2.

BAZELE GENERALE ALE METODICII SCHIULUI ALPIN

2.1. Etapele învăţării.
• În formarea acestui stereotip dinamic trebuie avut în vedere caracterul
particular, condiţiile în care se desfăşoară activitatea de învăţare a
schiului
– este o activitate care se desfăşoară în aer liber, caracterizată de particularităţile
altitudinii – frig, diferenţă de temperatură, schimbări bruşte de climă, etc.
– se practică pe un teren neobişnuit – zăpadă – a cărei caracteristică esenţială este
faptul că permite deplasarea prin alunecare;
– permite evoluţia pe un teren particular caracterizat prin prezenţa pantei, noţiune
asociată cu alunecare, viteză, echilibru şi reacţiile care decurg de aici.
– este caracterizat de o tehnică care nu are nimic „natural”. La nivel înalt se
apropie de virtuozitate, este dificil şi greu de dobândit, dar rămâne tot timpul
atractiv;
– necesită un material de bună calitate şi un echipament costisitor;
– beneficiază de o admiraţie deosebită;
– este practicat de o masă importantă de oameni, care adesea nu au aptitudini
speciale, care nu sunt pregătiţi nici fizic, nici psihic pentru efortul specific;
FAZA I - DE FORMARE A DEPRINDERILOR
MOTRICE DE DEPLASARE PE SCHIURI
Pe parcursul procesului de învăţare a schiului,
elevul primeşte şi recepţionează o serie de
informaţii:

• informaţii vizuale

• informaţii tactile

• informaţii vestibulare

• informaţii acustice

• informaţii kinestezice
 FAZA A II-A –STABILIZAREA ŞI ÎNTĂRIREA
DEPRINDERILOR ÎNSUŞITE.
• Se realizează un procentaj mai mare de exerciţii
reuşite, iar precizia execuţiei mecanismului de
bază al mişcării este mult mai clară.
• Se previne apariţia repetată a greşelilor.
• Se pot folosi exerciţii ajutătoare
• Nu se trece la învăţarea unui element nou dacă
cel anterior nu s-a instalat şi poate fi repetat în
condiţii uşurate.
• Organizarea unor întreceri şi deplasări în teren
variat crează condiţii adecvate pentru fixarea
deprinderilor.
 FAZA A III-A – ÎNSUŞIREA DEPRINDERILOR
SPECIFICE

Apar îmbunătăţiri evidente caracterizate prin:

• îmbunătăţirea echilibrului;
• eliminarea greşelilor ;
• dezvoltarea coordonării;
• îmbunătăţirea vitezei de execuţie;
• eliminarea pierderilor de energie;
• apare siguranţa şi uşurinţa în mişcări;
• se formează „simţului echilibrului în alunecare”,
„simţul schiurilor”, „simţul zăpezii”, „simţul ritmului
şi al tempoului”, se dezvoltă posibilitatea de
deplasare.
 2.2. Factori care influenţează procesul
de învăţare a schiului
2.2.1. Factori care pot favoriza instruirea în schi
• Alegerea şi pregătirea materialelor
de schi – schiuri, legături, clăpari,
beţe.
• Terenul şi calitatea zăpezii
• Apariţia mijloacelor mecanice de
urcare
• Metodica de predare
• Motivaţia
• Factori legaţi de adaptare
• Senzaţiile
• Capacitatea de analiză şi
 2.2.2. Factori limitativi în învăţarea schiului
• Accidentul este unul dintre cei mai importanţi factori
limitativi în schi,
• El este pricinuit de un complex de cauze, fiind
generat în mare parte de două categorii de condiţii:
a). Condiţii externe: ajutorul şi asigurarea, raporturile
ce se stabilesc între profesor şi elev; starea
echipamentului, măsurile metodice, ordine şi
disciplină, îmbrăcăminte necorespunzătoare.
b). Condiţii interne de natură psihologică.
– Condiţii emoţionale: agresivitate, frică, emulaţie,
conflict (intern emoţional), supraîncărcare psihică.
– Dereglări cognitive: dereglarea percepţiilor, frânarea şi
blocarea dorinţelor, conflicte (interne cognitive), risc.
– Reglări defectuoase senzomotoare: şovăială, lipsa de
finalizare, supraîncălzire, emotivitate, lipsa condiţiilor,
discrepanţa între transmitere şi finalizare.
 2.2.2. Factori limitativi în învăţarea schiului
• Nesiguranţa psihică în care schiorul manifestă crispare, lipsă de curaj,
neîncredere în forţele proprii, încordare, lipsă de coordonare etc. Efectul
acestei stări psihice poate fi uşurat, chiar anihilat dacă se ţine seamă de
următorii factori: sintetizarea cunoştinţelor noi; informaţii precise asupra
terenului, zăpezii etc; asigurarea protecţiei faţă de unele situaţii care au generat
nesiguranţa; alocarea unui timp suficient pentru repetare; folosirea unui ritm
individual de muncă; modul de alcătuire a grupei, omogenitatea ei;
convingerea că profesorul are capacitatea de a oferi siguranţă prin poziţia şi
rolul său în procesul de învăţare.
• Frica este un alt factor limitativ, frecvent întâlnit în activitatea de învăţare,
fiind cunoscută ca o emoţie firească, o stare subiectivă a unei situaţii
particulare. Frica influenţează, stopează, îngreunează progresul în învăţarea
mişcărilor, iar pentru a fi depăşită este nevoie ca toţi factorii implicaţi în
procesul de instruire să se familiarizeze, să cunoască fenomenele şi cauzele
anxietăţii şi să acorde asistenţa pedagogică şi metodică pentru reducerea
 Măsuri de evitare şi reducere a fricii
• cunoaşterea cauzelor care au generat frica;
• exersarea pe grupe mici;
• instalarea unor relaţii afective în cadrul grupei între
elevi şi profesor-elevi, pentru depăşirea senzaţiei de
frică;
• aprecierea pozitivă, marcând reuşita acţiunii, ceea ce
îi oferă elevului o motivaţie pentru a exersa în
continuare, de a depăşi situaţiile dificile care intervin;
• participarea emoţională a profesorului, optimismul,
prietenia, liniştea, înţelegerea, dialogul, sunt
premisele unei participări active şi conştiente,
realizarea obiectivelor propuse;
• elevul trebuie informat corect asupra posibilelor
pericole ce pot surveni, înţelegerea raţională a
fenomenului astfel încât să poată să aleagă cea mai
bună rezolvare a unei situaţii neprevăzute;
• ajutorul direct, tactil dat de profesor vin să reducă
 2.3. Particularităţi metodice şi organizatorice
prezente în învăţarea schiului
2.3.1. Particularităţi metodice
A. Competenţa metodico – pedagogică a profesorului
În acest sens, deosebit de important este aspectul
pedagogic particular al activităţii de predare a schiului,
care se referă la următoarele activităţi:
a). cunoaşterea elevului (cine este elevul?):
b). nivelul de prgătire la schi al elevului:
c). cadrul în care se desfăşoară instruirea:
d). asigurarea colaborării permanente cu elevul
e). aspecte legate de încurajarea elevilor:
f). aspecte legate de elemente ce pot descuraja
uşor elevul:
g). respectarea şi lărgirea motivaţiei:
B. Respectarea în metodica predării a unor structuri de
mişcări într-o succesiune logică verificată în practică
• Acest lucru presupune:
– competenţă, experienţă, tact pedagogic al profesorului
– folosirea de mijloace şi metode adecvate
– însuşirea structurilor de bază a mişcării
– exersarea pe terenuri şi zăpezi variate
– eliminarea factorilor inhibatori în dezvoltarea echilibrului şi a poziţiei
de bază pe schiuri
– localizarea mişcărilor la nivelul trenului inferior, păstrând supleţea
bustului, eliminând mişcările inutile de trunchi şi braţe
– asigurarea supleţei şi acţiunea independentă a picioarelor
– adaptarea mişcărilor la condiţiile create de teren şi zăpadă
– bagajul motric să-i permită elevului să găsească soluţii potrivite, pentru
fiecare din problemele puse de zăpadă şi teren
 C. Particularităţile aplicării metodelor de predare în
învăţarea schiului
Explicaţia – formarea unui vocabular satisfăcător, cu o terminologie clară, necesară
comunicării între instructor şi elev; explicarea poziţiilor şi a mişcărilor se face
consecutiv, ţinând cont de nivelul de pregătire a schiorilor, începând cu nivelul
segmentelor trenului inferior, trunchiului, membrelor superioare, capului.
Conversaţia – este o metodă de bază folosită în transmiterea de cunoştinţe, priceperi,
deprinderi, de formarea unor convingeri temeinice privind valenţele pozitive ale
activităţii la care elevul participă.
Demonstraţia – accentuarea lucrurilor ce trebuie observate şi apoi exersate,
stimularea elevilor şi nu inhibarea lor, în cazul în care demonstraţia este însoţită de
„artificii tehnice” care depăşesc nivelul de pregătire a elevilor, să poată fi urmărită
de toţi elevii de la începutul şi până la sfârşitul ei, să se execute pe o pantă care
corespunde nivelului de pregătire al elevului, să se respecte ritmul şi viteza
proprie a mişcării, execuţia să urmeze imediat după demonstraţie, demonstraţia
trebuie reluată ori de câte ori este nevoie, să corespundă fiecărei faze de formare a
deprinderilor motrice.
Exersarea – metodă des utilizată în procesul de învăţare a schiului, ea permiţând
repetarea unor elemente până la automatizarea mişcărilor, ceea ce permite
realizarea mişcărilor într-un ritm accelerat, favorizând întărirea motivaţiei.
 D. Greşeli şi corectarea lor
Greşelile pot fi:
• greşeli de bază
• greşeli secundare
De asemenea în practică se pot întâlni:
• greşeli întâmplătoare
• - greşeli obişnuite
Cauzele apariţiei şi instalării acestor greşeli depind de mai mulţi factori:
• înţelegerea insuficientă a mecanismului de bază al procedeului respectiv;
• insuficienta pregătire fizică, folosirea unor exerciţii care nu sunt în concordanţă
cu posibilităţile elevului;
• explicaţii, demonstraţii greşite, confuze, neatenţia elevului;
• coordonarea mişcărilor scăzută datorită instalării oboselii;
• alocarea unui timp insuficient pentru învăţarea şi fixarea deprinderii;
• informaţiile transmise nu sunt accesibile nivelului de pregătire şi a
particularităţilor de vârstă ale elevului;
 Reguli pentru depistarea şi înlăturarea greşelilor:
• observarea globala, apoi partiala a miscarii;
• distanţa optimă pentru a observa execuţia elevului este de 15 – 20 cm;
• se corectează la început greşelile de bază şi apoi cele secundare;
• la o intervenţie să fie semnalată o singură greşeală;
• fiecare corectare să fie precedată de o laudă, de o apreciere pozitivă;
• profesorul trebuie să cunoască cauzele greşelilor;
• corectarea să fie scurtă, la obiect, imediat ce greşeala a fost sesizată;
• să nu se repete de mai multe ori încercările nereuşite;
• corectarea să fie făcută cu tact pedagogic;
• să se intervină cu anumite ajutoare ritmice: comenzi, semnale vizuale etc.
• exersarea lângă sau în urma unui partener bun executant;
• exersarea sincronă în cadrul grupei;
• exersarea în urma instructorului, sau deplasarea pe urma lăsată de acesta pe
zăpadă;
• încurajări ale profesorului prin accentuarea tonului vocii în cadrul mişcării;
• comandă proprie cu voce tare în ritmul execuţiei;
• stimularea gândirii elevului;
• dezvoltarea capacităţii de analiză si de autocorectare.
2.3.2. Particularităţi organizatorice în învăţarea
schiului

• Terenul de lucru
• Organizarea colectivului de elevi
• Aspecte legate de conducerea grupei
• Forme de organizare în cazul folosirii
mijloacelor mecanice de urcare
• Calităţi pedagogice necesare profesorului
 Terenul de lucru:
• va fi ales în funcţie de nivelul de pregătire al colectivului şi în funcţie de sarcinile
lecţiei;
• terenul de lucru să fie delimitat, organizarea colectivului şi desfăşurarea activităţii
să permită recunoaşterea de la distanţă a faptului că pe pârtia de schi se desfăşoară
o activitate unitară, bine organizată;
• elevii să primească indicaţii precise privind direcţiile de deplasare şi locurile
pentru oprire;
• elevii să aibă aceleaşi condiţii de pregătire, să nu se deranjeze reciproc, să nu-şi
pericliteze unul altuia integritatea, să nu se încurce unul pe altul;
• terenul să nu fie periculos (cu rupturi accentuate, expus avalanşelor etc.);
• prin profilul său (înclinaţie, amenajarea stratului de zăpadă), terenul să avantajeze
execuţiile elevului;
• terenul să nu producă senzaţii de frică (locuri neamenajate, stânci, copaci,
bolovani, locuri care nu permit oprirea);
• pentru începători, în primele lecţii, terenul de lucru să fie prevăzut cu contrapantă;
• locul de desfăşurare a lecţiei să nu fie aglomerat.
 Organizarea colectivului de elevi:
• exersarea să se desfăşoare de la locul de amplasare a grupei în jos;
• pe pantele aglomerate să se lucreze în formaţii strânse;
• păstrarea locului în formaţie în timpul deplasărilor;
• oprirea şi adunarea elevilor să se facă cât mai la marginea pantei în locuri vizibile
din partea de sus a pantei şi mai puţin frecventate de cei care coboară panta;
• adunarea, alinierea elevilor să se facă cu faţa spre pârtia de schi;
• urcarea pantei să se facă pe marginea ei;
• să se evite traversarea dezorganizată a pârtiei de schi;
• în timpul traversării organizate fiecare elev se asigură privind spre partea de sus a
pantei;
• exersarea individuală, odihna să se efectueze în afara pantei şi nu în curbe ale
pantei;
• comportarea civilizată a elelvilor pe pârtia de schi, toţi participanţii având aceleaşi
drepturi;
• schiorul care coboară fereşte pe cel aflat sub el pe pantă.
 Aspecte legate de conducerea grupei:
• profesorul stabileşte cu claritate şi precizie direcţiile de deplasare,
viteza de deplasare, numărul de repetări pentru fiecare procedeu, pe
fiecare porţiune de traseu;
• atenţie mărită la viteza de deplasare;
• comenzile să fie clare şi scurte, indicaţiile precise;
• în timpul explicaţiei şi demonstraţiei, elevii sunt aşezaţi în linie pe
un rând cu spatele la soare, vânt sau alte surse care le-ar putea
distrage atenţia de a-l urmări pe profesor;
• profesorul se aşează în faţa elevilor în mijlocul grupei, să poată fi
auzit de toţi elevii;
• pentru corectări şi observaţii profesorul se aşează de obicei în
jumătatea inferioară a pârtiei, aşteptând apropierea elevului, pentru
eventualele intervenţii;
 Forme de organizare în cazul folosirii mijloacelor
mecanice de urcare:

În cazul folosirii mijloacelor mecanice este necesară:

– cunoaşterea amănunţită a terenului de lucru, amenajarea
acestuia;
– instruirea temeinică a elevilor privind îmbarcarea, locul de
debarcare, puncte de reper vizibile pe traseu, eliberarea de
aparat şi a traseului în caz de căzături, locul de întâlnire cu
grupa etc:
– în caz de vizibilitate redusă se lucrează în formaţii strânse sau
dacă este cazul se renunţă la mijlocul mecanic de urcare;
– respectarea strictă a regulilor impuse de personalul de
deservire a instalaţiei, luarea tuturor măsurilor pentru
 Ca forme de organizare în care folosim instalaţiile
mecanice de urcare amintim:
• Lucru cu întreaga echipă – exersarea se desfăşoară frontal, cu toţi elevii,
profesorul este deschizătorul coloanei, toţi elevii merg pe aceeaşi urmă şi execută
acelaşi procedeu, fiecare urmăreşte şi îl corectează pe cel din faţa sa. Profesorul
stabileşte clar sarcinile exersării pentru fiecare porţiune de traseu, stabileşte
locurile de oprire, viteza de deplasare, locul ocupat de fiecare elev în coloană şi
încheietorul coloanei.
• Lucru pe perechi – elevii formază perechi omogene, în privinţa nivelului de
pregătire, profesorul indică sarcinile exersării şi numărul de coborâri pentru
fiecare sarcină, cei doi elevi coboară unul înapoia celulalt pe aceeaşi urmă,
executând acelaşi procedeu, cel din urmă corectează pe cel dinainte, iar după un
număr de coborâri, rolurile se schimbă.
• Lucru în grupe de câte 3 elevi – cei trei elevi coboară panta unul înapoia celuilalt,
pe aceeaşi urmă, executând acelaşi procedeu, în mijlocul formaţiei se află elevul
care trebuie să execute modelul celui dinaintea sa şi este corectat de cel din urma
sa. După un număr de repetări, locurile în formaţia de lucru se schimbă.
• Activitatea individuală – profesorul stabileşte sarcini precise pentru fiecare elev,
indicând şi numărul de repetări pentru fiecare porţiune de teren, recomandă viteza
de deplasare, stabileşte locurile de oprire.
 Calităţi pedagogice necesare profesorului
• capacitatea de a înţelege şi evalua corect elevii cu care lucrează, de a sesiza dorinţele lor;
• capacitatea de a alege metodele cele mai potrivite, în funcţie de structura grupului cu care
lucrează (copii, tineri, adulţi);
• disponibilitatea pentru contacte şi dialog atrag stima şi simpatia elevilor;
• capacitatea profesorului de a selecta şi adapta exerciţiile în funcţie de posibilităţile
individuale ale fiecăruia, apreciind corect capacitatea lor de realizare, sesizând dificultăţile de
învăţare, aplică măsuri eficiente pentru realizarea obiectivelor propuse;
• este un model demn de urmat, iar modestia, simplitatea, buna dispoziţie, optimismul de care
este înconjurat creează un climat agreabil în învăţare;
• nu posedă sentimente de defavorizare în raport cu ceilalţi, este amabil în toate situaţiile,
devine un adevărat sfătuitor şi prieten;
• activitatea sa este caracterizată de punctualitate, seriozitate, experienţă didactică, cunoştinţe
tehnice foarte bune, un foarte bunexecutant al diferitelor exerciţii care trebuiesc însuşite,
lucru ce îi conferă siguranţa necesară în activitatea sa;
• profesorul de schi este responsabil de securitatea elevilor săi, dovedind o mare exigenţă în
luarea măsurilor ce se impun pentru evitarea accidentelor;
• profesorul este responsabil de pregătirea, dirijarea, şi evaluarea acestei activităţi, ţinând
cont de mărimea şi compoziţia grupei, timpul de care dispune, condiţiile oferite de terenul de
lucru, mijloacele mecanice de urcare, calitatea şi starea de amenajare a zăpezii, condiţiile
atmosferice, toate acestea îi permit folosirea unei metodologii adecvate, o dirijare optimă a
întregului proces de învăţare.
 3. SCHIUL ALPIN DE PERFORMANŢĂ
3.1. Caracteristicile schiului alpin de performanţă
• Din punct de vedere motric şi tehnic – sport de îndemânare în regim de mare viteză;
posibilităţi de exprimare motrică (rapizi, explozivi, abili, rezistenţi) şi deosebit de dotaţi
psihic.
• Din punct de vedere fiziologic – eforturi de intensitate maximă într-un timp scurt -
repetarea efortului în 2 manşe, viteza mare la coborâre, poziţiile neobişnuite ale corpului la
trecerea porţiunilor de teren accidentat şi a virajelor, păstrarea echilibrului, şocurile şi
presiunile din contactul cu solul, succesiuni de hopuri, etc.
• Pe plan psihologic – capacitatea de concentrare, decizie rapidă, rezistenţă la încordările şi
suprasolicitările din timpul coborârii, capacitate de analiză şi nivelul percepţiilor
specializate crescute, voinţă, dinamică neuropsihică, dezvoltare intelectuală, pregătire
superioară.
• Din punct de vedere tehnico - tactic – precizia, eficacitatea, mijloacele de accelerare a
vitezei, eliminarea derapajului, micşorarea razei virajului, căutarea continuă a liniei optime.
Se impune creativitate, căutarea continuă a soluţiilor noi, inedite, sporeşte prezenţa
procedeelor tehnice şi acrobatice, duce la realizări tehnico-tactice de mare virtuozitate.
• Pe plan tehnico - material – competiţie ştiinţifică de cercetare şi realizare a unor
tehnologii noi în obţinerea unor materiale supercalitative, activitate întâlnită doar în
Formula 1. Echipe de specialişti cercetează, descoperă materiale, care să îmbunătăţească
aerodinamismul schiorului, în îmbrăcăminte, încălţăminte dar mai ales în componenţa
schiurilor.
• Factorul şansă – doar primii 15 participă la tragerea la sorţi pentru ocuparea ordinii de
 3.2. Cerinţe ale pregătirii în schiul alpin de competiţie
a) Asigurarea continuităţii în pregătire este o cerinţă impusă de competiţie
de nivelul performanţelor sportive, care se desfăşoară de la o vârstă
timpurie pe parcursul a multor ani având ca scop: selecţionarea raţională
şi înlănţuirea logică a mijloacelor de pregătire generală cu mijloace
specifice, în cadrul etapelor şi ciclurilor săptămânale de antrenament;
îmbinarea raţională a pregătirii cu participarea la concursuri (concursuri
de verificare, concursuri pentru trecerea probelor şi normelor de control,
concursuri înaintea perioadei competiţionale); prelungirea cât mai mult a
perioadei de lucru specific (schiul pe timpul verii, pe iarbă, plastic, role,
schi pe apă etc).
b) Multilateralitatea procesului de pregătire
Se au în vedere preocupări pentru dezvoltarea amonioasă a întregului
organism, a tuturor segmentelor şi grupelor musculare, fortifierea
permanentă a organelor interne şi îmbunătăţirea marilor funcţii
vegetative (circulaţia sângelui, respiraţia, reglarea hormonală, funcţiile
digestive, metabolismul excreţia etc). Pregătirea multilaterală se
realizează printr-o gamă largă de metode şi mijloace mai ales la nivelul
activităţii cu copii punându-se bazele unei pregătiri temeinice absolut
c) Modularea dinamicii efortului în antrenament se face în funcţie de
dinamica din timpul concursurilor prin realizarea unei concordanţe depline
între cerinţele de concurs şi conţinutul antrenamentelor; fixarea
parametrilor de volum în funcţie de caracteristicile efortului din
competiţie, de gradul de pregătire, vârsta şi sexul sportivilor, fixarea
parametrilor de intensitate în funcţie de solicitările din competiţii şi de
valoarea performanţei pe care trebuie să o realizeze sportivul.

