Baze Teoretice Metodice Volei

Bazele teoretice si metodice
CUPRINS
Capitolul 1. ISTORIC, DEFINIŢIE, CARACTERISTICI ........................................... 4

1.1. Istoricul jocului de volei ................................................................ 4
1.2. Dezvoltarea şi evoluţia voleiului în România ........................................ 6
1.3. Definiţia şi caracteristicile jocului de volei ......................................... 8
1.3.1. Caracteristici generale ............................................................ 9
1.3.2. Caracteristici specifice ............................................................ 9
1.4. Caracterul formativ şi valoarea educativă a jocului de volei .................. 10
1.5. Voleiul - mijloc al educaţiei fizice şi disciplină sportivă ......................... 12
1.5.1. Voleiul în sistemul de educaţie fizică ......................................... 13
Capitolul 2. TEHNICA JOCULUI DE VOLEI ................................................... 14
2.1. Definiţie ................................................................................. 14
2.2. Elementele tehnice ale jocului de volei............................................ 15
2.3. Procedeele tehnice .................................................................... 15
2.4. Stilul tehnic............................................................................. 16
2.5. Sistematizarea tehnicii ............................................................... 17
Capitolul 3. TEHNICA ŞI METODICA PREDĂRII JOCULUI DE VOLEI........................ 20
3.1. Poziţia fundamentală ................................................................. 20
3.1.1. Poziţia fundamentală înaltă .................................................... 20
3.1.2. Poziţia fundamentală medie .................................................... 21
3.1.3. Poziţia fundamentală joasă ..................................................... 22
3.2. Deplasările în teren ................................................................... 23
3.3. Lovirea cu două mâini de sus spre înainte - pasa ................................. 25
3.4. Lovirea cu două mâini de sus spre înapoi .......................................... 29
3.5. Serviciul ................................................................................. 31
3.5.1. Serviciul de jos din faţă ......................................................... 31
3.5.2. Serviciul de sus din faţă ......................................................... 33
3.6. Lovirea cu două mâini, de jos ....................................................... 36
3.7. Preluarea din serviciu ................................................................. 39
3.8. Ridicarea ................................................................................ 42
3.8.1. Ridicarea înainte din săritură ................................................... 43
3.8.2. Ridicarea spre înapoi din săritură .............................................. 44
-1-
3.8.3. Ridicarea laterală................................................................. 45

3.9. Plonjonul ................................................................................ 46
3.9.1. Plonjonul înapoi .................................................................. 47
3.9.2. Plonjonul pe spate cu rostogolire înapoi peste umăr ....................... 48
3.9.3. Plonjonul lateral .................................................................. 49
3.9.4. Plonjonul lateral cu rostogolire înapoi peste umăr .......................... 49
3.9.5. Plonjonul înainte ................................................................. 50
3.9.6. Plonjonul înainte prin întindere şi alunecare ................................ 52
3.10. Lovitura de atac ...................................................................... 53
3.10.1. Lovitura de atac - procedeu drept - pe direcţia elanului ................. 54
3.10.2. Lovitura de atac pe altă direcţie (întors) .................................... 61
3.11. Preluarea din atac ................................................................... 63
3.12. Blocajul ................................................................................ 65
3.12.1. Blocajul individual .............................................................. 66
3.12.2. Blocajul colectiv în doi sau trei jucători..................................... 70
Capitolul 4. TACTICA JOCULUI DE VOLEI ................................................... 74
4.1. Componentele tacticii ................................................................ 76
4.2. Tactica la serviciu ..................................................................... 84
4.2.1. Tactica la efectuarea serviciului ............................................... 85
4.2.2. Tactica la primirea serviciului .................................................. 88
4.3. Tactica colectivă în atac ............................................................. 92
4.3.1. Sistemul de atac .................................................................. 92
4.3.2. Combinaţiile tactice colective în atac ........................................ 94
4.3.3. Metodica învăţării tacticii colective în atac .................................. 94
4.4. Tactica colectivă în apărare ........................................................ 111
4.4.1. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului cu jucătorul din zona
6 avansat ................................................................................. 112
4.4.2. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului defensiv cu jucătorul
din zona 6 retras ......................................................................... 114
4.4.3. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului defensiv „pe culoare”.
............................................................................................. 117
4.4.4. Avantajele şi dezavantajele sistemelor de apărare ........................ 120
4.4.5. Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii în apărare..................... 122
-2-
Capitolul 5. VOLEIUL LA PERSOANELE CU DIZABILITĂŢI ................................. 129

5.1. Începutul sportului pentru persoanele cu dizabilităţi ........................... 129
5.2. Evoluţia jocurilor paralimpice ...................................................... 130
5.2.1. Sitting Volleyball ................................................................ 131
5.2.2. Standig Volleyball ............................................................... 132
5.3. Noţiuni privind regulamentul jocului de volei la persoanele cu dizabilităţi 134
-3-
Capitolul 1
ISTORIC, DEFINIŢIE, CARACTERISTICI
1.1. Istoricul jocului de volei
1895 – Voleiul este inventat de directorul pentru educaţie fizică

William G.Morgan, al Universităţii din Holzoke, din statul
Massachusetts. El a propus un joc cu mingea de baschet, de o
parte şi de alta a fileului de tenis, mingea trecându-se de o parte
şi de alta a fileului cu palmele – numindu-se „la minonette" –
semnificând „pisicuţa".
1896 – „La minonette" a fost prezentat la conferinţa sportivă a
colegiului din Springfield unde a fost primit favorabil.
Denumirea a fost cu totul întâmplătoare. La un joc pe plaja
Santa Monica din California, profesorul de chimie A.T. Halsted la denumit Volley-Ball,
după ce un spectator a exclamat „To volley the Ball Back and Forth Over the Net"
(loveşti mingea din spate şi înainte peste plasă) – pe scurt volley-ball.
1900-1917 – Societatea americană YMCA – pentru tineretul creştin şi armata americană
răspândeşte voleiul în Canada şi Asia (India 1990, Filipine 1910, China 1913, Japonia
1917).
1917 – Pentru prima dată în Europa, în statele baltice Letonia, Lituania, Estonia.
1919-1920 – Se semnalează primele jocuri în România.
Primele încercări făcute cu mingea de baschet nu au reuşit, aceasta fiind prea grea. S-a
recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluţie nu a fost satisfăcătoare, deoarece aceasta era
prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor lent şi imprecis, scăzând din dinamismul jocului.
După scurt timp, s-a confecţionat mingea care este folosită şi astăzi. Jocul a fost numit
"mintonette".
Mai târziu, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată, iar demonstraţia făcută de două
echipe, în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu acest prilej, la propunerea lui
A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul a primit numele de „volley-ball” de la „volley”
(zbor) şi „ball” (minge).
Primele reguli ale jocului, asemănătoare cu cele ale tenisului, se deosebeau mult de
regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui A.T. Arians. Se
-4-
refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători etc. Aceste prime
reguli simple şi puţine la număr se schimbau pe măsură ce experienţa furniza noi elemente
care trebuiau luate în seamă.
În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei americane
YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi Europa. Regulile jocului,
puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia jocului. Numărul jucătorilor, la început
nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6. Suprafaţa terenului era mai
mare decât cea actuală, iar înălţimea plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm decât cea din
zilele noastre, mai ales în ţările asiatice.
Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lor erau în funcţie de
numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare în timp s-a stabilit ca seturile să
fie câştigate de echipa care realizează prima 15 puncte.
În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit, influenţă a tenisului, şi la
regula de a se socoti valabilă mingea servită şi ajutată de un coechipier să treacă plasa.
Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au apărut
reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse naţiuni. Astfel, în insulele Filipine a apărut
pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3 într-un teren şi tot acolo s-au tras
primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.
„Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în grijă şi
voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot în lume se disputau
campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri internaţionale, dar această activitate era
frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o ţară la alta.
În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele
amendamente. Rotaţia era obligatorie la început numai la serviciu. După repunerea mingii în
joc, jucătorii aveau dreptul să-şi schimbe locurile în formaţie. Acest fapt a determinat
specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia I, jucători de linia a
II-a. Din 1916, rotaţia a devenit obligatorie pentru toţi jucătorii. În acelaşi an numărul
jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr care a rămas obligatoriu, atât în Europa, cât şi
în America. În Japonia însă, jocul s-a practicat în 9 jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei
laturi măsurau 11 şi 21 de metri. Abia după mulţi ani, în urma Congresului FIVB de la
Florenţa din anul 1955, Federaţia din Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite
de forul internaţional.
-5-
În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului maxim de trei

lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923, iar a diferenţei de două puncte pentru
câştigarea setului în anul 1925.
Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a activităţii acestui
joc sportiv. În anul 1946 la Praga, şase ţări, printre care şi ţara noastră, au luat iniţiativa
înfiinţării Federaţiei Internaţionale de Volleyball şi Basket (FIVB). Un an mai târziu, în aprilie
1947, la Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări au dus la constituirea Comitetului de
conducere al FIVB şi întocmirea unui regulament de joc internaţional, care a fost impus tuturor
federaţiilor naţionale afiliate.
După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în tot mai
multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii continentale şi mondiale. În anul
1948 se organizează la Roma primul Campionat European pentru echipe masculine, iar în
1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin; în paralel are loc şi primul Campionat
European pentru echipe feminine.
Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susţinută, stabilind
regulile jocului şi modificările lor în funcţie de dezvoltarea sa continuă, criteriile de calificare şi
participare a echipelor la marile competiţii internaţionale.
Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în întreaga lume s-a
produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia disciplinelor sportive olimpice,
începând cu J.O. de la Tokio.
1.2. Dezvoltarea şi evoluţia voleiului în România
În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-1921, fiind
introdus, la fel ca şi în celelalte ţări europene, de către YMCA, o organizaţie a tineretului
creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în România au fost membrii misiunii
militare americane şi militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmaţi în scurt timp de către
elevii şcolilor din Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ, Galaţi.
În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei care organizează
primul Campionat Naţional masculin la care participă opt echipe. Campionatul este câştigat de
echipa „Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai organizează zece campionate pentru
echipe masculine şi feminine. Primul regulament intern de volei apare în anul 1932.
-6-
În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează primul

Campionat naţional al elevilor.
Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional de seniori. La
prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa campioană este Locomotiva-CFR Bucureşti.
La feminin, prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în anul 1950 este
câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.
Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.
În perioada anilor 1950 - 1980 titlurile naţionale au fost cucerite de echipele Rapid
Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări Baia-Mare, la masculin şi echipele
Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul Bucureşti, şi Penicilina Iaşi, la feminin.
Primele campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în anul 1955,
ulterior transformându-se în divizia naţională a juniorilor şi şcolarilor.
Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România obţin cele
mai bune performanţe sportive pe plan internaţional, atât cu echipele de club, cât şi cu echipele
naţionale:
Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni
(1961, 1963, 1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.
Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor Europeni
(1966, 1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul 1979 a câştigat
Cupa Cupelor.
În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a disputat
între două echipe româneşti: Dinamo şi Rapid.
În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea la
Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la Campionatele
Europene desfăşurate la Praga.
La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962 (Moscova)
echipa naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.
Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost realizată
în anul 1963, când echipa naţională s-a clasat pe locul I la Campionatul European,
desfăşurat la Bucureşti.
În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa masculină se
clasează pe locul al III-lea.
-7-
La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină reuşeşte clasarea
pe locul al III-lea şi câştigarea medaliilor olimpice de bronz.
Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat de câteva
ori pe locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei Cupelor.
Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la Campionatul
Mondial din anul 1956.
La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea medaliilor de
bronz, la ediţia din anul 1963.
Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la J.O. din anul
1964 – locul IV, Campionatele Mondiale din anii 1952 şi 1974 – locul V şi la
Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 .
După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de umbră,
rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale deceniilor anterioare.
Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind cele obţinute de echipele reprezentative
universitare feminine la Universiadele din anii 1991 (Shefield) – locul al II-lea şi 1993
(Buffalo) – locul I cât şi performanţa echipei masculine de club "U" Cluj, care a reuşit să
acceadă în optimile de finală în competiţia Cupa Cupelor din anul 1996.
1.3. Definiţia şi caracteristicile jocului de volei
Voleiul este un joc sportiv care opune două echipe pe o suprafaţă de joc împărţită în
două terenuri egale, printr-un fileu.
Scopul jocului este de a face să cadă mingea în terenul de joc advers, trimiţând-o pe
deasupra fileului, şi de a o împiedica să atingă solul propriului teren.
Acţiunile de joc se desfăşoară într-o formă specifică, de lovire sau respingere a mingii.
Echipa care câştigă prima 3 seturi, din maxim 5 seturi jucate, este declarată învingătoare.
Se joacă pe puncte:
primele 4 seturi finalizate după 25 de puncte;
setul 5 tie-break, finalizat când o echipă ajunge la 15 puncte;
în finalul oricărui set trebuie să existe o diferenţă de minim 2 puncte.
Durata unui joc variază între 40 – 120 minute şi chiar mai mult, în funcţie de nivelul
celor 2 echipe.
-8-
1.3.1. Caracteristici generale
Jocul de volei este un joc sportiv.

Pentru a înţelege noţiunea de joc sportiv, considerăm necesar să enumerăm
caracteristicile jocurilor sportive, în general, care sunt:
existenţa unui obiect de joc (mingea);
întrecerea este complexă (individuală, colectivă, corelată);
existenţa unor reguli de joc unitare şi obligatorii;
prezenţa obligatorie a arbitrajului;
limitarea duratei jocului (punctaveraj-setaveraj);
standardizarea inventarului de joc (mingi, echipament etc.) şi a dimensiunilor
terenului;
existenţa tehnicii şi tacticii specifice;
caracterul organizat al competiţiilor (sisteme competiţionale);
organizarea activităţii pe plan naţional şi internaţional;
existenţa unor teorii şi practici cu privire la tehnica, tactica antrenamentului şi
metodica acestora.
1.3.2. Caracteristici specifice
1. Accesibilitatea
Numărul redus de acţiuni de joc;
Are scop recreativ şi de performanţă;
Necesită materiale puţine;
Practicabil la orice vârstă;
Se practică indiferent de sex;
Necesită echipament sumar şi ieftin;
Simplitatea regulilor de joc;
Poate fi însuşit relativ repede.
2.Variabilitatea
În solicitarea la efort;
Voleiul este un joc în care efortul poate fi variat în funcţie de gradul de tehnicitate.
3.Multeralitatea în pregătire
Se impune datorită obligativităţii rotaţiei jucătorilor în teren.
-9-
4. Adversitatea indirectă
Adversarii nu se află în contact direct.
5. Număr limitat de lovituri
Un jucător nu poate atinge mingea de două ori consecutiv;
Dacă mingea atinge mai multe părţi ale corpului, aceste contacte trebuie să aibă loc
în cadrul aceleiaşi acţiuni;
Fiecare echipă dispune de trei atingeri pentru trimiterea mingii în terenul advers (cu
excepţia prevăzută de regulament, blocajul care nu se numără).
1.4. Caracterul formativ şi valoarea educativă a jocului de volei
Jocul de volei constituie o parte importantă a activităţii sportive. El reprezintă o

formă de manifestare a exerciţiului fizic, având o valoare educativă deosebită.
Caracterul formativ se datorează faptului că practicarea jocului colectiv realizează
cumulativ influenţe şi efecte pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic, în general,
cu influenţe şi efecte educative remarcabile.
Valoarea educativă a jocului colectiv este remarcabilă prin acţiunea lui multilaterală
asupra personalităţii omului, în general, şi a tinerilor în special.
Jocul de volei se caracterizează, între altele, prin prezenţa mişcărilor ciclice şi aciclice,
din punct de vedere tehnic, prin solicitări şi efecte (cumulative), din punct de vedere morfo-
funcţional şi motric, şi printr-o intensă participare psihică. Datorită acestor caracteristici, el
influenţează pozitiv dezvoltarea fizică.
Deci, influenţa pozitivă a jocului de volei asupra dezvoltării fizice constituie un prim
aspect al valorii formative a acestuia.
O altă influenţă pozitivă o are asupra marilor funcţiuni ale organismului (circulaţia,
respiraţia etc.). Practicarea sistematică a jocului de volei asigură un nivel funcţional optim,
determinat de antrenament, care se obţine şi apoi se menţine dacă activitatea nu se întrerupe.
Jocul de volei influenţează dezvoltarea calităţilor motrice, atât sub aspectul lor general,
cât şi specific. Remarcabilă este dezvoltarea în special a îndemânării (bazată pe viteza
localizată în mod deosebit la nivelul segmentelor cu care se manevrează mingea), vitezei, forţei
şi rezistenţei.
- 10 -
SPIRIT DE
Analiza situaţiilor de joc; COLABORARE
Gândirea;
Rapiditatea gândirii şi a
SPIRIT DE
execuţiei;
ÎNTRAJUTORARE
Corelarea situaţiilor analizate;
Concluzionarea practică a
acţiunilor de joc; SPIRIT DE
Anticiparea acţiunilor noi de ORGANIZARE
joc;
Creşterea tensiunii fizice şi DISCIPLINĂ
afective. CONŞTIENTĂ
VOLEI
JOC DISCIPLINĂ
COLECTIV LIBER
DEZVOLTĂ
CONSIMŢITĂ
COMBATIVITATEA
Educarea şi acceptarea ŞI
regulilor de joc; VOINŢA
Acceptarea benevolă a
arbitrajului, a disciplinei
INŢIATIVA DE
tactice şi de antrenament.
JOC
Astfel, îndemânarea (calitate motrică dominantă) se dezvoltă prin dinamismul

caracteristic şi necesar al deprinderilor tehnico-tactice. Aplicarea lor în joc, în condiţii de luptă,
viteză, echilibru şi forţa diversificată, de puternică încordare fizică şi psihică, determină
creşterea capacităţii de autoreglare a jucătorului în funcţie de situaţiile spontane caracteristice
oricărui meci.
Viteza se dezvoltă sub toate formele ei de manifestare şi în special viteza de reacţie şi
execuţie. Aplicarea în joc (în meci) a diferitelor procedee tehnice dezvoltă totodată unele forme
ale vitezei de reacţie pe care nu le întâlnim în alte sporturi, cum sunt: viteza de începere sau
intrare în acţiune, de oprire bruscă din acţiune şi de începere fără pauză a unei noi acţiuni, în
continuarea acţiunii precedente, care a fost întreruptă.
Pe lângă calităţile de viteză şi îndemânare, jocul de volei dezvoltă cuplul forţă-viteză
(forţa explozivă, detenta) în toate acţiunile.
Rezistenţa constituie fondul pe care se manifestă celelalte calităţi motrice conferindu-
le calitatea integrativă, de regim de manifestare. Astfel, putem vorbi de rezistenţă în regim de
forţă, de viteză, de forţă-viteză, de tehnică. Prin însăşi structura lui, jocul de volei dezvoltă
rezistenţa atât pentru condiţii aerobe cât şi anaerobe.
- 11 -
Motricitatea caracteristică acţiunilor tehnico-tactice din cadrul jocului (meciului)

determină dezvoltarea şi a deprinderilor motrice - de bază - care constituie un obiectiv al
educaţiei fizice şcolare, respectiv deprinderile de a merge, a alerga, a sări etc. Aceste
deprinderi motrice de bază sunt implicit acţiuni de joc. Deci, un argument în plus pentru
valoarea formativă a jocului de volei.
1.5. Voleiul - mijloc al educaţiei fizice şi disciplină sportivă
Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoştinţe ordonate sistematic care

apreciază şi stabileşte conţinutul real al jocului competiţional, formulează şi elaborează
concepţia de joc care va fi aplicată pe plan naţional de toate echipele; analizează, într-o
abordare sistemică, tehnica şi tactica jocului.
Disciplina sportivă volei este un joc sportiv colectiv, având un regulament de joc,
conţinut şi forme de pregătire unitară. Este încadrat într-un sistem competiţional naţional şi
internaţional, fiind practicat în cadrul secţiilor asociaţiilor şi cluburilor sportive diferenţiat pe
categorii: copii, juniori, seniori, masculin şi feminin. Ca mijloc al educaţiei fizice, jocul de
volei se practică în învăţământul de toate gradele, sistematizarea lui fiind cuprinsă în
conţinutul programelor de educaţie fizică.
Obiectul disciplinei VOLEI, ca mijloc al educaţiei fizice şi ca disciplină sportivă,
constă în studiul:
apariţiei şi dezvoltării jocului;
conţinutului jocului (tehnica şi tactica, caracteristicile lor, descrierea execuţiei
acţiunilor de joc cu implicaţiile de ordin biomecanic, de utilizare, etc.);
metodica de învăţare şi de antrenament;
probleme ale selecţionării şi orientării copiilor spre practicarea jocului de volei;
regulamentul de joc şi condiţiile materiale şi organizatorice necesare practicării
jocului.
Între teoria şi practica jocului există o strânsă interdependenţă şi o permanentă
condiţionare reciprocă. Teoria (care reprezintă generalizarea activităţii practice) determină
modificarea şi îmbunătăţirea conţinutului metodicii, care la rândul ei influenţează favorabil
activitatea practică viitoare.
- 12 -
Principalele surse de documentare a teoriei şi metodicii jocului sunt: practica,

experienţa pozitivă a specialiştilor români şi străini consemnată în lucrări de specialitate,
cercetarea ştiinţifică din domeniu.
Jocul de volei are o teorie şi o metodică specifică, rezultat al generalizării experienţei
practice consolidată de integrarea datelor obţinute prin cercetare ştiinţifică în domeniu.
Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei Educaţiei Fizice şi a Teoriei şi
Metodicii Antrenamentului Sportiv şi are legături cu alte discipline cum sunt: pedagogia,
psihologia, sociologia, anatomia funcţională şi biomecanica, fiziologia.
1.5.1. Voleiul în sistemul de educaţie fizică
Jocul de volei, alături de celelalte jocuri sportive şi sporturi, ocupă un loc important în
sistemul de educaţie fizică. Prin valoarea lui practică, igienică şi educativă, constituie o parte
importantă a activităţii sportive, reprezentând o formă de manifestare cu caracter ludic a
exerciţiului fizic. El cumulează efectele pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic cu
influenţele educative ale jocului. Are o largă răspândire în rândurile tineretului şi a altor
categorii de populaţie. Datorită caracteristicilor sale influenţează pozitiv dezvoltarea fizică şi
marile funcţiuni ale organismului, contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice şi la formarea
personalităţii.
Dacă este practicat la nivel de performanţă, jocul se caracterizează prin dinamism şi
spectaculozitate, iar popularitatea competiţiilor îi asigură un loc important în ierarhia
disciplinelor sportive.
Toate acestea conferă voleiului valenţe biologice şi pedagogice de necontestat şi
poziţii bine precizate în sistemul de educaţie fizică şi sport în domeniile: educaţia fizică, sportul
pentru toţi şi sportul de performanţă.
Jocul de volei este prezent în lecţiile de educaţie fizică de la toate nivelele sub forma
jocurilor dinamice cu elemente din volei şi a jocului global.
Este practicat cu scop recreativ de tineri şi vârstnici, în forme organizate (Campionate
şcolare, universitare, de instituţii sau de cartier etc.) sau spontane, iar ca sport de performanţă
este practicat organizat sub forma meciurilor din Campionate naţionale de juniori, tineret,
seniori, Campionate balcanice, Campionate Europene, Campionate Mondiale, Jocuri Olimpice.
- 13 -
Capitolul 2
TEHNICA JOCULUI DE VOLEI
2.1. Definiţie
Tehnica de joc este „un sistem de mişcări integrate sau o înlănţuire de mişcări parţiale
(acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate şi automatizate, cu ajutorul cărora rezolvăm
scopul şi sarcinile de atac şi apărare”1 sau „un ansamblu de elemente şi procedee specifice ca
formă şi conţinut, folosite de jucători în scopul practicării jocului cu randament maxim”2.
În procesul pregătirii tehnice, sportivul îşi însuşeşte practic priceperile şi deprinderile
specifice jocului de volei, aducându-le la cel mai înalt grad de perfecţiune. În pregătirea tehnică
generală se urmăreşte în primul rând formarea unor cunoştinţe, priceperi şi deprinderi care să
contribuie la progresul tehnic al jocului de volei (ex.: a unor priceperi şi deprinderi variate din
gimnastica acrobatică care sunt necesare în jocul din apărare în linia a II-a). Pregătirea tehnică
nu trebuie confundată cu tehnica. Ea (pregătirea tehnică) cuprinde „totalitatea măsurilor cu
caracter metodic, organizatoric etc. stabilite în cadrul procesului de antrenament cu scopul
însuşirii tehnicii specifice ramurii de sport”3.
Tehnica este importantă în primul rând prin economisirea mişcării şi eficacitatea
acesteia. Ea nu trebuie înţeleasă însă în mod izolat, ci fiind în mare măsură condiţionată de
celelalte componente ale antrenamentului (pregătirea fizică, psihică, teoretică). În jocul de
volei, tehnica influenţează în mod prioritar soluţionarea situaţiilor complexe de joc şi
condiţionează economisirea energiei. Nivelul de pregătire tehnică a unui voleibalist depinde în
mare măsură de nivelul iniţial şi de experienţa motrică a acestuia, fapt care determină măsurile
metodice adecvate; de pildă, la începător procesul de antrenament va căuta să realizeze la
sportivi o bază motrică largă, care să cuprindă mijloacele din şcoala alergării, săriturii, aruncării
etc., spre deosebire de sportivii avansaţi la care specializarea este avansată.
Pregătirea tehnică este o condiţie obligatorie pentru creşterea performanţelor în jocul
de volei, ea urmărind însuşirea şi perfecţionarea continuă a mecanismului execuţiei prin
abordarea analitică a părţilor componente ale acţiunilor individuale de joc. Tehnica jocului este
nepretenţioasă când voleiul se practică sub formă recreativă. Dar atunci când se urmăreşte
1
D.Colibaba-Evuleţ,I.Bota, (1998) -Jocuri sportive-teorie şi metodică, Ed.Aldin,Bucureşti, p. 89.
2
Shaoo, M., Daian, G., (2004) - Volei, Metodica predării, Editura Universitaria, Craiova, p. 19
3
Dragnea, A., (1996) - Antrenamentul sportiv, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,Bucureşti, p. 155.
- 14 -
formarea deprinderilor tehnice corecte, printr-un conţinut adecvat lecţiilor de antrenament,

