UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

Săriturile cu skiurile

Voicu Miruna - Florina

F.E.F.S. , Anul II
Grupa nr. 25 SPM

1
 Săriturile cu schiurile sunt o formă a schiului nordic în care sportivii
coboară pe schiuri, pe construcții special amenajate, numite trambuline, apoi
sar de la capătul lor cu toată forța de care sunt capabili, zburând atâta cât
este posibil, încercând să aterizeze cât mai departe. Punctele pe care le
primesc pentru aceste sărituri sunt în funcție de distanță și de stil și sunt
acordate de către arbitrii stabiliți de către Federația Internațională de Schi.
Sportivii, numiți săritori cu schiurile, folosesc schiuri speciale, mult mai late
decât se folosesc în alte sporturi de iarnă. Săriturile cu schiurile sunt
predominant sporturi de iarnă, însă există și o competiție de vară, care se
desfășoară pe suprafețe artificiale, realizate din plastic. De asemenea, alături
de schi fond, săriturile cu schiurile fac parte din disciplina Combinata nordică.
Săriturile cu schiurile fac parte din jocurile Olimpice de Iarnă începând
cu anul 1964, la Innsbruck.

Istoric

Săriturile cu schiurile reprezintă un sport care își are originea în

Norvegia, în anul 1809, când locotenentul Olaf Rye a sărit cu schiurile 9.5
metri în aer pentru a-și arăta curajul camarazilor săi. Mai târziu, prin anii
1860, săritorii cu schiurile au început să se facă cunoscuți în diferite întreceri
care se organizau în țară. Sondre Norheim este considerat părintele sportului,
realizând în 1860 prima săritură cu o lungime de 30 de metri, fără să
folosească bețele. Primul record oficial s-a înregistrat la Trysil, Norvegia, pe
22 ianuarie 1862. La această competiție, arbitrii deja dădeau punctaje pentru
stil (eleganță și finețe), participanții trebuind să efectueze trei sărituri fără să
cadă. Acest sport era mai mult o formă de divertisment, însă devenise
popular și competitiv. În 1863 se înregistrează și prima participare feminină,
tot la Trysil.

În 1887 se va organiza în Norvegia prima competiție importantă. Dar tot

în acei ani se vor desfășura competiții combinate cu schi fond și așa va
rămâne până în 1920, când, pe lângă combinata nordică, vor începe să
existe competiții de sine stătătoare de sărituri cu schiurile. Renumiți pentru
performanțele obținute și pentru stilul de a sări, instructorii norvegieni vor
ajunge la Sapporo în 1929 pentru a antrena sportivii japonezi.

2
 Regulamentul și punctajul:

Câștigătorul unei competiții este desemnat cel care acumulează cel mai
mare punctaj în urma a două manșe.
Există reguli în ce privește dimensiunile costumelor pe care le poartă
sportivii, precum și reguli legate de lungimea schiurilor în funcție de greutatea
sportivului, pentru ca toți sportivii să beneficieze de condiții similare în ce
privește aerodinamicitatea.
Fiecare trambulină are un "punct de construcție", numit punctul K sau
punctul critic, în funcție de care se notează săriturile. Pentru trambulinele
mari punctul K, de obicei, este la 120 de metri. Pentru trambulinele mici
acesta este la 90 de metri. Sportivul care ajunge la aceste distanțe primește
60 de puncte. Pentru fiecare metru în minus i se scade 1,8 puncte, iar pentru
fiecare metru în plus i se adaugă 1,8 puncte, rezultând punctajul pentru
lungime.
Evoluția fiecărui săritor este evaluată de 5 arbitri și se bazează pe
lungimea săriturii, dar și pe stilul zborului (poziția în timpul zborului, săritura
de pe masa trambulinei) și pe cel al aterizarii (cu sau fără telemark).

Sunt date 5 note cu valori între 1 și 20. Cea mai bună și cea mai slabă
se anulează, restul fiind adunate la punctajul pentru lungime. De asemenea,
condițiile de vânt și poartă de la care se sare, pot influența punctajul acordat.
Pe baza punctajului final se realizează clasamentul, câștigătorul primind 100
de puncte.

În ianuarie 2010 a fost introdus un nou factor de notare, pentru a

compensa condițiile de vânt. Deoarece vântul își poate modifica direcția și
intensitatea în timpul competiției, unii sportivi pot fi dezavantajați, nereușind
să sară tot atât de mult, chiar cu un stil de zbor foarte bun. Totodată, pentru a
se renunța la reluarea competiției, când bara de start trebuie coborâtă pentru
a se evita accidentările, s-a introdus un punctaj care să compenseze și
poziția de start de la care pleacă un sportiv față de altul. La fel se întâmplă și
pentru direcția vântului - se adaugă puncte dacă vântul bate din spate, se
scad dacă acesta bate din față-, relativ la condițiile primului zbor din
competiție.