d) Creşterea eforturilor în antrenamente. În pregătirea schioruilor alpini

principalele modalităţi de modificare a efortului sunt:
– volum – creşterea numărului de ore de pregătire, a numărului de kilometri
parcurşi, a numărului de manşe, de porţi, prin schimbarea duratei
antrenamentului, modificarea distanţei, a numărului de repetări etc.
– intensitatea eforturilor – prin modificarea vitezei şi alternarea pauzelor,
includerea unui anumit număr de viraje şi pasaje cu un anumit grad de
dificultate.
– complexitatea efortului – prin evoluţia pe pârtii variate, trasee marcate
aritmic, în condiţii atmosferice dificile, în condiţii de modificare a stării
pârtiei şi zăpezii etc.
 Putem concluziona că pentru a obţine performanţe în schiul alpin
pregătirea sportivilor trebuie orientată în special pe următoarele
direcţii:
• selecţionarea unor sportivi foarte bine dotaţi, după modelul stabilit conform
cerinţelor internaţionale;
• asigurarea unei pregătiri concentrice cu nucleu central - tehnic, toţi ceilalţi
factori subordonându-i-se;
• realizarea unei pregătiri diferenţiată pe probe, complexă, la parametri înalţi de
volum şi intensitate;
• asigurarea unei continuităţi în lucrul pe zăpadă;
• creşterea ponderii pregătirii specifice şi în afara sezonului;
• sporirea numărului de coborâri, de kilometri parcurşi pe trasee marcate pe
pârtii deiferite;
• perfecţionarea materialului de concurs;
• acordarea unei atenţii deosebite eşalonării pregătirii psihologice pe tot anul;
• sporirea preocupărilor pentru relaxarea neuropsihică, refacerea după efort,
recuperarea după accident, reglarea şi autoreglarea stărilor psihice;
• obiectivizare în antrenament, îndrumare eficientă în alegerea soluţiilor
tehnico-tactice care să asigure succesul în concursuri.
3.3. Tehnica de bază a schiului alpin de competiţie
Elemente (mecanisme) ce definesc tehnica schiului alpin de
competiţie:
Amortizarea – element tehnic cu aplicatibilitate deosebită la
trecerea peste denivelări de teren în coborâre sau în tehnica
ocolirilor executate în trecere peste movile sau prin taluzuri.
Asigură:
– menţinerea schiurilor în contact cu zăpada;
– acţiunea independentă, creatoare a schiurilor, prin variantele
multiple de procedee care se pot realiza pe baza acestui
mecanism;
– mişcarea de „flexie amortizată” se aplică cu multă eficacitate, în
faza reluării contactului cu solul, după declanşarea virajelor la
slalom şi slalom uriaş.
Elemente specifice;
– flexii ample ale gleznelor, genunchilor şi şoldurilor;
 Absorţia – element caracterisitc tehnicii de deplasare pe teren
foarte „frământat” prin taluzuri şi la execuţia virajelor cu raze mici pe
terenuri înclinate.
Asigură:
• eliminarea derapajelor schiurilor;
• reducerea timpului de execuţie a 3 dintre mişcările caracteristice ocolirilor:
descărcarea schiurilor, schimbul de muchii şi pivotarea schiurilor;
• reducerea razei virajului.
Elemente specifice:
• tragerea genunchilor înainte, în sus, în faţa bustului;
• descărcarea şi împingerea schiurilor înainte, printr-o mişcare rapidă, marcată
de destinderea picioarelor cu trecerea schiurilor în pivotare la ocoliri sau
peste ruptura de pantă la trecerea peste denivelări în coborâre;
• contact suplu cu solul, printr-o mişcare de tip „flexie amortizată”.
• Absorţia este un mecanism care se deosebeşte fundamental de cel al clasicei
„flexii – extensii”, realizându-se prin sprijinul puternic al schiurilor pe sol
(„împingere pe sol”).
 Anticiparea – asigură o poziţie caracteristică, în care bustul
schiorului este orientat permanent spre vale, realizând o mişcare
„de anticipare” prin care bustul precede trenul inferior în ocolire.
Asigură:
• accelerarea vitezei la intrarea în ocolire;
• un schimb de muchii la declanşare, mai rapid, suplu dozat;
• reducerea efectului forţei centrifuge în faza de conducere prin
„arcuirea” corpului;
• reducerea amplitudinii mişcării verticale în faza de pregătire a
declanşării ocolirii.
Elemente specifice:
• orientarea bustului spre vale;
• bascularea bustului oblic înainte şi pe direcţia noului viraj;
• Acest mecanism este prezent în traseele de slalom.
 Arcuirea – element ce reprezintă arcuirea corpului formând
un unghi între axa trenului superior şi axa membrelor inferioare.
Asigură:
• fermitatea şi precizia sprijinului în ocolire;
• echilibrul corpului şi micşorarea efectului forţei centrifuge;

Elemente specifice:
• piciorul de sprijin, bocancul şi cantul schiului se constituie într-
un ansamblu rigid, în plan lateral;
• bustul decontractat.
• Arcuirea poate fi localizată la nivelul genunchiului piciorului de
sprijin obţinându-se un unghi între axele coapsei şi gambei,
favorabil sprijinului rapid şi puternic pe cantul intern al ocolirii.
 Proiecţia laterală – asigură trecerea sprijinului echilibrat de pe schiul din vale
pe schiul exterior ocolirii, după ce acesta a fost deplasat în plan lateral, spre deal.
Asigură:
• înlănţuirea cursivă a două ocoliri cu câştig de înălţime pe pantă;
• plasarea schiorului permiţând un câştig de viteză la intrarea în ocolire;
• la încheierea ocolirii, suprimă frânarea cauzată de un sprijin prelungit;
• aşezarea schiului proiectat lateral pe cantul interior ocolirii, astfel încât schimbul de
muchii se face o dată cu proiecţia laterală.
Elemente specifice:
• echilibrare pe schiul din vale;
• împingere dinamică, executată pe piciorul din vale, schiul bine aşezat pe cantul din
deal şi piciorul flexat;
• împingerea strict laterală perpendiculară pe schiul care poate aluneca în continuare
însoţită de deplasarea foarte rapidă a schiului din deal în lateral;
• schiul din deal se aşează pe zăpadă pe toată talpa sau pe cantul din vale şi porneşte
în ocolire.
• Proiecţia laterală poate fi însoţită de o desprindere, între momentul terminării
împingerii pe schiul din vale şi cel al aşezării schiului din deal, proiectat pe zăpadă
intervenind o fază de zbor.
 Proiecţia anticipată a trenului inferior în ocolire – element prezent în faza
pregătitoare declanşării ocolirii, presupunând extensia picioarelor înainte cu efect
de descărcare a schiurilor şi de proiectare accelerată a lor în rotaţie.
Asigură:
• realizarea ocolirilor pe urmă tăiată, micşorarea mişcărilor în plan vertical şi
scurtarea razei ocolirii;
• declanşarea pivotării schiurilor în suspensie evitându-se derapajul, frânarea;
• crează un moment de destindere a musculaturii trenului inferior, fiind capabil să
suporte mai uşor reluarea contactului cu zăpada în ultima parte a ocolirii.
Elemente specifice:
• se execută înaintea declanşării adică înaintea pivotării schiurilor în noua ocolire;
• în timpul descărcării lor, schiurile, pot fi uşor pivotate pe noua direcţie;
• accent pe sprijin, extensia, tragerea picioarelor sub corp şi aruncarea lor înainte cu
o uşoară mişcare de rotaţie pe direcţia ocolirii;
• reluarea sprijinului pe schiuri se face concomitent cu mişcarea completă de
avântare, flexie progresivă şi pivotare a genunchilor în special a genunchiului din
exteriorul.
Elemente ajutătoare:
• execuţia mecanismului pornind dintr-o poziţie ghemuită arcuită a corpului cu
sprijin dominant pe schiul exterior – caracteristică fazei de închidere a virajului
 Suportul tehnic de bază a unui viraj de competiţie indiferent de proba
schiului alpin este caracterizat prin existenţa unor faze specifice şi anume:
a) Declanşarea ocolirii are la bază următoarele elemente – cheie:
- descărcarea schiurilor;
- mobilizarea schiurilor sub corp şi redresarea corpului deasupra suprafeţei de
sprijin;
- impulsuri de rotaţie şi contrarotaţie.
b) Conducerea pasivă
Elementele cheie ale acetsei faze sunt pivotarea schiurilor şi iniţierea
mişcărilor de basculă a corpului către interiorul virajului. Aceste mişcări au un
caracter pasiv deoarece în această fază se exploatează efectele mişcărilor din
faza precedentă caracterizându-se printr-un moment de pierdere a contactului
schiurilor cu zăpada. În cadrul acestor mişcări întâlnim două componente şi
anume o componentă laterală şi o componentă longitudinală.
c) Faza de conducere
- Elementele componente ale acestei faze sunt arcuirea şi jocul vertical în
flexie (flexie – compresie în sprijin pe ambele schiuri).
- Arcuirea a dobândit forme diferite, cea mai reprezentativă în etapa actuală
fiind modelul oferit de Alberto Tomba.
3.4. Aspecte ale tehnicii în schiul carving
• Schiul carving , sau de grosime mare, este un termen englezesc care derivă
de la verbul „to carve” arătând caracteristicile specifice ale acestui instrument,
făcut pentru a tăia zăpada, evident nu în felii, ci cu o incizare precisă de linii
curbe, lăsând în profunzime tăieturi rotunde continue, obţinute printr-o
înclinare fără măsură sfidând legile fizicii, datorită grosimii suprafeţei pe care
muchiile se puteau sprijini cu o mare siguranţă.
• Termenii specifici de a tăia, inciza, dirija nu sunt termeni apăruţi odată cu
tipul de schi carving ci fac parte din istoria schiului încă de la începuturi fiind
prezenţi în literatura de specialitate în cartea „A înţelege schiul” a scriitorului
italian Mauro Angilanti, unde se discută mult despre: trasarea unei curbe pe
muchii, în detrimentul principiilor biomecanicii sau în cartea regretatului
Francesco Astone „De la paralelă la supracurbă” unde curba dirijată pe
muchii are cele mai mari şanse de câştig într-un concurs utilizată în condiţii
particulare de concurs.
• Concluzie: Aceşti termeni specifici a tăia, dirija, inciza, cunosc modificări,
particularităţi specifice adaptării direct proporţional cu viteza tehnologiei
materialelor de schi care au ajuns la cote impresionante.(asemănătoare tehnicii
în automobilism).
 Schiul carving poate fi împărţit în patru mari clase.

1. Easy carving
- pentru începători, specific activităţii recreative.
- permite dirijarea, înclinarea şi înaintarea în curbă prin orientarea
pantei pe linia curbei dacă este necesar de la caz la caz şi cu o tehnică
tradiţională; posibilităţile oferite şi de lărgirea pantei care este ceva
mai mare ca la modelele mai deosebite.
Se recomandă schiurile cu 15 cm mai mici decât înălţimea sa.
2. Super carving – (carvingul ca artă) se adresează schiorilor care au
posibilităţi de achiziţionare a echipamentului. Permite schierea în curbe
mai strânse.
3. Race carving-ul (carvingul de competiţie) prezent în întrecerea în
concursuri de mare anvergură unde se întâlnesc viteze foarte mari.
4. Fun carving –ul (carvingul de plăcere) se referă la schiurile cu grosimi
extreme, care oferă senzaţii mai puternice de direcţionare şi înclinare,
indicat pentru schiorii profesionişti. Descriu raze sub valoarea de 20 m.
3.4.1. Caracteristici – diferenţe între schiul carving şi tradiţional
• În urma calculelor efectuate laturile unui schiu tradiţional sunt tangente la un
cerc cu raza cuprinsă între 35 şi 50 m (în practică dimensiunile razei pot
varia).
• Schiul carving are o grosime care permite să descrie circumferinţe cuprinse
între 11 şi 30 m, schiorul poate interveni schimbând traiectoria curbilinie.
• La schiul clasic pentru a obţine ocolirea dorită (cristiane) se parcurg anumite
faze obligatorii în care flexia picioarelor, încărcarea schiurilor, punctarea cu
băţul interior ocolirii, apoi extensia bruscă, descărcarea schiurilor, trecerea
greutăţii, cu strecurarea schiului, derapajul cozilor, revenirea în poziţie de
coborâre oblică sunt absolut necesare pentru efectuarea unei ocoliri.
• La schiul carving ocolirile se fac larg printr-un joc al muchiilor doar cu
strecurarea genunchiului păstrând un contact permanent cu zăpada, se
elimină derapajul, înclinările corpului fiind mari fără a pierde aderenţa, se
menţine traiectoria de curbă – efectul de şină oferind o senzaţie de plutire
atât pe zăpadă moale sau adâncă, folosirea beţelor în schiul carving este
opţională fiind întâlnită mai mult la începători menţinându-se funcţia lor de
echilibrare.
• Datorită înclinărilor extreme ele pot fi înlocuite cu mâinile care sunt foarte
• Razele curbei
• Am arătat că, circumferinţele descrise de schiul carving se
înscriu între 11 şi 30 m cu modificările de rigoare, fiind influenţate
în mod special de doi factori şi anume flexiunea şi torsiunea.
• Rezistenţa la flexiune constă în uşurinţa schiurilor de a se lăsa
deformate sub acţiunea schiorului şi de forţa aplicată de acesta în
curbă.
• Valoarea de flexiune trebuie să fie proporţională cu presiunea
pe care schiul o suportă: evident că un schiu proiectat pentru
viteze superioare va trebui să se deformeze gradat şi să ofere o
anume rezistenţă la presiune.
• Torsiunea elicoidală constă în rezistenţa pe care schiul o opune
forţelor ce tind să-l deformeze pe axa longitudinală: rezistenţa va
fi mai mare, calitate care va permite să taie mantia de zăpadă fără
împroşcări şi depuneri de bulgări chiar şi pe zăpada foarte dură şi
la viteză foarte înaltă.
Grosimile
• Se obişnuieşte să se monteze pe schi legături de diverse grosimi, mai ales în
schiul de competiţie în care vitezele traiectoriilor şi compatibilitatea zăpezii
cereau soluţii care să servească la atenuarea vibraţiilor transmise schiurilor în
curbă, să dea posibilitatea adoptării unor poziţii mai înclinate şi creşterii
valorii gambei ca pârghie.
• Se remarcă că utilizarea unei plăci subţiri în vederea ridicării ghetei de pe
zăpadă şi absorbirii vibraţiilor permite schiului să se deformeze într-un mod
mai uniform, ceea ce duce la concluzia că sensibilitatea şi precizia mai
crescută în mişcare nu este dată de vecinătatea dintre talpa piciorului şi
zăpadă.
• Una din cerinţele importante în schiul carving este legată de necesitatea de a
obţine o înclinaţie cât mai mare pentru a se opune forţei centrifuge, remarcând
că înclinările puternice provoacă adesea contact între muchia ghetei şi planul
înclinat al pistei, cu consecinţe ce uşor se pot imagina (dezechilibru, căderi,
accident etc).
• Ridicând gheata de pe zăpadă cu câţiva centimetri se obţin avantaje enorme în
obţinerea unei înclinaţii în funcţie de condiţiile impuse de efectuarea curbei.
Prin această ridicare schiorul se opune forţei centrifuge care tinde să-l facă să
zboare de-a lungul curbei, înclinându-se către interiorul acesteia, ridicându-se
cu câţiva centimetri, la egalitate cu unghiul de incidenţă schi-zăpadă, creînd
 Ghetele – încălţămintea – clăparii