procesul de instruire este mai dificil, satisfacţia sportivilor lăsându-se aşteptată în comparaţie
cu alte jocuri sportive.
2.2. Elementele tehnice ale jocului de volei
Elementele tehnice reprezintă mecanisme de bază ale mişcării, care au caracter general
şi abstract, concretizarea lor în practică efectuându-se prin procedee tehnice.
Condiţiile în care apar sau în care sunt aplicate elementele tehnice au condus la
formarea şi perfecţionarea unor procedee tehnice concrete (operaţionale) pentru rezolvarea
sarcinilor de joc.
Concretizarea elementului tehnic, în practică, se realizează prin diferite procedee
tehnice, numite procedee de execuţie.
2.3. Procedeele tehnice
Procedeul tehnic reprezintă o structură de acte motrice concrete, care redau modul
particular de efectuare a unui element tehnic. Prin procedeele tehnice specifice unei ramuri de
sport se înţeleg „structurile diferenţiate ale modalităţilor de îndeplinire a elementelor tehnice în
condiţiile concrete şi variate ale practicii sportului sau probei respective”4.
4
I. Şicovan (1977) - Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, p. 25.
- 15 -
Caracteristica principală a procedeului tehnic constă în eficienţa competiţională,

rezultată din folosirea raţională a capacităţii fizice şi a legilor biomecanice ale schimbării.
La rândul lor, procedeele tehnice se execută în practică sub mai multe forme, acestea
fiind variante ale procedeului tehnic.
Exemple de variante ale procedeelor tehnice specifice voleiului: lovirea cu două mâini
de sus spre înainte din săritură, serviciul de sus din faţă planat, blocajul în grup de trei jucători.
Elementele şi procedeele tehnice sunt acţiuni individuale specifice atacului, apărării
sau acţiuni comune.
Se poate spune că „procedeul tehnic reprezintă adaptarea elementului tehnic la
cerinţele şi situaţiile competiţionale”5.
2.4. Stilul tehnic
Stilul tehnic constituie „modul particular” (amprenta personală) de efectuare a unui

procedeu tehnic.
Stilul tehnic are două modalităţi de exprimare:
 când procedeul clasic este respectat – execuţia motrică respectă cerinţele
principale ale mecanismului de bază, dar sportivul îi imprimă un mod propriu de
execuţie;
5
Păcuraru Al. (2002) - Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, p. 30.
- 16 -
 când sportivul creează un proces tehnic original - execuţia tehnică prezintă acte
motrice originale, cu un mecanism de bază nou, pe care practica l-a confirmat ca
fiind de maximă eficienţă.
2.5. Sistematizarea tehnicii
- 17 -
- 18 -
Tehnica jocului de volei, mai mult decât orice joc sportiv, este esenţială pentru
desfăşurarea acestuia. Mişcările naturale fiind foarte puţine, majoritatea acţiunilor presupun
tehnici speciale de execuţie şi, mai mult, nu se poate concepe o desfăşurare corespunzătoare a
acţiunilor tactice a unui joc fără ca sportivii să cunoască cel puţin deprinderile tehnice de bază.
Se poate sublinia faptul că „tehnica condiţionează pregătirea tactică” 6.
Odată însuşită tehnica, repetările stereotipe simple, fără un scop tactic, nu sunt indicate
decât în puţine situaţii (corectări şi repetări analitice, antrenamente de individualizare tehnică şi
mai ales la vârsta pubertăţii, atunci când datorită creşterii explozive se strică tehnica). În
general, toate repetările procedeelor tehnice au orientare şi un conţinut tactic mai mult sau mai
puţin accentuat în funcţie de pregătirea echipei şi de nivelul de măiestrie al jucătorilor.
Tehnica are un „caracter ştiinţific (prin folosirea unor date din ştiinţe conexe), este
evolutivă deoarece se perfecţionează continuu mai ales sub influenţa luptei permanente dintre
atac şi apărare”7.
6
Harre, D.,(1977) - Teoria antrenamentului sportiv – Societa stampa sportiva, Roma, p.37.
7
Pascu, D.,(2010) - Metodica în volei, Editura Universitaria, Craiova, p. 69.
- 19 -
Capitolul 3
TEHNICA ŞI METODICA PREDĂRII JOCULUI DE VOLEI
3.1. Poziţia fundamentală
3.1.1. Poziţia fundamentală înaltă
Este utilizată în special, în faza pregătirii blocajului, serviciului, ridicării sau în

situaţiile când mingea nu este în joc.
În această poziţie jucătorul este dispus cu:
tălpile paralele, distanţa dintre ele aproximativ egală cu lăţimea umerilor;
„un picior este dus puţin spre înainte (de obicei stângul pentru dreptaci)”8;
articulaţiile membrelor inferioare uşor flexate;
greutatea corpului repartizată egal pe ambele picioare;
trunchiul uşor aplecat;
braţele uşor flexate din articulaţia coatelor, poziţionate în funcţie de acţiunea ce
urmează sa fie executată.
Figura 3.1 Poziţia fundamentală înaltă în faza pregătirii serviciului
8
Păcuraru Al. (2002) - Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, p. 48.
- 20 -
3.1.2. Poziţia fundamentală medie
Această poziţie, „este cea mai des folosită în jocul de volei, în etapa de învăţare,
adoptată atât în momentul aşteptării intrării în acţiune”9, cât şi ca poziţie iniţială a celor mai
multe procedee tehnice.
Poziţia presupune:
„tălpile paralele, depărtate la nivelul umerilor (situate pe aceeaşi linie dacă
jucătorul din linia a doua se află pe acelaşi culoar cu ridicătorul, iar în celelalte
cazuri cu piciorul apropiat tuşei laterale avansat)”10;
membrele inferioare flexate;
greutatea corpului egal repartizată, dar cu tendinţă de proiectare a centrului de
greutate pe piciorul din faţă pentru a înlesni deplasarea la minge;
trunchiul uşor aplecat;
membrele superioare flexate la nivelul articulaţiei cotului;
mâinile în dreptul abdomenului, pregătite pentru intervenţie la minge, prin lovirea
de sus sau de jos.
Figura 3.2 Poziţia fundamentală medie
9
Păcuraru Al. (2002) - Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p. 48
10
Glicheria, D., Shaao, M., (2006) - Volei metodica predării, Editura Universitaria Craiova, p. 26.
- 21 -
3.1.3. Poziţia fundamentală joasă
Poziţia joasă, în care şezuta coboară mult sub nivelul genunchilor (poziţie neobişnuită
şi obositoare), se foloseşte numai atunci când jucătorul este nevoit să intre sub mingile joase.
Această poziţie se caracterizează prin11:
 îndoirea accentuată a articulaţiilor genunchilor şi gleznelor;
 coborârea accentuată a centrului de greutate;
 bazinul coborât sub nivelul genunchilor (poziţie foarte obositoare);
 trunchiul uşor înclinat spre înainte;
 braţele pregătite pentru intervenţia la minge.
Figura 0.3 Poziţia fundamentală joasă folosită la preluarea din atac

Metodica predării:
1. De pe loc – demonstrarea şi apoi exersarea poziţiei fundamentale;
2. Colectivul dispus în linie pe un rând, la un semnal vizual se va executa luarea
poziţiei fundamentale;
3. Din mers, apoi din uşoară alergare, oprire în poziţie fundamentală;
4. Din alergare cu joc de glezne, luarea poziţiei fundamentale la semnal auditiv;
5. Acelaşi exerciţiu, din alergare cu spatele;
6. Pe un rând înapoia liniei de fund a terenului de volei, alergare uşoară, la primul
semnal executarea uneia din poziţiile fundamentale, la al doilea semnal executarea
altei poziţii fundamentale;
7. În oglindă, profesorul se deplasează şi ocupă una din poziţii. Jucătorii încearcă să-l imite;
11
Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, p. 49
- 22 -
8. Sub formă de concurs, jucătorii stau pe linia de 9 metri de unde, la semnal sonor, se
deplasează la linia de 3 metri şi se opresc în poziţie joasă. Se continuă apoi
deplasarea la fileu unde se opresc în poziţie înaltă şi în continuare se deplasează cu
spatele înapoi la linia de 9 metri unde se opresc în poziţie medie.
Cele mai întâlnite greşeli sunt:
- alegerea greşită a centrului de greutate;
- nerepartizarea uniformă a greutăţii pe ambele picioare;
- poziţionarea greşită a picioarelor în funcţie de elementul de execuţie;
- lăsarea trunchiului prea în faţă sau prea în spate.
3.2. Deplasările în teren
Toate deplasările se execută din poziţia fundamentală medie, cât mai relaxat, pentru a
trece mai uşor la o nouă mişcare solicitată de joc.
Ca forme de deplasare în jocul de volei se folosesc: mersul (pasul simplu), pasul
dublu, pasul adăugat, săritura, alergarea, opririle şi schimbările de direcţii.
Mersul, ca formă de deplasare, este utilizat mai ales când mingea nu se află în joc,
în efectuarea rotaţiei şi alte situaţii;
Pasul adăugat se execută în vederea parcurgerii unei distanţe scurte într-o anumită
poziţie fundamentală;
Pasul dublu se poate executa înainte sau înapoi; pentru deplasarea înainte,
mişcarea este iniţiată de piciorul din urmă şi se continuă cu celălalt, jucătorul
efectuând un pas de mers normal;
Alergarea este frecvent utilizată şi presupune coborârea centrului de greutate, fiind
finalizată, de obicei, prin oprirea într-o poziţie fundamentală;
Saltul este folosit pentru obţinerea într-un timp mai scurt a unei poziţii iniţiale, încheind,
de obicei, o alergare; se execută prin desprinderea de pe sol a ambelor picioare;
Oprirea este folosită pentru favorizarea unei poziţii stabile şi echilibrate şi poate fi
executată într-un timp sau doi timpi;
Schimbarea de direcţie este folosită atât în apărare cât şi în atac, în funcţie de
traiectoria mingii şi acţiunile celorlalţi jucători.
Printre cele mai folosite deplasări găsim deplasarea laterală cu pas adăugat, pentru
realizarea blocajului (fig. 3.4) şi deplasarea laterală cu pas încrucişat folosită la efectuarea
plonjonului lateral şi la blocaj (fig. 3.5).
- 23 -
Figura 3.4 Deplasarea laterală cu paşi adăugaţi, la efectuarea blocajului
Figura 3.5 Deplasarea laterală cu pas încrucişat folosită la efectuarea plonjonului lateral şi la blocaj
Cerinţe metodice:
 învăţarea poziţiei fundamentale de bază şi a procedeelor de mişcare în teren va
începe cu explicarea şi demonstrarea acestora de către instructor (profesor) sau de
către un executant mai bun;
 la început se vor executa poziţiile de pe loc, apoi din diferite deplasări: pas
simplu, dublu, adăugat, alergare, săritura, opririle (într-un timp şi în doi timpi);
 se lucrează mai întâi în diferite formaţii, apoi se aplică în joc;
 exersarea poziţiei fundamentale şi a procedeelor tehnice de mişcare în teren se pot
face în toate părţile lecţiei şi în mod special în prima parte;
 în momentul lovirii mingii, jucătorul trebuie să se găsească într-o poziţie stabilă,
echilibrată;
 pentru realizarea unui joc dinamic se impune o mare exigenţă în procesul de
instruire, atât în învăţare cât şi în perfecţionarea poziţiilor fundamentale şi a
procedeelor de mişcare în teren;
- 24 -
 perfecţionarea poziţiilor fundamentale şi a diferitelor procedee de deplasare în teren

se poate realiza atât izolat, cât şi odată cu învăţarea unor procedee tehnice de lovire
(pasare) a mingii sau a unor combinaţii simple de atac şi a jocului în apărare.
Având în vedere realizarea unui joc dinamic, se impune din partea instructorului
(profesorului) o deosebită exigenţă în învăţarea şi perfecţionarea poziţiilor fundamentale şi a
procedeelor de deplasare în teren.
Metodica predării:
1. Se alege tipul deplasării şi la comandă se fac deplasări înainte-înapoi, stânga-
dreapta.
2. În oglindă, profesorul conduce colectivul alegând tipul deplasării.
3. Pe perechi, faţă în faţă, distanţă de un pas, unul dintre executanţi se deplasează
înainte – înapoi, lateral stânga-dreapta (cu pas adăugat) şi oprire în una din poziţiile
fundamentale. Partenerul îl imită.
4. „Leapşa” cu atingere pe genunchi, deplasările în poziţie medie.
5. „Leapşa” cu atingere pe glezne pentru deplasarea în poziţie fundamentală joasă şi cu
atingere pe umeri pentru deplasarea în poziţie fundamentală înaltă.
6. Sub formă de concurs, folosindu-se ştafete şi executându-se pe distanţe limitate.
- picioarele sunt întinse înainte de a efectua deplasarea;
- dezechilibrarea în momentul acţiunii;
- paşii sunt prea mari sau sunt prea mici;
- trecerea liniei de mijloc a terenului.
3.3. Lovirea cu două mâini de sus spre înainte - pasa
Pasa de sus joacă un rol primordial în jocul de volei. Pentru execuţia corectă a
procedeului se impun din partea jucătorului următoarele acţiuni:
deplasarea spre minge;
plasarea sub minge;
„oprirea într-o poziţie echilibrată sub traiectoria descendentă a mingii simultan cu
ducerea palmelor la nivelul frunţii”12;
realizarea unei extensii rapide a braţelor şi a picioarelor;
12
Păcuraru, Al. (2002) - Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, p. 66.
- 25 -
lovirea mingii cu degetele încordate şi depărtate având degetul mare plasat sub
minge.
Lovirea cu două mâini de sus se execută din poziţia fundamentală medie şi are
următoarele caracteristici:
picioarele uşor flexate şi depărtate (aproximativ la lăţimea umerilor), unul înaintea
celuilalt, la o talpă sau la o jumătate de talpă, tălpile paralele, greutatea corpului
egal repartizată pe ambele picioare, braţele flexate din articulaţiile coatelor, cu
palmele în formă de cupă, ţinute la înălţimea capului;
primirea şi transmiterea mingii către un partener sau la adversar se face prin
angajarea tuturor segmentelor corpului: picioare, trunchi, braţe, antebraţe, mâini,
degete.
Acţiunea începe prin extensia articulaţiilor gleznelor, genunchilor şi coxo-femurale,
urcând spre trunchi, şi se continuă cu extensia coatelor pe direcţia oblic înainte sus, încheindu-
se cu o uşoară flexie palmară a articulaţiei pumnului. „Pe parcursul efectuării pasei, corpul
jucătorului acţionează ca un resort care se strânge înainte de acţiune şi se întinde o dată cu
efectuarea pasei”13.
Este de remarcat faptul că în faza finală a execuţiei, imediat ce mingea părăseşte mâinile
jucătorului, braţele continuă mişcarea până la extensia lor şi a celorlalte segmente, iar privirea
urmăreşte mingea. După efectuarea pasării mingii, jucătorul revine în poziţia fundamentală
pentru a reintra imediat în joc, în vederea următoarelor execuţii sau acţiuni tactice.
Cea mai importantă componentă a pasei de sus este poziţia mâinilor la formarea „cupei”
şi zona de contact a degetelor în momentul lovirii. Contactul cu mingea se face cu o parte din
falangele degetelor, în mod inegal, suprafaţa de contact reducându-se spre degetele mici.
Figura 3.6 Cupa şi contactul cu degetele
13
Pascu, D., (2010) - Metodica în volei, Editura Universitaria, Craiova, p. 110.
- 26 -
Rolul principal în efectuarea lovirii îl au policele, degetele arătător şi mijlociu, iar

inelarul şi degetul mic au rol în păstrarea direcţiei de zbor a mingii.
Figura 3.7 Cupa şi contactul pe minge

Elementul dominant al pasei de sus este intrarea sub minge astfel încât traiectoria ei să
cadă spre fruntea executantului.
Figura 3.8 Lovirea cu două mâini de sus
Figura 3.9 Lovirea cu două mâini de sus - lucrul braţelor
- 27 -
Metodica predării:
1. Pe perechi, faţă în faţă un executant aşează mingea în „cupa” partenerului aflat în
poziţie fundamentală medie, acesta execută extensia articulaţiilor şi a trunchiului şi trimiterea
mingii spre înapoi.
2. Pe perechi, unul dintre executanţi are mingea pe care o oferă ,prin aruncare,
partenerului aflat la 3 – 4 metri, iar acesta o prinde în cupă în dreptul frunţii, aflându-se în
poziţie fundamentală.
3. Acelaşi exerciţiu, doar că partenerul se deplasează, ia poziţia fundamentală medie,
după care prinde mingea în cupă.
4. Colectivul dispus în linie pe un rând pe genunchi la marginea unor saltele: la
semnalul dat de profesor, vor executa luarea poziţiei de lovire a mingii prin formarea cupei.
5. Acelaşi exerciţiu, cu împingerea mingii cu două mâini de sus, fără ridicarea
corpului.
6. Acelaşi exerciţiu, cu împingere în genunchi şi ridicarea bazinului şi a şezutei,
simultan cu împingerea mingii cu două mâini de sus.
7. Pe perechi faţă în faţă, aşezaţi pe sol la o distanţă de 2 – 3 metri. Se execută ţinerea
mingii în cupă, urmată de o pasă la partener printr-o uşoară impulsie din articulaţiile mâinilor.
8. Acelaşi exerciţiu, doar că pasarea se va executa cu o mână.
9. Pe perechi – unul aşezat pe banca de gimnastică sau pe un scaun, iar celălalt în
picioare înaintea lui, la 2 – 3 metri, cu o minge în mâini. Mingea este aruncată spre cel de pe
bancă care execută o ridicare concomitent cu pasarea mingii înapoi la aruncător.
10. Pe perechi faţă în faţă la distanţă de 9 metri unul de celălalt. Unul din parteneri
aruncă mingea înalt deasupra capului, o lasă să cadă o dată pe sol, se deplasează sub ea şi
execută pasa de sus cu două mâini, la partener.
11. Pe perechi faţă în faţă, pase de sus cu două mâini înainte, precedate de un pas de
control.
12. Colectivul împărţit în două grupe egale: executanţii formează două echipe: primul
executant, după ce pasează, aleargă la urma şirului propriu.
13. Joc 3 x 3 cu jucătorul de la fileu în dreapta celor doi coechipieri. Lovirea mingii se
face numai cu două mâini de sus.
14. Joc 3 x 3 pe diagonală păstrând jucătorii pe lângă fileu în dreapta coechipierilor săi.
15. Joc 6 x 6 cu temă. Cele trei intervenţii la minge se execută, obligatoriu, prin lovire
cu două mâini de sus.
- 28 -

 „lipsa coordonării la întâmpinarea mingii”14;
 braţele sau picioarele sunt întinse;
 coatele prea apropiate sau mult prea depărtate;
 palma nu este desfăcută cu degetele răsfirate;
 lipsa unei cupe elastice;
 punctul de lovire a mingii este prea coborât în comparaţie cu planul frunţii;
 lovirea mingii se face inegal cu cele două mâini;
 „acţiunea membrelor inferioare este «rupt» de cea a membrelor superioare,
mişcarea nu se propagă în «val»”15;
 corpul se deplasează în direcţie inversă faţă de traiectoria mingii.
3.4. Lovirea cu două mâini de sus spre înapoi

Pasa peste cap este unul din procedeele tehnice de pasare utilizat în special în scop
tactic. Acest procedeu se aplică atunci când se urmăreşte derutarea organizării blocajului
advers. Se mai foloseşte şi cu scop corectiv, în situaţia în care un alt procedeu de pasare cu faţa
nu poate fi executat sau nu este indicat.
Din poziţia fundamentală de bază, jucătorul se deplasează în întâmpinarea mingii, cu
braţele întinse ceva mai mult, în aşa fel încât palmele să se găsească deasupra capului orientate
în sus şi spre înapoi. Intrând sub minge, el va avea o poziţie mai joasă decât la pasa înainte,
datorită piciorului din spate care este mai flexat, pentru a favoriza mişcarea de lovire a mingii
în sus şi spre înapoi. În momentul în care degetele se pregătesc să ia contact cu suprafaţa
mingii, picioarele execută o flexie accentuată, favorizând amortizarea loviturii şi acumularea
forţei de respingere a mingii în sus şi spre înapoi.
Lovirea mingii începe printr-o extindere rapidă a articulaţiilor picioarelor şi braţelor
(de jos în sus), ajutată de o uşoară arcuire a trunchiului spre înapoi, necesară asigurării unei
bune traiectorii şi unui zbor cât mai precis a mingii.
Cerinţe metodice:
„atât în timpul lovirii, cât şi după aceea, mingea trebuie să fie urmărită cu privirea,
în prima parte a traiectoriei”16;
14
15
Pascu, D.,(2010) - Metodica în volei, Editura Universitaria Craiova, p. 111.
16
- 29 -
în funcţie de distanţa la care se pasează, mişcarea se va accentua printr-o

împingere în sus, la o pasă scurtă, sau în sus şi înapoi, la o pasă efectuată la
distanţă mai mare;
mingea trebuie să fie lovită deasupra capului (frunţii);
lovirea se execută mai mult în sus şi mai puţin înapoi.
Metodica predării:
1. Colectivul dispus în linie pe un rând. Din poziţie fundamentală medie, fiecare
efectuează un pas înainte şi simularea pasei cu două mâini de sus peste cap.
2. Individual, fiecare cu minge în mâini, execută pase de control (4-6) cu două mâini
de sus, după care efectuează o pasă peste cap.
3. Colectivul dispus pe perechi, faţă în faţă, pe lăţimea terenului de volei. Un jucător
execută pas de control cu două mâini deasupra capului, întoarcere 90°, pas de
control, revenire şi transmite mingea partenerului care va executa acelaşi lucru.
4. Colectivul dispus pe perechi, faţă în faţă, pe lăţimea terenului de volei. Un jucător
execută pas de control cu două mâini deasupra capului, întoarcere 180° pas de
control revenire şi transmite mingea partenerului care va executa acelaşi lucru.
5. Pe perechi faţă în faţă. Unul aruncă mingea, celălalt o prinde deasupra frunţii şi o
aruncă peste cap.
6. Pe perechi faţă în faţă. Unul aruncă mingea, celălalt o prinde deasupra frunţii şi o
pasează peste cap.
 „mingea este ţinută sau împinsă din cauza intrării incorecte sub minge: prea în
faţă, în spate sau în lateral”17;
 plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;
 „aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea”18.
17
Păcuraru, Al. (2002) - Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p. 71
18
Glicheria, D., Shaao, M., (2006) - Volei metodica predării, Editura Universitaria, Craiova, p. 158.
- 30 -
3.5. Serviciul
3.5.1. Serviciul de jos din faţă
Serviciul constituie un element de bază al jocului care, sub aspectul învăţării şi al

perfecţionării, a ridicat multe probleme datorită, pe de o parte, inconstanţei de execuţie (greşeli)
şi, pe de altă parte, a aspectului tactic, căutându-se a se realiza puncte directe sau a-l pune în
dificultate pe cel care îl primeşte.
Există mai multe procedee de serviciu: serviciul de jos din faţă şi de jos din lateral;
serviciul de sus din faţă şi din lateral în forţă şi plutitor, precum şi alte servicii speciale realizate
din săritură.
Învăţarea serviciului se face mai uşor decât celelalte elemente şi procedee tehnice,
utilizându-se în special metoda globală. O excepţie o constituie serviciul lateral de sus şi din
săritură, unde se impune metoda analitică (pe părţi), însă nu pentru un timp prea îndelungat.
Făcându-se observaţii pe grupe de vârste şi pe echipe de categorii diferite, s-a constatat că
greşelile în execuţia serviciului se datoresc în special lipsei de atenţie, oboselii, stării
emoţionale (sfârşit de set sau meci, miza mare în joc şi altele).
Figura 3.10 Serviciul de jos din faţă