3
Tehnica săriturii cu schiurile

Săritura cu schiurile se divide în 4 părți - coborârea, săritura, zborul și

aterizarea. Fiecare parte necesită din partea atletului atenție și practica unor
tehnici particulare pentru a maximiza lungimea săriturii, dar și calitatea
stilului.
Folosind stilul V, popularizat spre sfârșitul anilor ’80 de către Jan Boklöv
din Suedia și de către Jiří Malec din Cehoslovacia, schiorii și-au îmbunătățit
performanța cu peste 10%, comparativ cu tehnica schiurilor paralele.
Tehnicile anterioare erau tehnica Kongsberger, tehnica Däescher și tehnica
Windisch. Pe la mijlocul anilor ’60 schiorul cobora pe masa trambulinei cu
amândouă mâinile întinse în față. Acest lucru s-a schimbat când schiorul est-
german Jochen Danneberg a introdus tehnica poziționării brațelor pe lângă
corp pentru o poziție mai aerodinamică
Aterizarea necesită atingerea pământului în stilul telemark (de la
termenul norvegian telemarksnedslag). Aceasta înseamnă că sportivul
trebuie să aterizeze cu un picior în față și cu celălalt îndoit. Nerealizarea
acestui lucru conduce la depunctare.

Tipuri de trambuline

În acest sport, competițiile se desfășoară pe trei tipuri de trambuline:

- Trambulina normală (sau mică) care are punctul de construcție la 90 de

metri. Aceste trambuline sunt și cele mai răspândite.

- Trambulinele mari sunt cele pe care se desfășoară de regulă întrecerile

din Cupa Mondială, având punctul Ka la 120 de metri.

- Trambulinele de zbor cu schiurile sunt trambuline cu punctul de

construcție la peste 160 de metri. Pe acestea se desfășoară Campionate
Mondiale de zbor cu schiurile, din 2 în 2 ani; însă probe de zbor cu
schiurile se desfășoară și în Cupa Mondială. Cele mai mari trambuline se
găsesc la: Kulm (Austria); Vikersund (Norvegia); Oberstdorf (Germania);
Harrachov (Cehia) și Planica (Slovenia).

Trambulina Vikersundbakken din Vikersund (Norvegia) este cea mai mare

din lume, având punctul de construcție la 195 de metri și lungimea de 225
metri. Pe această trambulină s-a înregistrat și actualul record mondial de zbor
cu schiurile- 251,5 metri, în februarie 2015, de către sportivul norvegian
Anders Fannemel.

4
 Săriturile cu schiurile ca sport olimpic

Ordinea de start la Olimpiadă este dată de rezultatele din Cupa Mondială.

Probele olimpice sunt în număr de 3, două individuale (pe trambulina
normală și pe trambulina mare) și una pe echipe de către 4 sportivi, pe
trambulina mare.
Săriturile au fost prezente la olimpiadă încă de la prima ediție, Chamonix
(Franța), în 1924, dar în cadrul combinatei nordice. Din 1964 este disciplină
de sine stătătoare.

Săriturile cu schiurile în România

Prima trambulină din România a fost construită în 1936 în Valea Cărbunării.

După mai bine de zece ani, în 1947 aceasta a fost reconstruită, însă
investițiile de aici au stagnat mai apoi, astfel că România nu a putut să își
dezvolte această ramură sportivă decât cu greu.

La 9 iunie 2012, însă, România a intrat în mod oficial în circuitul

internațional al competițiilor de sărituri cu schiurile după construirea la
Râșnov a unei trambuline moderne, având punctul K 64. Prima Cupă de vară
a Federației Internaționale de Schi (FIS) din România s-a desfășurat aici,
unde au venit unii dintre cei mai buni săritori cu schiurile la nivel mondial-
austriacul Thomas Morgenstern, campion mondial și olimpic la sărituri cu
schiurile și slovenul Robert Kranjec, campion mondial la zbor cu schiurile.
Apoi, în perioada 18-20 ianuarie 2013, la Cupa FIS Râșnov a fost înregistrată
o altă premieră națională: primul concurs oficial internațional pe trambulina K
90 m. În perioada 17-22 februarie 2013, Râșnovul a fost oraș gazdă pentru
competiția de sărituri cu schiurile din cadrul Festivalului Olimpic al Tineretului
European.

În 2014, Federatia Internațională de Schi a stabilit organizarea a două

etape ale Cupei Mondiale Feminine de Sărituri cu Schiurile., între 01-02
martie 2014. Dana Haralambie a fost singura sportivă româncă care a
participat la Cupa Mondială de la Râșnov. În ianuarie 2016 a obținut clasarea
în primele 30 de sportive în etapa de la Sapporo a Cupei Mondiale.
Tot în Cupa Mondială, dar la masculin, concurează și sportivii români Iulian
Pitea și Eduard Torok, cu rezultate din ce în ce mai bune.

5
BIBLIOGRAFIE:

1. Sihera, Elaine (2010-01-13). "History of Ski Jumping Winter Olympics

Norway”, Matt Nykanen (http://web.archive.org/web/20140706065855/http://
www.sportinglife360.com/index.php/history-of-ski-jumping-winter-olympics-
norway-matt-nykanen-sondre-nordheim-olaf-rye-17401/)

2. http://www.olympic.org/ski-jumping

3. Regulament Federația Internațională de Schi: http://www.fis-ski.com/inside-

fis/document-library/ski-jumping/#deeplink=rules