În general se utilizează încălţăminte folosită în

schiul clasic, cu toate funcţiile şi caracteristicile
carving-ului, se recomandă în mod expres încălţări
care au o ţinere laterală perfectă şi o flexiune bună
pentru a favoriza mişcările gambei pe planul antero-
posterior. Încălţămintea pentru carving ar trebui să fie
mai înaltă decât un toc de pantof şi mai strânsă. Mulţi
schiori au tendinţa să roadă ghetele tradiţionale pe
muchii pentru a permite o înclinare cât mai mare.
 Traiectoria
• Diferenţele de traiectorie care apar sunt strâns legate
de funcţionarea diverselor grosimi de schi, precum şi de
egalitatea de lăţime la diverse lungimi, demonstrând că,
chiar dacă schiorii pleacă împreună şi după câţiva metri
traiectoriile lor se despart datorită rapoartelor diferite de
grosime care le caracterizează schiurile, precum şi
lungimea diferită a schiurilor cu toate că lăţimea spatulei, a
cozii şi punţii sunt identice.
• De asemenea se pot sesiza diferenţele ce apar la
construirea circumferinţelor pentru trei schiuri diferite ca
lungime şi raport diferit de grosime cu schiul mic şi o
grosime mare se pot obţine traiectorii mai mici mai strânse
cu raza mai mică decât cu schiurile mai lungi.
 Forţele
Când un schior coboară pe linia de maximă înclinare cu schiuri plate este
supus întrutotul forţei gravitaţionale, care îl atrage spre interior şi îi permite să
alunece fără vreo propulsie. În curbă acelaşi schior este supus nu numai forţei
gravitaţionale, ci şi celei centrifuge care îl atrage în exteriorul ei.
Fiecare forţă se opune una alteia purtând schiurile pe muchie şi înclinându-
le în interiorul curbei. Cu cât viteza şi forţa centrifugă sunt mai mari, cu atât
înclinarea în interiorul curbei este mai accentuată.
Schiorul rămâne în poziţie de echilibru când rezultanta forţei de greutate şi
centrifuge cade în interiorul bazei de sprijin care este un paralelogram obţinut
prin unirea tuturor punctelor externe care vin în contact cu zăpada.
În carving-ul extrem, înclinarea este maximă până în punctul în care
schiorul e într-o poziţie de dezechilibru care se poate remedia cu ajutorul părţii
superioare a corpului, schiorii fiind înclinaţi sprijinindu-se în multe cazuri pe
suprafaţa zăpezii.
Înclinarea mare a schiorului îi permite să se opună forţei centrifuge, să
aşeze schiurile pe muchia lor internă, executând două incizii perfect rotunde pe
zăpadă, constatăm că linia umerilor este aproape paralelă cu cea trasată de schi
iar axele de înclinare, axa umerilorşi axa schiurilor sunt aproape perpendiculare.
În concluzie putem arăta că, cu cât înclinarea, viteza şi forţa centrifugă sunt
mai mari, cu atât necesitatea înclinării în interiorul curbei va fi mai mare.
 Înclinare şi punct de incidenţă a lamelor în poziţii extreme
În schiul carving de înalt nivel competiţional schiorul este în
permanenţă preocupat să parcurgă drumul cel mai scurt posibil
între o intrare şi alta, fapt ce presupune anumite caracteristici
definitorii, faţă de exigenţele schiului de plăcere şi anume:
• conducerea neîntreruptă pe muchii;
• rolul deosebit al impulsurilor musculare apărut în prima porţiune a
curbei, fază în care schiul este condus în tăietură şi orientat cât mai
rapid posibil în traiectoria curbei;
• datorită avantajelor pe care le oferă grosimea schiurilor, schiorul se
poate lăsa din plin pe muchii până învinge presiunile opozante
permiţându-i o întindere mare în interiorul curbei;
• mecanismele care guvernează încercarea muchiilor sunt strâns
legate de rapiditatea şi înclinarea părţii de jos a corpului, cu
implicarea umerilor şi a braţelor.
 3.4.2. Metodica învăţării schiului carving
1. Sensibilizarea picioarelor
- exerciţii de familiarizare şi sensibilizare a picioarelor cu mişcări
şi poziţii specifice;
- mişcări şi poziţii care determină trasarea muchiilor;
- legănarea trunchiului înainte şi înăuntru de o parte şi de alta;
- ridicarea unui schiu ţinându-l sprijinit pe coadă;
- schiurile sprijinite pe zăpadă şi fixate pe muchiile interne, apoi
pe cele externe (poziţia picioarelor de butoi);
- poziţionarea schiurilor pe muchiile din dreapta şi stânga pentru
pregătirea gleznelor şi genunchilor în vederea parcurgerii
primelor diagonale şi traiectorii pe pistă;
- exerciţii de oprire cu aşezarea schiurilor pe muchii menţinând
echilibrul (începătorii pot folosi beţele);
 2. Învăţarea primelor poziţii
• traversarea în diagonală: schiurile alunecă pe muchii într-o
poziţionare lejeră a genunchilor spre interior;
• traversare cu schiul extern avansat pe muchie în timp ce cel intern
este drept;
• traversări de pistă perpendicular cu poziţionarea schiurilor spre
munte şi aşezarea schiurilor pe muchii;
Indicaţii metodice - se lasă schiurile în plină mişcare
urmându-şi traiectoria până la final.
• se pot folosi beţele pentru a oferi mai multă siguranţă;

3. Tăiere – alunecare – tăiere

- alunecare cu schiurile pe muchii cu poziţionarea lejeră a
genunchilor spre interior;
- traversare de pârtie cu sprijin pe muchii, genunchi spre deal,
trecere de la faza de tăiere uşoară a zăpezii spre alunecare; trecere
de la faza de tăiere uşoară a zăpezii spre alunecare;
4. Schimbări de direcţie pe diagonală
- pe terenuri uşoare – axul gleznei – genunchii se aşează spre deal, axul
corpului se îndreaptă spre direcţia pe care sunt angajate schiurile;
- din cobotâri pe diagonală, autorăsucirea schiurilor pe noua direcţie.
Indicaţii metodice: dacă efectul de autorotaţie se bazează pe înclinaţia umăr –
genunchi în faza de încărcare atunci traiectoria curbei devine mai accentuată.
• din coborâre pe diagonală acţiunea de rotaţie a părţii superioare a corpului în
acelaşi moment când schiurile sunt poziţionate pe muchii.
• din coborâre pe diagonală, trunchiul şi braţele încep rotaţia în sensul
traiectoriei curbei alese poziţionându-se în acelaşi timp axa gleznei –
genunchi spre interior;
Indicaţii metodice: schiurile se dirijează în curbă şi continuă în conducere.
• la o înclinaţie mai mare a schiorului se cere o atenţie mărită şi menţinerea
centralităţii între braţe şi umeri, care se rotesc în sensul curbei;
• acţiunea genunchilor, gleznelor, picioarelor, asigură poziţia schiurilor pe
muchiile interne;
• atenţie la acţiunea braţului extern: este suficient să se ţină ridicat braţul
extern în direcţia traiectoriei curbei pentru ca impulsul rotator să fie resimţit
• 5. Drumul şerpuit în diagonală
- constituie o etapă superioară a traversării, constând într-o înşiruire de
diagonală, alunecare, diagonală, alunecare;
- se pleacă în diagonală cu înclinare pe muchii, se dirijează schiurile în jos
pentru ca apoi să se pregătească din nou pentru un alt salt cu acţiune
contrarie
Indicaţii metodice: acţiunea picioarelor se întrepătrunde cu deplasarea celor
două axe ale corpului gleznă – genunchi şi genunchi – bazin;
• traversări de pârtie cu „desenarea” pe zăpadă a unui drum şerpuit ale cărui
contururi sunt determinate de două incizii continue, fără împroşcări de
zăpadă: deci o şină.
• 6. Drumul şerpuit pe linia de înclinare maximă
Trunchiul e tot timpul înzors înspre linia de înclinare, curbele sunt
şerpuite prin deplasările simple ale axelor gleznă-genunchi care se înclină în
sensul direcţiei curbei, schimbările de direcţie sunt favorizate de o distribuţie
corectă a presiunii în fazele curbei.
Rezultatul e cunoscut după urmele pe care le lasă schiorul pe zăpadă : o
şină cu plecare în linie curbă în care amplitudinea şi durata sunt similare cu
7. Patinaj carving
Tipul de curbă este similar cu cel al legănatului în mers , iar
schimbările de direcţie sunt favorizate de o acţiune rotatorie a
braţelor care orientează înainte – înăuntru descriind mişcarea
patinatorilor pe gheaţă. Acţiunea rotatorie a braţelor rupe forţa
de inerţie rotaţională în care e aruncat schiorul şi prin această
acţiune transmisă părţii inferioare a corpului se creează o
creştere a vitezei.
Indicaţii metodice:
Pentru a se evita viteze mari, se recomandă să nu se
efectueze repetări pe terenuri abrupte, iar curba descrisă este
foarte frumoasă de văzut, asemănându-se cu amplitudinea curbei
din marele slalom.
 8. Carving extrem – sau fun carvingul dă o senzaţie de exaltare la parcurgerea
curbei, în care schiorul este înclinat la limita posibilităţii iar schiurile trasează o
şină perfect rotundă, presupune fantezie, improvizaţie, etalarea calităţilor
individuale de echilibru.
Curba 3600 este un exerciţiu în care curba descrisă închide toată traiectoria de
parcurgere a unei circumferinţe complete.
Indicaţii metodice:
• este foarte importanta alegerea terenului, o pârtie nu foarte abruptă, dar care permite
să atingă o viteză bună, să permită ca exerciţiul să se desfăşoare pe o suprafaţă
mare;
• se acordă atenţie sporită efectuării unghiului de 3600, astfel încât schiorul să nu cadă
pe linia de maximă înclinare, evitându-se accidentele;
• exerciţiul începe cu o coborâre pe linia maximă de înclinare în care viteza creşte
treptat;
• se evită mişcările bruşte, pe tot traseul schiorul să menţină o presiune optimă
asupra schiurilor, lucru ce asigură fluiditatea şi efectuarea desăvârşită a curbei,
descriind pe zăpadă acea şină perfect rotundă
• Observăm că în punctul 1 începe presiunea, în 2 presiunea şi înclinarea cresc, în 3
înclinarea este maximă, în 4 şi 5 o rotaţie bună a trunchiului şi braţelor, în 6 trasarea
muchiilor începe să se diminueze fiind depăşită faza critică a curbei, forţa centrifugă
Curba fun
• prezintă schiorul înclinat la limita echilibrului în care mâna este
utilizată ca un al treilea sprijin pentru a nu cădea în interior;
Indicaţii metodice:
• acest exerciţiu trebuie executat pe părţi corespunzătoare, care să
permite descrierea unei curbe dinamice, creându-se într-adevăr
situaţii limită de echilibru care datorită grosimii schiurilor şi
sprijinul oferit de mâna internă permit să se obţină curba;
• o mare importanţă o are adaptarea unei poziţii care favorizează
schiorul să se încline, să se arunce în interiorul curbei având
încredere mare în sprijinul schiurilor şi a capacităţii lor de
autorăsucire.
• Analiza oferă date mai clare şi anume: în punctele 1 şi 2 se
observă prefigurarea curbei, în 3 începe acţiunea trunchiului şi a
braţelor, în 4 acţiunea presiunii, în 5 şi 6 cresc presiunea şi
înclinarea, schiorul începe să atingă uşor zăpada cu mâna internă
care acţionează ca un al treilea schi, curba devenind evidentă în
Curba fun pe două mâini
• este asemănătoare cu cea descrisă anterior, doar că sprijinul se
realizează cu ambele mâini pe zăpadă, fiind un exerciţiu dificil, în
care schiorul trebuie să se rotească înspre interior până atinge cu
ambele mâini zăpada şi în acelaşi timp menţine conducerea
schiurilor.
Indicaţii metodice:
• datorită apariţiei braţului extern în realizarea sprijinului se crează
situaţia de „volan” asupra schiurilor, ceea ce impune o atenţie
deosebită pentru ca schiurile să nu fie rotate prea mult, ducând la
ieşirea din traiectorie, fiind iminentă căderea.
Greşeli în schiul carving
• cea mai frecventă greşeală este căderea laterală datorită pierderii aderenţei
sprijinului, adică lamele celor două schiuri nu asigură o bună legătură, nu pot
exercita presiunea corectă pe zăpadă datorită intervenţiei a „n” factori care le ridică
de pe traseul parcurs;
• pierderea aderenţei schiurilor la înclinaţia excesivă este cauzată de faptul că partea
exterioară a ghetei interne atinge zăpada înaintea lamelor schiurilor, determinând
ridicarea lor, provocând o alunecare, un dezechilibru şi automat căderea;
• ridicarea braţului extern prea mult în partea critică a curbei, provoacă o descărcare
la nivelul cozii, grăbeşte deplasarea spatelui, ducând la pierderea aderenţei la
coborâre.
• încărcarea exagerată a schiului intern are ca şi consecinţă atingerea zăpezii cu
gheata;
• viteza, presiunea schiurilor, înclinarea, elasticitatea schiurilor sunt factori care dacă
sunt prost distribuiţi pot duce la situaţii nedorite;
• verticalizarea exagerată, adică înălţarea prea bruscă a centrului de presiune
determină o descărcare de forţe în sus ducând la pierderea contactului cu zăpada;
Indicaţii metodice:
• este nevoie de piste largi, datorită traiectoriilor simple ce ocupă tot spaţiul
disponibil;
• se cere o mare prudenţă din partea tuturor practicanţilor care trebuie să observe dacă
 3.5. Probele schiului alpin de competiţie
•  Schiul alpin de competiţie cuprinde cinci probe distincte: slalomul,
slalomul uriaş, slalom super-uriaş, coborârea şi combinata alpină (slalom şi
coborâre), probe ce se desfăşoară conform prevederilor unui regulament de
concurs cuprinzând reguli comune cât şi reguli speciale pentru fiecare
dintre ele.
• Pornind de la scopul schiorului de parcurgere a traseului dat, într-un timp
cât mai scurt, pe baza valorificării maxime a cunoştinţelor, priceperilor,
deprinderilor dobândite, valorificând superior potenţialul său fizic şi psihic,
respectând regulamentul de concurs, sportivul urmăreşte obţinerea celei
mai mari viteze de deplasare, pe un traseu impus, ce este numai parţial
cunoscut prin: recunoaştere prealabilă, dirijată strict de regulament şi
memorare (la toate probele) prin antrenament limitat, desfăşurat în condiţii
de concurs (numai la unele probe).
• Fiecare probă a schiului alpin îşi are propriile caracteristici, specializarea
pe probe a apărut ca o necesitate, fiind influenţată de calităţile complexe
ale schiorului, impunându-se deci cu fiecare probă să fie abordată de pe
poziţiile strictei specializări, chiar dacă între ele există multe puncte
 3.5.1. Slalomul
• Este proba care a înregistrat cele mai semnificative transformări impunând
concurenţilor mobilizarea capacităţilor tehnice, fizice, psihice la limite
superioare, toate având un rol determinant în obţinerea rezultatelor dorite.
• Marile transformări în tehnica probei sunt foarte legate de introducerea
jaloanelor basculante (articulate) în construcţia unei porţi de slalom.
• În evoluţia tehnicii probei amintim tehnica anilor 50-65 în care înşurubarea
– arcuirea se realiza prin trecerea razantă pe lângă jalonul interior al porţii,
în sprijin pe ambele schiuri şi cu recepţia şocului la jalon la nivelul şoldului.
• În perioada următoare, traseele sunt montate cu porţi mai largi, construite
din jaloane din material plastic, alunecarea este cursivă în viraj, cu sprijin
dominant pe schiul exterior şi cu împingerea picioarelor înainte în partea a
doua a virajului. Atacul jalonului se face cu genunchiul şi tibia şi în multe
cazuri cu braţul interior, întins spre înainte.
• În momentul de faţă tehnica atacării porţii s-a modificat datorită jaloanelor
basculante, virajul fiind mai scurt, se alunecă pe o urmă cât mai aproape
posibil de linia pantei. Schiorul este expus lovirii de către jalon, astfel că
slalomiştii sunt echipaţi cu căşti de protecţie, apărători pentru antebraţ,
 Caracteristicile traseului de slalom
Traseul are o diferenţă de nivel cuprinsă între 120 – 180 m
(130 – 180 la CM şi JO) pentru probele feminine şi de 140 –
200 m (180 - 220 la CM şi JO) pentru probele masculine. Pe
teren bine amenajat, înclinaţia pârtiei trebuie să fie cuprinsă
între 200 – 270 (poate fi şi sub 200, iar pe porţiuni scurte poate
ajunge la 300.
Dacă terenul este amenajat corespunzător, înclinaţia va fi
cuprinsă între 250 – 350.