Execuţie (de către jucători dreptaci): din poziţia iniţială, jucătorul aruncă cu mâna
stângă mingea, în sus, cam 20-40 cm la o lungime de braţ înainte şi puţin spre partea dreaptă.
Braţul drept execută o mişcare de pendulare înapoi, timp în care genunchii se flexează mai
mult, iar greutatea trunchiului trece uşor pe piciorul dinapoi. Apoi, uşor flexat din articulaţia
cotului, printr-o mişcare energică de pendulare dinapoi-înainte, se loveşte mingea cu palma
încordată, de jos în sus şi spre înainte. Odată cu acţiunea de lovire a mingii, piciorul dinapoi
împinge în sol, trecând toată greutatea corpului pe piciorul din faţă, executând totodată şi o
păşire înainte.
- 31 -
Cerinţe metodice:
 jucătorul se va orienta spre fileu cu piciorul opus braţului de lovire înainte;
 înainte de a arunca mingea, se execută o flexie uşoară a picioarelor şi se apleacă
puţin corpul înainte;
 braţul pendulează din articulaţia umărului dinapoi - înainte pe lângă coapsă,
lovind mingea pe linia mediană;
 lovirea se face cu braţul uşor flexat din articulaţia cotului, cu palma făcută căuş
sau întinsă şi articulaţia pumnului blocată.
Metodica predării:
1. Individual, fără minge, braţul îndemânatic execută pendulare din înapoi-înainte şi
loveşte palma braţului neîndemânatic.
2. Individual, cu mingea ţinută în palma braţului neîndemânatic, braţul îndemânatic
execută pendulare din înapoi-înainte şi aşezarea palmei pe calota inferioară a mingii, fără ca
aceasta să părăsească palma braţului neîndemânatic.
3. În linie pe un rând, se execută aruncarea mingii pentru efectuarea serviciului, fără
lovirea ei.
4. Colectivul împărţit în două grupe, executanţii faţă în faţă la 9 metri distanţă unul de
celălalt; mingea ţinută în palma braţului îndemânatic este aruncată spre partener printr-o
mişcare de pendulare dinapoi spre înainte (ca la popice).
5. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, doar că mingea este aruncată pe o linie trasată cu creta
pe direcţia de aruncare.
6. Individual, cu faţa la perete, la distanţa de 2 – 3 m, poziţie de serviciu, mingea se
lasă uşor să cadă spre partea braţului îndemânatic care execută o uşoară lovire a mingii.
7. Individual, cu faţa la perete la distanţa de 3 – 4 m, executarea serviciului de jos din
faţă în perete cu accent pe exersarea punctului de lovire şi a traiectoriei mingii.
8. Individual, cu faţa la perete, de la 3 – 4 m distanţă, executarea serviciului de jos din
faţă deasupra unei linii trasate pe perete.
9. Pe perechi faţă în faţă, paralel cu fileul, distanţă de 3 – 5 m, executarea serviciului
de jos din faţă spre partener.
10. Grupa împărţită în două, de o parte şi de alta a fileului de volei, la 5 – 6 m distanţă
de acesta: executarea serviciului de jos din faţă peste plasă la partener, din minge ţinută în
palma braţului neîndemânatic.
- 32 -
11. Pe perechi faţă în faţă, de o parte şi de alta a fileului, distanţă de 4 – 6 m,

executarea serviciului de jos din faţă şi preluare cu două mâini de sus.
12. Pe perechi faţă în faţă, de o parte şi de alta a fileului, executarea serviciului de jos
din faţă, de la linia de fund a terenului de volei.
13. Pe perechi faţă în faţă, de o parte şi de alta a fileului, executarea serviciului de jos
din faţă, de la linia de fund a terenului de volei, cu direcţionarea mingii spre jumătatea dreaptă-
stângă a terenului advers.
14. Individual, serviciul de jos din faţă în condiţii regulamentare, direcţionat spre o
anumită zonă impusă de către profesor.
picioarele sunt pe aceeaşi linie;
linia umerilor nu este paralelă cu linia de fund a terenului, orientarea corpului pe
alte direcţii decât cea a fileului;
piciorul avansat este cel de pe partea braţului care loveşte mingea;
mingea este ţinută prea aproape, jos, departe sau lateral de corp;
aruncarea mingii se efectuează prea înalt, înainte sau lateral;
trunchiul nu este aplecat;
mingea se loveşte cu degetele, antebraţul sau din palma braţului neîndemânatic,
fără aruncare;
mâna care loveşte mingea se duce peste nivelul umerilor;
braţul îndemânatic execută o pendulare în lateral.
3.5.2. Serviciul de sus din faţă
După felul cum se execută “serviciul de sus din faţă” se aseamănă mult cu execuţia
loviturii de atac.
Figura 3.11 Poziţia braţelor în faza pregătitoare şi în timpul execuţiei serviciului se sus din faţă
- 33 -
Poziţia de execuţie. În spatele liniei de fund a terenului, jucătorul este orientat cu faţa
către fileu, axul umerilor este paralel cu linia de fund a terenului, picioarele depărtate
aproximativ la lăţimea umerilor, şi chiar mai mică, vârfurile orientate spre înainte. Piciorul
opus braţului de lovire a mingii este puţin mai înainte, pentru a asigura o bază corespunzătoare
de susţinere (de echilibru).
Ambele picioare sunt uşor flexate, braţul neîndemânatic flexat din articulaţia cotului
ţine în palmă mingea, în faţă la înălţimea bazinului - abdomenului, privirea înainte urmăreşte
aşezarea jucătorilor în terenul advers.
Execuţia. Se începe printr-o uşoară flexie şi extensie imediată a articulaţiilor
picioarelor. În timp ce picioarele se întind, braţul neîndemânatic aruncă mingea în sus şi în faţă
(pe verticală) cca. la 1 - 1,5 m, odată cu trecerea greutăţii corpului pe piciorul dinapoi şi
înclinarea trunchiului spre înapoi cu răsucirea lui uşoară spre partea braţului îndemânatic (de
lovire). Totodată, braţul de lovire se duce în sus şi puţin înapoi deasupra umărului cu cotul uşor
flexat şi în afară, palma cu degetele apropiate sau depărtate este orientată spre punctul de lovire
(mingea). Privirea urmăreşte mingea. Când mingea atinge, în căderea ei, punctul cel mai înalt,
convenabil fiecărui jucător în parte, este indicat să se execute lovirea.
Figura 3.12 Serviciul de sus din faţă

„Lovirea mingii începe printr-un impuls dat de piciorul dinapoi, dinapoi-înainte şi în
sus, care se transmite ca o undă de jos în sus: picior-bazin, trunchi, braţ, palmă.”19 In momentul
lovirii picioarele se întind pe vârfuri, trunchiul printr-o mişcare de răsucire dinapoi spre înainte,
odată cu trecerea greutăţii întregului corp pe piciorul din faţă, accelerează mişcarea de lovire.
„Braţul se întinde (rămânând foarte puţin flexat din articulaţia cotului), lovind mingea cu palma
sau cu proeminenţele palmare, printr-o mişcare de biciuire dinapoi spre înainte.”20 Degetele
execută o mişcare de acoperire a mingii, imprimându-i o traiectorie cât mai întinsă.
19
20
Păcuraru, Al., şi colab.(2000) - Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iaşi, p. 168.
- 34 -
Cerinţe metodice:
mingea se loveşte cu braţul uşor flexat din articulaţia cotului, care este blocată,
palma desfăcută cu degetele răsfirate;
braţul execută o mişcare de învăluire dinapoi înainte, fiind ajutat de o uşoară
extensie a corpului şi de flexia lui energică în momentul contactului cu mingea;
mingea se loveşte cu palma în imediata apropiere sau puţin deasupra liniei
mediane.
În etapa de învăţare mişcarea de lovire se va executa doar cu trecerea greutăţii corpului
de pe un picior pe celălalt, iar în etapa perfecţionării se va adăuga păşirea în momentul lovirii.
Metodica predării:
1. Individual, cu mingea ţinută în palma braţului neîndemânatic, aruncarea mingii şi
oprirea ei (în punctul cel mai înalt), cu imitarea lovirii.
2. Fiecare cu mingea în mâini, lovirea acesteia cu palma braţului îndemânatic în sol.
3. Individual, cu faţa la perete, la distanţa de 2 – 3 m, poziţie de serviciu, executarea
serviciului de sus din faţă.
4. Fiecare cu mingea în mâna braţului neîndemânatic; se execută aruncări ale mingii în
sus şi prinderea acesteia pe palma aceluiaşi braţ.
5. Pe perechi la 5 – 6 metri distanţă unul de celălalt; jucătorul cu minge în mâini
execută o aruncare a acesteia spre înainte-sus şi o loveşte cu palma braţului îndemânatic spre
coechipier. Acesta o prinde şi execută acelaşi lucru.
6. Colectivul dispus pe coloane câte unul, la 5 – 6 metri de perete, primul din şir are
mingea şi execută serviciul de sus din faţă la perete, din minge ţinută pe palma braţului
neîndemânatic, după care trece la urma şirului.
7. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, doar că se execută serviciul din minge auto-aruncată.
8. Pe perechi faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, distanţă de 4 – 6 m, executarea
serviciului de sus din faţă şi preluare cu două mâini de sus.
9. Pe perechi faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, executarea serviciului de sus
din faţă de la linia de fund a terenului de volei.
10. Pe perechi faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, executarea serviciului de sus
din faţă de la linia de fund a terenului de volei cu direcţionarea mingii spre jumătatea dreaptă-
stângă a terenului advers.
11. Individual, serviciul de sus din faţă în condiţii regulamentare direcţionat spre o
anumită zonă impusă de către profesor.
- 35 -

 „poziţia incorectă a picioarelor: tălpile pe aceeaşi linie, piciorul de pe partea
braţului de lovire avansat, prea depărtate sau prea apropiate”21;
 „linia umerilor neparalelă cu fileul”22;
 aruncarea incorectă a mingii: prea sus, prea jos, înainte, înapoi, lateral faţă de braţul
de lovire;
 lipsa angrenării în acţiune a trunchiului;
 privirea nu urmăreşte mingea.
3.6. Lovirea cu două mâini de jos
Poziţia fundamentală pentru pasele de jos:

picioarele depărtate aproximativ la lăţimea umerilor şi chiar mai mult, aproape pe
aceeaşi linie;
braţele uşor flexate din articulaţiile coatelor, depărtate mai mult de trunchi, cu
palmele la înălţimea centurii. Poziţia braţelor, la nivelul centurii, oferă o
intervenţie mai rapidă pentru o eventuală pasare cu două mâini, de sus.
Din această poziţie, braţele se apropie, se apucă palmă peste palmă, cu coatele mult
apropiate şi întinse.
Figura 3.13 Poziţia jucătorului şi priza mâinilor la lovirea cu două mâini de jos
Contactul cu mingea se face pe ultima porţiune a antebraţelor, uşor răsucite în afară
pentru a forma o suprafaţă mai mare de lovire, palmele sunt orientate în sus.
Mişcarea de lovire (pasare) în perioada de învăţare se face uşor, numai din articulaţia
umerilor, de jos în sus şi spre înainte, fiind ajutată de toate segmentele corpului şi se termină cu
21
Păcuraru, Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, p. 83
22
- 36 -
extensia tuturor articulaţiilor, picioare, trunchi, braţe. Mingea este lovită când braţele ajung
aproape la orizontală.
Figura 3.14 Contactul mingii pe treimea inferioară a antebraţelor

Pasele de jos se pot executa cu două mâini sau cu o mână din diferite poziţii joase
(ghemuit, fandat, din plonjoane) pentru preluarea mingii aproape de sol. În prezent, ele au o
largă întrebuinţare, în special la preluarea mingilor venite din serviciu şi din lovitura de atac.
Figura 3.15 Lovirea cu două mâini de jos

Cu cât mingea vine cu o intensitate mai mare (mai puternică), cu atât lovirea ei trebuie
să se facă mai aproape de sol, accentuându-se flexia genunchilor.
La mingile venite lateral, braţele se răsucesc puţin în momentul lovirii, spre direcţia de
unde vine mingea.
În cazuri extreme, pasa cu două mâini de jos se poate executa şi peste cap; punctul de
lovire al mingii fiind mai sus, se efectuează uneori şi o uşoară flexie a coatelor. Pentru
învăţarea şi perfecţionarea pasei (preluării) cu două mâini de jos se pot folosi aceleaşi exerciţii
prezentate la învăţarea şi perfecţionarea celorlalte pase.
Precizia în execuţie se realizează numai după un lung timp de pregătire şi
perfecţionare.
- 37 -
Cerinţe metodice:
 contactul cu mingea se realizează pe treimea inferioară a antebraţelor (manşetă);
 mişcarea membrelor se realizează numai din articulaţia scapulo-humerală,
articulaţia cotului fiind blocată printr-o extensie accentuată;
 lovirea mingii este urmată de o conducere a cesteia pe direcţia de transmitere.
Metodica predării:
1. Colectivul dispus în linie pe un rând. La semnalul sonor dat de profesor, luarea
poziţiei fundamentale medii odată cu realizarea prizei pentru lovirea mingii cu două mâini de jos.
2. Individual, deplasare înainte, laterală stânga-dreapta, în poziţie fundamentală medie,
imitarea lovirii mingii cu două mâini de jos şi revenire la poziţia iniţială.
3. Pe perechi, faţă în faţă, deplasare şi imitarea lovirii cu două mâini de jos – lucru în
oglindă.
4. Din minge oferită de partener, lovirea acesteia cu două mâini de jos din sprijin pe
genunchi, fără ridicarea trunchiului.
5. Din sprijin pe genunchi la marginea unei saltele, se execută ridicarea trunchiului şi
lovirea mingii cu două mâini de jos din minge aruncată de partener.
6. Pe perechi faţă în faţă la distanţă de 4 – 5 m unul de celălalt. Unul oferă mingea
celălalt o lasă să cadă pe sol, apoi execută pasa de jos cu două mâini.
7. Pe perechi, faţă în faţă, paralel cu fileul, la o distanţă de 3 – 4 m, lovire cu două
mâini de jos din minge aruncată de partener - accent pe punctul de lovire de la nivelul
antebraţelor.
8. Pe perechi şi la 6 – 7 m distanţă unul de celălalt. Unul din jucători aruncă mingea
stânga sau dreapta, specificându-i dinainte celuilalt partener direcţia mingii.
9. Acelaşi exerciţiu de mai sus fără specificarea direcţiei de aruncare a mingii.
10. Pe grupe de câte trei dispuşi în linie şi la 5 m distanţă unul de altul. Un jucător
aruncă mingea celui din centru, care execută pasă de jos cu două mâini trimiţându-i mingea
înapoi, după care se întoarce 180° şi execută acelaşi lucru din minge aruncată de celălalt
coechipier.
11. Colectivul împărţit în două grupe, una aşezată în linie pe un rând, cu faţa spre fileu şi
la 3 m distanţă faţă de acesta, fiecare jucător având câte o minge în mâini, a doua dispusă în coloană
câte unul, fără mingi, cu primul jucător la 4 m distanţă de fileu. Pe rând, fiecare jucător va executa o
deplasare laterală cu pas adăugat pe linia de 3 m oprindu-se în faţa fiecărui jucător advers şi
transmiţând înapoi prin pasă de jos cu două mâini, mingea aruncată de acesta.
- 38 -
12. Pe perechi faţă în faţă, paralel cu fileul, la distanţa de 5 – 6 m, un jucător execută

lovirea mingii cu două mâini de sus, iar partenerul său lovirea cu două mâini de jos.
Cele mai întâlnite greşeli sunt23:
- aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
- lipsa blocării din articulaţia cotului şi a extensiei din articulaţia pumnului;
- poziţia inegală a antebraţelor datorită extensiei accentuate doar pentru un braţ;
- braţele sunt ridicate deasupra nivelului umerilor;
- mingea este lovită cu pumnul.
3.7. Preluarea din serviciu

Ca şi în celelalte jocuri sportive, în volei se constată un mare dinamism care solicită
lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor. Pe lângă această activitate dinamică
multilaterală, musculatura corpului depune un efort static de fixare (echilibrare), pentru
asigurarea poziţiilor corpului care se află uneori în situaţii de dezechilibru marcat.
Niculescu Ionela, (2006)24 prezintă modelele biomecanice din jocul de volei,
sintetizând:
- „viteza mingii după ciocnire poate fi reglată de către jucător în funcţie de necesităţi,
prin parametri, viteza de translaţie a palmei (viteza de rotaţie a mâinii) şi
coeficientul de restituire k ceea ce se cunoaşte din experienţă”;
- „pentru o viteză constantă a palmei, viteza mingii după lovire este proporţională cu
(1+k) unde se impune un k cu valoare mare pentru a realiza o viteză mai mare a
mingii”.
Pentru executarea corectă a acestei mişcări, este nevoie de o perfectă coordonare
nervoasă, care să ducă la o reglare fină şi adecvată a tuturor mişcărilor.
În această mişcare, membrele superioare acţionează ca nişte pârghii complet întinse,
mobilizarea efectuându-se numai în articulaţiile scapulo-humerale.
Pentru preluarea mingii, sportivii se opresc cu membrele inferioare depărtate, în scopul
măririi bazei de susţinere, având membrele superioare libere în faţa lor, pentru a putea executa
procedeul în cele mai bune condiţii.
În aşteptarea primirii mingii, sportivul efectuează – concomitent cu o uşoară lăsare în
jos până aproape la poziţia ghemuit – o flexie din articulaţia cotului şi o apropiere a celor două
23
Păcuraru Al. (2002) - Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p. 72.
24
Niculescu I.,(2006) - Psihomotricitate în jocul de volei. Edit. Universitaria, Craiova. p 120.
- 39 -
antebraţe (pentru a forma suportul pentru minge). Respingerea mingii se face din această
poziţie joasă, cu tălpile depărtate, genunchii puternic flexaţi, trunchiul drept; braţele, cu
antebraţele în uşoară flexie, se poziţionează între cele două membre inferioare.
Figura 3.16 Preluarea de jos din serviciu

În momentul primirii mingii, întregul corp începe o mişcare lentă, alungită, de ridicare,
membrele inferioare se întind şi trunchiul se ridică, iar membrele superioare lovesc mingea
prinsă în jgheabul format între cele două antebraţe.
Mişcarea de preluare de jos cu două mâini are, în ceea ce priveşte execuţia o serie de
particularităţi biomecanice, antrenând în efort static şi dinamic numeroase grupe şi lanţuri
musculare.
Efortul static este asigurat de lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor, care
prin activitatea de fixare menţin echilibrul. Sunt antrenate atât lanţurile musculare ale triplei
flexii, cât şi cele ale triplei extensii (pentru asigurarea echilibrului în plan sagital), cât şi grupele
musculare ale aductorilor şi abductorilor coapselor, ale pronatorilor şi supinatorilor piciorului
(pentru asigurarea echilibrului în plan frontal). În ceea ce priveşte trunchiul, poziţia de echilibru
este asigurată prin efortul conjugat al muşchilor şanţurilor vertebrale şi al lanţurilor încrucişate
ale pereţilor abdominali.
Activitatea dinamică a musculaturii este efectuată, în principal, de lanţurile musculare
ale membrelor superioare, „care asigură anteducţia şi aducţia în articulaţia umărului, şi de
muşchii care deplasează cranial (ridicătorii) şi ventro-lateral scapula. Restul musculaturii
membrelor efectuează un efort static global ”25, fixând articulaţia cotului în extensie,
antebraţele în uşoară pronaţie, iar cele două mâini apropiate, în flexie.
25
Iorga,S., I. (2007) - Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii în sport - note de curs, Editura Universităţii din Piteşti,
p.43.
- 40 -
O oarecare activitate dinamică realizează şi lanţurile musculare ale trunchiului şi

membrelor inferioare, care au drept scop orientarea celor două membre superioare pe direcţia
traiectoriei mingii care urmează să fie lovită. De supleţea şi, mai ales, de precizia acestei
mişcări de mică amplitudine depinde orientarea şi plasarea precisă atât a corpului, cât şi a
membrelor superioare pe direcţia de unde vine mingea.
Întrucât traiectoria mingii este foarte variată, iar unghiul acesteia cu solul are valori
diferite, mişcarea trunchiului şi membrelor cere o coordonare nervoasă foarte precisă.
Cerinţe metodice :
 lovirea mingii are loc după o mişcare lentă de extensie a membrelor inferioare şi o
uşoară îndreptare a trunchiului;
 contactul cu mingea trebuie să se realizeze în treimea inferioară a antebraţelor;
 mingea este condusă către ridicător, nu respinsă prin lovire ;
 acţiunea braţelor se realizează numai din articulaţia scapulo-humerală ;
 articulaţia cotului este blocată;
 ridicarea centrului de greutate şi mărirea amplitudinii lucrului braţelor în cazul
serviciului cu boltă;
 coborârea centrului de greutate şi amortizarea cu ajutorul braţelor în cazul serviciului în
forţă.
Metodica predării:
1. Colectivul împărţit în grupe de câte 3. Jucătorul 1 aruncă mingea jucătorului 2,
care efectuează preluare de jos cu două mâini până la jumătatea distanţei unde se
află jucătorul 3.
2. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, cu mingea aruncată în stânga sau în dreapta
jucătorului, specificându-se acestuia locul dinainte.
3. Colectivul împărţit pe perechi aşezate faţă în faţă pe lăţimea terenului de volei.
Unul din cei doi execută serviciul cu o mână de sus, iar celălalt va efectua preluare
trimiţând mingea înapoi.
4. Preluare din serviciu efectuată în trei jucători. Jucătorul 1 serveşte, jucătorul 2
efectuează preluare din serviciu cu două mâini de jos spre jucătorul 3 care o
retransmite la jucătorul 1.
5. Colectivul dispus în linie pe un rând, cu faţa la perete. Fiecare jucător va efectua
serviciul cu o mână de jos la perete, apoi va executa preluare cu două mâini de jos
din minge ricoşată, continuând cu încă 2 - 3 pase cu două mâini de jos la perete.
- 41 -
6. Colectivul împărţit în grupe de câte 3. Jucătorul 1 serveşte din terenul advers către
jucătorul 2, care execută preluare cu două mâini de jos către jucătorul 3 aflat lângă
fileu, iar acesta transmite mingea înapoi la jucătorul 1.
7. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, doar că la preluare se află doi jucători care schimbă
locurile între ei prin deplasare laterală.
8. Colectivul împărţit în grupe de câte 3. Jucătorul 1 serveşte din terenul advers către
jucătorul 2, care se află în zona 1, şi acesta execută preluare cu două mâini de jos
către un al treilea jucător ce se află lângă fileu în zona 3.
9. De o parte a fileului, 5 jucători cu mingi în mâini în spatele liniei de fund a
terenului de volei, iar de cealaltă parte doi jucători, unul lângă fileu în zona 3, iar
celălalt în preluare în zona 6. Jucătorii vor servi pe rând, iar cel aflat în zona 6 va
efectua preluare cu două mâini de jos către coechipierul său din zona 3.
10. Şase jucători dispuşi pe zonele de joc cu ridicătorul în zona 3, preluare din
serviciu, ridicare şi trecerea mingii peste fileu, apoi rotaţie şi reluarea acţiunilor.
11. Joc 6 x 6 cu temă: preluarea din serviciu se direcţionează spre zona 3.
12. Joc 6 x 6 cu temă: preluarea din serviciu se direcţionează spre zona 2.
- „aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii”26;
- alegerea greşită a momentului şi formei de deplasare;
- aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
- lovire în poziţie neechilibrată sub traiectoria mingii;
- lipsa blocării din articulaţia cotului;
- trenul inferior acţionează neadecvat, prea mult sau prea puţin;
- „bazinul execută o mişcare de recul”27 în momentul lovirii mingii;
- braţele sunt ridicate deasupra nivelului umerilor;
- privirea nu urmăreşte mingea.
3.8. Ridicarea
Este acţiunea specifică construcţiei fazei de atac şi impune în prealabil o deplasare şi

ocuparea unei poziţii favorabile pentru execuţia precisă, care să ajute la organizarea unui atac eficient.
26
27
- 42 -
Figura 3.17 Poziţia ridicătorului

