţări ale lumii.

• Ediţia I a Jocurilor Olimpice Moderne 1896

• S-a organizat în patria jocurilor străvechi – în Grecia, la Atena, urmând a se

• S-a adoptat carta olimpică, care, ulterior, a mai fost completată.

• În anul 1916, programate să se desfăşoare la Berlin, au fost anulate, din cauza

Federaţia Internaţională de Atletism Amator (I.A.A.F.) ia fiinţă în 17 iulie 1912, la

SCURT ISTORIC AL ATLETISMULUI

• Primul concurs organizat de atletism are loc în 1882 la Bucureşti, cu participarea

Treptat, creşte interesul pentru activitatea sportivă, în general, şi atletism, în particular. Se

• În 1912, se înfiinţează Comisia de atletism, alergări pe jos şi concursuri, parte din

• Federaţia Română de Atletism (FRA), a 19-a federaţie pe lista mondiala, care în

• Primele Campionate Naţionale ale României sunt organizate în 1914, la 16 probe şi

• Un an mai tarziu, in 1915, se inaugurează la Bucureşti primul teren de atletism, pe

• Din 1921 se omologhează primele recorduri în România

În 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegaţie a României formata din 10 atleţi

În 1934, la ediţia inaugurală a Campionatelor Europene, participa 4 atleţi români.

• Începând cu anul 1952, atleţii romani participa cu regularitate la toate marile

• 1972 - se dă în folosinţă prima sală de atletism cu pistă sintetică (coritan).

• 1983 - C.M. - A. Cuşmir locul I cu două sărituri în lungime de 7,15 m.

♦ Iolanda Balaş-Soter, campioană olimpică în anii 1960 şi 1964, având şi 2 titluri de

♦ Viorica Viscopoleanu, campioană olimpică în anul 1964, la săritura în lungime, cu

• ♦ Gheorghe Megelea, medaliat cu bronz, la aruncarea suliţe, Montreal, 1976

• ♦ Anişoara Cuşmir-Stanciu, campioană olimpică în anul 1984, la săritura în

• ♦ Doina Melinte, campioană olimpică în anul 1984, la proba de 800 m şi

• ♦ Maricica Puică, campioană olimpică în anul 1984, la proba de 3000m şi

• ♦ Paula Ivan, campioană olimpică în anul 1988 la proba de 1500m şi medaliată

• ♦ Gabriela Szabo, campioană olimpică la proba de 5000m în anul 2000.

• ♦ Marian Oprea, medaliat cu argint în proba de triplusalt la Atena, 2004.

• ♦ Constanţa Diţă, campioană olimpică la proba de maraton în anul 2008,

SISTEMUL DE ORGANIZARE ŞI CEL COMPETIŢIONAL

• Funcţiile de conducere, de coordonare şi control sunt exercitate prin intermediul unor

• pe probleme de ordin tehnic

• pe probleme de ordin financiar

• pe probleme de ordin organizatoric

• pe probleme de ordin control antidoping

• Sistemul competiţional cuprinde:

• 3. CM de alergare pe şosea (în fiecare an, începând cu 1983, dist. 10 km (1983-84),

• 4. CM de cros – începând cu anul 1973 în fiecare an, individual şi pe echipe.