Beţele (fanioanele) de poartă

O poartă de slalom cuprinde două beţe de formă identică,
având un diametru de minimum 20 mm şi maximum de 32 mm.
Lungimea beţelor după ce au fost fixate în zăpadă să fie de cel
puţin 1,80 m. Sunt autorizate beţele basculante sau ariculate
certificate de FIS fiind colorate în albastru şi roşu.
 Porţile:
O probă de slalom trebuie să fie alcătuită din porţi deschise
(orizontale) închise (verticale) oblice şi combinate de 2 – 5 porţi sub
formă de „şicane”. Poarta de slalom este construită din două jaloane
de aceeaşi culoare (roşii sau albastre) lăţimea ei fiind de 4 – 5 m.
Distanţa dintre beţele pivot a două porţi succesive trebuie să fie
cuprinsă între 7 – 15 m cu excepţia porţilor duble şi a şicanelor, iar
distanţa dintre beţele pivot ale porţilor duble şi şicanelor este de 0,75
m.
Poarta de sosire are o lăţime de cel puţin 10 m. Numărul de porţi
cuprinse într-un traseu este de 40 – 60 pentru probele feminine şi de
55 – 75 pentru cele masculine. Montarea şi amenajarea traseului se
termină cu cel puţin 90 de minute înaintea primului start, fiind
controlat de juriul probei care poate dicta eventualele modificări.
Concurenţii au dreptul să recunoască traseul urcând printre porţi,
nu au voie să coboare panta amenajată trecând prin porţi, nu au voie
să pătrundă pe pistă fără schiuri la picioare.
 Caracteristicile tehnicii în proba de slalom
• complexitate, polivalenţă în executarea mişcărilor, viraje executate cu
rapiditate mare, scurtarea timpului de sprijin şi a timpului de trecere de
la un spriin la altul cu reducerea fazei de conducere, ceea ce face ca
virajele să fie mai dinamice iar mişcările schiorului sa fie mai rapide.
• tehnica de slalom cere îndemânare, capacitate de reacţie, viteză de
execuţie, agilitate acrobatică, combativitate, putere psihică, încredere în
sine.
• noutăţile tehnicii sunt în strânsă legătură cu noile materiale, cu traseele
de slalom mai deschise, cu capacitatea fizică a schiorilor, mult
îmbunătăţită, cu un angajament psihic cât mai mare.
• tehnica de cursă este determinată de profilul oantei, calitatea zăpezii,
structura traseului, numărul de start, dozarea precisă a mişcărilor pentru
descărcarea schiurilor.
• poziţia trunchiului este îndreptată spre vale, iar datorită rapidităţii cu
care se succed porţile, trenul superior nu are timp să urmeze direcţia
schiurilor, bustul intervine prin poziţia sa anticipată care favorizează
lucrul picioarelor.
 Elemente tehnice specifice virajului în slalom
• o poziţie mai joasă „aşezată”.
• poziţionarea particulară a braţelor şi bastoanelor.
• mişcări mai ample de anticipare la nivelul bustului şi de înşurubare – arcuire la
nivelul întregului corp.
• în faza de pregătire – declanşare, bustul execută o mişcare de anticipare, în
timp ce bazinul şi picioarele fac o revenire din înşurubare fără arcuirea amplă a
coapselor.
• faza de conducere este dominată de momentul atacării jalonului, astfel încât
centrul de greutate să urmeze un drum cât mai aproape de linia pantei.
• înclinarea spre interiorul virajului, înclinare marcată de o linie ce trece prin
centrul de greutate şi locul sprijinului pe zăpadă.
• locul sprijinului pe zăpadă poate fi bocancul exterior sau cel interior cu o
înclinare mai mică şi sprijin pe schiul exterior obţinându-se aceeaşi rază a
virajului ca la o înclinare mai mare şi sprijin pe schiul interior.
• cantarea schiurilor trebuie să fie mai puternică în partea a doua a virajului,
când forţa centrifugă are o valoare mai mare.
• La un viraj scurt (rază mică) forţa de apăsare a schiurilor trebuie să fie mai
mare.
• cel mai lung viraj este executat pe schiul exterior.
 Acţiunea braţelor în înlăturarea fanioanelor basculante
a). – executarea virajului în jurul fanionului fără atingerea acestuia. În
acest caz corpul schiorului este arcuit din bazin, iar braţul exterior
ocolirii direcţionat spre vale, obţinându-se o traiectorie rotunjită a
virajului.
b). – executarea virajului prin lovire (ştergere) a fanionului cu mâna
din interiorul virajului. În acest caz antebraţul devine activ, fiind
ridicat şi adus în faţa trunchiului pentru a pregăti luarea contactului
cu fanionul. După lovire şi celălalt braţ este ridicat anticipând atacul
fanionului următor.
c). – Lovirea fanionului cu mâna exterioară „cross block”. Acest
procedeu permite schiorului să alunece pe o linie de cursă foarte
apropiată de fanioanele porţilor de slalom.
d). – Lovirea fanionului interior cu tibia (protejată). Se utilizează în
general în combinaţie cu procedeul c). nefiind recomandat schiorilor
tineri datorită riscului unor accidentări. Acest procedeu favorizează
scurtarea timpului de sprijin prin reducerea fazei de conducere a
3.5.2. Slalomul uriaş

Slalomul uriaş este considerată ca fiind proba cea mai

tehnică din schiul alpin de competiţie, a cărui parcurs este
foarte variat, permiţând o înlănţuire de viraje ritmice, abordate
în mare viteză, cu o tehnică complexă şi perfectă, în care
concurentul este angajat cu mult elan, curaj, voinţă, într-o luptă
permanentă cu sutimile de secundă.
Mecanismele tehnice necesare realizării virajelor specifice
probei de slalom uriaş, stau la baza însuşirii şi perfecţionării
tuturor celorlalte forme de viraj ce se aplică în schiul de
performanţă, impunându-se ca în procesul de antrenament, să
se pună accent pe însuşirea corectă a mecanismelor de bază
necesare realizării virajelor caracteristice acestei probe.
 Caracteristici ale traseului de slalom uriaş
Lungimea este dată de timpul minim de parcurgere evaluat la 1 minut şi 15 sec.
sau de 2 x 50 sec. Diferenţa de nivel este între 250 – 350 m pentru probele feminine
şi 250 – 400 m pentru probele masculine (pentru copii mici maxim 250 m, iar
pentru cei mari de maxim 300 m). Traseul este marcat cu porţi al căror număr
reprezintă 12 – 15% + 5 din diferenţa de nivel a pârtiei, iar lăţimea minimă trebuie
să fie de 30 m.
Porţile sunt construite de patru jaloane cu o lăţime minimă de 4 m şi maximă de
8 m fiind legate două câte două cu o pânză de aceeaşi culoare pentru fiecare poartă,
cu formă de dreptunghi având dimensiuni de 75/55 cm. Banderolele de pânză
trebuie fixate astfel încât marginea inferioară să se afle la cel puţin 1 m distanţă de
la suprafaţa zăpezii, fiind folosite alternativ banderole roşii şi albastre.
O pistă de slalom uriaş cuprinde porţi deschise, închise şi oblice. Porţile
deschise sunt plasate orizontal, cele închise sunt dispuse vertical, iar cele oblice
diagonal în raport cu linia pantei. Combinaţia de întârziere de schimbare – constă
dintr-o poartă deschisă, una închisă sau oblică şi o altă poartă deschisă. Jaloanele
din interiorul porţii vor fi basculante distanţa minimă dintre două porţi succesive
este de 10 m.
Proba de slalom uriaş se desfăşoară în două manşe, în aceeaşi zi pe două trasee
diferite, iar probele de copii se pot desfăşura într-o singură manşă.
Marcarea traseului se încheie cu cel puţin două ore înaintea primului start,
 Condiţii necesare sportivului
 
• capacitate tehnică complexă bine pusă la punct;
• motivaţie puternică;
• o solidă pregătire fizică – bagaj motric specific – îndemânare în
regim de viteză, rezistenţă în regim de viteză;
• capacitate de relaxare;
• calităţi din sfera psihicului (echilibru neuromuscular, simţul
zăpezii, al alunecării, capacitate de concentrare şi analiză,
rapiditate în gândire etc).
 Caracteristicile tehnicii în proba de slalom uriaş
Tehnica în slalom uriaş este strâns legată de:
• adaptarea perfectă a mişcărilor în plan vertical la relieful terenului,
înlănţuind flexiile şi extensiile în funcţie de cerinţele momentane, cu
arcuire mai mare sau mai mică în concordanţă cu cerinţele concrete de
cantare a schiurilor.
• adaptare perfectă la starea zăpezii alunecând cu schiurile pe lat,
evitând cantările puternice şi proiecţia laterală pe zăpadă moale, iar pe
zăpadă tare schiurile taie zăpada, se cantează puternic, cu proiecţie de
pe un picior pe altul.
• se urmăreşte conducerea schiurilor cu cea mai mare viteză
posibilă, învingerea forţei centrifuge, obţinerea celei mai bune
linii de cursă.
• virajele în traseul de slalom uriaş sunt caracterizate de: scurtarea razei
ocolirii şi pivotarea mai amplă a schiurilor în prima parte; în faza de
coborâre derapajul trebuie să fie cât mai mic; în partea finală a ocolirii
să se obţină o lansare accelerată în coborâre oblică.
 Elemente principale ale ocolirii în slalom uriaş
Fazele de pregătire şi declanşare a ocolirii au o importanţă deosebită pentru
schior, fiind înlănţuite ritmic contribuind la obţinerea unei extensii explozive, la o
lansare dinamică într-o mişcare complexă formată din proiecţie circulară,
contrarotaţie, înşurubare şi revenire din înşurubare.
Elemente componente:
• compresia verticală la închiderea virajului precedent în poziţie arcuită ceea ce
determină păstrarea unei energii mari în muşchii gambelor, coapselor şi feselor.
• prin „explozia” pe verticală a întregului corp se eliberează o forţă care conjugată cu
forţa laterală necesară obţinerii arcuirii corpului contribuie la lansarea schiurilor în
exteriorul corpului, trenul inferior se rotează în direcţia virajului care urmază.
Elemente ajutătoare:
• sprijinul solid pe cant al schiului exterior la închiderea ocolirii precedente;
• împingerea pentru destinderea corpului pe direcţie perfect perpendiculară faţă de
linia centrului de sprijin;
• limitarea proiecţiei laterale strict la nevoile de la începutul virajului de a proiecta
greutatea corpului de pe schiul din vale pe schiul din deal, care va deveni schiu
exterior în virajul care urmează;
• lansarea braţelor spre înainte în sus pentru a obţine o forţă verticală suplimentară,
fără a ajunge la extensia braţelor.
 Concluzie:
 
Mecanismul care stă la baza fazelor de pregătire şi declanşare este un
mecanism complex şi se compune din:
a). Deplasarea verticală globală a corpului.
Efect: - învingerea forţei de gravitaţie;
- ridicarea schiurilor de pe zăpadă
Durată: - câteva zeci de secunde.
Avantaj: - decontractarea aproape totală care permite refacerea
musculară după contracţia din finalul ocolirii precedente.
b). Pivotarea schiurilor în viraj concomitent cu deplasarea lor laterală.
Cauză: - forţa laterală datorată poziţiei înşurubate (ghemuire –
arcuire) la închiderea ocolirii precedente.
Efect: - plasarea corpului într-o poziţie arcuită pe cealaltă parte a sa
(înspre interiorul următorului viraj).
Avantaj: - reducerea efectului forţei centrifuge încă de la începutul
virajului.
 Faza de conducere a ocolirii:

a). Reluarea contactului cu zăpada – înseamnă reîncărcarea

schiurilor după fazele de pregătire şi declanşare, moment în care
schiurile iau contact cu zăpada într-o poziţie de uşoară cantare,
corpul este înclinat spre interior, într-o poziţie de uşoară arcuire,
iar braţele balansează în jos.. În această etapă schiorul este
preocupat de punerea progresivă a schiurilor sub presiune şi în
special a schiului exterior virajului.
b). Pivotarea schiurilor – se realizează tot progresiv, pe măsură ce
efectul forţei centrifuge creşte, cantarea se accentuează, iar
pivotarea schiurilor se realizează prin mişcarea de rotaţie a
genunchilor şi a gleznelor.
c). Coborârea oblică. Schiorul caută să ajungă cât mai repede în
coborâre oblică, să alunece fără frânare pe această porţiune în care
valoarea forţei centrifuge este amplificată de acţiunea forţei de
gravitaţie.
3.5.3. Slalomul super uriaş
 
• Proba se desfăşoară într-o singură manşă, traseul de concurs
trebuie să aibă o diferenţă de nivel de 400 – 500 m pentru proba
de femei şi de 600 m pentru proba de bărbaţi. Numărul de porţi
este egal cu 10 % din diferenţa de nivel a traseului.
• Distanţa minimă dintre jaloanele cele mai apropiate a două
părţi succesive este de 25 m. Concurenţii sunt obligaţi să poarte
echipament şi material ca şi în probele de coborâre.
• Pregătirea schiorului presupune aceeaşi metodologie
utilizată şi în proba de slalom uriaş cu unele particularităţi
specifice. Se acordă o atenţie deosebită aprofundării studiului
tehnic al virajelor executate în mare viteză, a poziţiei
aerodinamice în timpul coborârii, trecerea porţiunilor de teren
accidentat, perfecţionarea alunecării, lărgirea sferei
anticipative, calităţi psihice superioare (curaj, voinţă, gândire,
atenţie, capacitate de concentrare etc.)
 Caracteristici tehnice în proba de slalom super-uriaş 
Datorită combinaţiei dintre elementele tehnice ale slalomului uriaş şi al
probei de coborâre, tehnica slalomului super-uriaş nu este profilată definitiv,
schiorul adaptând în alunecare o poziţie tipică şi anume:
• împingerea maximă a picioarelor şi mâinilor înainte cu spatele mult rotunjit.
• braţele duse mult înainte determină o flexie a bustului pe bazin, permiţând o mai
bună echilibrare în plan antero-posterior, compensând ducerea picioarelor mult
înainte.
• împingerea externă a picioarelor înainte, duce la o extindere mare a piciorului
exterior virajului, obţinându-se o fixare mai bună a genunchiului în plan lateral şi
întărirea sprijinului pe cantul interior al schiului din vale, realizându-se un sprijin
particular în care piciiorul este orientat înainte faţă de tija posterioară a
bocancului.
• întinderea muşchilor posteriori ai coapsei are loc odată cu tracţiunea
cvadricepsului, împiedicând jocul lateral al genunchiului, favorizând sprijinul pe
cantul interior.
• trenul inferior şi cel superior pivotează în jurul centrului de greutate, mobilizează
simultan în flexie, articulaţiile vertebrelor lombare şi coxofemurale într-un arc
continuu obţinut după un număr mare de ore de pregătire specială.
• în această poziţie schiorul adună o mare cantitate de energie la nivelul grupelor
 Caracteristicile virajului în proba de slalom super-uriaş
Virajele pot fi:
a). – de întindere mare – cu schimbări de direcţie ce acoperă suprafeţe însemnate din
traseu.
b). viraje „tăiate” (fără derapaj) efectuate la viteze crescute şi care necesită:
• în faza pregătitoare o poziţie echilibrată a corpului;
• în faza de declanşare, acţiuni de translaţie laterală a trenului superior;
• în faza de conducere, arcuirea corpului care favorizează efectuarea virajului
„tăiat”, predominant pe schiul exterior şi menţinerea echilibrului pe acest schi.
• în faza de ieşire unghiul schior – schi să fie cât mai mic, dar să se înscrie în
limitele parametrilor ce caracterizează cea mai bună linie de cursă.
c). – viraje ce implică dinamism conferindu-i schiorului echilibru şi siguranţă în
mişcare.
d). – viraje efectuate în diferite poziţii ale corpului:
• poziţie specifică probei de slalom uriaş.
• poziţii grupate înalte (de căutare a vitezei cu mâinile orientate înainte şi cu beţele
aduse sub axile.
• poziţii aerodinamice, joase de viteză cu eficienţă sporită din
• punct de vedere al coeficientului de frecare schior-aer, dar cu un procent de
3.5.4. Coborârea

• tehnică eficace, adaptată marilor viteze şi solicitărilor impuse de

teren.,
• viteza obţinută în timpul traseului împinge schiorul la limita
superioară a controlului schiurilor, evitarea unor accidente
datorându-se numai promptitudinii reflexelor
• fineţe şi precizie în conducerea schiurilor în viraje şi traversări,
abilitate în trecerea hopurilor, rupturilor de pantă, a unor accidente
de teren
• virtuţi acrobatice ale schiorului, rezistenţă în menţinerea cât mai
mult timp posibil a poziţiei grupate, aerodinamică în timpul coborârii
• fineţea alunecării - păstrarea contactului cu zăpada, simţul „zăpezii”,
treceri rapide de la încordare la relaxare
• rezistenţă la factorii stresanţi
• folosirea beţelor numai pentru reechilibrare
 Tendinţe actuale în proba de coborâre