Acţiune specifică ridicătorului şi presupune poziţionarea acestuia cu umărul drept
orientat către fileu, piciorul drept uşor avansat, la 1 – 1,50 m faţă de fileu - poziţie variabilă
pentru zona 2 şi zona 3.
Poziţia iniţială:
- „distanţa dintre tălpile picioarelor egală cu cea biacromială”28, un picior mai
avansat;
- plantele paralele;
- poziţia înaltă-medie cu umărul drept orientat în fileu;
- greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare;
- membrele superioare sunt ridicate oblic îndoite din articulaţia cotului;
- mâna în continuarea antebraţului;
- palmele orientate înainte şi în sus, degetele depărtate, formând o cupă.
Acţiunea începe printr-o mişcare de întâmpinare a mingii prin întinderea lentă şi
continuă a articulaţiilor membrelor inferioare, îndreptarea trunchiului şi ducerea în sus şi spre
înainte a membrelor superioare cu palmele în formă de „cupă”.
3.8.1. Ridicarea înainte din săritură
Acest procedeu tehnic de pasare poate fi folosit cu scop tactic sau corectiv. Sub aspect
tactic, nu este folosit decât la echipele avansate, ale căror jucători posedă o tehnică foarte bună.
Se execută de pe loc sau precedată de elan. În prima situaţie, de pe loc, jucătorul flexează mai
28
- 43 -
mult genunchii şi ajutat de întinderea bruscă a picioarelor şi de elanul braţelor, care se duc
energic prin înainte în sus, pe lângă corp, execută săritură.
În timpul zborului, braţele se duc în sus, deasupra capului, păstrând poziţia cupei palmelor
pentru lovire. Pasa se poate executa în momentul maxim al săriturii sau în timpul înălţării.
Figura 3.18 Ridicarea înainte din săritură

În cea de-a doua situaţie, din săritură, în urma unui elan asemănător celui de la lovirea
de atac, jucătorul efectuează bătaia pe ambele picioare, simultan sau succesiv, sub un unghi
oblic sau chiar perpendicular pe plasă. Pentru a efectua o pasă corespunzătoare, se recomandă
ca în timpul zborului jucătorul să se întoarcă cu faţa spre cel căruia îi va trimite mingea.
Palmele se duc deasupra capului, cu braţele uşor flexate din articulaţiile coatelor.
Cerinţe metodice:
 în momentul lovirii mingii articulaţia pumnului este blocată;
 este contraindicată lovirea mingii în coborâre, deoarece mişcarea de lovire în sus
a braţelor este în contratimp cu mişcarea de coborâre a întregului corp,
favorizând astfel greşeli ca: minge ţinută, împinsă, condusă sau dublă.
3.8.2. Ridicarea spre înapoi din săritură
La acest procedeu sunt valabile cerinţele formulate la procedeul executat fără săritură.
Se poate executa de pe loc sau cu elan (asemănător elanului de la lovitura de atac). Lovirea
mingii se produce în momentul când jucătorul se află în punctul maxim al săriturii sau puţin
mai înainte. Este contraindicată lovirea în cădere.
- 44 -
3.8.3. Ridicarea laterală
Pasa laterală se execută din poziţia fundamentală de bază; palmele sub formă de cupă
sunt ţinute la nivelul sau puţin deasupra frunţii. La venirea mingii picioarele execută o flexie
mai accentuată din articulaţiile genunchilor. În momentul contactului degetelor cu mingea,
lovirea (pasarea) începe printr-o întindere energică (dar continuă) a picioarelor, trunchiului şi
braţelor, în sus şi puţin lateral, însoţită de o uşoară arcuire a trunchiului spre direcţia de pasare.
În timpul lovirii se acţionează mai mult cu piciorul şi în special cu braţul opus direcţiei de
pasare, care va avea palma orientată aproape perpendicular faţă de cealaltă, continuând
mişcarea de împingere laterală.
Figura 3.19 Ridicarea laterală

Cerinţe metodice:
 jucătorul va intra mult sub traiectoria mingii;
 mingea se loveşte deasupra frunţii;
 împingerea mingii se face mai mult cu braţul opus direcţiei de pasare;
 în perioada de iniţiere, în majoritatea situaţiilor, mingea va fi trimisă puţin oblic
înainte şi nu direct lateral;
 pasa laterală se foloseşte în special în jocul de la plasă, când altă posibilitate de
pasare nu mai există, iar la avansaţi şi pentru derutarea blocajului adversarului.
Acest procedeu se execută şi din săritură, rolul principal în execuţie revenind braţului
opus direcţiei de pasare, ajutat de o uşoară arcuire a trunchiului spre direcţia de pasare.
Metodica predării:
1. Pe perechi faţă în faţă, pe lăţimea terenului de volei. Pase de sus cu pas de control.
- 45 -
2. Acelaşi exerciţiu cu trimiterea mingii peste fileu.

3. Pase în doi paralel cu fileul sau peretele.
4. Pase în doi peste coşul de baschet.
5. Pe perechi: unul execută 2-3 pase de control cu două mâini de sus la 1,5 – 2 m
înălţime, apoi o pasă pe verticală la 4 -5 m, sau după caz, mai înaltă;
6. Colectivul împărţit pe grupe de 3 jucători, aşezaţi în triunghi în zonele: 1, 2 şi 3.
Jucătorul 2 pasează lui 1, 1 pasează înapoi lui 2, 2 pasează lui 3 care îi retrimite
mingea lui 2.
7. Colectivul împărţit pe grupe de 3 jucători, aşezaţi în triunghi în zonele: 5, 4 şi 3.
Jucătorul 5 pasează lui 3, 3 pasează lui 4 care retrimite mingea lui 5.
8. Pe perechi, subiecţii execută ridicare cu pasă înaltă paralelă cu plasa, efectuată de
ambii jucători, urmată de deplasarea celui care a pasat şi atingerea liniei de 3 metri;
9. Colectivul împărţit pe două grupe, de o parte şi de alta a fileului. Una dintre grupe
poziţionată în linie pe un rând, paralelă cu fileul, fiecare având câte o minge în
mâini. Ceilalţi dispuşi în coloană câte unul, la 4 metri de fileu. Primul din şir
execută deplasare.
10. Spre înainte, ridicare înaltă peste plasă din minge venită de la partener, apoi
deplasare până în dreptul următorului coleg unde execută acelaşi lucru şi tot aşa
până pasează către toţi partenerii de dincolo de fileu.
11. Acelaşi exerciţiu, doar că ambele grupe sunt de aceeaşi parte a fileului, iar grupa
care aruncă mingile este situată la 5-6 m distanţă faţă de fileu. Cealaltă grupă
execută ridicarea mingii începând din zona 2 către un coş cu mingi situat în zona 4.
- „jucătorul nu intră sub traiectoria mingii”29;
- mingea este lăsată să cadă mai jos de nivelul frunţii;
- împingerea mingii în mod egal cu ambele braţe;
- jucătorul nu execută arcuirea trunchiului pe direcţia pasării.
3.9. Plonjonul
În jocul de volei plonjoanele sunt procedeele tehnice care fac parte din capitolul
„primirea şi pasarea mingilor venite cu traiectorie joasă sau scurtă”. Scopul folosirii lor este
29
Pascu, D., (2010) - Metodica în volei, Editura Universitaria, Craiova, p. 108
- 46 -
menţinerea mingii în joc, fie prin pasarea ei unui coechipier, fie prin trecerea ei peste plasă.
Sunt cunoscute următoarele procedee de execuţie a plonjoanelor:
plonjonul pe spate, lateral şi înainte;
plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;
plonjonul înainte prin întindere şi alunecare (cu pârghie dură).
3.9.1. Plonjonul înapoi
Plonjonul pe spate se foloseşte când mingea nu mai poate fi preluată decât printr-o
ghemuire a jucătorului (şezuta ajungând pe unul sau pe ambele călcâie), urmată de o cădere cu
rulare pe spate. Se efectuează deplasarea spre minge, oprirea şi luarea poziţiei joase (gata de
lovire), sub traiectoria de cădere a mingii, lovirea (pasarea) mingii, contactul cu solul, rularea
pe spate şi revenirea în poziţia fundamentală de bază.
Cerinţe metodice pentru plonjoanele pe spate şi plonjoanele laterale:
- rularea în timpul efectuării plonjonului trebuie să fie succesivă (pentru evitarea
accidentelor);
- în timpul rulării, unul din picioare se întinde brusc şi, basculând energic de sus în
jos, accelerează revenirea în poziţia fundamentală, fără ajutorul braţelor, care
trebuie să fie pregătite pentru o nouă lovire a mingii.
Cerinţe metodice:
 jucătorul se va deplasa la minge;
 jucătorul execută o oprire şi luarea unei poziţii joase prin coborârea progresivă a
centrului de greutate;
 lovirea se execută, de cele mai multe ori, cu două mâini de sus;
 jucătorul ia contact cu solul printr-o rulare pe spate;
 se revine în poziţie medie, fie prin răsturnare şi balansarea piciorului liber, fie
prin rostogolirea completă.
Metodica predării:
1. Individual, cu faţa la fileu, din şezând - ghemuit, de genunchi apucat, rulare înapoi
şi revenire în poziţia iniţială.
2. Individual, cu faţa la fileu, din şezând - ghemuit, rulare înapoi, revenire prin
balansul membrului inferior.
3. Individual, cu faţa la fileu, din ghemuit, cădere înapoi, rulare pe spate şi ridicare
fără ajutorul mâinilor.
- 47 -
4. Din uşoară alergare, la semnal sonor, oprire în poziţie fundamentală joasă, cădere
înapoi pe spate, revenire în poziţie iniţială.
5. Pe perechi, un executant aruncă mingea, celălalt o prinde în dreptul frunţii în
poziţie fundamentală şi, înainte de căderea înapoi şi rulare, aruncă mingea
partenerului.
6. Pe perechi, faţă în faţă în poziţie ghemuit, împingere în palme cu cădere pe spate şi
ridicare.
7. Pe perechi, faţă în faţă la aproape 4 m distanţă unul de altul. Unul din executanţi
aruncă mingea, partenerul execută pase de control concomitent cu îndoirea lentă a
genunchilor şi coborârea centrului de greutate. Înainte de a executa plonjonul pe
spate va efectua o pasă lungă spre coechipier.
8. Pe perechi, faţă în faţă, aruncarea mingii mai aproape sau mai departe, cu
traiectorii diferite. Executantul se deplasează şi pasează cât mai precis, prin
plonjon pe spate.
9. Pe perechi, faţă în faţă la aproape 4 m distanţă unul de altul, plonjon pe spate la
mingea lovită uşor de unul din parteneri.
Cele mai întâlnite greşeli sunt30:
- jucătorul nu se află într-o poziţie fundamentală joasă;
- nu intră sub minge;
- şezuta nu este pe călcâiul piciorului din spre înapoi;
- jucătorul nu ţine braţele îndoite din articulaţia coatelor;
- nu loveşte mingea în momentul dezechilibrării;
- lovirea mingii nu se face în poziţie joasă;
- nu se face rularea pentru revenirea în poziţia iniţială;
- nu se face „biciuirea” piciorului de balans pentru a se reveni în poziţie joasă.
3.9.2. Plonjonul pe spate cu rostogolire înapoi peste umăr
Faţă de execuţia clasică, în care, după rularea înapoi pe spate, revenirea înainte în
poziţia joasă se realizează prin bascularea unui picior, de sus în jos şi spre înainte, în procedeul
respectiv, după lovirea mingii, rularea pe spate este continuată cu o rostogolire înapoi peste
umăr, jucătorul revenind mai rapid în poziţie joasă, pregătit pentru o nouă acţiune de joc.
30
- 48 -
Precizăm că metodica învăţării acestui procedeu este asemănătoare execuţiei clasice, la

care se mai adaugă învăţarea corectă a rostogolirii înapoi peste umăr, din ghemuit în ghemuit,
pentru evitarea unor accidentări la cap, spate, genunchi sau la degetele de la picioare.
3.9.3. Plonjonul lateral
Plonjonul lateral se execută precedat de o fandare pe direcţia de venire a mingii:

stânga, dreapta, oblic, înainte. Fazele care compun mişcarea sunt identice cu cele de la
plonjonul pe spate.
Figura 3.20 Plonjonul lateral

După executarea fandării, urmează o răsucire rapidă, din afară spre interior, pe vârful
piciorului fandat, greutatea corpului trecând progresiv de pe vârf pe toată talpa şi apoi pe călcâi,
cu şezuta cât mai aproape de călcâiul piciorului fandat. Poziţia corpului şi a braţelor este pe
direcţia de venire a mingii. În continuare, urmează lovirea mingii, apoi contactul cu solul şi
rularea pe spate, la fel ca la plonjonul pe spate.
3.9.4. Plonjonul lateral cu rostogolire înapoi peste umăr
Din poziţie medie sau joasă, se efectuează un pas mare, fandat lateral şi uşor înainte,
trecându-se greutatea de pe piciorul de sprijin, dinapoi, pe piciorul fandat, corespunzător
braţului de lovire a mingii, corpul aplecat mult pe piciorul fandat, capul aplecat pe umărul
braţului de lovire care, printr-o mişcare energică dinapoi, din lateral, de jos în sus şi spre
înainte, loveşte mingea cu palma încordată, având degetele apropiate, sau cu antebraţul. După
lovirea mingii, întregul corp realizează o pivotare (răsucire) spre interior, pe pingeaua (vârful)
piciorului fandat, continuând aterizarea succesivă: gambă, coapsă, bazin, spate, rostogolire
- 49 -
înapoi în ghemuit, peste umărul opus braţului de lovire şi reintrarea imediată în joc, în poziţie
joasă sau medie.
Menţionăm că dacă rostogolirea se realizează peste umărul braţului de lovire a mingii,
revenirea în poziţie fundamentală se finalizează cu spatele la joc, fiind necesar un timp
suplimentar de întoarcere şi orientare în teren.
Figura 3.21 Plonjonul lateral cu rostogolire înapoi peste umăr

Ca şi la precedentul procedeu, se respectă metodica învăţării, insistându-se pe
următoarele momente: capul aplecat mult pe umărul braţului de lovire, fandarea echilibrată,
lovirea mingii se face aproape deasupra genunchiului fandat, aterizarea succesivă, gambă,
coapsă, bazin, spate, este continuată cu rostogolirea înapoi în ghemuit, peste umărul opus
braţului de lovire şi intrarea în poziţie fundamentală joasă.
3.9.5. Plonjonul înainte
Plonjonul înainte, sau plonjonul prin rulare pe piept, are următoarele faze: elan,
bătaie, zbor, lovirea mingii şi aterizarea. Procedeul este „deosebit de periculos pentru jucătorii
slab pregătiţi din punct de vedere fizic”31 (lipsiţi în special de forţă în braţe), din cauza
posibilelor accidentări. Fără o pregătire prealabilă, nu se recomandă a fi utilizat de începători.
Este folosit de jucătorii cu o pregătire fizică superioară (forţă în braţe).
„Gradul de dificultate al aterizării face ca învăţarea plonjonului înainte să înceapă
tocmai cu această fază.”32
31
32
Glicheria, D., Shaao, M., (2006) - Volei metodica predării, Editura Universitaria, Craiova, p. 108.
- 50 -
Figura 3.22 Plonjonul înainte

Cerinţe metodice:
 se execută în cazuri extreme când mingea este la distanţă mare de jucător;
 jucătorul execută rulare pe piept şi de obicei este precedată de deplasare;
 centrul de greutate este orientat spre înainte dată cu deplasarea;
 jucătorul din deplasare execută un impuls pe piciorul de bătaie pe direcţia oblic-
înainte;
 se produce „un cuplu de forţe care aduce corpul jucătorului într-o poziţie
orizontală, cu o plutire prin aer”33;
 lovirea mingii se execută cu o mână sau două;
 în momentul aterizării palmele iau contact cu solul, iar braţele amortizează
contactul cu solul, printr-o flexare;
 rularea începe pe piept, abdomen, coapse şi se termină pe membrele inferioare;
 în momentul rulării se ridică bărbia pentru a se evita accidentările.
Metodica predării:
1. Individual, cu faţa la perete, la distanţă de 1 m faţă de perete, cădere înainte cu
sprijin în perete pe palme, îndoirea braţelor şi împingere, iar apoi revenire în poziţia stând.
2. Flotări pe braţe cu şi fără ridicarea unui picior.
3. Individual, din sprijin ghemuit se execută căderi înainte cu sprijin pe palme,
precedate de un impuls puternic la nivelul tălpilor şi extensia corpului.
4. Pe perechi, de la linia de fund a terenului de volei până la linia de 3 m şi înapoi -
„roaba”.
33
- 51 -
5. Pe perechi în poziţia „roabei”, cu un executant în sprijin facial pe braţe, apucat de

gambă de cel de-al doilea executant, prin îndoirea braţelor şi înaintarea corpului se face rularea
pe piept şi abdomen.
6. Individual, fandare joasă înainte sprijinit, balansarea piciorului fandat înapoi până
când ambele picioare ajung deasupra umerilor, urmată de îndoirea uşoară a braţelor şi
continuarea rulării pe piept – abdomen – coapse.
7. Pe perechi, execuţia plonjonului înainte, din minge ţinută de partener cât mai
aproape de sol.
8. Pe perechi, execuţia plonjonului înainte, din minge aruncată şi lăsat să cadă o dată pe sol.
9. Pe perechi, faţă în faţă, la distanţă de 2-3 m unul de celălalt, paralel cu fileul, din
minge aruncată spre înainte şi neanunţată de partener, preluare şi plonjon.
10. Pe perechi, faţă în faţă, la distanţă de 5-6 m unul de celălalt, din minge plasată spre
înainte, preluare şi plonjon.
- lipsa deplasării pe direcţia mingii;
- pe pasul fandat, jucătorul frânează tendinţa corpului de deplasare înainte;
- nu se pun palmele pe sol concomitent cu ridicarea piciorului liber;
- nu se flexează braţele din articulaţia cotului odată cu apropierea pieptului pe sol;
- nu se ridică bărbia în momentul rulării pe piept;
- rularea nu se face prin arcuirea trunchiului.
3.9.6. Plonjonul înainte prin întindere şi alunecare
Execuţia se face în poziţie fundamentală joasă, precedată sau nu de o deplasare rapidă

înainte, printr-o întindere energică (rapidă) a întregului corp înainte sau uşor oblic, stânga –
dreapta, cât mai aproape de sol, cu braţul de lovire întins, palma orientată în jos, încordată în
extensie, degetele apropiate, corpul alunecă pe palmă, piept şi abdomen, în direcţia de cădere a
mingii. Celălalt braţ, flexat din articulaţia cotului, cu palma orientată în jos, ia primul contact
cu solul, împingând corpul spre înainte, favorizând totodată aterizarea echilibrată şi alunecarea
acestuia pe sol, uşor răsucit pe partea laterală a braţului de lovire. Lovirea mingii se realizează
cu partea dorsală a palmei braţului întins înainte.
- 52 -
Figura 3.23 Plonjonul înainte prin întindere şi alunecare

Plonjonul este folosit în special în acţiunile de apărare pentru a ţine în joc o minge
venită cu dificultate de la adversar, iar jucătorul nu o poate juca în condiţii normale.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică nu se foloseşte prea des deoarece este destul de
dificil de realizat şi implică riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt corect însuşite şi
executate. Pe de altă parte, datorită spectaculozităţii lor şi faptului că prin realizarea unei
acţiuni de apărare prin folosirea plonjonului se poate salva o minge considerată pierdută,
plonjoanele sunt procedee de execuţie spectaculoase şi apreciate.
3.10. Lovitura de atac
Lovitura de atac este un element tehnic care se învaţă şi se perfecţionează după o

perioadă mai lungă de timp de la începerea pregătirii, fiind legată de calităţile fizice specifice şi
de particularităţile jucătorului.
Constituie în acelaşi timp şi cel mai complex element în procesul de instruire şi
antrenament. „Datorită acestui lucru, va trebui să se ţină seama de părţile sale componente,
procesul de învăţare şi perfecţionare fiind legat direct de acestea. Pentru a evita demobilizarea
începătorilor, elementul fiind greu de realizat în joc, este indicat ca profesorul (instructorul) sau
antrenorul să găsească cele mai eficiente mijloace de pregătire şi stimulare”34 (exerciţii fără
fileu, exerciţii şi jocuri cu fileu mai jos, acordarea de puncte etc.).
34
- 53 -
Figura 3.24 Lovitura de atac

Atacul poate fi executat din prima lovitură, atunci când mingea vine direct de la
adversar, peste fileu, bună de atac; din a doua lovitură, din primul pas sau pas direct şi din a
treia lovitură de cele mai multe ori. Toate procedeele de atac se pot executa: fără elan, de pe
loc, şi cu elan. Privind sub aspectul mişcărilor necesare executării loviturii de atac, deosebim
mai multe componente: elanul, bătaia, zborul, lovirea mingii şi aterizarea.
3.10.1. Lovitura de atac - procedeu drept - pe direcţia elanului
Elanul, avântul pentru executarea loviturii de atac, constă într-o succesiune de 1 – 5

paşi alergători. El începe din poziţia fundamentală de bază. La un elan de 1 – 3 – 5 paşi,
înaintarea începe cu piciorul opus braţului îndemânatic. La un elan de 2 – 4 paşi, înaintarea
începe cu piciorul corespunzător braţului îndemânatic. Elanul trebuie făcut perpendicular sau
puţin oblic faţă de fileu, uniform accelerat şi cât mai energic.
Bătaia este contactul pe care picioarele îl fac cu solul, pentru realizarea desprinderii şi
înălţării întregului corp pe verticală. Bătaia poate fi realizată pe unul sau pe ambele picioare.
Ultimul pas al elanului cu piciorul drept este puţin mai mare decât ceilalţi şi foarte energic,
având ca rol în prima fază de a opri viteza de înaintare, primul contact cu solul se face pe
călcâi. În acest moment, centrul de greutate este înapoi, braţele se duc în jos şi mult înapoi pe
lângă trunchi, trunchiul este uşor aplecat înainte.
- 54 -
Figura 3.25 Elanul

Prin flexia genunchiului piciorului de sprijin şi rularea lui pe talpă, centrul de greutate
se deplasează înainte (la verticală), moment în care piciorul din urmă, stângul (piciorul
pendulant), se duce lângă piciorul din faţă, la o jumătate de talpă sau cel mult o talpă înaintea
primului, luând contact cu solul pe toată talpa (denumită bătaie prin păşire). În acest moment,
se accentuează şi mai mult flexia ambilor genunchi şi aplecarea trunchiului în faţă, centrul de
greutate coboară mult. În continuare, se realizează extensia energică a articulaţiilor, rularea pe
vârfurile ambelor picioare, după care urmează desprinderea în sus, pe verticală.
Figura 3.26 Lovitura de atac pe direcţia elanului

A doua variantă, folosită de marea majoritate a jucătorilor (toarelor) este “bătaia
precedată de un pas sărit” care de fapt este cea mai corespunzătoare şi eficientă în majoritatea
loviturilor de atac. Execuţia unui jucător dreptaci: ultimul pas al elanului se execută pe piciorul
stâng, care face o bătaie asemănătoare pasului sărit, puţin în sus şi spre înainte, aterizarea
realizându-se odată cu frânarea elanului, succesiv, pe călcâiele picioarelor, alternativ, drept-
- 55 -
stâng (dus în faţa celuilalt), urmând rularea talpă, vârf şi înălţarea pe verticală. „De reţinut este
că primul contact cu solul se face pe piciorul drept, uşor răsucit spre exterior, cu glezna blocată,
centrul de greutate rămânând în urma piciorului de sprijin.”35 Odată cu revenirea trunchiului la
verticală, piciorul de sprijin execută o flexie mai accentuată, preluând toată greutatea corpului.
Piciorul pendulând, stângul, în aceeaşi flexie, depăşeşte cu o jumătate de talpă, sau
chiar cu o talpă, piciorul de sprijin, rulând concomitent cu celălalt, călcâi – talpă - vârf,
echilibrând greutatea corpului pe ambele picioare şi transformând viteza de înaintare pe
orizontală în viteză de înălţare pe verticală, urmând celelalte componente ale loviturii de atac.
Deci, ultimul impuls pe sol este realizat de piciorul opus braţului de lovire (îndemânatic),
favorizând o înălţare şi o poziţionare corespunzătoare faţă de fileu şi înlăturând o serie de
mişcări nefireşti (răsuciri) ale trunchiului, executate suplimentar, pentru lovirea mingii.
Zborul, realizat prin întinderea energică a articulaţiilor picioarelor, este ajutat mult de
mişcarea puternică şi rapidă a braţelor, dinapoi - înainte - sus deasupra capului, uşor flexate din
articulaţia coatelor.
Figura 3.27 Zborul

În continuare, braţul de lovire se duce mai mult în sus şi înapoi, odată cu extensia
uşoară a trunchiului şi răsucirea lui spre partea braţului îndemânatic. În timpul zborului,
picioarele flexându-se uşor din articulaţia genunchilor favorizează ridicarea (înălţarea)
întregului corp pe verticală şi menţinerea unui echilibru favorabil. Când trăgătorul se găseşte în
punctul maxim al înălţării (al săriturii), începe executarea următoarei componente, lovirea
mingii.
35
Păcuraru, Al., şi colab. (2000) - Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iaşi, p. 175.
- 56 -
Lovirea mingii. Mingea trebuie lovită deasupra fileului, contactul cu mingea făcându-
se scurt şi rapid. Puţin timp înaintea lovirii, sau aproape concomitent cu lovirea mingii, braţul
neîndemânatic, flexat din articulaţia cotului (la un unghi de 90-110o), execută o tracţiune
puternică de sus în jos şi puţin lateral pe lângă corp, ajutând în acest fel ca mişcarea de răsucire
(de revenire) a trunchiului spre înainte să se facă mult mai energic, iar forţa de lovire a mingii
să crească. În drumul său pentru lovirea mingii (dinapoi spre înainte şi de sus în jos), braţul
îndemânatic este întins sau uşor flexat din articulaţia cotului. În timpul lovirii, trunchiul execută
o flexie energică pe bazin, palma braţului îndemânatic loveşte puternic mingea, în timp ce cotul
se ridică între cele două puncte ale pârghiei formate de umăr-minge. Mingea se loveşte cu o
suprafaţă cât mai mare a palmei având degetele desfăcute într-o uşoară flexie, care în afară de
lovire, prin diferite mişcări de răsucire a articulaţiei pumnului sau a întregului braţ, imprimă
acesteia direcţia de zbor dorită.
Figura 3.28 Lovirea mingii

Aterizarea. Contactul cu solul se face succesiv: vârf, talpă, călcâi, pe ambele picioare
odată, apropiate sau uşor depărtate. În momentul contactului complet cu solul, articulaţiile
picioarelor se flexează uşor, făcând ca aterizarea să fie cât mai elastică, însoţită în acelaşi timp
de o flexie uşoară a trunchiului pe bazin (şezuta se duce puţin înapoi). Braţele cad relaxat pe
lângă trunchi, jucătorul luând imediat poziţia fundamentală de bază, intrând în acest fel mai
repede în joc.
Cerinţe metodice:
Învăţarea procedeelor de atac se face destul de greu şi de aceea predarea lor trebuie să
- 57 -
înceapă încă din primele lecţii. În procesul de instruire se foloseşte atât metoda parţială, cât şi
cea globală, învăţându-se în ordine componentele ei: elanul, bătaia (pe două picioare), zborul şi
aterizarea. Lucrul braţelor se exersează fără săritură, corelându-se ulterior cu celelalte
componente. Apoi, se poate trece la executarea cu mingea.
Pentru o mai bună înţelegere a execuţiei părţilor componente ale loviturii de atac, se
menţionează în continuare câteva cerinţe:
Elanul:
- se execută cu doi, trei, patru, cinci paşi în direcţia mingii;
- este accelerat, primii paşi fiind de apropiere, iar ultimul mai mare, de frânare,
executat cu viteză maximă, transformă elanul orizontal în săritură pe verticală (la
bătaia prin păşire);
- în timpul deplasării, corpul ia în mod progresiv poziţia pentru următoarea
componentă, bătaia.
Bătaia:
- se va face în principal pe două picioare (bătaia în doi timpi);
- contactul piciorului de blocare cu solul (ultimul pas) se realizează pe călcâiul opus
braţului îndemânatic precedat de pasul sărit;
- în momentul contactului cu solul, picioarele sunt semiflexate, trunchiul aplecat
înainte, braţele fiind duse mult înapoi, piciorul opus braţului îndemânatic înainte;
- în momentul bătăii, picioarele împing cu toată forţa în sol, braţele trăgând energic
înainte şi în sus;
- nu excludem bătaia pe un picior, în situaţii speciale.
Zborul:
- se face pe verticală şi cât mai înalt;
- corpul şi braţele să fie relaxate.
Lovirea mingii:
- mingea se loveşte de sus în jos şi spre înainte, braţul fiind întins sau puţin flexat din
articulaţia cotului, care este blocată. În această mişcare, „umărul trebuie să
impulsioneze ridicarea cotului în sus şi învăluirea mingii cu palma”36;
- în momentul lovirii, mingea se va găsi deasupra capului, puţin înainte şi spre braţul
de lovire; la lovitura de atac procedeu întors, mingea depăşeşte jucătorul în partea
opusă braţului de lovire.
36
- 58 -
Aterizarea:
– să se facă pe vârfurile ambelor picioare, cu corpul orientat pe direcţia atacului, să fie
cât mai echilibrată.
În afara acestor cerinţe, valabile pentru toate procedeele tehnice ale loviturii de atac,
mai sunt specifice pentru fiecare procedeu tehnic în parte, următoarele elemente:
a) Lovitura de atac pe culoar:
- elanul se execută perpendicular pe fileu;
- dacă mingea este prea aproape de fileu, se va lovi printr-o mişcare rapidă, din
articulaţia pumnului, după care braţul se va retrage pentru a nu atinge fileul.
b) Lovitura de atac din blocaj afară:
- la lovire, articulaţia pumnului este semirelaxată;
- mişcarea este scurtă şi executată în viteză, din interior spre exterior, se urmăreşte
“ştergerea” blocajului.
c) Lovitura de atac pe diagonală:
- corpul este orientat în aer pe diagonala terenului;
- cu cât mingea este mai apropiată de fileu, cu atât palma este orientată mai mult
spre terenul propriu;
- după lovire braţul cade liber în jos (cotul în sus).
d) Lovitura de atac plasată:
- se urmăreşte zona unde se plasează mingea;
- se loveşte scurt, cu braţul uşor flexat.
e) Lovitura de atac din pasa în urcare:
- săritura se execută înaintea primirii pasei;
- traiectoria pasei este foarte mică şi joasă;
- jucătorul loveşte mingea în urcare.
f) Lovitura de atac din pasa întinsă (la întâlnire):
- traiectoria pasei este lungă şi întinsă (aproape de orizontală), astfel încât mingea
să se întâlnească cu jucătorul care execută atacul în momentul săriturii maxime.
Metodica predării:
1. Individual, din stând, imitarea loviturii de atac, lucrul braţelor.
2. Individual, executarea elanului, a bătăii, , zborului şi aterizării cu şi fără lucrul
braţelor.
- 59 -
3. Individual, cu mingea de tenis în mâna braţului îndemânatic (imitarea loviturii de

atac, din stând, prin aruncarea ei în sol).
4. Acelaşi exerciţiu din săritura de pe loc şi cu elan, la perete sau peste fileu.
5. Cu două mingi de tenis (în ambele mâini), săritură de pe loc sau cu elan la fileu;
aruncarea mingii cu braţul neîndemânatic, peste fileu, după care urmează imitarea propriu-zisă
a atacului prin aruncarea mingii cu mâna îndemânatică (exerciţiul este indicat pentru a obişnui
jucătorul să ducă ambele braţe în sus, precum şi să efectueze acţiunea braţului de atac cu viteză
maximă).
6. Fiecare cu mingea în mâini, lovirea acesteia cu palma braţului îndemânatic în sol.
7. În coloană câte unul, primul cu mingea în mâini şi la 4-5 m distanţă de perete
aruncă mingea în sus şi o va lovi cu braţul îndemânatic în jos spre perete.
8. Pe perechi, faţă în faţă la 5-6 m distanţă, ţinerea mingii sus în faţă, în mâna opusă
braţului îndemânatic, lovirea mingii şi trimiterea ei în podea către partener.
9. Acelaşi exerciţiu cu aruncarea mingii în sus, deasupra capului şi puţin înainte.
10. La fileu jos: ţinerea mingii în mâna braţului neîndemânatic (deasupra fileului)
coborât la o înălţime convenabilă; lovirea mingii în podea peste fileu.
11. Acelaşi exerciţiu, cu mingea ţinută de un partener urcat pe un scaun, fileul
ridicându-se treptat, o dată cu însuşirea execuţiei.
12. Acelaşi exerciţiu, cu mingea aruncată de un partener (într-un loc dinainte
cunoscut).
13. Acelaşi exerciţiu, mingea fiind aruncată pe diferite traiectorii, unghiuri şi distanţe.
14. Colectivul împărţit pe perechi, de o parte şi de alta a fileului şi la 3 - 4 m distanţă
de acesta. Cel cu mingea execută lovitura de atac din minge auto-aruncată, stând cu picioarele
pe sol, încercând să transmită mingea partenerului peste fileu.
15. Colectivul împărţit pe două grupe, dispuse în coloană câte unul de o parte şi de alta
a fileului, în zona 4. Primul din şir, urcat pe un scaun, cu mingea în mâini, execută lovitura de
atac, trimiţând mingea în terenul advers peste fileu.
16. Colectivul dispus ca şi mai sus, doar că acum se va efectua lovitura de atac,
precedată de elan, din minge aruncată de către profesor.
17. Jucătorii pe două şiruri, în zona 4 (şirul A) şi în zona 6 (şirul B), un alt jucător în
zona 2, primul jucător al şirului A execută lovitură de atac din zona 4, din minge ridicată de
jucătorul din zona 2 care primeşte minge aruncată din zona 6. După fiecare execuţie jucătorii
se retrag la coada şirului opus, ridicătorul rămâne pe loc.
- 60 -
18. Joc 3 x 3 pe jumătate de teren trecerea mingii peste fileu, obligatoriu cu atac.
19. Câte patru, un jucător la serviciu, iar în terenul advers câte un jucător în zona 3,
zona 4 şi zona 5. Serviciu, preluare, ridicare şi lovitură de atac din zona 4.
20. Trei şiruri în zonele 2, 4 şi 6, un ridicător în zona 3, preluare din zona 6 spre zona
3, ridicare spre zona 4 sau spre zona 2 (peste cap), lovitură de atac cu trimiterea mingii spre un
jucător din terenul advers.
21. Joc 6 x 6 cu temă: mingea trece peste fileu obligatoriu cu atac.
- elanul este făcut lent;
- ultimul pas al elanului este scurt;
- numărul paşilor elanului este prea mic sau prea mare;
- „braţele nu execută mişcarea de avântare dinapoi, jos - înainte, sus”37;
- bătaia se efectuează pe vârfuri;
- coordonarea greşită a întâlnirii cu mingea;
- trunchiul este în „echer”;
- „braţul neîndemânatic este «uitat» lângă trunchi sau nu coboară înaintea celui
îndemânatic”38;
- lovirea mingii de jos în sus;
- lovirea mingii fără flexia palmei spre antebraţ;
- mingea nu este lovită cu toată palma pe calota postero-superioară;
- aterizarea lipsită de amortizare;
- aterizarea dezechilibrată;
- privirea nu urmăreşte mingea.
3.10.2. Lovitura de atac pe altă direcţie (întors)

Lovitura de atac procedeu întors se deosebeşte de lovitura de atac procedeu drept prin
următoarele elemente:
întoarcerea trunchiului spre partea braţului neîndemânatic se face după săritură, iar
aterizarea cu tălpile paralele cu linia de centru, vârfurile orientate în partea opusă
braţului de lovire.
în execuţia tehnică a loviturii de atac procedeu prin întoarcere, se cere să se ţină
seama de următoarele considerente:
37
38
Dăian, G., Shaoo, M., (2006) - Volei, metodica predării, Editura Universitaria, Craiova, p 168-169.
- 61 -
după efectuarea bătăii, jucătorul trebuie să execute o întoarcere a întregului corp în

direcţia braţului neîndemânatic (la începători);
în momentul lovirii, mingea trebuie să se găsească în partea opusă braţului care
loveşte, mingea depăşeşte puţin executantul în partea braţului neîndemânatic;
deoarece jucătorul execută o mişcare în plus, întoarcerea în aer, faţă de lovitura de
atac, procedeu drept, mingea trebuie să fie ridicată mai înalt;
cea mai favorabilă zonă pentru execuţia acestui procedeu este zona 3;
acest procedeu se poate executa şi din pasă joasă sau în urcare cu condiţia ca în
momentul ridicării mingii, trăgătorul să se găsească în aer şi să fie începută
mişcarea de întoarcere spre partea braţului neîndemânatic.
Figura 3.29 Lovitura de atac pe altă direcţie (întors)

Constituind un procedeu tehnic complex, în cadrul procesului de instruire va trebui să
se ţină seama de părţile lui componente (elan, bătaie, întoarcere în aer, lovirea mingii şi
aterizarea) deoarece progresul în execuţia tehnică este legat direct de aceasta.
Pentru a se evita însuşirea greşită a componentelor loviturii, sau demobilizarea
începătorilor din cauza unor nereuşite, se recomandă să se caute exerciţii şi mijloace
stimulative (exerciţii fără fileu, cu fileu mai jos, cu mingea ţinută, aruncată de profesor sau de
antrenor, jocuri etc.), iar corectările să se facă la timp. Nu s-au descris celelalte componente
deoarece sunt identice cu cele descrise la lovitura de atac procedeu drept. Se poate executa şi
fără întoarcere, de jucătorii avansaţi, cu forţă mare în braţ şi articulaţia umărului puternică.
Cerinţe metodice:
 mingea trebuie să depăşească braţul îndemânatic;
 se execută o întoarcere inversă a elanului;
- 62 -
Metodica predării:
1. Pe perechi, atac pe diagonală din minge ţinută de un partener;
2. Acelaşi exerciţiu de mai sus, din minge oferită de către un alt jucător.
3. Colectivul împărţit pe două grupe de o parte şi de alta a fileului, în zona 4. Primul
din şir pasează către un coechipier aflat în zona 3, care îi ridică mingea la fileu, iar acesta
execută atac pe diagonală.
4. Colectivul împărţit pe două grupe de o parte şi de alta a fileului de volei, în zona 4.
Primul din şir pasează către un coechipier aflat în zona 3, care îi ridică mingea la fileu, iar
acesta execută atac pe diagonală, pe lângă un reper fixat de fileu.
5. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, cu atac pe diagonală şi trimiterea mingii pe culoarul
format de două bănci de gimnastică aşezate paralel una cu cealaltă;
6. Joc „foc încrucişat”. Colectivul împărţit pe două grupe de aceeaşi parte a fileului de
volei, în zona 4, respectiv 2, în coloană câte unul şi cu faţa către fileu. Primul din şir execută
atac pe diagonală, din pasă primită de la partener din zona 3, încercând să nimerească mingile
de baschet aşezate pe banca de gimnastică corespondentă din terenul advers. Câştigă echipa
care doboară mai multe mingi.
- „jucătorul nu se retrage suficient din fileu sau nu se aşează corespunzător pentru
acţiunea următoare”39;
- elanul executat prea lent;
- aşezarea greşită a tălpilor una faţă de alta pe sol;
- nu se execută întoarcerea prin răsucirea trunchiului sau a braţului;
- elanul nu este oblic pe fileu;
- rotaţia corpului în timpul zborului nu este în direcţia opusă elanului.
3.11. Preluarea din atac
Preluarea din atac este acţiunea prin care se împiedică căderea mingii, în terenul propriu,
venită de la un jucător advers, în urma executării unei lovituri de atac. Pentru executarea
corectă a acestei mişcări este nevoie de o perfectă coordonare nervoasă care să ducă la o reglare
fină şi adecvată a tuturor mişcărilor.
39
- 63 -
În această mişcare, membrele superioare acţionează ca nişte pârghii complet întinse,

efectuându-se retroducţie în articulaţiile scapulo-humerale, iar mişcarea este una de amortizare
a forţei cu care vine mingea.
Pentru preluarea mingii, sportivii se opresc cu membrele inferioare depărtate şi flexate,
cu centrul de greutate coborât, trunchiul aplecat înainte, membrele superioare în anteducţie şi
coatele în extensie.
Sportivul efectuează concomitent cu o uşoară lăsare în jos, până aproape la poziţia
ghemuit, o cedare din articulaţiile membrelor inferioare menită să amortizeze forţa loviturii.
Cerinţe metodice :
 plasamentul jucătorului la minge influenţează reuşita sau nereuşita preluării;
 se coboară mult centrul de greutate;
 trunchiul se apleacă înainte;
 mâinile realizează priza;
 mişcarea braţelor este una de amortizare a forţei cu care vine mingea;
 privirea urmăreşte mingea şi mâna atacantului.
Figura 3.30 Preluarea din atac

Metodica predării:
1. Exersare în condiţii uşoare:
pe perechi, cu o minge, preluare din atac efectuat din auto-aruncare, pe direcţia
celui care preia;
acelaşi exerciţiu, cu deplasare laterală (fandare); preluări succesive din atac,
intercalate cu deplasări laterale.
2. Exersare în condiţii apropiate de joc:
preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;
- 64 -
preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe culoar;

serii de preluare din zonele 1 şi 5.
Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria acţiunilor specifice de
apărare prin care se poate corecta o greşeală de preluare a unui coechipier. Se execută prin
lovire cu o mână sau două de jos. Traiectoria mingilor ricoşate este diferită în funcţie de locul
în care aceasta ia contact cu fileul: dacă acest loc este în partea de joc, mingea este respinsă mai
departe, iar dacă acest loc este în partea superioară a plasei, mingea va cădea în apropierea
liniei de centru.
Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la blocaj să atingă
pentru a doua oară mingea în cazul în care aceasta cade în apropierea lor, în zona din spatele
blocajului, la o distanţă de 1-1,5 m. Este vorba despre „autodublaj”, o acţiune de joc mai puţin
întâlnită la nivelul începătorilor. În acest caz, preluarea mingii se realizează de obicei cu o
mână sau cu două mâini de sus sau de jos, adesea cu plonjon. Autodublarea se mai poate întâlni
şi în cazul atacului, atunci când mingea atacată este respinsă de blocaj în apropierea jucătorului
care a efectuat atacul.
Cele mai întâlnite greşeli sunt :
- deplasarea lentă, neadecvată;
- deplasarea cu palmele „în priză”;
- anticiparea greşită a acţiunii atacului advers;
- lipsa opririi în poziţie adecvată;
- în timpul execuţiei jucătorul se află în dezechilibru;
- poziţie prea înaltă de preluare;
- mingea este lovită cu pumnul;
- coatele sunt flexate;
- execuţie fără amortizare;
- braţele sunt ridicate mai sus de nivelul umărului, după lovirea mingii;
- mingea nu este direcţionată spre ridicător, ci este trimisă la întâmplare;
- jucătorul nu-şi reia rapid locul în teren.
3.12. Blocajul
Este acţiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria loviturii de atac a
adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului. Scopul blocajului este de a împiedica
- 65 -
trecerea mingii spre terenul propriu. Eficienţa acestei

acţiuni este determinată de capacitatea jucătorilor de
a anticipa intenţia adversarului, intervalul de timp
dintre cele două acţiuni, lovitura de atac şi blocajul,
fiind extrem de scurt.
Blocajul necesită pentru învăţare şi
perfecţionare un timp îndelungat, fiind unul dintre
elementele care rămân pasibile continuu de
perfecţionare. El se realizează în special în condiţii
cât mai apropiate de joc, fiind legat nemijlocit de
lovitura de atac.
Jucătorii trebuie să lucreze mult până când
pot discerne traiectoria, viteza, distanţa faţă de fileu
precum şi unghiul sub care vine mingea ce va fi
atacată. De asemenea, în execuţia blocajului este
necesar să se ţină seama de calităţile trăgătorului şi
de stilul lui de atac. În procesul de instruire se va
folosi metoda parţială pentru începători şi cea globală
pentru avansaţi.
Blocajul individual
Executarea blocajului are

aceleaşi părţi componente ca ale
loviturii de atac. Diferă elanul, care este
de fapt o deplasare mai mult laterală, şi
lovirea mingii, efectuată cu ambele
palme.
Săritura cu ambele braţe sus
este necesară şi pentru învăţarea
loviturii de atac.
Figura 3.31 Blocajul individual
Bătaia pe un picior se execută numai în cazuri întâmplătoare sau excepţionale, când
- 66 -
jucătorul este surprins de faza de joc şi nu poate sau nu are timp să execute bătaia pe ambele
picioare. Se recomandă să se înveţe, şi să se folosească, bătaia pe ambele picioare.
La elanul lateral, ultimul pas corespunzător direcţiei de deplasare este făcut ceva mai
mare decât ceilalţi şi foarte energic.
În acest moment, centrul de greutate rămâne în urmă, în partea opusă direcţiei de
deplasare, palmele la înălţimea pieptului sau a bărbiei orientată spre înainte, trunchiul este
aplecat uşor înainte, privirea urmăreşte mingea.
Prin flexia mai accentuată a piciorului de sprijin, odată cu trecerea lui pe toată talpa şi
apropierea celuilalt picior (care se pune pe sol pe toată talpa), tălpile fiind paralele, centrul de
greutate se deplasează în jos, pe verticală şi în mijlocul poligonului de susţinere, greutatea
corpului trece pe ambele picioare.
În acest moment, se accentuează şi mai mult flexia articulaţiilor picioarelor, centrul de
greutate coboară mai mult. În continuare, se realizează rularea talpă-vârfuri, după care urmează
desprinderea energică în sus pe verticală, realizată prin întinderea puternică şi rapidă a
articulaţiilor picioarelor, odată cu îndreptarea energică a trunchiului şi ducerea braţelor şi a
palmelor prin faţă înainte sus, deasupra capului şi deasupra fileului, orientate înainte, spre
terenul advers. Astfel, corpul părăseşte contactul cu solul, realizând cea de a treia componentă a
blocajului, zborul.
Zborul nu este altceva decât rezultatul elanului şi al bătăii, înglobând totodată şi
continuarea lucrului braţelor în aer. Palmele se duc în sus, pe lângă banda superioară a fileului
(în funcţie de înălţimea mingii), pentru a nu se permite în timpul atacului advers ca mingea să
intre între mâini şi fileu. În execuţia blocajului individual, se recomandă să se sară în dreptul
mingii, acoperind direcţia probabilă a loviturii de atac.
Blocarea sau lovirea mingii se realizează cu palmele, printr-o mişcare de sus în jos pe
direcţia de zbor a mingii sau chiar pe mingea atacată, dacă aceasta este foarte aproape de fileu,
agresiv în terenul advers. În timpul blocării mingii se recomandă ca braţele să fie uşor flexate
din articulaţia coatelor, pentru a amortiza şocul lovirii atacului puternic.
Palmele sunt cu degetele mari apropiate, orientate spre înapoi şi puţin depărtate de
celelalte, pentru a se înlătura posibilitatea unor accidentări sau a trecerii mingii printre palme;
celelalte degete sunt puţin răsfirate şi semi-încordate, iar articulaţia pumnului blocată.
- 67 -
Figura 3.32 Blocarea sau lovirea mingii