• urmărirea volumului de antrenament prin efectuarea a sute de

km de alunecare, obţinându-se o pregătire fizică specifică
superioară, bază a unei evoluţii atletice, decontractate
• educarea simţului schiului, al alunecării, al terenului, al
echilibrului dinamic, dezvoltarea capacităţii de antiapărare şi
decizie
• creşterea gradului de intensitate şi complexitate prin abordarea
de trasee din ce în ce mai dificile la viteze tot mai mari, face ca
schiorul să se adapteze unor solicitări deosebite confruntându-se
cu cadenţe infernale, alternanţa presiunilor, este supus în
permanenţă pericolului, o mare rezistenţă psihică şi o capacitate
biologică mare
• fineţea evoluţiei tehnice, o tehnică desăvârşită, adaptată
particularităţilor individuale şi aplicată la condiţiile impuse de
 Caracteristicile traseului în proba de coborâre
• La J.O., C.M., Cupa Mondială şi Cupa Europei traseul are o
denivelare cuprinsă între 800 - 1000 metri pentru probele masculine şi
500 - 700 m pentru probele feminine. Pentru celelalte concursuri
denivelarea traseului poate fi cuprinsă între 500 - 1000 m, iar pentru
probele de juniori între 500 - 700 m, pentru copii mai (14 - 15 ani)
max. 400 m.
• Timpul minim de parcurgere a traseului (care determină în fapt
lungimea acestuia) este pentru bărbaţi de 120 sec. si pentru femei de
100 sec.
• Pista de coborâre este amenajată astfel încât să permită să obţină o
viteză de deplasare cât mai mare în maximă securitate.
• Porţile pentru marcarea traseelor destinate femeilor au culorile roşu şi
albastru, cele destinate bărbaţilor numai culoarea roşie.
• Lărgimea unei porţi este de minim 8 m şi se montează înainte şi la
distanţă de o porţiune dificilă sau periculoasă a traseului.
• Pistele sunt suficient de dure pentru a rezista lucrului în mare viteză,
• În exteriorul virajelor sunt amenajate „zone de protecţie” obstacole din
exteriorul pistei vor fi protejate cu baloţi de paie, plase de sfoară, saltele,
etc.
• Zona de sosire este suprafaţa unde se poate frâna, fiind o zonă lungă, largă
şi netedă.
• Tipurile de porţi folosite sunt porţi deschise, închise şi oblice. Combinaţia
cea mai frecvent întâlnită poartă denumirea de „coridor” şi este alcătuit din
două porţi deschise succesiv, astfel încât să determine realizarea unui
singur viraj.
• Panourile indiferent de tipul de poartă, trebuie fixate în aşa fel de către
marcator încât să permită o bună vizibilitate a schiorului în timpul cursei.
• Înaintea probei de concurs se stabilesc trei zile de antrenament oficial, care
face parte integrantă din proba respectivă.
• Fiecare sportiv înscris la concurs, trebuie să participe la cel puţin 2 zile de
antrenament oficial, să coboare de 2 ori prin traseul dat, iar una dintre
evoluţii trebuie cronometrată.
• Pistele de coborâre trebuie să ofere concurenţilor posibilitatea afirmării
calităţilor fizice şi morale, măiestria de a stăpâni schiurile la o viteză foarte
mare, dar înainte de toate la baza tuturor reglementărilor curselor de
 Componentele de bază ale tehnicii probei de coborâre
– alunecare maximă pe zăpadă
– alunecare maximă în aer
– trecerea peste obstacole
– virajele
• presupune eliminarea rezistenţelor la înaintare, născute din frecarea schiurilor pe
zăpadă. Pentru asigurarea unei alunecări maxime pe zăpadă mai este necesar:
– o supleţe la nivelul gleznelor şi genunchilor, care permit o mai bună adaptare la
solicitările terenului, simţul relaxării, care permite amortizarea suprapresiunilor,
– o poziţie echilibrată din care se poate acţiona în orice situaţie,
• rezistenţa aerului la înaintarea schiorului este proporţională cu mărimea suprafeţei
frontale, forma acesteia şi îmbrăcămintea.
• se impune adaptarea poziţiei pentru căutarea vitezei cu un profil aerodinamic şi a
unei îmbrăcăminte care nu reţine aerul, în acest sens fiind recunoscută preocupările
specialiştilor în realizarea unor materiale, costume care să faciliteze o alunecare
maximă în aer.
• presupune trecerea peste forme de teren, movile, creste, movile succesive, racordări
de pantă, rupturi de pantă.
 Pentru trecerea cu succes peste aceste forme de teren se folosesc
mecanisme tehnice specifice şi anume:
• Absorbţia - se realizează printr-o flexie simplă dar suficientă pentru a
anula efectul reacţiilor verticale ale solului. La viteze mari de deplasare se
recomandă tragerea genunchilor spre piept în timpul unei flexi dinamice a
bustului pe bazin, cu spatele fesele şi partea posterioară a coapselor
rotunjite
• Amortizarea - constă dintr-o flexie frânată a gleznelor, genunchilor,
şoldurilor şi asigură o deplasare cât mai uniformă a centrului general de
greutate în plan vertical.
• Escamotarea – reprezintă o desprindere voluntară înaintea unei rupturi de
pantă pentru a limita un zbor exagerat şi periculos la viteză mare. Ea se
realizează printr-o deschidere uşoară a corpului, urmată de tragerea
picioarelor sub corp. În timpul fazei de zbor se adoptă o poziţie grupată
aerodinamică, perpendiculară pe suprafaţa pârtiei. În faza de aterizare se
efectuează o întindere a picioarelor, chiar înaintea reluării contactului cu
zăpada, cu efect de amortizare - absorbţie a impactului.
• Adaptarea poziţiei corpului - se realizează prin mişcări înainte - înapoi şi
au ca scop anularea efectului dezechilibrator de frânare sau accelerare a
 Tehnica ocolirilor în proba de coborâre
• În tehnica probei de coborâre se cunosc două tipuri de ocoliri şi
anume:
– ocolirea cu rază mare
– ocolirea cu rază mică
• corespunde parcurgerii unei diferenţe de nivel însemnate, între locul
declanşării şi cel al încheierii, unde are loc o accelerare importantă a
vitezei. Schiorul basculează progresiv spre interiorul ocolirii,
efectuând o „decontare” uşoară limitată, apoi treptat trece pe canturile
din interior, cu transferul greutăţii corpului dominant pe schiul din
exterior
• este întâlnită în trecerea rapidă de la coborârea oblică la coborârea pe
linia pantei, presupunând pivotarea schiurilor, dar şi derapajul lor mai
amplu
• la ieşirea din ocolire viteza trebuie să fie cel puţin egală cu cea de la
intrarea în ocolire
• locul declanşării ocolirii este ales în funcţie de necesitatea ca schiorul
3.5.5. Startul şi sosirea în probele schiului alpin
• Performanţele obţinute în probele schiului alpin se evaluează prin
intermediului timpilor realizaţi de către sportivi prin parcurgerea, într-
o manşă sau două, a traseului.
• Cronometrarea concurenţilor se face electronic şi începe din
momentul în care, după comenzile arbitrului starter, schiorul porneşte
în cursă.
• Cronometrul se opreşte când schiorul intersectează linia de sosire.
• Locul de start este special amenajat, iar schiorii pleacă în cursă dintr-o
„portiţă” prevăzută cu o tijă (bară) care în urma atingerii de către
concurent declanşează sistemul de cronometraj electronic.
• Comanda de start la proba de slalom este „Ready” - atenţie, urmat la
câteva secunde de ordinul de start propriu-zis „go” (pleacă). Schiorul
este obligat să pornească în maximum 10 sec. de la această comandă.
La probele de slalom uriaş, slalom super uriaş şi coborâre, comanda
de start constă din anunţarea ultimelor 10 sec după care, la 5 sec se
începe numărătoarea inversă 5, 4, 3, 2, 1 „go”
 Poziţia de start
• Schiorul se aşează în zona de start, în spatele tijei de pornire în aşa fel încât să nu o
atingă. Beţele de schi se plasează peste tijă şi sunt plantate în zăpadă în lăcaşuri
amenajate special pentru acest scop. Corpul este flexat uşor din articulaţiile
gleznelor, genunchilor şi bazinului, iar bustul este înclinat uşor înainte. Greutatea
corpului este repartizată în mod egal pe ambele schiuri care sunt uşor depărtate.
Poziţia adoptată trebuie să fie stabilă, bazată pe puncte solide de aplicare a forţei la
nivelul braţelor şi picioarelor. Întreaga atitudine a schiorului trebuie să degaje
siguranţă şi concentrare maximă.
• Când se dă comanda de start, schiorul execută, de obicei după o uşoară coborâre a
centrului de greutate, o împingere explozivă cu picioarele concomitent cu sprijinul
pe beţe şi tracţiunea în braţe. Picioarele se extind, schiurile pierd contactul cu
zăpada, tija este dată de o parte cu treimea inferioară a gambelor, iar corpul se
avântă pe pantă încercând să-şi păstreze perpendicularitatea pe înclinaţia secvenţei
de pârtie ce urmează zonei de start. Reluarea contactului schiurilor cu zăpada se
face printr-o flexie amortizată a picioarelor după care se execută câteva mişcări de
propulsie (pas de patinaj) spre prima poartă. În funcţie de probă (vezi distanţele
dintre porţi) numărul acestor mişcări este mai mare sau mai mic, important este ca
ele să nu defavorizeze acţiunile necesare pentru abordarea primei porţi din cursă,
schiorul să fie preocupat să-şi menţină poziţia echilibrată pe schiuri asigurându-şi o
bună calitate a executării virajului.
 Sosirea

• Prezintă o tehnică diferită, în funcţie de proba la care se aplică. În probele de

slalom uriaş, slalom super uriaş şi coborâre se adoptă o poziţie joasă, grupată
- aerodinamică. Din această poziţie schiorul poate să îndrepte mâinile înainte
şi în jos sau să se situeze într-o poziţie de recul concomitent cu efectuarea
unei împingeri a picioarelor înainte (cazul probei de slalom uriaş). Ambele
acţiuni au ca scop întreruperea fasciculului de lumină al fotocelulei şi deci
oprirea cronometrului electronic cu câteva sutimi de secundă mai devreme.
• În proba de slalom, varietatea şi frecvenţa acţiunilor depind de distanţa care
separă ultima poartă de linia de sosire. Această distanţă este parcursă de
regulă prin efectuarea unor mişcări de braţe şi picioare care să determine
accelerarea vitezei de alunecare. În cazul în care distanţa până la sosire este
mai mare, se adoptă o poziţie grupată, aerodinamică. După trecerea liniei de
sosire, schiorul trebuie să efectueze o oprire de siguranţă şi apoi în
conformitate cu regulamentul F.I.S., el este obligat să părăsească zona de
sosire astfel să evite o eventuală coliziune cu următorul schior.
4. SELECŢIA ÎN SCHIUL ALPIN DE PERFORMANŢĂ
4. 1. Cerinţe de bază în pregătirea schiorilor alpini
 
Procesul de selecţie este considerat ca factor de bază al performanţei sportive,
împreună cu pregătirea sportivă şi condiţiile care să asigure procesul realizării
performanţei. Pentru reuşita procesului de selecţie este necesar să se cunoască
calităţile motrice specifice schiorului alpin, iar cei supuşi selecţiei să posede aceste
calităţi la un nivel cât mai ridicat, cunoscându-se faptul că unele dintre acestea sunt
perfecţionate prin antrenament, iar altele mai puţin. De asemenea deosebit de
importante sunt calităţile cu caractere ereditare stabile (dimensiunile longitudinale
ale corpului, viteza, îndemânare) iar exigenţa selecţionerilor trebuie să fie foarte
mare de la început.
Cunoscând aceste probleme putem afirma că principalii factori care determină
rezultatul sportiv sunt:
• capacitatea motrică - în care ordinea de perfectibilitate a celor patru calităţi
principale sunt: rezistenţa, forţa, îndemânarea şi viteza - rezistenţa fiind cea mai
perfectibilă.
• capacitatea psihică - luarea în consideraţie a calităţilor specifice schiului alpin şi pe
acelea care se cer oricărui sportiv, indiferent de specializare,
• - tipul somatic - se referă la depistarea acelor laturi ale gabaritului care constituie un
 În schiul alpin se întâlnesc trei categorii referitoare la selecţie şi anume:
• selecţia iniţială - se realizează în jurul vârstei de 6 - 7 ani, cei cuprinşi în
acest proces au parcurs în prealabil un stadiu de cel puţin doi ani de iniţiere
în schiul alpin. Obiectivul acestui stadiu este formarea la copii a unei
capacităţi largi de mişcare pe schiuri. În cadrul selecţiei iniţiale se urmăreşte
nivelul capacităţii de mişcare pe schiuri reflectată în îndemânare cu care sunt
manevrate schiurile la întoarcerile simple de pe loc la mersul pe teren plat, la
urcarea pantei, la coborârea pe o pantă uşoară în poziţii relaxate, la
schimbarea direcţiei de alunecare, de asemenea urmăreşte capacitatea
copilului de a răspunde unor probleme simple de ritm în execuţia diferitelor
mişcări.
• Selecţia periodică - cuprinde copii între 10 - 12 ani şi se realizează pe
parcursul dar mai ales la finele stadiului de începător. Se urmăreşte
capacitatea copilului de a evolua cu multă uşurinţă pe terenurile cele mai
variate, entuziasmul cu care copilul practică schiul, bagajul de deprinderi
tehnice, capacitatea de a rezolva problemele impuse de condiţiile şi terenul
de schiat.
• Selecţia definitivă - coincide cu alcătuirea grupelor de performanţă, se
realizează în jurul vârstei de 15 - 16 ani, după ce sportivul a parcurs o
4.2. Profilul schiorului alpin de performanţă şi orientarea metodică generală.
4.2.1. Probleme actuale în desfăşurarea instruirii copiilor la schi în ţara noastră.
Neajunsuri în activitatea de formare a tinerelor talente în ţara noastră:
• instruirea este realizată neunitar datorită următorilor factori: grupele de iniţiere ale
secţiilor de schi alpin din cluburile sportive şcolare, nu au legături directe cu cluburi
de seniori, nu pot finaliza până la nivel de seniori activitatea de performanţă
începută, au resurse financiare insuficiente pentru condiţii concrete de instruire,
asigurare cu echipament sportiv necesar.
• activitatea de instruire de bază, selecţia iniţială sunt neglijate ca importanţă, nu sunt
îndrumate, coordonate suficient de factorii competenţi, iar cei implicaţi în această
activitate nu sunt remuneraţi corespunzător muncii şi responsabilităţii pe care o au.
• Calificarea multor cadre care se ocupă cu instruirea iniţială a copiilor este inferioară
iar perfecţionarea - reîmprospătarea cunoştinţelor de specializare se desfăşoară
nesistematic şi neadaptat particularităţilor segmentului de vârstă respectiv.
• Nu există un sistem competiţional local pentru categoriile de vârstă 5 - 8 ani şi 9 -
11 ani în măsură să verifice şi să stimuleze activitatea de instruire iniţială a copiilor.
• Instruirea iniţială a copiilor se desfăşoară exclusiv în sezonul de iarnă - numai cu
mijloace specifice, neglijându-se posibilitatea extinderii instruirii tehnice în lunile
mai-iulie, necesitându-se dezvoltarea deprinderilor şi calităţilor psiho-motrice de
bază ale viitorilor schiori pe întreg anul de pregătire cu mijloace specifice şi
4.2.2. Aspecte ale instruirii actuale specifice schiului alpin pe plan
mondial

– multe ţări acordă o importanţă adecvată instruirii iniţiale a copiilor

oferind condiţii foarte bune tehnice, metodologice, materiale
acestui segment al formării viitorilor performeri (Suedia, Elveţia,
Slovenia, Austria, Franţa, Germania, Polonia, SUA, Japonia).
– În instruirea iniţială a copiilor pentru schiul alpin - pe plan
mondial - se înregistrează un amplu efort de tratare ştiinţifică a
procesului, cu aplicarea metodelor informatice de evidenţă şi
evaluare, asistenţă video, generalizarea lucrului cu echipe
complexe de tehnicieni (antrenori, preparator fizic, medic,
psiholog, nutriţionist fizioterapeut, mecanic materiale, etc.)
– Multe ţări aplică consecvent sistemul pregătirii cu stadii
centralizate la nivelul categoriilor de vârstă 5 - 8, 9 - 11, 12 - 13,
14 - 15 ani aceste nuclee constituind în exclusivitate sursa de
alimentare cu elemente valoroase a loturilor naţionale şi a
echipelor olimpice de schi alpin.
4.2.3. caracteristicile schiorului alpin de performanţă
 
• Exigenţele marilor performanţe în domeniul schiului alpin implică dobândirea şi
manifestarea unor capacităţi favorizante vizând sportivul şi factorii rezultatului
sportiv.
• Un sportiv intră în elita marilor performeri atunci când dobândeşte dreptul de a
participă la concursurile din cadrul Cupei Mondiale sau la Cupa Europei. Sportivii
care ajung să atingă acest nivel şi mai ales cei care ocupă primele 30 locuri pe listele
de punctaj de FIS sunt protagoniştii luptei pentru titlurile la C.M. şi J. O. De iarnă.
• Statisticile arată că aproximativ 35% dintre sportivi au pătruns în elita mondială în
jurul vârstei de 19 ani, iar durata de evoluţie spre marea performanţă este de
aproximativ 5 - 6 ani perioada cuprinsă între primele rezultate de valoare la
concursurile internaţionale de copii şi dobândirea punctajului FIS. Cei mai mulţi
dintre sportivi părăsesc competiţia în jurul vârstei medii de 23,8 ani, statisticile
arătând că în jurul vârstei de 24 ani 84% dintre sportivi sunt deja retraşi din
activitatea competiţională.
• Experienţa mondială în domeniu, demonstrează că este necesară o perioadă de 10 -
11 ani de antrenament pentru ca un sportiv să atingă clasa elitei, vârsta cuprinsă
între 14 - 19 ani corespunde fazei de evoluţie competiţională propriu-zisă, foarte
importantă în formarea profesională a tânărului.
• Perioada cuprinsă între 19 - 24 ani este socotită perioada de răsplată, în
4.2.3.1. caracteristici morfologice

Din punct de vedere morfologic, schiorul alpin se încadrează în

tipul muscular atletic, cu un schelet puternic, repere osoase vizibile, o
musculatură foarte bine dezvoltată. Este de preferat ca schiorul să fie
masiv mai ales în probele de viteză pentru a obţine o mai bună
accelerare în timpul coborârii.
Raportul dintre dimensiunile longitudinale şi grosimea
segmentelor este de cele mai multe ori în favoarea celui de-al doilea
factor. Sub aspect endocrin schiorul se încadrează în tipul stenic
viguros. Capabil de a suporta o mare cantitate şi intensitate de muncă.
Biotipul constituţional al schiorului se încadrează în categoria
sportivilor mici cu o dezvoltare armonioasă.
• Aparatul muscular
• Muşchii
• Aparatul
4.2.3.2. Capacitatea de efort a schiorului alpin

• Consumul de energie la schiorul alpin este foarte ridicat, iar efortul depus
este un efort mixt (aerob-anaerob), atingând valori de 7,9 şi 6,4 l/minut de
oxigen în timpul efortului specific al probei.
• Studiile efectuate arată că un astfel de consum energetic înalt este
satisfăcut prin participarea simultană a trei mecanisme de echilibrare a
energiei şi anume:
– 30 - 35% din consumul energetic total depinde de oxigenul consumat în timpul probei
– 25 - 30% din oxigenul consumat în timpul refacerii
– 40% de producere a acidului lactic
• Considerând că oxigenul consumat în timpul refacerii va fi utilizat pentru
refacerea fosfaţilor energetici consumaţi în timpul probei, observăm un
procent mai mare de 65 70% în favoarea proceselor anaerobe, lucru
explicabil prin intensitatea extrem de ridicată a probelor dar şi de durata
relativ mică, ce nu permite atingerea condiţiilor de echilibru pentru
consumul de oxigen.
• Aparatele respirator şi circulator sunt deosebit de solicitate în timpul probelor,
dovadă fiind modificările fiziologice ce apar asupra celor două funcţii.
• Valorile frecvenţei cardiace (FC) ating 180 ± 9 bătăi pe minut, valori care sunt
influenţate nu numai de efortul fizic ci şi de alte componente ale mediului extern
(altitudine, starea timpului, efortul psihic, etc.). Dinamica acestor valori arată că
ele cresc rapid în primele 15 sec. ale probei, apoi ating valori echilibrate după 40 -
50 sec, menţinându-se la aceste valori în următoarele 20 - 25 sec, după terminarea
efortului, înregistrând în continuare o descreştere a acestor valori
• Ventilaţia pulmonară a schiorilor alpini atinge în timpul probelor valori de 98 ± 24
ml/min faţă de valorile de 15 ± 2 ml/min şi 61 ± 7 ml/min determinate înainte de
probe, respectiv în perioada de refacere de după probe.
• Studiile efectuate în domeniu demonstrează că în repaus consumul de O2 la
schiorii alpini este în jur de 391 ± 94 ml/min - în timpul probei consumul creşte la
2239 ± 582l/min, iar în perioada de refacere valorile consumului ajunge în jurul
cifrei de 2209 ± 330 ml/min, iar concentraţia netă de lactat este în medie de 12,4 ±
1,9ml, iar consumul energetic total mediu este de 7472 ± 886 ml.
• Cu toate că se înregistrează aceste valori curente, efortul în schi nu atinge limita
extremă de solicitare, timpii de recuperare musculară sunt mici, iar datoria de O 2
este rapid acoperită înaintea probelor, fapt ceea ce a determinat specialişti în schi
să susţină ideea că nu este obligatoriu un consum maxim de O2 pentru obţinerea
unor performanţe în schiul alpin.
4.2.3.3 Profilul motric al schiorului alpin

• Schiul alpin face parte din grupa sporturilor de îndemânare în regim de mare
viteză, fiind nevoie de indivizi cu largi posibilităţi de exprimare motrică
(rapizi, explozivi, abili, rezistenţi) şi deosebit de dotaţi psihic. „Campionul de
schi este o sinteză de forţă fizică, de acuitate vizuală, de nervi dintr-un aliaj
particular, de curaj inteligent, cu o viziune foarte largă asupra lucrurilor, de
un bun echilibru fizic şi psihic solid” (H. Bonnet)
• Pregătirea fizică include două laturi: generală şi specifică. Pregătirea fizică
generală sau multilaterală are ca scop asigurarea unei bune capacităţi de lucru
a organismului în condiţiile efortului fizic.
• Pregătirea specifică urmăreşte formarea şi educarea aptitudinilor motrice
pretinse în schiul alpin, desfăşurându-se în condiţii cât mai apropiate de
practicarea schiului.
• Între cele două forme ale pregătirii fizice există un raport de reciprocitate,
lipsa uneia nu poate fi suplinită cu cealaltă.
• În schiul alpin calităţile fizice se găsesc într-o strânsă interdependenţă,
interacţiunile şi combinaţiile dintre ele caracterizează efortul specific, având
un rol esenţial şi hotărâtor în orientarea pregătirii şi alegerea mijloacelor.
 Ponderea calităţilor motrice în schiul alpin