Acţiunea braţelor în aer se face atât din articulaţia cotului cât şi din cea a pumnului,
palmele acoperind mingea. Drumul braţelor şi al palmelor este de la înălţimea pieptului în sus,
deasupra capului şi puţin înainte (realizându-se blocajul agresiv). Dacă dorim ca mingea atacată
să intre în posesia echipei care se apără, în momentul blocării mingii palmele trebuie să fie
orientate spre înapoi (blocate în extensie); porţiunea distală a antebraţelor să fie foarte aproape
de plasă sau chiar să treacă puţin peste ea. În acest fel, mingea atacată se va duce în sus şi în
terenul propriu, fiind uşor preluată de coechipieri (astfel se realizează blocajul pasiv).
Aterizarea sau contactul cu solul se realizează succesiv: vârf, talpă, cu ambele picioare
în acelaşi timp. În momentul contactului cu solul, articulaţiile picioarelor se flexează progresiv
(realizând o aterizare elastică), trunchiul execută o uşoară flexie pe bazin, braţele cad relaxate
pe lângă corp până în poziţia fundamentală de bază. De multe ori, din cauza unei sărituri prea
aproape de fileu şi de linia de centru, jucătorul la aterizare trebuie să execute o răsucire a
picioarelor (spre dreapta sau spre stânga), în aşa fel încât tălpile să fie paralele cu linia de
centru, iar genunchii prin flexia lor să nu se lovească cu genunchii atacantului care execută
aterizarea în terenul advers.
Cerinţe metodice:
 săritura pentru executarea blocajului trebuie să se facă puţin mai târziu decât a
atacantului, pentru ca „punctul cel mai înalt al săriturii la blocaj să coincidă cu
momentul lovirii mingii de către atacanţi”40;
 distanţa dintre palme să fie mai mică decât diametrul mingii;
40
- 68 -
 cel care blochează trebuie să ţină seama de traiectoria, înălţimea, viteza, distanţa şi
unghiul cu care vine mingea la fileu, de calităţile fizice şi specifice ale trăgătorului şi
chiar din a câta lovitură se execută atacul, pentru alegerea momentului săriturii;
 blocajul se învaţă relativ uşor, dar perfecţionarea lui este dificilă şi necesită timp
îndelungat;
 aplicarea lui în joc cere cunoştinţe tehnico-tactice bogate şi o atenţie deosebită în timpul
execuţiei.
Blocajul individual, la corespondent: jucătorul se găseşte în poziţia de bază (pentru
efectuarea blocajului) la 40 – 50 cm faţă de fileu şi la 1 – 1,5 m în interior (faţă de tuşa
laterală), în zonele 2 şi 4; în funcţie de poziţia mingii şi execuţia tehnico-tactică a blocajului, la
minge sau la zonă, execută un pas înainte sau lateral oblic înainte (stânga-dreapta). Astfel are
posibilitatea să acopere o zonă cât mai mare deasupra fileului în terenul advers.
Atunci când blocajul se execută colectiv, în doi sau trei jucători, la elementele descrise
mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre jucători şi gruparea lor în funcţie
de direcţia loviturii de atac. Cel mai frecvent se foloseşte blocajul în doi jucători, situaţie în
care fiecare dintre cei doi participanţi asigură (apără) o anumită direcţie de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească, la
un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în acest caz
sunt caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul
omogenităţii cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei.
Metodica predării:
1. Exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută de un partener;
pe perechi, de o parte şi alta a fileului, blocaj la minge susţinută deasupra fileului; blocaj la
minge ridicată cu deplasare laterală.
2. Colectivul împărţit pe perechi, faţă în faţă, sărituri imitând blocajul, cu atingerea
palmelor sus.
3. Colectivul împărţit pe perechi. Faţă în faţă şi de o parte şi de alta a fileului de volei.
Unul dintre jucători execută săritură la blocaj cu mingea în mâini, împinge mingea peste plasă
cât mai aproape de linia de centru, în spaţiul de atac, urmând ca partenerul să preia mingea şi să
execute acelaşi lucru.
4. Exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din ridicare înaltă;
blocaj succesiv pe zonele 2, 3, 4 la atacuri efectuate din ridicări lungi sau peste cap; blocaj, joc
3 x 3 sau 4 x 4 cu temă (blocajul reuşit = 2 puncte).
- 69 -
5. Trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă
jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împreună cu jucătorul din zona
respectivă, execută simularea blocajului.
6. Blocaj în doi jucători la lovitura de atac efectuată din terenul advers din zona
dinainte stabilită.
7. Aceleaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efectuează lovitura de atac.
8. Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de pregătire.
- La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie, balansarea spre
înainte a braţelor;
- În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu rămâne o
distanţă prea mare; la fel şi între palme;
- În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare dezechilibrată.
3.12.2. Blocajul colectiv în 2 sau 3 jucători
Execuţia blocajului în 2 şi 3 jucători respectă aceleaşi faze sub aspectul descrierii şi

execuţiei tehnice ca şi blocajul individual, cărora li se mai adaugă coordonarea mişcărilor şi
efectuarea grupării jucătorilor în funcţie de direcţia loviturii de atac.
Blocajul cu 2 jucători este frecvent folosit în jocul de volei si impune o sincronizare
perfectă a acţiunilor celor doi. Această sincronizare presupune coordonarea deplasării săriturii
şi acţiunii braţelor jucătorilor care efectuează blocajul colectiv.
Figura 3.33 Blocaj colectiv în 2 jucători
- 70 -
Blocajul cu 3 jucători se efectuează ceva mai rar şi numai în anumite situaţii; atunci
când atacul advers este executat din zona 3, în special la echipele de începători, şi la mingi
ridicate înalt.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească la
un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în acest caz
sunt caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul
omogenităţii cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei:
Trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă
jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împreună cu
jucătorul din zona respectivă execută simularea blocajului;
Blocaj în doi jucători la lovitura de atac efectuată din terenul advers, din zona
dinainte stabilită;
Aceleaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efectuează
lovitura de atac;
Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de
pregătire.
Figura 3.34 Blocajul colectiv în 3 jucători

Pe toată lungimea fileului, este executat în faţa unui trăgător foarte bun, în special la
echipele avansate în situaţii tactice speciale. La blocajul în grup se recomandă fiecărui jucător
să asigure (să apere) o anumită direcţie a loviturii de atac.
În cazul când se asigură (se acoperă) iniţial o anumită direcţie de atac şi se sesizează că
trăgătorul atacă pe altă direcţie, se recomandă ducerea braţelor şi închiderea cu palmele a
direcţiei pe unde este posibil ca adversarul să atace.
De asemenea, palmele din exterior vor fi orientate spre interiorul terenului pentru a
închide părţile laterale ale blocajului şi a evita eventualele atacuri din blocaj afară.
- 71 -
Cerinţe metodice:
- privirea jucătorilor va urmări tot timpul mingea şi, în acelaşi timp cu vederea
periferică, gruparea şi sincronizarea săriturii;
- creşterea vitezei de execuţie a combinaţiilor tehnico-tactice în jocul de atac a
solicitat implicit şi mărirea vitezei de deplasare a jucătorilor din linia întâi, pentru
efectuarea corespunzătoare a primului procedeu tehnic din jocul de apărare.
Metodica predării:
1. Simularea blocajului câte doi, din aşezat pe banca de gimnastică.
2. Colectivul împărţit pe două grupe, dispuse în coloană câte unul. Un şir va executa
deplasarea către celălalt, se vor grupa câte doi şi vor simula blocajul colectiv.
3. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, doar că acum ambele şiruri se deplasează către centru,
se grupează şi execută săritură cu simularea blocajului.
4. Pe perechi, unul lângă celălalt execută blocaj colectiv la minge susţinută de
profesor.
5. Colectivul organizat în coloană câte doi cu faţa către fileu. Primii doi efectuează
deplasare cu joc de glezne, simultan, urmat de săritură cu simularea blocajului colectiv la fileu.
6. Trei jucători de o parte a fileului, trei de cealaltă parte. La comanda profesorului,
cel din centru se deplasează spre stânga sau spre dreapta, unde va efectua blocaj colectiv
împreună cu extrema de pe partea respectivă.
7. Acelaşi exerciţiu de mai sus, doar că cei de pe partea cealaltă vor trebui să lucreze
în oglindă cu partenerii lor de după fileu.
8. Câte trei, dispuşi fiecare în zonele 2, 3 şi 4. Jucătorul din zona 3 se deplasează
stânga – dreapta şi execută cu partenerul din acea zonă blocaj colectiv la fileu.
9. Un jucător în zona 2, altul în zona 3. De partea cealaltă un jucător la atac şi un altul
la pasă. Se va încerca blocaj colectiv la atac advers.
10. Doi jucători la atac în zonele 2 şi 4. De partea cealaltă, 3 jucători la blocaj.
Antrenorul aruncă mingi spre ridicător, care pasează mingile aleatoriu (fără a şti adversarii cine
atacă). Jucătorul din centru se deplasează stânga – dreapta, după caz, şi încearcă să blocheze
mingile atacate, împreună cu extremele.
- aprecierea incorectă a locului de unde se va ataca;
- deplasarea cu braţele blocate;
- deplasare perpendiculară pe fileu;
- 72 -
- lipsa opririi din deplasare;

- poziţie prea apropiată sau prea depărtată de fileu;
- tălpile exagerat de depărtate una faţă de cealaltă;
- braţele pe lângă corp;
- aprecierea incorectă a locului de efectuare a blocajului;
- incomodarea sau lovirea partenerului;
- nesincronizarea săriturii participanţilor;
- palmele suprapuse;
- „palmele şi braţele mult prea depărtate”41;
- jucătorul din centru nu se deplasează suficient spre extremă;
- degetele nu sunt răsfirate în timpul contactului pe minge;
- contactul cu mingea nu se realizează în partea superioară sau postero-superioară a
acesteia;
- nu se execută flexie palmară în timpul contactului cu mingea;
- ochii sunt închişi;
- aterizare rigidă;
- aterizare dezechilibrată;
- aterizare în fileu sau după linia de centru a terenului;
- privirea nu urmăreşte mingea;
- privirea executantului nu urmăreşte acţiunile celorlalţi jucători.
41
- 73 -
CAPITOLUL 4
TACTICA JOCULUI DE VOLEI
Corelaţia dintre tehnică şi tactică joacă un rol esenţial. În timp ce tactica reprezintă în
joc o contribuţie activă a raţiunii, prin care se caută valorificarea pregătirii jucătorilor şi a
echipei proprii, ţinând cont şi de particularităţile adversarului, tehnica materializează gândirea
tactică. Prin ea se exprimă intenţiile privind organizarea şi desfăşurarea jocului. În joc tactica
reprezintă un factor care împreună cu ceilalţi (fizic, tehnic, psihologic şi teoretic) constituie o
unitate în cadrul căreia se influenţează şi se condiţionează reciproc.
Putem spune că „tactica cuprinde totalitatea atitudinilor comportamentale individuale
şi colective, acţiuni ale sportivului şi echipei, în baza respectării regulamentului de joc, al
coechipierului şi comportamentului acestuia, precum şi a condiţiilor obiective, în scopul
eficientizării la maximum a propriilor posibilităţi de performanţă în sensul unui rezultat cât mai
bun sau a unei performanţe optime”42.
Tactica, aşa după cum am arătat, reprezintă contribuţia activă a raţiunii: prin ea
gândim şi concepem, iar prin tehnică materializăm şi realizăm.
În practica sportivă capacitatea de a gândi, de a judeca rapid situaţiile jocului pe baza
cunoştinţelor teoretice şi a experienţei, o numim gândire tactică. Ea se aplică cu multă uşurinţă
atunci când bagajul cunoştinţelor practice este variat şi însuşit până la automatizare.
Aşa cum am mai menţionat, scopul tacticii este obţinerea victoriei. Principala sarcină a
tacticii constă în selecţionarea procedeelor, mijloacelor şi formelor de desfăşurare a jocului
împotriva adversarului concret. Această selecţionare trebuie să se facă ţinându-se seama de toţi
factorii şi toate condiţiile care apar în joc. Este necesar să se ţină seama de calităţile echipei
proprii, de ale celei adverse, precum şi de condiţiile atmosferice, de dimensiunile şi de starea
terenului etc.
Tactica „reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei
echipe, organizate şi coordonate unitar şi raţional, în limitele regulamentului de joc şi ale eticii
sportive, în scopul obţinerii victoriei. La aceasta se adaugă valorificarea calităţilor şi
particularităţilor în pregătire ale jucătorilor proprii, precum şi a lipsurilor în pregătire ale
adversarilor"43
42
Păcuraru, Al. (2002) - Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p. 99.
43
Prescorniţă, A. (2006) – Antrenamentul sportiv-o viziune integrativă, Editura „Transilvania”, Braşov, p 118.
- 74 -
Tactica are o contribuţie de cele mai multe ori determinantă în obţinerea victoriei. La
indici relativi egali de pregătire fizică şi tehnică, victoria este determinată de valoarea pregătirii
tactice.
Pe scurt, se poate afirma că tactica reprezintă busola tuturor sportivilor indiferent de
gradul de dificultate al competiţiei şi caracterul ei, amical sau oficial. Dintre principiile şi
acţiunile tactice cunoscute până astăzi în jocul de volei, orice echipă îşi poate alege pe acelea
care se potrivesc cel mai mult cu însuşirile individuale şi colective ale lotului de jucători şi
echipei respective, deoarece fiecare specialist în această ramură sportivă este obligat să caute
mijloacele corespunzătoare jucătorilor ce compun echipa. Deci, atunci când un antrenor
(profesor) trebuie să-şi aleagă tactica adecvată, este necesar ca el să-şi cunoască bine oamenii,
cu toate calităţile şi defectele lor tehnice, tactice, fizice şi psihice individuale, iar pe baza
acestora să adopte tactica colectivă a echipei.
Este ştiut că tactica unei echipe (tactica colectivă) este concepută în funcţie de tactica
individuală care reprezintă în fond modul în care jucătorul X sau Y foloseşte procedeele tehnice
în joc, în funcţie de adversar, coechipier, condiţii de joc etc., şi nu oricum.
Tendinţa unor specialişti de a pregăti în special acţiunile de atac este greşită şi nu
poate duce decât la o pregătire unilaterală, mai ales în momentul de faţă când jocul de volei are
nevoie de jucători cât mai compleţi. Nu se poate vorbi despre o concepţie tactică deosebită la o
echipă cu o pregătire tehnică necorespunzătoare, deoarece tehnica reprezintă unicul mijloc, sau
mai bine zis condiţia de bază, pentru realizarea tacticii. Succesul tehnicii şi corelaţia tehnico-
tactică se realizează pe baza unei bune pregătiri fizice generale şi speciale, cât şi a unei
pregătiri psihologice corespunzătoare. Împreună, toţi aceşti factori plus pregătirea teoretică,
concură deopotrivă la obţinerea formei sportive. Având în vedere că în jocul de volei, fazele de
atac şi de apărare se succed foarte repede, uneori despărţite doar de fracţiuni de secundă,
apărarea este strâns legată de atac şi nu pot fi disociate una de alta. Împărţirea jocului în atac şi
în apărare se face numai din punct de vedere didactic.
Noţiunile de strategie şi tactică definesc ideea de planificare, inteligenţă, efect concret,
comportament specific şi sunt frecvent folosite în limbajul sportului.
Strategia este definită drept planul de ansamblu.
Tactica – modalitatea de executare sau îndeplinirea planului.
Strategia înseamnă să câştigi în final. Tactica, să câştigi mai multe puncte, mai multe
seturi. Strategia înseamnă să câştigi împiedicând adversarul să facă puncte. Tactica de a atinge
acest obiectiv este să păzeşti la blocaj cel mai bun atacant al adversarului.
- 75 -
În jocul de volei, jucătorul cel mai bun în atac de la adversar, care rezolvă majoritatea
atacurilor, poate fi păzit de cel mai bun jucător la blocaj sau doi dintre cei mai buni, atenţia
fiind îndreptată tot timpul către acesta.
„În timp ce strategia ţine seama de planul de acţiune şi de posibilităţile de decizie ale
adversarului, fără a le influenţa însă, tactica urmăreşte aplicarea şi realizarea planificată a
acţiunilor impuse de strategie”44.
Prin cunoaştere şi gândire tehnico-strategică pot fi valorificate premise importante de
performanţă şi folosite situaţii favorabile, astfel încât cel mai mic să poată câştiga în faţa celui
mai mare, cel slab fizic să poată avea succes în faţa celui puternic, cel în vârstă să-l învingă pe
cel tânăr.
Strategia şi tactica se ocupă cu ceea ce gândeşte sportivul în legătură cu ceea ce vrea să
facă, cu modelarea ideală a acţiunilor şi operaţiilor lui, cu rezultatele ce se aşteaptă şi urmările
acestora.
4.1. Componentele tacticii
Tactica, presupune o concepţie unitară de desfăşurare a activităţii voleibaliştilor în joc,

realizată prin acţiuni individuale şi colective, organizate şi coordonate în scopul obţinerii
victoriei. Realizarea tacticii este condiţionată de pregătirea tehnică, fizică, teoretică,
psihologică, tehnica asociată cu gândirea fiind totuşi factorul principal care caracterizează
concepţia şi intenţiile tactice.
Tehnica şi tactica formează o unitate dialectică, ele condiţionându-se şi influenţându-
se reciproc. În condiţiile activităţii reale ale jocului de volei, tehnica practic este inseparabilă de
tactică şi îşi găseşte expresia în noţiunea acţiuni tehnico-tactice şi chiar se poate sublinia faptul
că tehnica condiţionează pregătirea tactică.
Sistemul de joc – este propriu sporturilor de echipă, el presupunând dispunerea
jucătorilor în teren şi valorificarea lor diferită în fazele de atac şi apărare, în vederea obţinerii
superiorităţii şi a concretizării ei prin acumularea de puncte. Se stabileşte în funcţie de
concepţia tactică şi planul tactic.
Sistemul ideal este acela în care jucătorii pe care îi avem sunt aşezaţi în teren şi
acţionează astfel încât se valorifică la maximum potenţialul lor.
44
Păcuraru, Al., şi colab. (2000) - Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iaşi,p. 180.
- 76 -
Figura 4.1 Componentele tacticii (După Wieneck, 1980, citat de Dragnea A., 1996)
Acest concept este sinonim cu concepţia de joc prin care se înţelege modul de
exprimare al componenţilor unei echipe, individual şi colectiv, privind organizarea tehnico-
tactică, în mod general, precum şi în tactica specială folosită în jocul de volei, în trei situaţii: în
apărare, în atac şi la serviciu, în funcţie de fiecare adversar.
Concepţia de joc variază în funcţie de adversar, pe când sistemul de joc este relativ
constant. Relaţia dintre cele două concepte este asemănătoare cu cea stabilită între strategie şi
tactică, strategia trasând liniile generale, directoare ale pregătirii, iar tactica evidenţiază modul
concret de aplicare în condiţiile de joc. Între cele două concepte există o strânsă relaţie de
interdependenţă. În ultima vreme se foloseşte şi conceptul de ştiinţă a jocului, care le include
pe toate celelalte, alcătuind un schelet închegat.
- 77 -
Planul tactic reprezintă ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării

problemelor tactice ridicate de pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare.
Planul tactic este inclus în concepţia de joc, este elaborat pentru o situaţie concretă şi
poate avea următoarele scopuri (Bompa T.O., 2001):
„informarea sportivilor despre locurile, instalaţiile şi condiţiile specifice în care se
va organiza concursul;
cunoaşterea şi analiza viitorilor adversari: analiza trebuie să ia în considerarea
punctele forte ale fiecărui factor de pregătire;
folosirea performanţei anterioare a echipei (sportivului), ca bază pentru a-i
consolida încrederea. Fără a trece cu vederea slăbiciunea echipei (sportivului),
puneţi accentul pe punctele forte pe care veţi construi cu optimism, dar şi cu
realism;
stabilirea unor obiective realiste pentru competiţii, folosind toate aceste date de
referinţă”.
Planificarea jocului şi gândirea tactică se manifestă în următoarele faze:
organizarea preliminară a planului de joc;
aplicarea planului de joc şi a obiectivelor lui tactice în situaţii de joc;
analiza aplicării de joc.
Stilul de joc însumează caracteristicile somatice, fizice şi tehnice ale jucătorilor unei
echipe. Sarcinile pregătirii tacticii se rezolvă prin acţiuni, cunoştinţe şi deprinderi.
Acţiunea tactică este componenta de bază a factorului pregătire tactică, care se
manifestă într-o formă combinată, întrucât este alcătuită în egală măsură din calităţi fizice,
psihice şi deprinderi motrice şi include un sistem de structuri care se rezolvă mai întâi mintal şi
apoi motric.
Acţiunile tactice sunt instrumentele practice de realizare a planului tactic şi concepţiei
tactice. De fapt, sunt componentele concrete ale tacticii. „Activele tactice” se reprezintă ca
structuri înlănţuite, denumite combinaţii, scheme şi iniţiative individuale, efectuate în scopuri
tactice bine determinate (Dragnea A. 1996).
Rezolvarea unor acţiuni tactice este dependentă de o serie de factori favorizanţi cum
ar fi :
puterea şi calitatea priceperii evenimentelor tactice (aria câmpului, dinamica
acţiunilor, anticiparea cunoştinţelor);
acuitatea vederii periferice;
- 78 -
nivelul receptorilor specializaţi (simţul tactil);

valorificarea experienţei de concurs;
sesizarea detaliilor dintr-o anumită situaţie tactică;
raportarea unei situaţii tactice la posibilităţile proprii de acţionare cu şansă de
reuşită;
capacitatea de a alege momentul favorabil de acţionare.”
Acţiunea tactică se manifestă în rezolvarea motrică a sarcinii tacticii. Rezolvarea
motrică reprezintă în sine o activitate complexă care cere jucătorului de volei o manifestare
adecvată a capacităţii psihice şi fizice. Aceasta, presupune o activitate mintală productivă
creatoare, legată de o bună folosire a capacităţilor fizice şi a deprinderilor tehnice. Percepând şi
analizând situaţia de joc, voleibalistul decide acţiunea tactică care trebuie luată, la început
mintal apoi executoriu. În jocul de volei, acţiunile tactice se desfăşoară pe mai multe faze dintre
care unele sunt de natură psihologică iar altele de natură motrică, concrete de rezolvare a
situaţiei tactice.
După C.A. Dragnea şi S. Mate-Teodorescu (2002), acţiunile tactice se desfăşoară pe
mai multe faze:
perceperea şi analiza situaţiei competiţionale care favorizează o anumită acţiune
tactică, sau informarea senzorială, după care urmează prelucrarea datelor culese;
rezolvarea mintală prin elaborarea unei strategii adecvate şi a deciziei;
aplicarea practică, concretă a deciziei;
analiza efectelor acţiunii tactice.”
Pentru succesul deciziei motrice este necesar ca în cel mai scurt timp, pe baza
percepţiei şi analizei situaţiei de joc, jucătorul de volei să găsească cel mai scurt drum de
aplicare a acesteia. Mai mult, el trebuie să aleagă întotdeauna cea mai bună decizie privind
situaţia tactică, care poate fi rezolvată datorită bagajului de procedee tactice pe care-l posedă.
Dacă acţiunea tactică a fost rezolvată, atunci jucătorul va opta în viitor, în situaţii similare,
pentru aceeaşi soluţie. În caz de nereuşită, este necesară cunoaşterea cauzelor care au generat o
analiză grăbită, insuficientă sau superficială a situaţiei, gândire slab dezvoltată, memorizare
inexactă, execuţie tehnică eronată, calităţi motrice şi psihice necultivate.
Acţiunile tactice ale jucătorului de volei se pot considera acte de anticipare la apariţia
excitantului. Plasamentul preliminar la minge sau alegerea precisă a locului din teren sunt
acţiuni posibile ca rezultat al perceperii şi prelucrării rapide a informaţiilor care servesc, fie de
la excitanţi externi, fie de la memorie, care acumulează date din activitatea tactică anterioară.
- 79 -
Sunt multe situaţii de joc când cele mai rapide acţiuni de răspuns ale sportivului sunt
insuficiente pentru deplasările preliminare necesare, când viteza de zbor a mingii depăşeşte de
câteva ori viteza de deplasare a jucătorului de volei. În această situaţie, în ajutorul
voleibalistului vine aptitudinea de anticipare a acţiunilor adversarului şi ocuparea din timp a
poziţiei optime de acţiune. Această anticipare a situaţiilor complexe de joc este determinată de
gândirea tactică.
Cunoştinţele tactice – se bazează pe informaţiile generale şi speciale, furnizate de
competiţie, care reprezintă premisele dezvoltării capacităţii tactice şi creativităţii sportivilor.
Aceste informaţii rezultă din cunoaşterea regulamentului de concurs, a condiţiilor
organizatorice şi a datelor cu privire la metodica instruirii tactice care urmăreşte valorificarea
raţională şi eficientă a potenţialului în joc, în funcţie de anumiţi parametri (calitatea adversarului,
slăbiciunile lui, condiţiile exterioare de concurs – temperatura, umiditatea, luminozitatea, fusul
orar, ora jocului, calitatea arbitrajului, reacţia suporterilor echipei gazdă etc.).
Deprinderea tactică – reprezintă ansamblul mişcărilor automatizate, structurate într-o
anumită succesiune, prin care se rezolvă o sarcină tactică; se caracterizează prin precizie,
ritmicitate şi similitudine a mişcărilor la fiecare reluare. „Automatizarea este o condiţie a
formării deprinderilor tactice” (Nicu A.,1993). De aceea, este nevoie de un număr de repetări
conştientizat pentru eventuale adaptări la situaţiile imprevizibile sau limită.
Procedeele tactice cuprind sisteme de joc care se subîmpart în combinaţii şi variante
tactice. Mijloacele tacticii cuprind tot arsenalul acţiunilor motrice ale jucătorului de volei:
deplasări în teren, pasa, lovitura de atac, blocajul, serviciul etc.
Calitatea tactică – este capacitatea sportivului de a-şi valorifica potenţialul fizic,
motric, psihic şi intelectual în concordanţă cu realităţile jocului care, deşi pot fi anticipate,
poartă în sine un oarecare procent de neprevăzut, ceea ce impune adaptarea unor soluţii de
moment. Oportunitatea acestora depinde de instruirea tactică generală atât în planul cunoaşterii,
cât şi al creativităţii.
Fără a nega sau a neglija contribuţia celorlalte componente ale pregătiri, afirmăm că
jocul de volei se caracterizează şi constă din tehnică plus ceea ce denumim convenţional
gândire tactică. Ea este aceea care dă conţinut tactic procedeelor tehnice, are un caracter activ,
favorizând creaţia de joc, fiind inclusă în orice acţiune motrică. În jocul de volei, gândirea
tactică acţionează eficace atunci când dispune de un fond bogat de procedee tehnice, experienţă
competiţională şi pregătire tactică.
- 80 -
Gândirea tactică se educă şi se dezvoltă cu ajutorul materialelor abstracte şi concrete

intuitive, acumulate în procesul de antrenament prin exerciţii practice. După Bompa T.O.
(2001), gândirea tactică cuprinde următoarele capacităţi:
„evaluarea realistă şi corectă a adversarului, ca şi a propriului sportiv;
rememorarea instantanee a deprinderilor şi combinaţiilor tactice ce pot fi folosite
în anumite situaţii specifice de joc;
anticiparea şi contracararea acţiunilor tactice ale adversarilor;
disimularea sau deghizarea intenţiilor tactice pentru a împiedica adversarii să
descopere şi să contracareze planul de atac;
coordonarea perfectă a acţiunilor individuale cu tactica echipei”.
Formele tacticii presupun executarea acţiunilor tehnico-tactice individual (tactica
individuală), pe grupe de jucători sau pe ansamblul echipei (tactica colectivă). Această
diferenţiere permite o mai clară înţelegere a executării sarcinilor tactice, individual sau pe
grupe de jucători. În principiu, toate acţiunile din cadrul unui joc de volei de desfăşoară în
cadrul sarcinilor tactice generale ale echipei (tactica colectivă).
Pregătirea tactică se realizează cu mijloacele tehnice şi deci profilul efortului şi
structura tehnică a jocului de volei determină natura mijloacelor necesare formării şi
automatizării acţiunilor de joc şi deprinderilor tactice.
În jocul de volei, pregătirea tactică presupune:
stabilirea direcţiilor valorificării – în condiţii de joc: potenţialul somatic,
funcţional, motric şi tehnic al echipei, dobândit prin selecţie şi antrenament;
elaborarea sistemelor de acţionare ce vor sta la baza organizării, pregătirii şi
evoluţiei sportivilor în concurs, în funcţie de particularităţile adversarilor şi de
nivelul obiectivelor de performanţă;
automatizarea execuţiei în condiţii asemănătoare celor din competiţii, ţinând seama
de situaţii anticipate sau neprevăzute în jocurile oficiale.
Măiestria tactică se bazează pe o cunoaştere teoretică profundă şi pe capacitatea de a
aplica tactica în funcţie de particularităţile competiţiei. Pregătirea tactică poate include aceste
sarcini:
studierea principiilor strategiei sportive;
studierea legilor şi regulamentelor competiţiilor din sportul sau proba respectivă;
investigarea şi cunoaşterea calităţilor tactice ale celor mai buni sportivi din sportul
considerat;
- 81 -
cercetarea strategiei viitorilor adversari şi a potenţialului lor fizic şi psihologic;

studierea specificului instalaţiilor şi a cadrului unde va avea loc viitoarea
competiţie;
dezvoltarea tacticilor individuale pentru competiţia următoare, pe baza punctelor
forte şi slabe, în lumina ultimelor două aspecte;
analiza performanţelor trecute în vederea confruntării cu viitorii adversari;
învăţarea şi repetarea acestui model la antrenamente, până când devine un stereotip
dinamic.
Prin prisma celor arătate până acum, acţiunile tactice colective specifice jocului de
volei, se caracterizează prin următoarele:
fazele de atac şi apărare se succed rapid şi cu ritmicitate variabilă, impunând
atenţiei stabilite şi capacitate de distribuţie;
adaptabilitatea tacticii se concretizează prin capacitatea de rezolvare a unor situaţii
de joc, rezultat din stilul diferit de la o echipă la alta, de la jucător la jucător;
tactica colectivă trebuie să fie rezultanta capacităţilor tehnice şi fizice ale
componenţilor echipei care să acţioneze conform cerinţelor teoretice ale sistemului
de joc, pe baza unei pregătiri psihologice adecvate.
Trebuie să specificăm de la început faptul că, prin marcajul de pe teren, se delimitează
zona de atac. La 3 m de linia de centru, terenul prezintă o linie paralelă cu aceasta – jucătorii
din linia a doua, respectiv din zonele 1, 6 şi 5, (zona de atac).
Totodată, terenul este împărţit convenţional în 6 zone de apărare, fără însă a fi
delimitate, zonele reprezentând porţiunea de teren ce-i revine fiecărui jucător.
5 4 2 1
6 3 3 6
1 2 4 5
A 3m 3m B
Figura 4.2 Teren A – Zonele convenţionale; Teren B – rotarea jucătorilor de fiecare dată când se câştigă
serviciul
- 82 -
Semnele convenţionale în jocul de volei
- Profesor, antrenor, instructor
- Jucător (faţa este zona goală)
- Drumul jucătorului
- Pasa (Traiectoria mingii)
- Pasa de control (pasa deasupra capului)
- Lovitura de atac
- Locul de unde pleacă mingea
- Mingea
- Plasa
- Întoarcerea jucătorului
- Blocaj
- Enumerarea acţiunilor:
a – 6 pasează la 2 2
b – 4 simulează atacul a
6
c – 2 pasează pentru 3 f
d – 3 îl ocoleşte pe 4 c 3
e – 3 atacă b g
f – 2 dublează atacul lui 3
d
g – 6 dublează atacul lui 3
e 4
Tactica jocului de volei în apărare cuprinde:

variante ale aşezărilor la primirea serviciului:
- preluare în W;
- preluare prioritară în 3 jucători.
- 83 -
Sisteme de apărare:
- sistemul de apărare cu C2 retras;
- sistemul de apărare cu C2 avansat.
Zonele vulnerabile ale celor două sisteme de apărare.
Tactica jocului de volei în atac cuprinde:
Combinaţiile în atac la preluarea serviciului;
Combinaţiile în atac pe faza a –II-a sau contraatacul.
4.2. Tactica la serviciu
Pentru a uşura înţelegerea şi studiul tacticii în vederea aplicării ei cât mai eficace în
practică, tactica jocului de volei se poate împărţi în trei mari capitole:
a) Tactica la serviciu;
b) Tactica în apărare;
c) Tactica în atac.
În volei, după fiecare oprire a jocului, asistăm la aceeaşi situaţie, punerea mingii în joc
prin serviciu. Acest “moment fix” executat frecvent de către jucători, poate determina victoria
uneia din cele două echipe care se întrec.
Pentru a obţine dreptul de a servi în continuare, echipele îşi iau fie măsuri de
organizare a atacului, fie de apărare. Sub acest aspect, distingem clar două situaţii: tactica la
efectuarea serviciului, respectiv tactica la primirea acestuia.
În prima situaţie avem următoarele acţiuni tactice:
aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea formaţiei;
aşezarea jucătorilor pe teren cu diferite schimbări de locuri (zone) în linia I şi/sau
în linia a II-a, în funcţie de specializarea pe posturi şi zone.
În a doua situaţie pot exista următoarele acţiuni:
aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea formaţiei;
cu schimbări de locuri (zone) într-o linie sau în ambele linii;
cu trecerea unui jucător din linia a II-a în prima linie (intrare);
cu aşezări derutante (false).
În cele două situaţii se realizează poziţii specifice ale jucătorilor, în ambele linii, atât
pentru faza de efectuare cât şi pentru cea de primire a serviciului.
- 84 -
4.2.1. Tactica la efectuarea serviciului
La efectuarea serviciului, echipa se găseşte în atac, dar prin trecerea mingii peste fileu,
adversarului, care-şi organizează atacul, dispozitivul aşezării jucătorilor pe teren trebuie să fie
pentru apărare. De fapt, în atac se găseşte numai jucătorul care execută serviciul şi care imediat
după punerea mingii în joc (după serviciu), trebuie să intre cât mai repede în teren şi să se
încadreze în dispozitivul de apărare stabilit anterior.
Particularităţile jucătorilor ce compun echipa la efectuarea serviciului: ţinând cont de
acest lucru echipa care serveşte poate să facă (în timp ce mingea este în zbor către terenul
advers) anumite schimbări între jucători (între zonele acestora), în cadrul celor două linii,
pregătindu-se astfel pentru o apărare cât mai bună.
1
4 2
5
6 3 3 6
2 4 5
1
A B
Figura 4.3 Schimbările de jucători în zona de atac. Teren A, între 2 jucători;Teren B, între 3 jucători.
În cadrul liniei I jucătorii cei mai înalţi, cu cel mai bun blocaj, se vor muta în zona
corespunzătoare celui mai bun atacant din echipa adversă. De asemenea, în linia a II-a, cel mai
bun apărător, se va plasa în zona de atac preferată de trăgătorii adverşi.
1
2
3 6
4 5
A B
Figura 4.4 Schimbările de jucători în zona de apărare: Teren A, între 2 jucători; Teren B, între 3
jucători.
- 85 -
La echipele avansate, având nevoie permanent de un atac supranumeric (de 3 jucători),

ridicătorul din linia a II-a se va plasa întotdeauna într-o zonă de unde să poată face permanent
şi cât mai uşor intrarea în linia I (de preferat din zona I).
Jucătorii echipei care serveşte trebuie să ţină seama că în eventualitatea preluării
atacului advers, trebuie să treacă cât mai repede, uşor şi cât mai eficace în atac. Astfel, jucătorii
vor trebui să-şi schimbe locurile în aşa fel încât cel mai bun atacant din echipa proprie să se
găsească în zona corespunzătoare celui mai mic sau mai slab blocaj din echipa adversă. De
asemenea, se poate face schimbarea jucătorilor din linia a II-a în aşa fel încât cel mai mobil
jucător de dublaj să treacă în zona 6, în apropierea liniei de 3 m (în sistemul cu centrul doi
avansat), iar jucătorii din zonele 1 şi 5, în apropierea colţurilor de fund ale terenului. În cazul în
care echipa este începătoare, iar blocajul este efectuat numai de jucătorul din zona 3, acesta se
va găsi în apropierea fileului, iar jucătorii din zonele 2 şi 4 se vor plasa mai retraşi (în
apropierea liniei de 3 m), pentru a face loc deplasării jucătorului de la blocaj şi pentru a efectua
dublajul acestuia, împreună cu jucătorul din zona 6, care se găseşte în mijlocul terenului, la 3 –
4 m de fileu.
Tactica echipei la serviciu se referă la aşezarea pe teren a echipelor ce servesc.
Pornind de la premiza că echipa care serveşte se găseşte imediat în apărare, tactica
acestei situaţii reclamă ca echipa respectivă să ocupe o poziţie iniţială de apărare,
corespunzătoare sistemului defensiv adoptat.
Lucrul acesta este valabil pentru echipele avansate, pentru că la începători rezolvarea
primelor aspecte tactice legate de aşezarea pe teren în momentul în care servesc are loc treptat,
ca o necesitate a organizării, încă din primele lecţii a jocului bilateral.
1
5
4 2
6
3 3 6
1
2 4 5
A B
Figura 4.5 Tactica la efectuarea serviciului : Terenul A – în sistemul C2 avansat; Terenul B, sistemul cu
C2 retras.
- 86 -
Pe măsură ce cunoştinţele teoretice şi tactice se lărgesc, odată cu învăţarea procedeelor

de apărare, se cristalizează sistemul de joc şi respectiv aşezarea pe teren în diferite situaţii.
La echipele de începători, aşezarea pe teren în momentul serviciului va căuta să
rezolve adoptarea unui dispozitiv de apărare corespunzător necesităţilor şi posibilităţilor
concrete ale colectivului respectiv.
1
2
4
5
3
6 3 6
1 5
2 4
Figura 4.6 Aşezarea în teren la serviciul propriu pentru echipele de începători. Teren A, sistem de
apărare cu C2 avansat. Terenul B, sistemul de apărare cu C2 retras.
La început dispozitivul va consta într-o aşezare retrasă, mai puţin jucătorul din zona 3
sau 2, toţi vor fi răspândiţi pentru a acoperi întreaga suprafaţă a terenului.
Odată cu apariţia loviturii de atac şi respectiv a blocajului, aşezarea pe teren va adopta
formula corespunzătoare sistemului tactic aplicat. În funcţie de necesităţile defensive sau
ofensive, pot fi efectuate schimbări de locuri între jucătorii aceleiaşi linii, imediat după
executarea serviciului.
Jucătorul care execută serviciul trebuie să intre imediat în teren şi să fie pregătit pentru
a participa la joc. De multe ori această intrare se realizează cu întârziere, ceea ce face ca
mingile înapoiate rapid în zona lui de acţiune să fie greu recuperabile.
Zona I
.......................Zona
III
Zona II
Figura 4.7 Execuţia serviciului în zone mari din terenul advers
- 87 -
Pregătirea serviciului din punct de vedere tactic (execuţie, precizie la zonă, la om) se
poate exersa prin trimiterea mingii în zone mai mari, în lungimea şi în lăţimea terenului la
început, sau în zone mai mici din terenul advers, la echipele avansate.
VI V
VII IV
I II III
Figura 4.8 Execuţia serviciului în zone mai mici din terenul advers
4.2.2. Tactica la primirea serviciului
La punerea mingii în joc, echipa de la primirea serviciului se găseşte în prima fază de

apărare, organizându-şi în acelaşi timp (odată cu primirea serviciului) intrarea imediată în atac.
În aşezarea jucătorilor pe teren a echipei care primeşte serviciul, trebuie să se ţină
seama de următoarele principii:
toţi jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate pentru a putea urmări
traiectoria de zbor a mingii servite;
în funcţie de zona ocupată pe teren, jucătorii trebuie să se găsească orientaţi
perpendicular faţă de cel care serveşte, iar poziţional să aibă piciorul din afara
terenului, sau piciorul opus locului unde se găseşte ridicătorul (pentru jucătorii din
mijlocul terenului), mai înainte;
în timpul primirii, jucătorii trebuie să se vadă între ei, folosind vederea periferică,
urmărind în acelaşi timp atât jucătorul care serveşte, cât şi spaţiile unde eventual va
putea cădea mingea, nu pe aceeaşi linie;
în timpul primirii, jucătorii trebuie să se găsească permanent în poziţia
fundamentală de bază (medie), şi de multe ori chiar în poziţia joasă, fiind
întotdeauna gata să se deplaseze la timp acolo unde este nevoie. La începători,
aşezarea jucătorilor în teren trebuie să se facă în aşa fel încât ridicătorul să se
găsească întotdeauna mai aproape de fileu pentru a ridica mingile în condiţii cât
- 88 -
mai uşoare; participarea lui la primirea serviciului fiind numai în cazuri excepţionale (când se
serveşte pe el) sau aproape inexistentă.
Echipele cu o pregătire tehnică bună pot avea la primirea serviciului pe toţi jucătorii
plasaţi între 6 şi 8 m de fileu, pe două linii apropiate frânte, sub forma de semicerc sau 2
jucători specializaţi la primire.
Exemple de aşezare în dispozitivul de preluare a serviciului pentru diferite situaţii şi
echipe regăsim în figurile următoare.
4 1
2
5 6
3 3
6
5
1
2 4
A B
Figura 4.9 Aşezarea la primirea serviciului cu cinci jucători pentru echipele de începători. Teren A,
primirea serviciului în zona 3;Teren B, primirea serviciului în zona 2.
4 1
2
5 6
3
3
6 5
1
2 4
A B
Figura 4.10 Aşezarea la primirea serviciului cu patru jucători pentru echipele avansate. Teren A, cu
intrare în zona 6. Teren B, cu intrare în zona 1.
- 89 -
6 5
4
3
Figura 4.11 Aşezarea la preluarea serviciului cu patru jucători cu intrare în zona 5.
4
5 3
2
6 1
Figura 4.12Aşezarea la primirea serviciului cu trei jucători cu intrarea ridicătorului din linia a II-a.
5 4
6
3
1
Figura 4.13 Aşezarea la primirea serviciului cu doi jucători cu intrarea ridicătorului din zona 5,
jucătorul 1 se pregăteşte pentru atac din linia a II-a.
În concluzie, în aşezarea pe teren a jucătorilor echipei care primeşte serviciul,trebuie
să se ţină seama de următoarele principii:
Toţi jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate pentru a putea urmări
traiectoria de zbor a mingii servite;
- 90 -
În funcţie de zona ocupată pe teren, jucătorii trebuie să se găsească orientaţi

perpendicular faţă de cel care serveşte, iar poziţional să aibă piciorul din afara
terenului, sau piciorul opus locului unde se găseşte ridicătorul (pentru jucătorii
din mijlocul terenului), mai înainte;
În timpul primirii, jucătorii trebuie să se vadă între ei, folosind vederea periferică,
urmărind în acelaşi timp, atât jucătorul care serveşte, cât şi spaţiile unde,
eventual, va putea cădea mingea;
În timpul primirii, jucătorii trebuie să se găsească permanent în poziţia
fundamentală de bază (medie), şi de multe ori chiar în poziţia joasă, fiind
întotdeauna gata să se deplaseze la timp, acolo unde este nevoie. La începători,
aşezarea jucătorilor în teren trebuie să se facă în aşa fel încât ridicătorul să se
găsească întotdeauna mai aproape de fileu pentru a ridica mingile în condiţii cât
mai uşoare, participarea lui la primirea serviciului fiind numai în cazuri
excepţionale sau aproape inexistentă.
Aşezarea jucătorilor pe teren, precum şi schimbul zonelor de acţiune în timpul punerii
mingii în joc (a serviciului), mai poate fi determinată de:
Specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători-ridicători;
Preferinţă pentru zonele de atac ale celor mai buni trăgători;
Urmărirea executării unei combinaţii tactice în atac;
Atunci când unul din jucători, din anumite cauze, nu poate primi serviciul
(neîncălzit, pregătire tehnică necorespunzătoare etc.).
În toate aceste cazuri, unul, doi sau trei jucători se apropie de fileu, iar zonele lor vor fi
acoperite de ceilalţi patru sau trei jucători. Dacă sunt jucători cu o pregătire tehnică
necorespunzătoare, la primire, ei se vor plasa în apropierea coechipierilor buni şi vor fi
acoperiţi în faza de primire de aceştia sau de jucătorii cei mai apropiaţi, sau se vor plasa în
apropierea fileului.
De regulă, aşezarea pe teren se face la 6 – 8 m faţă de fileu, având de realizat două
sarcini principale: primirea serviciului advers şi tactica proprie de atac.
Tactica echipelor la primirea serviciului se referă la aşezarea pe teren a echipei pentru
a prelua serviciul advers, odată cu organizarea propriului atac.
Învăţarea aşezării pe teren pentru primirea serviciului începe din primele lecţii, ca o
necesitate a organizării jocului bilateral pe baza celor trei lovituri.
- 91 -
La începători, neexistând o specializare pe posturi, preluarea serviciului va fi rezolvată

de cinci jucători, al şaselea, aflat în zona 3, va fi menţinut lângă fileu pentru e executa a doua
lovitură, pasarea – precizie - pentru atac.
Aşezarea pe teren la primirea serviciului se va învăţa odată cu serviciul (de jos sau de
sus) şi va continua să se îmbunătăţească permanent, concomitent cu însuşirea şi perfecţionarea
procedeelor tehnico-tactice ale jocului.
Pentru învăţarea şi perfecţionarea tacticii la primirea serviciului se pot folosi exerciţii
fără minge şi exerciţii cu mingea.
Exerciţiile fără minge vor preciza locul, poziţia şi zona pe care o acoperă fiecare
jucător la preluare în formaţie, în funcţie de locul de transmitere a mingii.
Exerciţiile cu mingea pot fi executate individual, în grup şi în formaţie. Exerciţiile
individuale se vor referi la locul, zona şi poziţia pe care o va executa succesiv fiecare jucător în
formaţie şi corelată cu direcţia de transmitere a mingii. Ele vor consta din preluări repetate din
fiecare zonă, conform cerinţelor stabilite.
4.3. Tactica colectivă în atac
Acţiunile întreprinse de jucătorii unei echipe, din momentul intrării în posesia mingii
şi până la trecerea ei peste fileu în terenul advers, se desfăşoară după un anumit plan tactic,
având ca scop obţinerea punctului sau a serviciului. Aceste acţiuni se numesc combinaţii. În
general, atacul se concretizează prin combinaţii tactice, determinate de posibilităţile jucătorilor
şi alcătuirea formaţiei. S-ar crede că la echipele cu un număr mai mare de trăgători posibilităţile
de finalizare a atacului sunt mai numeroase. În mod teoretic, acest lucru este valabil, dar practic,
ţinând seama de sarcinile şi calităţile cerute jucătorilor, precum şi de specificul jocului în care nu
se pot organiza combinaţii în atac fără ca mingea să fie ridicată în anumite condiţii, nu este
posibil. Nu se pot găsi şase jucători care să îndeplinească în acelaşi timp şi la acelaşi nivel de
măiestrie cerinţele fiecărui post dintr-o echipă. Părerile referitoare la formula de echipă sunt încă
împărţite. Idealul este ca o echipă să aibă în componenţa sa jucători cât mai compleţi.
4.3.1. Sistemul de atac
Sistemul de atac constituie scheletul sau dispozitivul pe baza căruia se vor organiza
acţiunile ofensive.
- 92 -
O echipă cu jucători experimentaţi, cu un bogat bagaj tehnic şi un bun potenţial fizic