• Specialistul român în schiul alpin Vasile Cârstocea prezintă

schematic prezenţa şi interacţiunea calităţilor motrice aflate în
cadrul pregătirii fizice generale şi conexiunea acestora în cadrul
pregătirii specifice.
• Caracterul eterogen al acţiunilor motrice din timpul evoluţiei în
timpul concursului presupune o angajare totală şi totuşi
diferenţiată a calităţilor psiho-fizice ale schiorului, ceea ce
demonstrează prezenţa realităţilor fizice combinate în probele
specifice schiului:
– îndemânarea în regim de viteză şi rezistenţă (I - V şi I - R)
– viteza în regim de forţă şi de rezistenţă (V - F, V - R)
– forţa în regim de viteză (F - V)
– rezistenţa în regim de viteză şi forţă (R - V şi R – F)
 Îndemânarea

Îndemânarea este dependentă de o serie de factori: gândirea,

echilibrul, supleţea, abilitatea, capacitatea de formare a simţurilor
specifice, etc. Gândirea schiorului trebuie să fie rapidă, suplă, bazându-
se pe atenţie, putere de concentrare, o bună capacitate de anticipare,
judecată şi imaginaţie.
• Coordonarea ca factor determinant al instruirii depinde de plasticitatea
sistemului nervos, simţul muscular, dezvoltarea analizatorului motric şi de
echilibru.
• Echilibrul - este o componentă de bază asigurând manifestarea
îndemânării în condiţiile specifice schiorului alpin, mecanismele
echilibratoare sunt foarte complexe fiind în strânsă legătură cu percepţiile
chinestezice, de tonicizarea şi tensiunea musculară, de contracţii foarte
fine şi neobişnuite.
• Supleţea - depinde de mobilitatea articulară, elasticitatea musculară,
activitatea centrilor nervoşi care dirijează tonusul muscular, de activitatea
tuturor receptorilor, căilor şi centrilor nervoşi care comandă activitatea
• Viteza - reprezintă capacitatea sportivului de a reacţiona şi
executa cât mai rapid actele motrice specifice probei respective.
Forme de manifestare:
– viteza de reacţie - timpul necesar de a răspunde la un stimul, cu
foarte multă precizie, deosebit de importantă şi prezentă în toate
probele schiului alpin.
– Viteza de execuţie - este o calitate nuro-musculară ce permite
schiorului să valorifice rapid informaţiile culese, să adopte şi să
menţină o cadenţă rapidă, să limiteze timpii de latenţă în momentele
de schimbare a ritmului şi pentru fiecare mişcare în parte.
• Forţa - reprezintă capacitatea schiorului de a învinge forţele
externe care acţionează asupra sistemului schior-schi în timpul
deplasării, de a valorifica oportun şi eficient forţele interne pe care
le creează în ultimă instanţă de a folosi rezultanta forţelor interne
şi externe în sensul creşterii eficacităţii.
• Metoda antrenamentului în circuit - poate fi folosită atât în
perioada pregătitoare, cât şi în cea competiţională, în vederea
menţinerii nivelului pregătirii fizice generale. Se folosesc
încărcături cuprinse între 30 şi 50% din posibilităţi, efectuându-se
6 - 10 repetări în 3 circuite.
• Metoda antrenamentului izometric - constă în obţinerea
contracţiei musculare, fără ca lungimea muşchiului să se schimbe,
iar obiectul asupra căruia se aplică forţa respectivă rămâne
nemişcat.
• Metoda eforturilor explozive (power-training) - necesită
încărcături cuprinse între 75 - 95% din posibilităţi, în 3 - 6 repetări
şi 6 - 9 serii, pentru fiecare din cele 6 - 9 exerciţii. În cadrul
metodei se folosesc 3 grupe de exerciţii: cu haltere, cu mingi
medicinale (pentru diferite aruncări) şi acrobatice (pentru diferite
sărituri şi alte elemente specifice).
• Metoda eforturilor mijlocii - necesită încărcături cuprinse între
56 - 80% din posibilităţi, 3 - 6 repetări, 6 - 9 serii, pentru fiecare
 Rezistenţa
Reprezintă capacitatea organismului, a schiorului de a lupta şi a
învinge oboseala. Ea este condiţionată de posibilităţile funcţionale
ale organismului, activitatea scoarţei cerebrale, forţa musculară şi
viteza mişcărilor, nivelul pregătirii tehnice, priceperea de a folosi
resursele fizice, eliminând cheltuielile energetice inutile.
• Rezistenţa în regim de forţă (R - F) - calitate fizică combinată
specifică coborâtorilor, reflectând capacitatea organismului de a
rezista la eforturi pe o pârtie în lungime de 2 - 3000m cu un număr
sporit de porţi şi teren foarte accidentat, pe o durată sub 3 min.
Metoda folosită în acest caz este metoda eforturilor segmentate
(lucru cu îngreuieri) caracterizată prin folosirea unor încărcături
cuprinse între 50 - 60% din posibilităţi (12 - 24 repetări, 6 - 9 serii
pentru 4 - 6 exerciţii ).
4.2.4. Orientarea metodică generală a pregătirii viitorilor schiori de
performanţă
Atenţie acordată principalilor factori ai performanţei în schiul alpin şi anume:
calitatea superioară a materialului şi a echipamentului de concurs, nivelul
motivaţiei, stăpânirea perfectă a tehnicii de concurs, educarea superioară a calităţilor
psiho-motrice specifice cu accent pe îndemânarea specifică.
Valoarea performanţei este determinată în mod esenţial de:
- sportivi (aptitudini, motivaţie)
- competenţa şi profesionalismul antrenorului
- bază materială la nivel ridicat
- efectul antrenamentului, calitatea stilului aplicat (specificitate, succesiune,
noutate, complexitate)
- disponibilitatea sportivului de a primi stimuli de antrenament (oxigenare,
regimul hidric, alimentaţia, stările psiho-afective, volitive intelectuale etc.)
• schiorul să posede un registru tehnic larg subordonat eficacităţii, certificată printr-un
singur criteriu: viteza de deplasare, în condiţii de securitate pe pantă (echilibru în
alunecare).
• modernizarea continuă a procesului de antrenament, abordarea într-o nouă
concepţie a dinamicii efortului, a pregătirii fizice, tehnico-tactice şi psihologice.
• dirijarea procesului de antrenament cu ajutorul unui registru de date obiective.
• antrenamentul pentru copii şi juniori trebuie să se adapteze naturii acestora.
• să se lucreze cu antrenori formaţi şi specializaţi pentru această etapă de depistare
şi formare a tinerelor talente.
• să se asigure o pregătire multilaterală cu accent pe pregătirea fizică generală şi
dezvoltarea sistematică a fondului de priceperi şi deprinderi motrice.
• asigurarea continuităţii în pregătire şi a unei dinamici optime a efortului.
• realizarea independenţei între componentele antrenamentului.
• individualizarea procesului de pregătire
• pregătirea şi abordarea progresivă a concursului în concordanţă cu procesul
individual de evoluţie şi de maturizare a sportivilor.
• să NU se opteze pentru o specializare prematură.
• specializarea pe probe să se facă la timpul oportun, introdusă în etape şi cu o
structură şi conţinut ce concordă cu dezvoltarea şi maturizarea tinerilor.
• realizarea unei pregătiri pe termen mediu sau lung a copiilor, formarea progresivă
sub aspect tehnic al schiorului alpin, crearea unei atmosfere de plăcere pentru
antrenament şi concurs.
• participarea copiilor la o pregătire variată, contact în permanenţă cu noutăţile ce
apar în evoluţia performanţei.
4.3. Conţinutul stadiilor, antrenamentului sportiv în schiul alpin
Antrenamentul sportiv este un proces instructiv-educativ de lungă durată
în care activitatea practică este eşalonată în anumite intervale de timp (stadii)
cu scopuri didactice şi repere instructiv-educative bine conturate, fiecare
interval (stadiu) prezintă obiective, conţinut didactic şi sisteme proprii de
evaluare în concordanţă cu particularităţile de vârstă, disponibilitate de
adaptare ale organismului, la solicitările ce decurg din practicarea activităţii
motrice specifice.
Stadii de pregătire:
Stadiul I cuprinde:
• Substadiul de iniţiere (etapa I)
• Vârsta de 7-8 ani şi mai scăzută
• Obiective: - depistarea copiilor cu aptitudini de practicare a schiului
- formarea motricităţii generale
• Substadiul de începător (etapa II)
• Vârsta de 9-11 ani
• Obiectiv al antrenamentului:pregătirea de bază
•
 Stadiul II cuprinde:
• Substadiile: copii I şi copii II (etapa III)
• Vârsta 11-13 ani – 14-15 ani
• Nivel avansat
• Obiectivul antrenamentului: pregătirea de bază pentru concurs.
• Genul antrenamentului: antrenament structurat

Stadiul III cuprinde:

• Juniori
• Vârsta 16-19 ani
• Nivel perfecţionat
• Obiectiv: pregătire de concurs
• Gen antrenament: antrenament special
4.3.1. Stadiul I de pregătire. Începători. Model de pregătire 7-11
ani
1. Pregătirea tehnică.
2. Dezvoltarea fizică
3. Dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice
4. Planificarea activităţii
4.3.2. Stadiul II de pregătire – avansaţi 12 – 15 ani
5. Pregătirea tehnică
6. Dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice
7. Pregătirea psihologică
8. Planificarea activităţii
4.3.3. Stadiul III de pregătire performanţă 16-19 ani
9. Pregătire fizică
10. Pregătire tehnico-tactică
11. Pregătirea teoretică metodică
12. Pregătirea psihologică
5. SCHIUL DE FOND

• Tehnica deplasării pe schiuri este accesibilă tuturor vârstelor,

învâţarea ei nu necesită timp îndelungat, se aplică în mediu
ambiant plăcut cu trasee foarte variate şi complexe.
• probele de schi fond se desfăşoară pe distanţe cuprinse între 5-
50 km conform prevederilor regulamentului de schi;
• probele clasice de schi fond sunt:
– pentru juniori: 10, 15, 30 km şi ştafeta de 4 x 10 km;
– junioare: 5, 10, 15 km şi ştafeta de 4 x 5 km;
– seniori: 10, 15, 30, 50 km şi ştafetă 4 x 10 km;
– senioare; 5, 10, 15, 30 km şi ştafetă 4 x 5 km.
 La elevii până la 10 ani se vor folosi distanţe mai scurte, între 1-9 km.
• tehnica schiului de fond se bazează pe mişcări ciclice, varietatea ei constând în
durata şi lungimea ciclurilor de mers, iar frecvenţa acestora, fiind determinată de
profilul terenului, starea zăpezii, calitatea alunecării, precum şi de particularităţile
individuale ale sportivilor.
• o pârtie de fond trebuie să cuprindă 1/3 teren plat, 1/3 urcuş şi 1/3 coborâre.
• durata probelor de schi fond variază între 15 - 40 min şi de la
• 2 ½ - 3 ore pentru cursele de fond şi mare fond bărbaţi.
• efortul este deosebit de mare, atingând în probele mai lungi limitele epuizării.
• pregătirea necesită timp îndelungat şi continuu, cu solicitări riguros dirijate şi
verificate.
• un ciclu anual de antrenament cuprinde
– 7000-9000 km din care: alergare pe uscat 2000-2500 km; antrenament cu
schirole 2000-2500 km; antrenament pe schiuri 3000, 4000 km.
– 8-14 anrenamente pe săptămânâ (15-24 ore);
– un număr de 800-1200 ore anual din care 75-80% se foloseşte pentru
dezvoltarea rezistenţei. iar 20-25% pentru dezvoltarea vitezei, forţei, tehnicii.
• rezistenţa este calitatea care determină sau limitează progresul performanţei, având
un caracter preponderent aerob 70-80% iar cea anaerobă de 20-25%.
• schiori fondişti realizează cel mai mare consum de oxigen exprimat în ml/kg (minut,
ajungând până la valori de 90 ml.

• analizatorii cei mai solicitaţi sunt cel vizual şi vestibular, iar prin colaborarea lor se
formează simţul „zăpezii” şi al „alunecării”.
• probele de fond solicită mult pregătirea psihologică, efortul de voinţă şi motivaţia
fiind hotărâtoare în procesul de antrenament şi concursuri.
• calităţile de voinţă solicitate sunt: perseverenţa, tenacitatea, stăpânirea de sine,
iniţiativa, independenţa în acţiune, hotărârea, curajul, disciplina.
• selecţia pentru schiul de fond nu este o acţiune de moment, ci ca un proces evolutiv,
continuu, ce se desfăşoară pe toată durata stagiului sportiv.
• conţinutul antrenamentelor trebuie să asigure pregătirea multilaterală, însuşirea unui
bagaj bogat de deprinderi motrice, preocupări constante pentru perfecţionarea
tehnicii.
• mijloacele şi procedeele metodice folosite incubă un caracter de joc, de liberă
iniţiativă să conţină elemente de întrecere cu caracter atractiv (ştafete şi jocuri).
5.2. Tehnica clasică cuprinde:
 
- mersurile alternative;
- mersurile cu împingere simultană;
- procedee de trecere de la un mers la altul.
5.3. Tehnica liberă cuprinde:
 
- paşi de semipatinaj;
- paşi de patinaj, fără împingere cu braţele;
- paşi de patinaj cu împingeri simultane cu braţele;
- paşi de patinaj cu împingeri alternative cu braţele.
6. SĂRITURILE CU SCHIURILE DE LA TRAMBULINĂ

• este o probă în exclusivitate competiţională

• este o probă cu mare putere de atracţie
• proba de sărituri pretinde calităţi deosebite
• îndemânarea este prezentă la un nivel ridicat
• din punct de vedere psihic, săritura are nevoie de un sistem
nervos puternic, echilibrat, curaj lucid, o mare putere de
stăpânire a emoţiilor
• în timpul zborului săritura trebuie să fie: dinamică, activă, fără
crispare
• la aterizare contactul cu zăpada să se facă suplu
• în procesul de pregătire o importanţă deosebită se acordă
pentru pregătirea fizică generală şi specială
• o mare atenţie se acordă vitezei de reacţie şi execuţie
 Pregătirea psihologică, morală şi de voinţă cuprinde:

• perfecţionarea percepţiilor specializate: orientarea corpului în

spaţiu, aprecierea distanţei;
• alternarea contracţiei cu relaxarea;
• dezvoltarea capacităţii de concentrare şi rezistenţă la factorii
perturbatori din mediul înconjurător;
• perfecţionarea simţului estetic;
• stimularea motivaţiei pentru pregătire şi concurs;
• educarea încrederii în forţele proprii;
• educarea trăsăturilor de personalitate.
 6.2. Tehnica săriturilor cu schiurile de la trambulină

Săriturile cu schiurile constă dintr-o alunecare pe panta de

elan a trambulinei, desprindere la marginea acesteia continuată
cu zbor şi aterizare. Fazele săriturilor sunt: elanul, împingerea
(desprinderea), zborul şi aterizarea.

6.2.1. Elanul – Caracteristici:

• poziţie joasă aerodinamică;
• schiurile paralele, apropiate la 10-15 cm, greutatea egal
repartizată pe ambele schiuri, picioarele flexate stând pe toată
talpa, cu genunchii uşor depărtaţi;
• trunchiul aplecat, paralel cu panta de elan, braţele relaxate sunt
ţinute înapoi în prelungirea corpului;
• în timpul elanului, schiorul menţine poziţia nemişcată şi stabilă.
6.2.2. Împingerea – Caracteristici:

• moment deosebit de important al săriturii;

• schiorul execută o extensie rapidă a picioarelor, ridicând
trunchiul;
• picioarele se extind pe direcţia perpendiculară faţă de masa
trambulinei în timp ce trunchiul rămâne înclinat înainte;
• cu cât împingerea va fi mai rapidă şi mai energică, cu atât
traiectoria zborului va fi mai înaltă, favorizând lungimea săriturii;
• împingerea se termină când picioarele au ajuns la pragul
trambulinei;
• corpul schiorului în momentul terminării împingerii trebuie să fie
înclinat spre înainte sub un unghi de 700 - 800 faţă de orizontală.
 6.2.3. Zborul
• traiectoria zborului poate fi împărţită în trei faze:
• desprinderea în care săritorul execută flexia dorsală a labelor
picioarelor dând schiurilor un unghi de atac de 200-300.
După desprindere trunchiul este înclinat spre înainte pentru a
obţine cât mai repede poziţia aerodinamică cât mai mult timp
posibil şi cât mai corect.
• zborul propriu-zis – unde schiorul trebuie să menţină poziţia
aerodinamică cât mai mult timp posibil şi cât mai corect;
• pregătirea pentru aterizare – această fază începe cu cca 5 m
înainte ca schiurile să ia contact cu panta şi constă din extensia
spatelui, ridicarea corpului şi deplasarea braţelor prin înainte în
sus şi lateral;
• Schiurile se duc într-un unghi de 3-40 faţă de panta de aterizare.
 6.2.4. Aterizarea
• se realizează în momentul în care schiurile iau contact cu panta
de aterizare, săritorul duce înainte piciorul cel mai puternic şi
execută flexia, frânată din articulaţiile picioarelor pentru
amortizarea şocului;
• ambele schiuri sunt încărcate uniform, bustul este înclinat
înainte, braţele sunt depărtate lateral ajutând echilibrarea.

7. SCHIUL ÎN PROGRAMA ŞCOLARĂ

În activitatea de educaţie fizică şcolară, schiul este prezent
ca unul din mijloacele de realizare a programei şcolare, în
funcţie de zona geografică, condiţii materiale existente,
componenţa colectivului de elevi, tradiţiile zonei, a şcolii,
pregătirea profesorului, activitate ce se desfăşoară în semestrul
al doilea cu mijloace specifice schiului.
 7.1. Caracteristici
 
• activitatea de schi se poate desfăşura: prin stabilirea unui număr exact de ore;
determinarea procentuală, stabilirea unei perioade limitată sau se lasă la
latitudinea profesorului şi a condiţiilor meteorologice;
• se stabileşte sistemul de verificare şi apreciere pe cicluri de învăţământ pe clase
sau pe grupe de clase;
• conţinutul activităţii de schi se poate realiza prin:
• stabilirea unei linii metodice unitare pentru ciclul primar (începător), ciclul
gimnazial (avansat) ciclul liceal (perfecţionat);
• linie metodică diferenţiată pentru elevii care nu au mai schiat şi linie metodică
pentru cei care au mai schiat;
• pentru însuşirea tehnicii se poate folosi cu succes atât calea „directă” sau
„indirectă” pentru schiul alpin, sau mijloace specifice pentru învăţarea schiului
de fond.
• prin practicarea schiului sunt influenţate în mod favorabil, funcţiile educaţiei
fizice şcolare (dezvoltare fizică armonioasă, formativ-educativă, integrativă
recreativă etc).
 Prin specificul său, a mijloacelor folosite, schiul contribuie la realizarea
următoarelor obiective:
• dezvoltarea fizică armonioasă;
• asigurarea unei stări optime de sănătate, prin creşterea rezistenţei organismului faţă
de factorii mediului ambiant, creşterea capacităţii generale de muncă, însuşirea
deprinderilor igienico-sanitare;
• stimularea creşterii, dezvoltarea musculaturii, indici superiori ai capacităţii
respiratorii, îmbunătăţirea funcţiei circulatorii;
• perfecţionarea capacităţii motrice generale prin formarea unor deprinderi noi în
condiţii variate şi complexe, indici superiori a percepţiilor de timp şi spaţiu,
îmbunătăţirea activităţii aparatului locomotor în condiţii de coordonare, orientare şi
echilibru;
• dezvoltarea calităţilor psiho-motrice de bază cu accent pe îndemânare, viteză de
reacţie, forţă, rezistenţă;
• dezvoltarea capacităţii de a gândi rapid, rezolvarea independentă a situaţiilor
complexe, capacitatea de decizie, educarea atenţiei, a voinţei etc.
• dezvoltarea capacităţii de aplicare şi generalizare a deprinderilor însuşite în condiţii
de întrecere sportivă.
• dezvoltarea capacităţii de practicare independentă a tehnicii schiului în timpul liber,
în vacanţe.
7.2. Organizarea activităţii de predare a schiului în şcoală
 
• schiul se poate preda în toate formele de activitate folosite în
educaţia fizică şcolară: lecţie la clasă, cerc sportiv (opţional),
activitate recrativă.
• în toate cazurile schiul are rolul de a angrena complex,
multilateral toţi elevii participanţi, prin folosirea unor mijloace
accesibile din punct de vedere al vârstei, al nivelului de
pregătire, folosirea complexelor de exerciţii în condiţii şi teren
variat, a jocurilor de mişcare.
 Practica a demonstrat că însuşirea globală a tehnicii schiului
prin complexe de mişcare, jocuri, trasee aplicative, constituie un
mod mai eficient de realizare a sarcinilor educaţiei fizice şcolare,
prin intermediul ei se dezvoltă interesele, creşte motivaţia, elevii
participă mai conştient şi activ, are loc o angrenare mai bună pe
plan psiho-bio-motric.
Folosirea metodei globale se bazează pe:
• folosirea formelor de teren corespunzătoare pentru actele motrice;
folosirea schiurilor de dimensiuni scurte; eşalonarea complexelor
de mişcare în funcţie de nivel de pregătire, particularităţil de vărstă
etc.
• Pentru aplicarea ei se poate folosi:
• prezentarea complexului de mişcare sub forma unei unităţi de
mişcare şi realizarea primelor încercări de exersare (se dau indicaţii
pentru fiecare elev în funcţie de greutăţile ivite);
• abordarea consecutivă a unor faze dintr-un complex şi apoi
asamblarea lor.
 Efortul realizat în lecţiile de învăţare a schiului, este
caracterizat de parametrii de volum, intensitate, complexitate, a
căror dozare depinde de nivelul de pregătire şi de particularităţile
de vârstă a colectivului cu care se lucrează.
Volumul efortului în lecţia de schi depinde de:
• durata lucrului efectiv pe schiuri, care trebuie să fie cât mai mare
fiind influenţată de posibilităţile de folosire a mijloacelor
mecanice de urcare, nivelul de pregătire, modul de organizare a
activităţii pe pantă;
• distanţa de alunecare – cerinţă de bază a progresului în schi,
depinzând de nivelul pregătirii fizice, nivelul de stăpânire tehnică,
condiţiile de lucru etc. Distanţele de alunecare parcurse fără oprire
diferă de la o grupă la alta, ele nu trebuie să ducă la dereglarea
actelor motorii şi nici să nu stea la baza producerii accidentelor.
• numărul de repetiţii – în funcţie de componenţa grupului, de
condiţiile de lucru, teren, zăpadă etc.
• Intensitatea efortului – reprezintă numărul de repetări în
unitatea de timp, a căror creştere este condiţionată de
stăpânirea mecanismului mişcării
• Complexitatea efortului – este apreciată prin modul de
rezolvare de către elev a situaţiilor problemă ivite din cauza
terenului, viteza de deplasare, starea
• Aprecierea gradului de pregătire al elevilor privind însuşirea
schiului, vizează capacitatea acestora de a aplica cunoştinţele,
priceperile şi deprinderile dobândite în condiţiile deplasării pe
forme variate de teren
• Pentru a urmări progresul realizat elevul este supus unor probe
care au drept scop verificarea:
– echilibrului în deplasarea pe teren neted şi denivelat;
– echilibrului şi îndemânării la frânarea vitezei de deplasare;
– echilibrului, îndemânării şi precizia efectuării schimbărilor de direcţie
în alunecare.
 7.3. Particularităţile învăţării schiului la vârsta preşcolară

Obiective:
• dezvoltare fizică armonioasă a organismului;
• îmbogăţirea bagajului de deprinderi motrice necesare;
• călirea organismului şi întărirea sănătăţii;
• educarea unor calităţi motrice de bază cu accent pe echilibru şi
îndemânare.

Organizarea activităţii:
• predomină activitatea organizată sub formă de joc în aer liber;
• durata activităţii: 20-45 min;
• activitatea se desfăşoară pe un teren amenajat special, cu profile care vor
facilita execuţiile copiilor;
• se folosesc schiuri scurte, uşoare, elastice, legături uşor de încheiat,
îmbrăcăminte călduroasă, lejeră, să nu stânjenească mişcările corpului;
• instructori specializaţi, să iubească copiii, persoane vesele care ştiu să se
joace în permanenţă cu copiii, să-i ajute.
 Conţinutul activităţii:
• activitatea desfăşurată urmăreşte formarea la copiii de această
vârstă a unui bagaj cât mai larg de deprinderi generale de
mişcare şi de educare a echilibrului;
• familiarizarea cu mediul înconjurător;
• obişnuirea cu materialul şi echipamentul de schi;
• mersul pe teren plat şi în uşor urcuş;
• coborâri directe uşoare;
• schimbarea direcţiei din alunecare prin pivotare sau plug;
• ridicări din căzături;
• coborâri cu oprire pe teren plat;
• coborâri prin „tunel” cu culegerea unor obiecte (crenguţe de
brad, mănuşi etc);
• ocolirea unor obiecte (mingi, fanioane colorate)
• jocuri de mişcare, ştafete.
 Indicaţii metodice:
• activitatea trebuie să aibă un caracter dinamic, atractiv;
• mijloacele folosite să fie accesibile, să corespundă
particularităţilor de vârstă;
• folosirea terenurilor plate amenajate, pante uşoare cu oprire pe
teren plat, sau contrapantă;
• se evită lucrul în zăpadă mare, sau suprafeţe cu gheaţă;
• întreaga activitate a preşcolarilor trebuie însoţită de laudă,
încurajare permanentă, recunoaşterea reuşitei;
• profesorul să fie un bun model, copiii la această vârstă imită
mişcările;
• folosirea jocurilor a elementelor de întrecere.
 7.4. Particularităţile învăţării schiului la vârsta şcolară mică
Obiective:
• călirea organismului şi întărirea sănătăţii prin folosirea factorilor
naturali în cadrul cărora se desfăşoară activitatea;
• stimularea creşterii şi dezvoltării copilului, dezvoltarea funcţională
treptată, angrenarea într-o activitate fizică complexă;
• realizarea unei pregătiri fizice generale, educarea calităţilor fizice de
bază;
• formarea unui bagaj cât mai larg de deprinderi de deplasare pe schiuri.
Organizarea activităţii:
• activitatea are un caracter mai organizat;
• lecţia de schi are o structură mai precisă;
• durata unei lecţii va fi cuprinsă între 60 şi 90 min;
• amenajarea unui teren corespunzător pentru desfăşurarea exerciţiilor,
cu profile diferite, abordate în mod gradat;
• schiurile scurte, legături fixe cu mecanisme de siguranţă, beţe scurte
 Conţinutul activităţii urmăreşte:
• îmbogăţirea experienţei motrice;
• educarea echilibrului în alunecare;
• dobândirea unor poziţii cât mai naturale şi relaxate;
• însuşirea unor automatisme tehnice simple, care să-i permită
rezolvarea unor probleme în teren;
• folosirea în învăţare a unei succesiuni accesibile:
– obişnuirea cu materialul şi cu echipamentul;
– mersul pe plat, pe teren variat, prin zăpadă cu consistenţă diferită;
– mersul la urcare, prin pas bătut, în trepte, în foarfece;
– coborâre cu oprire în plat şi contrapantă, cu treceri peste denivelări de teren,
adaptarea poziţiei în funcţie de teren;
– coborâre cu schimbarea direcţiei prin pivotare, plug;
– cristiana spre vale cu rotaţie;
– jocuri pe schiuri;
– aplicaţii în teren variat şi pe trasee marcate.
 Indicaţii metodice:
• lecţiile să fie dinamice, atractive, să predomine jocul;
• să se corecteze greşelile de bază care dereglează mecanismul
mişcării;
• explicaţii concrete, precise, să nu se exagereze în explicaţii
care ar plictisi elevul;
• demonstarţii clare, corecte;
• folosirea metodei globale în învăţarea tehnicii;
• repetarea elementelor pe terenuri variate şi în condiţii
schimbătoare;
• folosirea jocurilor, a elementelor de întrecere.
 7.5. Particularităţile învăţării schiului la vârstele şcolare
mijlocie şi mare
Obiective:
• îmbunătăţirea stării fiziologice a diferitelor organe, aparate şi sisteme cu influenţă
pozitivă asupra funcţiilor vitale ale organismului;
• dezvoltarea şi perfecţionarea deprinderilor igienico-sanitare individuale şi colective;
• tonificarea musculaturii susţinătoare a segmentelor;
• caracterul dinamic-complex al efortului desfăşurat contribuie la creşterea capacităţii
resporatorii şi circulatorii;
• dezvoltarea percepţiilor de timp şi spaţiu, formarea simţului alunecării, simţul
echilibrului, simţul muscular specific;
• crearea unei stări de satisfacţie, de bucurie, creşterea posibilităţilor de aplicare a
cunoştinţelor în diferite situaţii, de învingere a greutăţilor;
• dezvoltarea şi perfecţionarea personalităţii;
• dezvoltarea capacităţii de practicare independentă a deprinderilor specifice în timpul
liber;
• petrecerea utilă şi plăcută a vacanţelor şcolare, influenţe deosebite pe plan social;
 Organizarea activităţii:
• colectivul de elevi va fi organizat pe grupe omogene privind nivelul de pregătire;
• pentru schiorii avansaţi se stabilesc sarcini individualizate;
• se folosesc schiuri corespunzătoare taliei, greutăţii corporale, nivelului de pregătire,
materiale care permit abordarea mai largă şi mai uşoară a problemelor de tehnică. 
Conţinutul activităţii:
• se stabileşte în funcţie de scopul urmărit, de particularităţile colectivului, de timpul
alocat activităţii;
• elementele şi procedeele folosite să facă apel la echilibru, îndemânare, coordonare,
supleţe, forţă, viteză;
• în funcţie de compopnenţa colectivului de elevi, folosirea căii directe pentru elevii
care au mai schiat şi căii indirecte pentru cei care nu au mai schiat;
• folosirea mijloacelor care asigură o pregătire complexă, bagaj motric necesar pentru
precticarea independentăa schiului.
Indicaţii metodice:
• tact pedagogic din partea profesorului;
• măsuri pentru evitarea accidentelor;
• folosirea lucrului individualizat;
• realizarea unui volum mare de lucru în condiţii specifice de alunecare.
 8. PARTICULARITĂŢILE SCHIULUI ÎN ACTIVITATEA
RECREATIV - APLICATĂ

Orientarea spre altitudine, pentru petrecerea timpului liber cât mai plăcut şi util
în mijlocul naturii „în paradisul zăpezii”, devine o preocupare tot mai mare a tuturor
categoriilor de oameni cu toate că din punct de vedere economic, financiar, se cer
eforturi deosebite,

8.1. Factori favorizanţi pentru practicarea activităţii 

• dezvoltarea şi amploarea turismului, apariţia şi dezvoltarea continuă a numeroase
staţiuni pentru sporturile de iarnă a contribuit la creşterea numărului de practicanţi;
• organizarea şi desfăşurarea cu succes a acestui gen de activitate în centre de învăţare
şi practicare a schiului;
• dezvoltarea producătorilor de materiale specifice şi echipament;
• înfiinţarea a numeroase centre de închiriere;
• popularizarea prin lucrări de specialitate, prin intermediul mass-media a influenţelor
şi binefacerilor practicării schiului;
• creşterea dorinţei a tot mai multor categorii de oameni de a realiza la nivel superior
odihna activă, eliminarea stress-ului, a aglomeraţiei urbane.
 8.2. Obiectivele activităţii:
• menţinerea şi dezvoltarea unei stări de sănătate optimă;
• însuşirea şi dezvoltarea unui bagaj de deprinderi şi calităţi specifice pentru
practicarea schiului;
• relaxare, recreere, fortificarea continuă în mijlocul naturii;
• cunoaşterea zonelor montane, a tradiţiilor locale, a specificului spiritual al zonei
respective;
• dezvoltarea capacităţii de practicare independentă a deplasării pe schiuri,
satisfacerea propriei dorinţe de mişcare
• În funcţie de bagajul motric pe care îl posedă fiecare practicant;
• creşterea capacităţii de muncă, realizarea unor indici calitativi superiori în
activitatea profesională.

8.3. Formele de organizare

• pe perioada concediului de odihnă, sau a vacanţelor şcolare pentru elevi şi studenţi,
organizarea pe cicluri de pregătire continuă cu o durată de 6 sau 12 zile;
• pe perioada taberelor de pregătire sportivă a diferitelor echipe, în cicluri de 10-15
lecţii;
• în cadrul excursiilor de la sfârşit de săptămânii;
 8.4. Conţinutul activităţii – este determinat de o serie de factori şi anume:
• particularităţile individuale ale cursanţilor – nivelul de pregătire fizică, bagaj de
deprinderi specifice;
• scopul activităţii;
• perioada alocată pentru învăţare;
• materialul şi echipamentul de care depinde;
• caracteristicile terenului;
• mijloacele folosite în lecţie să respecte dorinţele cursantului, posibilităţile sale;
• repartizarea cursanţilor pe grupe omogene în funcţie de nivelul de pregătire;
• pentru cei care nu au mai schiat, instruirea este orientată spre: dobândirea capacităţii
de a se deplasa pe schiuri, în alunecare, educarea echilibrului în alunecare, însuşirea
poziţiei pe schiuri, dezvoltarea capacităţii de a se deplasa pe teren variat, învingerea
rezistenţei zăpezii, însuşirea globală a unor mecanisme specifice tehnicii de bază a
schiului;
• pentru cei care au mai schiat – instruirea se referă la: perfecţionarea deprinderilor
dobândite în activitatea anterioară, aplicarea elementelor şi procedeelor tehnice cu
eficienţă în situaţii neprevăzute, pe terenuri variate, cu viteză adaptată nivelului de
pregătire, capacitatea de a schia liber, pe diferite pante, participarea la concursuri
simple.
• pe parcursul dobândirii cunoştinţelor simple se evită exersarea exagerată din punct
de vedere analitic al elementului, procedeului respectiv, metoda globală fiind mai
indicată în acest caz, corespunde mai bine dorinţelor şi posibilităţilor subiecţilor,
folosindu-se trasee aplicative pe parcursul cărora, solicitările sunt diferite, condiţiile
de practicare mereu schimbătoare, apare posibilitatea de a rezolva problemele ivite
în mod independent;
• un accent deosebit se pune pe activitatea picioarelor, urmărindu-se mai puţin
aspectele estetice;
• întreaga activitate este riguros dirijată, cu mult tact pedagogic, ca desfăşurându-se în
mod progresiv, eliminându-se teama şi alte elemente care ar stânjeni mişcările;
• folosirea cu succes a lucrului individualizat;
• întregul conţinut de mijloace folosit să ofere siguranţa subiectului, să înlăture
cauzele care ar duce la producerea accidentelor;
• prin structura lor, mijloacele folosite să realizeze direct mecanismele de bază din
tehnica propusă spre exersare;
• să ofere posibilitatea perfecţionării prin folosirea unor mecanisme tehnice noi din
schi;
• Întreaga activitate desfăşurată în acest context să scoată în evidenţă ideea că
practicarea schiului este accesibilă la toate vârstele, tuturor nivelurilor de pretenţii,
fiecărui individ, indiferent de nivelul pregătirii sale sportive.
 9. SECURITATEA ŞI PREVENIREA ACCIDENTELOR
ÎN SCHI
9.1 Cauzele producerii accidentelor

• Accidentele de pe parcursul activităţii de schi sunt generate de o

serie de factori:
• factori meteorologici
• factori aparţinând terenului, materialelor sau echipamentului
sportiv.
• factori legaţi de organizarea defectuoasă a activităţii
• factori privind pregătirea fizică, tehnică a schiorului
• factori legaţi de igiena şi alimentaţia schiorului.
• factori de natură subiectivă (regimul de viaţă al schiorilor, factori
psihologici, etc).
 9.2. Traumatisme şi accidente în schi şi prin ajutor

9.2.1. Tulburări produse de frig (degerăturile)

• Degerăturile sunt tulburări locale ale vascularizaţiei şi nutriţiei

ţesuturilor, datorate staţionării îndelungate în frig.
• Se produc în următoarele condiţii:
- la frig uscat sub 00
- la frig umed şi peste 00
- încălţăminte udă
- vânt, zone de piele descoperită
- tulburări ale circulaţiei sanguine datorită încălţămintei
sau îmbrăcămintei necorespunzătoare
• Clasificare şi simptomele degerăturilor:
- degerături de gradul I - se caracterizează prin eritem roşu –
violaceu cu uşor edem.
Accidentatul simte mai întâi o senzaţie de amorţeală, înţepături
şi mâncărime, iar într-un stadiu mai avansat dureri sub formă
de arsură. După vindecare rămâne o sensibilitate crescută la
frig, cu senzaţie de înţepături, furnicături.
- degerături de gradul II – prezintă băşicuţe mari cu lichid cu
sânge negru, edemul este mare, apar ulceraţii.
- degerături de gradul III - se caracterizează prin necrozarea
pielii, cu vezicule mari albăstrui, apar tulburări de sensibilitate
(anestezie la frig, dureri la căldură)
- degerături de gradul IV – se prezintă sub formă de cangrenă
Profilaxie
- alimentaţie corectă, care să asigure necesarul energetic, antrenament treptat
la frig, îmbrăcăminte şi încălţăminte corespunzătoare, evitarea frigului
(nicotina produce vasoconstricţie), evitarea staţionării prelungite în frig,
igienă individuală (spălare cu apă rece, pudrarea picioarelor care transpiră.

Prim ajutor
- se acţionează pentru uscarea extremităţilor, acoperirea zonei afectate cu
haine uscate, transportarea accidentatului într-o încăpere cu temperatură
potrivită (18-200).
- se face baie pe segment mai larg cu o temperatură a apei de 180 şi creşterea
treptată a temperaturii în 20-30 minute, menţinere constantă a temperaturii
apei 10 minute apoi urmează din nou o scădere şi o creştere a temperaturii
apei, făcând astfel o gimnastică a vasomotorilor, se administrează lichide
calde ceai, supe etc.
Nu se permite accidentatului să umble imediat după dezgheţarea picioarelor.
Atenţie! Pentru cei care au avut degerături să-şi ia măsuri de prevenire la un
nou contact cu frigul, datorită sensibilităţii la frig pot apare mai uşor
degerăturile.
 9.2.2. Îngheţul
 
Se produce în urma şederii îndelungate în frig, producându-se o
pierdere mare de energie calorică din partea organismului, accentuată dacă
frigul este însoţit de umezeală şi vânt.
Îngheţul este o tulburare generală a funcţiilor organismului, iar
acţiunea prelungită a frigului duce la epuizarea mecanismelor de adaptare,
la scăderea metabolismului, scăderea temperaturii corpului, scăderea
transportului oxigenului în ţesuturi, puls încetinit, aritmic, respiraţie
superficială, pierderea voinţei de a lupta împotriva frigului, somnolenţă,
pierderea cunoştinţei.

Prim ajutor – se administrează băuturi calde şi stimulatoare (ceai, cafea)

zahăr, ciocolată, transportat cât mai repede într-o încăpere călduţă,
efectuarea de fricţiuni pe tegumente cu obiecte de lână aspră, pentru a
stimula circulaţia sângelui. Dacă s-a instalat stopul respirator se efectuează
respiraţie artificială, fiind nevoie de o supraveghere medicală mai
îndelungată.
Se evită introducerea accidentatului într-o cameră caldă, acest lucru
poate să-i fie fatal, acomodarea cu căldura se face în mod treptat.
 9.2.3. Întinderile şi rupturile musculare
Sunt traumatisme provocate de creşterea brutală a tensiunii
musculare, care depăşeşte rezistenţa maximă a muşchiului,
fiind supus la eforturi mai bruşte. Se produce în condiţii de
încălzire a muşchilor solicitaţi în cazuri de oboseală
musculară, lipsă de coordonare a mişcărilor, dizarmonie între
contracţiile şi relaxările diferitelor grupe musculare privind
ritmul şi intensitatea lor, activitate desfăşurată timp îndelungat
în frig şi umezeală mare.

Întinderea musculară – se manifestă prin durere vie, care

scade în intensitate imediat după producerea accidentului.
Continuarea efortului duce la agravarea leziunii. La palpare
muşchiul prezintă o hipersensibilitate difuză, este uşor
contractat, nu apare echimoza.
Prim ajutor – punerea muşchiului în repaus, comprese reci.
 Rupturile musculare pot fi:
a) ruptură parţială (fibrilară, clacajul) ce se manifestă prin durere
vie, intensă şi impotenţă funcţională marcată. La palpare durerea
este strict localizată, iar uneori se simte hematomul. În zilele
următoare apare echimoza care confirmă prezenţa leziunilor
anatomice fiind nevoie de un repaus mai îndelungat. Durerea este
prezentă în repaus şi se accentuează la mişcare.
b) rupturi totale (fasciculare) – produc leziuni la un mare număr de
fibre musculare, provoacă o durere brutală, imposibilitate de
continuare a mişcării, uneori se produce prăbuşirea accidentatului.
Se produce o tumefiere importantă prin apariţia hematomului
voluminos, iar echimoza apare precoce.
Masa musculară se contractează, durerea este prezentă şi în repaus. 
• Prim ajutor
– repaus şi compresii cu gheaţă, apă rece local, relaxare maximă pentru
apropierea capetelor de retracţie, tratament ulterior supraveghere
medicală.
 9.2.4. Entorsele – se caracterizează prin răsucirea bruscă a unei
articulaţii în timpul căreia ligamentele se pot întinde sau chiar rupe. Ele pot
fi:de gradul I – uşoare, în care ligamentele sunt uşor întinse fără să se rupă şi
vase.de gradul II – mai grave, cu ruperea parţială a ligamentelor şi a vaselor
din jur.de gradul III – foarte grave cu ruperea totală a ligamentelor, cu
smulgeri şi ruperi masive de vase sanguine şi limfatice sau chiar pot apărea
şi smulgeri osoase.
• În activitatea de schi ele sunt prezente frecvent în activitatea începătorilor la
nivelul articulaţiei gleznei şi a genunchiului.
• Se manifestă prin durere, cu cât entorsa este mai gravă, ea se amplifică dacă
apăsăm sau mişcăm articulaţia. Se produce umflarea articulaţiei şi
învineţirea din cauza rupturii vaselor, care va fi cu atât mai pronunţată, cu
cât entorsa este mai gravă.
Prim ajutor
• punerea articulaţiilor în repaus, imobilizare într-o poziţie mai ridicată cu faşă
elastică care nu provoacă durere, comprese moi în primele 24-48 de ore
• nu se face masaj
• prezentarea accidentatului la medic pentru a stabili gradul entorsei, tratament
 9.2.5. Contuzii – reprezintă o leziune a ţesuturilor moi de
sub piele, fără ca aceasta să fie văzută. Se produce în urma
căzăturii pe suprafeţele fără zăpadă îngheţată, teren accidentat,
întâlnite frecvent în primele zile de învăţare a mişcărilor în
schi.
Semne:
- umflarea şi înroşirea regiunii respective
- încălzirea zonei afectate
- durere la apăsare
 
Prim ajutor
- comprese reci, se poate recontinua efortul dacă contuzia este
uşoară
- repaus în cazul unei contuzii grave, pansament steril,
comprese moi, pungă cu gheaţă.
 9.2.6. Luxaţia – reprezintă o deplasare a capetelor osoase în
cadrul unei articulaţii, datorită unor mişcări bruşte, forţate.
Semne:
- durere vie la nivelul articulaţiei
- deformarea articulaţiei în comparaţie cu cea sănătoasă
- limitarea mişcărilor mergând numai până la impotenţă funcţională
- atitudine vicioasă, anormală, silită din cauza durerii
 
Prim ajutor
- comprese reci, pungă cu gheaţă
- imobilizarea membrului respectiv
- Nu se masează
- manevre de repunere în poziţie normală a oaselor executată doar de
cei care cunosc foarte bine manevrele de prim ajutor
- aplicarea de pansament steril în cazul în care s-a produs o rănire
- consult la medic
 9.2.7. Hemoragia – reprezintă ieşirea sângelui dintr-un vas prin ruperea lui
parţială sau totală. Ea poate fi interna sau externa
a) După vasul rupt, hemoragia externă poate fi de trei feluri: arterială, venoasă şi
capilară
• Hemoragia arterială este cea mai periculoasă, datorită pierderilor mari de sânge. Ea
se recunoaşte după culoarea roşie deschisă a sângelui, el ţâşneşte cu putere şi ritmic,
după contracţiile inimii.
• În cazul hemoragiei venoase, sângele curge mai încet şi are o culoare roşie închisă,
iar în cazul ruperii capilarelor, sângele se prelinge uşor la suprafaţa pielii (musteşte).
• Primul ajutor: constă în hemostază (oprirea scurgerii sângelui). Se poate face prin
apăsare asupra vasului rupt, cu ajutorul mâinii, al degetelor, al unei feşe, sau a unui
tub de cauciuc (garou).
• Comprimarea se face diferit şi anume: în cazul ruperii unei artere, se comprimă
vasul deasupra locului respectiv, deoarece sângele circulă de la centru spre periferie,
în cazul hemoragiei venoase se comprimă dedesubtul rănii, deoarece sângele
circulă dinspre periferie spre centru, iar în cazul unei hemoragii de capilare, sângele
se opreşte prin aplicarea unui pansament strâns (compresie).
b) în hemoragia internă, bolnavul prezintă câteva semne caracteristice: paloare,
transpiraţie rece, puls slab etc.
• Prim ajutor: bolnavul, să stea liniştit, compresie rece în zona unde se bănuieşte
 9.2.8. Fracturile – reprezintă ruperea parţială sau completă a osului.
• Ele pot fi deschise în cazul în care osul rupt vine în contact cu exteriorul
prin perforarea ţesuturilor de deasupra lui şi a pielii şi fracturi închise cele
mai frecvente, în cazul în care osul nu ia contact cu exteriorul.
 
Semne:
- durere vie localizată la nivelul rupturii
- deformare locală
- scurtarea segmentului respectiv
- impotenţă funcţională
- învineţirea locului după 1-2 zile din cauza ruperii vaselor de sânge

Prim ajutor:
- în caz de fractură deschisă se acţionează pentru oprirea hemoragiei
- imobilizare prin fixarea articulaţiilor aflate deasupra şi dedesuptul locului
fracturii cu atele din lemn, cadru din sârmă, scânduri, beţe de schi, chiar
schiuri, în funcţie de locul fracturii şi ce avem la îndemână.
 9.2.9. Fotooftalmia de zăpadă – este o
arsură a ochiului produsă de razele ultraviolete
atunci când acestea au o mare intensitate pe
zăpadă (albedou) provocându-se o jenă oculară
la lumină, dureri, lăcrămare, senzaţie de corp
străin în ochi, senzaţie vizuală de pete
luminoase colorate.

• Primul ajutor: constă în aplicarea de

compresii reci, purtarea de ochelari de soare.
 9.2.10. Trusa de prim ajutor – necesară şi obligatorie în
activitatea de schi, datorită specificului aparte al disciplinei în
care practicanţii indiferent de nivelul de pregătire au nevoie de
un minim de medicamente şi materiale de prim ajutor. Desigur
în momentul de faţă staţiunile montane dispun de puncte
specializate cu aparatură ultramodernă, de intervenţie, de cadre
specializate etc.
• Pentru o intervenţie rapidă şi eficace trusa de prim ajutor trebuie
să conţină:
- calmante de dureri (algocalmin, unguente antiinflamatorii)
- antiseptic – spirt medicinal, tinctură de iod, comprese sterile,
fiole de antitetanos, fiole de ser fiziologic
- faşe elastice, atele, cadru de sârmă pentru imobilizări,
leucoplast
• În funcţie de natura grupului se stabileşte necesarul de
medicamente şi materiale care compun trusa de prim ajutor.
 9.2.11. Transportul accidentaţilor – se face în majoritatea cazurilor de
personal calificat „Serviciul Salvamont” care dispun de mijloace moderne de
transport de la clasica ”achie” la transportul cu elicopterul a cazurilor grave.

În acordarea primului ajutor trebuie să se ţină seama de câteva principii şi

reguli:
• prin intervenţia care se face să nu i se pricinuiască accidentatului un alt rău datorită
felului defectuos sau necunoaşterii manevrei de a da primul ajutor „Mai întâi să nu
faci rău, apoi să îngrijeşti.”
• se va scoate accidentatul de sub influenţa cauzei care i-a provocat accidentul.
• accidentatul se va transporta în condiţii optime pentru a-i acorda primul ajutor
(cameră aerisită, temperatură normală, poziţie comodă, care să nu-i agraveze
situaţia)
• se va face rapid un examen al stării generale al bolnavului şi se vor lua informaţii de
felul cum s-a produs
• se va începe acţiunea de prim ajutor cu înlăturarea aspectelor care prezintă cea mai
mare gravitate pentru viaţa accidentatului (exp: în caz de fractură deschisă se
acţionează pentru oprirea hemoragiei, iar apoi de imobilizare transport etc)
• transportul accidentatului să se facă în condiţii de maximă siguranţă, care să nu-i
• 9.3. Avalanşele
• Avalanşele sunt fenomene determinate de particularităţile
mecanice ale straturilor de zăpadă cărora trebuie acordată o atenţie
deosebită datorită pericolului pe care îl prezintă declanşarea unei
avalanşe pentru cei care se află în aria ei de acţiune.
• În acest sens citatele unor autori din literatura de specialitate sunt
sugestive, trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte cunoaşterea
fenomenului şi mai ales prevenirea declanşării lui.
• „Este adevărat că în munţi există pericole, dar cu prevedere şi
înţelepciune ele pot fi evitate” – Luis Trender
• „Avalanşa cea mai puţin periculoasă este cea care nu omoară pe
nimeni”.
• Principala calitate necesară unui alpinist pe timp de iarnă este să ştie să
„citească zăpada” – Toma Boerescu
• „Cel care doreşte o viaţă lungă ca montaniard, acela trebuie să-şi
amintească mereu că în munte, cuvântul cheie este prudenţa” – Felix
Germain
• „Ajută-te şi cerul te va ajuta” – (proverb)
 9.3.1. Factori care contribuie şa declanşarea avalanşelor

• 1 Relieful – este cel care reprezintă „patul” pe care se aşterne

pătura de zăpadă şi în funcţie de natura sa, de unele condiţii
meteo se produce deplasarea zăpezii prin alunecare şi
rostogolire rupându-se stabilitatea zăpezii, aderenţa la sol.
a) Înclinarea pantei
Avalanşele se declanşează pe pantele între 200 şi 550. Pe pante
cu înclinaţia mai mare zăpada nu se aşează, dar după caz ele
pot fi „măturate” de avalanşele venite de mai sus.
b) Morfologia suprafeţei solului – Pantele lungi, plane, convexe
sau concave sunt mai periculoase.. Pantele cu copaci, tufişuri,
blocuri de stâncă, sunt mai puţin periculoase „reţinând
zăpada”, dar nu mai pot deveni un „pat” de avalanşă pentru
noul strat de zăpadă.
 
2. Zăpada – principala condiţie de declanşare a avalanşelor.
a) Grosimea stratului – de peste 30 cm este periculoasă.
Depunerile uniforme de ninsoare permit o corectă apreciere a
stratului de zăpadă depus, pe când ninsorile cu vânt produc
depuneri neuniforme, extrem de preiculoase.
b) Densitatea
Variaţia ei este foarte mare: un metru cub de zăpadă „pulver”
are sub 50 kg în schimb un metru cub de gheaţă are peste 900
kg.
c) Structura microscopică – forma cristalelor – procentul de
apă, variaţia lor în păturile de zăpadă are un rol determinant.
Periculoase sunt ninsorile abundente cu zăpadă uscată
„pulver” când stratul de ninsoare nu s-a tasat şi nu s-a „sudat”
pe bază.
La fel de perisculoasă este şi zăpada uscată granuloasă, zăpada
umedă, grea, rezultată prin încălzirea bruscă a vremii.
 3. Condiţiile meteo – influenţează structura intimă a zăpezii, a
fiecărui strat, relaţia dintre straturi şi adeziunea zăpadă-sol.
a) Temperatura – frigul sub 00 nu permite realizarea unei
coeziuni între zăpada nouă şi stratul anterior, sau cu solul.
Zăpada e „uscată”, „prăfoasă”, caracteristică avalanşelor din
plină iarnă „tip pulver”. Încălzirea treptată a vremii
favorizează tasarea stratului nou de zăpadă şi mărirea
coeziunii, sudarea cu stratul vechi, reducând riscul de
avalanşă.
Când încălzirea vremii se produce brusc, cu vânt cald sau ploaie,
zăpada se înmoaie, devine apoasă, „grea” şi poate uşor aluneca
pe straturile mai vechi, fiind specifice avalanşelor de
primăvară.
b) Vântul – asociat cu ninsoarea produce depuneri inegale de
zăpadă mai ales în adânciturile reliefului, în culoare, fiind de
obicei mai instabilă şi mai periculoasă decât ninsoarea
3. Condiţiile meteo – influenţează structura intimă a zăpezii, a
fiecărui strat, relaţia dintre straturi şi adeziunea zăpadă-sol.
a) Temperatura – frigul sub 00 nu permite realizarea unei
coeziuni între zăpada nouă şi stratul anterior, sau cu solul.
Zăpada e „uscată”, „prăfoasă”, caracteristică avalanşelor din
plină iarnă „tip pulver”. Încălzirea treptată a vremii
favorizează tasarea stratului nou de zăpadă şi mărirea
coeziunii, sudarea cu stratul vechi, reducând riscul de
avalanşă.
Când încălzirea vremii se produce brusc, cu vânt cald sau
ploaie, zăpada se înmoaie, devine apoasă, „grea” şi poate uşor
aluneca pe straturile mai vechi, fiind specifice avalanşelor de
primăvară.
b) Vântul – asociat cu ninsoarea produce depuneri inegale de
zăpadă mai ales în adânciturile reliefului, în culoare, fiind de
obicei mai instabilă şi mai periculoasă decât ninsoarea
liniştită.
 9.3.3. Tipuri de avalanşe

1. Avalanşele cu zăpadă uscată

Se cunosc trei subtipuri, în ordine crescândă a densităţii de zăpadă şi
anume:
a) Avalanşă pudroasă cu nor (pulver)
b) Avalanşă cu zăpadă granuloasă
c) Avalanşa cu plăci de zăpadă sau plăci de „vânt”
2. Avalanşe cu zăpadă umedă
Se cunosc trei tipuri în ordine crescândă a umidităţii:
a) Avalanşă cu plăci umede
b) Avalanşe cu bulgări şi rulouri
c) Avalanşele de fuziune – sunt destul de rare, cu zăpadă „putredă”
care se scurge.
9.3.4. Comportamentul celui prins în avalanşă
a) atitudinea în momentul declanşării, surprinderii de către avalanşă şi a
curgerii ei
b) atitudinea în şi după momentul opririi avalanşei 
9.3.5. Consecinţe ale acoperirii de către avalanşă
1. Şanse de supravieţuire în avalanşă şi factorii care le determină:
a) rapiditatea degajării
b) profunzimea acoperirii
c) calitatea zăpezii acoperitoare
d) alţi factori 
2. Cauzele decesului în avalanşă:
a) traumatismele suferite
b) asfixia imediată
c) asfixia lentă
d) hipotermia
e) stresul psihic
 10. MANAGEMENTUL UNEI TABERE DE SCHI
10.1. Pregătirea – presupune:
 
a) – documentarea, culegerea informaţiilor generale necesare
referitoare la locul ales, la caracteristicile staţiunii, căi de acces, căi
de comunicaţie, altitudine, precipitaţii, obiective istorice, tradiţii
locale etc.
b) - stabilirea scopului, a obiectivelor taberei;
c) – informaţii privind caracteristicile pârtiei, grad de dificultate
(începători, avansaţi), dotarea pârtiilor cu mijloace mecanice de
tracţiune, întreţinere, instalaţii de nocturnă, centre de închiriere a
echipamentului etc.
d) – stabilirea datei de desfăşurare
e) – stabilirea orei şi a locului de plecare şi sosire;
f) – conţinutul bagajului, vizita medicală, telefoane recepţie, proces
verbal de instruire a normelor pentru protecţia muncii, pe bază de
semnătură proprie.
g) – stabilirea preţului taberei
 10.2. Desfăşurarea propriu-zisă a taberei
 
a) Călătoria, deplasarea de la domiciliu la cazare (autocare, tren, variante);
b) Cazarea
c) Alimentaţia
d) Activitatea de instruire, de învăţare, perfecţionare a deprinderilor specifice
schiului
e) Activităţi de timp liber
- timpul de odihnă
- activităţi recreative (jocuri de cabană, discotecă, programe artistice etc).

10.3. Încheierea taberei

- analiza activităţii desfăşurate, gradul de îndeplinire a obiectivelor propuse;
- evaluarea activităţii, acordarea de diplome, premii etc;
- inventarul bagajelor, a echipamentului de schi;
- predarea echipamentului închiriat;
- organizarea deplasării spre domiciliu.