poate să abordeze jocul combinativ, în viteză şi în forţă.
O echipă cu jucători începători sau mai puţin experimentaţi, cunoscând în măsură mai
mică tehnica jocului, trebuie să joace la limita siguranţei, cu mingi mai lente, cu traiectorii mai
înalte.
Orice echipă trebuie să aibă o anumită concepţie de joc, în funcţie de posibilităţile
tehnico-tactice, individuale şi colective, ale jucătorilor proprii şi cele ale adversarului.
R R T R
R R R T
R R T R
A B
Figura 4.14 Teren A- Sistemul de atac cu 6 R- recomandat începătorilor. Teren B- Sistemul 3T+3R
T T T R
R R T T
T T T T
A B
Figura 4.15 Teren A- Sistemul 4T+2R- recomandat avansaţilor. Teren B-sistemul 5T+1R –pentru
performanţă
Tactica jocului de atac se fixează în funcţie de numărul de trăgători cuprinşi într-o
echipă. Pentru echipele de începători se recomandă folosirea sistemului de 4 trăgători cu 2
ridicători (4 cu 2) şi 3 ridicători cu 3 trăgători (3 cu 3).
Realizarea atacului depinde de o serie de acţiuni, după cum urmează:
- trecerea rapidă din fazele de atac în fazele de apărare şi invers;
- pasarea mingii în cel mai scurt timp şi în bune condiţii la trăgători, pentru a nu da
posibilitate echipei adverse să-şi organizeze apărarea.
- 93 -
Acţiunile celor trei jucători din linia I trebuie să ducă la concretizarea atacului, cei din
linia a II-a având rolul de a prelua orice minge trecută de blocaj, trimiţând-o cât mai precis la
ridicători sau la jucătorul situat poziţional cel mai favorabil, pentru ridicarea mingii sau
executarea unei lovituri de atac din prima pasă. În ultima perioadă de timp, un rol deosebit în
realizarea fazelor de finalizare, în cadrul unor acţiuni tactice de atac, revine unor jucători din
linia a II-a, cu calităţi fizice deosebite şi cu pregătire tehnico-tactică superioară.
În cadrul formulelor de echipă care se mai pot alcătui se menţionează: 5 trăgători cu 1
ridicător (5 cu 1) şi 6 trăgători, 6 ridicători (6-6).
Practica a dovedit că cele mai bune rezultate se obţin cu formula 4 cu 2 (ridicători -
coordonatori de joc), formulă recomandată şi de concepţia de joc a voleiului românesc,
combinată cu formula 5+1.
4.3.2. Combinaţiile tactice colective în atac
Combinaţiile tactice în atac se alcătuiesc în momentul primirii serviciului sau în timpul

jocului, când se trece dintr-o fază de apărare într-una de atac. Şi într-un caz şi în celălalt, echipa
dispune de trei lovituri regulamentare (lovirea mingii de către blocajul propriu nu anulează
numărul celor 3 lovituri). Prima condiţie cerută organizării unei combinaţii în atac, indiferent
de formula de echipă, este ca mingea trimisă din linia a II-a la fileu să ajungă în zona ocupată
de ridicător. Cu cât mingea va fi trimisă în condiţii mai optime, cu atât ridicătorul o va putea
folosi mai bine, determinantă fiind numai pregătirea lui tehnico - tactică individuală.
4.3.3. Metodica învăţării tacticii colective în atac
Desfăşurarea jocului în atac depinde de organizarea şi coordonarea acţiunilor tuturor

jucătorilor unei echipe şi este determinată de faza concretă de apărare premergătoare atacului
respectiv. Acesta înseamnă că organizarea atacului în jocul de volei depinde de posibilitatea de
apărare (preluări din atac sau din serviciu). O consecinţă a acestui aspect principal este faptul că
învăţarea acţiunilor de atac va trebui să fie corelată cu învăţarea acţiunilor de apărare.
Pe acest considerent nu va fi greşit dacă la învăţarea combinaţiilor tactice în atac se va
pleca de la preluare, din serviciu sau din atac, ci această abordare chiar este indicată, prima
lovire fiind şi cea mai importantă în organizarea şi continuarea jocului.
- 94 -
Necesitatea organizării jocului în atac apare odată cu executarea primelor jocuri, în

primele lecţii de instruire. Desigur că la început nu se pune problema învăţării unor combinaţii
tactice în atac, ci doar problema însuşirii aspectelor tactice simple ale procedeelor tehnice care
se învaţă.
În strânsă legătură cu acest aspect, la începători este necesar totuşi să se introducă în
învăţare, de la început, unele cerinţe tactice în atac legate de organizarea jocului pe bază de trei
lovituri, chiar dacă ultima nu poate fi încă o lovitură de atac.
4 2
a
b
a b
3
3
A B
Figura 4.16 Acţiunea simplă de atac de la o zonă la alta. Profesorul pasează jucătorului din zona 3
(teren A) care pasează atacantului 4; la fel în terenul B - pasează mingi în zona 3 cu atacul jucătorului 3.
Această cerinţă va intra în contradicţie cu posibilităţile elevilor care, urmărind
realizarea punctelor, vor trimite mingea peste fileu din prima sau a doua lovitură. Depăşirea
acestei contradicţii constituie un moment important al instruirii, de el depinzând în continuare
rezolvarea concretă a preluării din serviciu şi din atac.
A B
2
1
a 3 6
a
b b 5
c
2 4
c
Figura 4.17 Teren A- Acţiune simplă de atac din zona 3 în zona 2, jucătorul 2 atacă. Teren B- Acţiune
la nivelul începătorilor.
De aceea, primele jocuri ce se vor organiza, urmărind şi satisfacţia elevilor odată cu
cerinţele instruirii, vor trebui să corespundă posibilităţilor concrete ale colectivului respectiv,
apreciind că pe diferite nivele ale instruirii pot fi organizate diferite jocuri pregătitoare (cu
- 95 -
efectiv normal sau redus, pe teren normal sau redus etc.).
d
a
e
b c f
g
Figura 4.18 Joc cu efectiv redus, pe teren mai mic.

La începători, urmărind organizarea jocului în atac folosind trei lovituri, pe terenuri normale
şi cu efective normale, se pot organiza jocuri cu diferite derogări de la regulament, cum sunt:
înlocuirea serviciului printr-o pasă executată de jucătorul din zona 6 către jucătorul
din zona 3;
executarea serviciului din teren (5 – 7 m de la fileu);
înlocuirea serviciului cu aruncarea mingii peste fileu din spatele liniei de fund sau
din teren;
neaprecierea calitativă sau regulamentară a unor execuţii tehnice (preluare, pasă);
jocul cu 4 – 5 lovituri.
Pe măsură ce se însuşesc procedeele şi variantele respective, se vor rezolva treptat şi
alte probleme legate de organizarea jocului în atac, pentru a ajunge apoi la învăţarea primei şi
celei mai simple combinaţii tactice în atac, respectiv combinaţia cu pasa scurtă înainte.
Menite să rezolve organizarea jocului în atac, combinaţiile tactice presupun o pregătire
specializată a jucătorilor în ridicători şi trăgători, necesară unui randament maxim al tuturor
jucătorilor unei echipe.
O combinaţie tactică în atac trebuie pregătită cu toată echipa, cu toţi jucătorii, inclusiv
cu jucătorii de schimb.
Învăţarea unei combinaţii tactice va continua cu pregătirea ei pentru joc, spre a fi
folosită în cât mai multe situaţii. În general, orice combinaţie tactică la volei este alcătuită din
trei lovituri: o preluare din atac sau din serviciu care uneori poate ţine locul şi de pasă, o pasă
sau o ridicare a mingii şi o lovitură de atac.
În volei nu se recomandă la început învăţarea prea multor combinaţii tactice, dar
acelea care se învaţă să fie perfecţionate sub aspectul însuşirii unui număr cât mai mare de
posibilităţi şi variante de finalizare în condiţii diferite.
- 96 -
4 c
a
5
3
6
b
1 2
Figura 4.19 Preluarea din serviciu efectuată de jucătorul 6 la 2 pe post de ridicător, pasează peste o
zonă (din 2 în 4), 4 atacă.
Numărul mare al posibilităţilor şi variantelor trebuie să asigure combinaţiei tactice
respective o eficacitate maximă şi o constantă ridicată a reuşitelor, indiferent de condiţiile
jocului respectiv.
Din acest punct de vedere, aria de aplicabilitate şi siguranţă a fiecărei combinaţii
tactice poate fi substanţial mărită prin perfecţionarea continuă, sub toate aspectele (fizic, tehnic,
tactic), a celor trei lovituri care o compun: preluarea, pasa şi lovitura de atac. În practică,
aceasta va conduce la învăţarea mai întâi a variantelor de execuţie a combinaţiei tactice de
bază. De exemplu, perfecţionarea combinaţiilor cu pase scurte şi lungi presupune posibilitatea
finalizării tuturor mingiilor ridicate deasupra fileului, chiar dacă acestea sunt uneori ridicate
mai jos sau mai departe de fileu, etc.
Pentru a putea finaliza toate aceste pase în jocul bilateral, jucătorii trebuie pregătiţi să
rezolve atacul în toate condiţiile. Perfecţionând lovitura de atac din pase diferite, se va
perfecţiona combinaţia în atac care se bazează pe aceste pase.
Învăţarea unei combinaţii tactice în atac trebuie să se bazeze pe posibilităţile în
perspectivă ale jucătorilor şi să ţină seama de particularităţile fiecărui jucător în parte (talie,
viteză, braţ îndemânatic, detentă etc.).
La învăţarea unei combinaţii tactice trebuie să se mai ţină seama de sistemul defensiv
folosit de echipa respectivă, pentru a permite legarea eficientă a fazelor defensive cu cele
ofensive. Având de rezolvat probleme numeroase şi dificile, învăţarea unei combinaţii tactice
solicită în afară de timp şi o folosire raţională a mijloacelor şi metodelor cât mai adecvate
particularităţilor fiecărui colectiv.
Pentru acest motiv, se consideră că învăţarea şi perfecţionarea combinaţiilor tactice în
atac trebuie să fie prezentă în mai multe etape, după cum urmează:
- 97 -
pregătirea separată a procedeelor şi variantelor tehnice care concură la combinaţia

tactică respectivă;
asamblarea procedeelor şi variantelor în cadrul combinaţiei tactice şi pregătirea ei
în condiţii apropiate de joc;
repetarea şi perfecţionarea combinaţiei tactice în condiţii de joc.
Sistematizarea învăţării combinaţiilor tactice în cele trei etape nu presupune
obligativitatea folosirii lor integrale la toate combinaţiile, indiferent de colectiv. Există
combinaţii a căror învăţare la echipele avansate poate fi rezolvată direct cu mijloacele şi
metodele indicate în etapa a II- a şi a III-a sau chiar numai cu cele din etapa a III-a.
a) Etapa pregătirii separate a procedeelor şi variantelor
Desigur că atunci când se pune problema învăţării unei combinaţii tactice procedeele
respective (preluare – pasă – lovitură de atac) trebuie să fi fost bine însuşite întrucât
combinaţiile tactice nu se vor învăţa cu începătorii.
Este adevărat, însă, că orice combinaţie tactică presupune numai anumite preluări, pase
şi lovituri de atac, executate diferit în funcţie de mai mulţi factori: loc în formaţie, zonă, sarcini
speciale, faze anterioare etc. De exemplu, preluarea din serviciu pentru jucătorul din zona 2 la
combinaţia tactică în atac cu pase scurte înainte şi peste cap, se deosebeşte ca execuţie tehnico-
tactică de aceeaşi preluare din serviciu, executată tot spre jucătorul din zona 2, pentru alte
combinaţii tactice. Acelaşi aspect esenţial îl presupune la rândul lor pasele şi loviturile de atac, ca
o primă necesitate în realizarea coordonării specifice, caracteristică fiecărei combinaţii tactice.
Înţeleasă în acest mod, pregătirea separată a procedeelor, fără să devină un scop în
sine, va asigura o bază trainică combinaţiei tactice respective.
Învăţarea oricărei combinaţii tactice în atac va începe cu explicarea şi demonstrarea ei,
folosindu-se un bogat şi adecvat material didactic.
Pentru pregătirea separată a procedeelor se va stabili fiecărui jucător, în funcţie de
sarcinile cei revin în cadrul combinaţiei şi în funcţie de formaţie şi rotaţie, modul de rezolvare a
procedeelor din cadrul combinaţiei (preluare, pasa, lovitura de atac).
În această situaţie, fiecare jucător va avea de pregătit anumite preluări din atac sau din
serviciu, anumite pase şi anumite lovituri de atac.
Repetarea tuturor procedeelor va fi asigurată pentru fiecare zonă în parte şi va fi
rezolvată în condiţii apropiate de joc.
Pentru preluarea din atac sau serviciu, condiţiile apropiate de joc se referă la: suprafaţa
de acoperit la fiecare rotaţie, forţa şi traiectoria mingilor ce vin de la adversar, corelată cu
- 98 -
direcţia precisă a traiectoriei mingii, precum şi cu încadrarea în fazele de joc.

Pentru pase, condiţiile apropiate de joc se referă la pregătirea anumitor combinaţii cu
ridicătorii în concordantă cu trăgătorii, efectuate în diferite zone, în condiţii variate de primire a
mingiilor din preluare precum şi la încadrarea acestora în fazele de joc.
Repetarea procedeelor în aceste condiţii presupune însuşirea unor noi aspecte tactice
legate de fiecare execuţie în parte.
Exerciţiile vor fi executate în principal sub formă de complexe, structuri, cu localizarea
strictă la zone şi executarea în condiţii specifice de primire, lovire şi transmitere a mingii.
Exemple de complexe pentru diferite combinaţii tactice:
Complex pentru combinaţiile cu pase scurte înainte, folosite pentru începători:
pentru jucătorii din zonele 2 şi 4, complexul este compus din preluare din
serviciu de jos, lovitura de atac şi dublarea atacului;
4 2
d a
b c
5 e
3
b
6 e c
d a
2 5
Figura 4.20 Complex pentru combinaţiile cu pase scurte înainte folosite pentru începători. Serviciu a,
preluare b, ridicare c, atac d, dublaj e, cu atac din zonele 4 şi 2, dublează 5 şi 6.
pentru jucătorul din zona 3, complexul este format din: pasă înainte executată
din preluarea din serviciu, în zonele 4 sau 2 şi dublarea atacului.
d
e
b c
Figura 4.21 Serviciu a, preluare b, ridicare c, atac d, dublaj e, cu atac din zona 3.
- 99 -
Complexul pentru combinaţia cu pase scurte înainte şi peste cap este compus
din:
pentru jucătorii din zonele 4 şi 2 este format din: preluare din serviciu, lovitura
de atac în prezenţa blocajului sau dublarea atacului;
pentru jucătorul din zona 6, complexul este format din: preluare din serviciu şi
dublarea atacului;
pentru jucătorul din zona 3, complexul este compus din: pasă şi dublarea atacului.
Complex pentru combinaţiile cu pase scurte şi lungi compus din:
pentru jucătorul din zona 4, deplasare înapoi, preluare din atac spre zona 2,
lovitură de atac din pasă lungă, în prezenţa dublajului sau dublarea atacului
executat din zona 3;
pentru jucătorul din zona 3, deplasarea înapoi şi dublarea blocajului executat de
jucătorul din zona 2, lovitura de atac în prezenţa blocajului individual din pasă
scurtă sau dublarea atacului din zona 4;
pentru jucătorul din zona 2 complexul este compus din : blocaj la atacul din 4,
pasă lungă sau scurtă (la 4 sau la 3) şi dublarea atacului.
3
d
e a
6 c
b e
2
1 1
Figura 4.22 Combinaţii cu doi jucători, cu intrare din zona 1. Jucătorii 1 şi 6 dublează atacul.
Complex pentru combinaţiile cu intrare, constând din:
pentru zona 2, preluare din serviciu de pe o suprafaţă mărită acoperind intrarea,
lovitura de atac din pasa dată de jucătorul 1, care a executat intrarea sau
dublarea atacului din zona 3;
pentru zona 3, preluarea din serviciu, lovitura de atac din pasa dată de jucătorul
1 sau dublarea atacului în zona 2;
- 100 -
pentru jucătorul din zona 1 complexul constă din deplasare 6 – 7 m la fileu,

după executarea serviciului, pasă înainte joasă sau peste cap normală şi
dublarea atacului la 3, sau urmată de retragere în zona sa.
a
3
6
1
2 c
1
d
Figura 4.23 Combinaţii cu doi jucători, cu atac din pasă cu două mâini peste cap. Atacă jucătorul din
zona 2.
Pentru fiecare complex formaţiile de lucru vor fi alcătuite pe baza cerinţelor formaţiei
de joc (trăgători cu ridicătorii corespunzători). Se vor folosi numai procedeele specifice
combinaţiei tactice respective. Preluările din atac şi serviciu se vor executa din mingi a căror
forţă şi traiectorie este asemănătoare cu cea din joc.
b) Etapa asamblării combinaţiilor tactice
Aceasta etapă are drept scop repetarea integrală a combinaţiei în formaţie completă de
joc şi în condiţii variate de realizare. Repetarea integrală a combinaţiei tactice va mai urmări
coordonarea dintre jucătorii apropiaţi în diferite acţiuni şi va pregăti, de asemenea, unele
variante de rezolvare a diferitelor situaţii.
În final, la aceste execuţii se pune la punct şi dublarea, acţiune specifică combinaţiei
tactice şi fazei anterioare.
Exerciţiile ce se vor folosi în această etapă vor consta din repetări cu întreagă formaţie
şi cu jucătorii de schimb a combinaţiei tactice respective. Repetările vor crea treptat situaţiile
de joc specifice, începând cu preluările din serviciu şi continuând cu cele din atac, trecând
formaţia prin toate zonele şi situaţiile posibile.
Urmărind acest scop, exerciţiile vor cuprinde pentru fiecare combinaţie tactică:
elementele serviciu + combinaţia tactică sau atac (preluare) + combinaţia tactică.
Combinaţia tactică va fi repetată în prezenţa blocajului ce poate fi pasiv, semiactiv sau
agresiv. Exerciţiile de mai sus vor fi repetate prin rotaţie cu toată formaţia, inclusiv jucătorii de
schimb, pe posturile lor.
- 101 -
Pentru asigurarea tempoului, a densităţii cât şi pentru legarea mai multor faze de atac –
apărare - atac se vor folosi mai multe mingi ce vor fi puse succesiv în joc.
Si în această etapă vor fi aduse precizări în legătură cu rezolvarea diferitelor situaţii şi
se vor cizela diferite procedee tehnice.
Condiţiile de primire a mingii din serviciu sau atac, precum şi acţiunea blocajului
advers vor fi executate treptat cu toate atributele jocului bilateral, prevăzând în plus şi
rezolvarea unor situaţii îngreuiate.
Învăţarea dublării atacului, introdusă în această etapă, va constitui o preocupare
permanentă de care depinde reuşita întregii combinaţii.
În situaţii în care se învaţă efectiv dublarea, se vor folosi câteva exerciţii speciale, prin
care va fi trecută întreaga formaţie, inclusiv jucătorii de schimb.
Exerciţiile respective vor avea la bază atacul dirijat special în blocaj şi executat cu
forţă variabilă.
2
1
3 5
4
Figura 4.24 Combinaţie tactică cu atac din zona 4, cu participarea întregii formaţii
Dublarea efectivă a atacului va fi rezolvată concret, pentru fiecare combinaţie tactică
în parte, cu toată formaţia, trecută prin toate zonele.
La rezolvarea concretă a dublării va fi luat în considerare şi sistemul defensiv folosit
de echipă, pentru a asigura la dublare doi jucători.
În general, în voleiul de performanţă se folosesc şase combinaţii de bază în atac,
deoarece, atunci când adversarul este la serviciu, ridicătorul poate arăta cu o singură mână (pe
care o ţine mascată la spate să nu fie văzută de adversari) combinaţia tactică în atac pe care o va
folosi în acea fază.
- 102 -
4 S
3
I
R
II
2
Figura 4.25 Combinaţia „ O”: T1- jucătorul 3 atacă din pasă „în urcare”. T2- 2 din pasă semi-înaltă iar
4 este atacant de siguranţă –S.
Pentru a înţelege mai bine construcţia atacului vom desena câte o aşezare în teren
pentru realizarea fiecărei combinaţii de la „O” la „5”.
Vom nota timpii (ordinea) în care atacanţii efectuează atacul: timpul I; timpul II şi S
jucătorul de siguranţă (în cazul când preluarea din serviciu este inexactă).
4 S
3
I
R
6
2 II
1
Figura 4.26 Aşezarea la primirea serviciului în vederea realizării combinaţiei”O”.
4
S
3 II
R I
2
Figura 4.27 Combinaţia „1”: T1-jucătorul 3 urcare, T II- peste 3 la 2, 4 atacant de siguranţă-S.
- 103 -
3 R
6
2
1
Figura 4.28 Aşezare la primirea serviciului în vederea realizării combinaţiei „1”.
4 S
I
3
R
II
2
Figura 4.29 Combinaţia „2”: jucătorul 2 urcare, 3 peste 2 spre zona 2, 4 atacant de siguranţă - S.
R
2 II
3
1
Figura 4.30 Aşezarea la primirea serviciului în vederea realizării combinaţiei „2”.
- 104 -
4
S
3 I
R
II
2
Figura 4.31 Combinaţia „3”: jucătorul 3 urcare, 2 fentă de trecere şi revenire în zona 2, 4 atacant de
siguranţă-S.
4
S
5
3 I
R
6
2
II
1
4
I
3
II
R
2 S
Figura 4.33 Combinaţia „4”: jucătorul 3-la întâlnire spre zona 4, 4 în zona 3 în faţa ridicătorului R, iar
jucătorul 2 – atacantul de siguranţă.
- 105 -
II
R
Figura 4.34 Aşezare la primirea serviciului în vederea realizării combinaţiei „4”.
4
II
I
3
R
2 S
Figura 4.35 Combinaţia „5”: jucătorul 4-la întâlnire (între zonele 3 şi 4), 3 prin spatele lui 4 atacă din
zona 4, 2 atacă din zona 2- atacant de siguranţă- S.
4 II
3
I
5
R
6
2
1

Desigur sunt mult mai multe combinaţii, cu intrări din zonele 6 şi 5 sau cu ridicătorul
în linia 1 şi atac din linia a II-a, dar nu fac subiectul acestui curs.
- 106 -
c) Repetarea combinaţiilor în condiţii de joc

Pentru a fi folosite cu succes, combinaţiile vor trebui perfecţionate prin jocurile
pregătitoare. Scorul ca şi adversarii cu pregătire diferită, ridică multiple probleme oricărei
combinaţii tactice pentru rezolvarea cărora pot fi folosite mijloace şi metode adecvate.
Încadrarea combinaţiei tactice poate începe chiar din primele ore ale învăţării ei, cu
precizarea că aceste jocuri vor reprezenta forme specifice, corespunzătoare posibilităţilor
colectivului respectiv.
În general, primele jocuri vor fi organizate cu membrii aceluiaşi colectiv, inclusiv
rezervele formaţiei de bază, care având o valoare mai scăzută vor asigura condiţiile necesare
învăţării şi aplicării în joc a respectivei combinaţii tactice.
În jocurile următoare se vor folosi şi adversarii din afară cu condiţia ca şi aceştia să fie
aleşi după posibilităţile propriei echipe, cu valoare treptat superioară.
Combinaţia tactică mai poate fi repetată cu membrii aceluiaşi colectiv, având formaţia
de bază împărţită în două echipe. În fiecare echipă va fi trecută câte o linie a formaţiei de bază.
În cazul în care echipa de rezervă nu oferă condiţii optime de echivalare după
necesităţile instruirii, fiind incompletă sau de valoare scăzută, se poate interveni prin diferite
mijloace pentru a o aduce la nivelul cerinţelor, de exemplu prin următoarele măsuri:
renunţarea pentru echipa de rezervă la executarea noii combinaţii tactice;
neaprecierea la această echipă a greşelilor regulamentare;
permiterea executării a două greşeli consecutive pentru a i se considera una
singură, folosind o a doua minge ce poate fi pusă în joc la prima greşeală, sub
forma unei pase;
permiterea organizării jocului în atac pe bază de patru lovituri, numai la echipa de
rezerve;
micşorarea terenului de joc, numai pentru echipa de rezerve;
eliminarea blocajului la formaţia de bază;
eliminarea rotaţiei la formaţia de rezerve, pentru a menţine la blocaj şi în atac cei
mai buni jucători de schimb.
Toate aceste modificări vor putea fi adoptate atât în jocurile şcoală, cât şi în cele cu temă.
În jocurile şcoală, când scorul are mai puţină importanţă, va fi urmărită în mod
deosebit mişcarea în teren, în fazele de atac, în cadrul combinaţiei tactice, jocul având ca
sarcină organizarea atacului mai ales în cadrul combinaţiilor ce se învaţă.
- 107 -
Tot acum, se vor crea, prin echipa de rezerve, situaţii specifice deosebite de serviciu,
blocaj, lovitura de atac etc., situaţii care să permită repetarea combinaţiei tactice în condiţii
variate.
În cadrul jocurilor cu temă, alegerea şi fixarea temelor ce vor modifica ad-hoc
regulamentul va constitui mijlocul principal pentru influenţarea învăţării şi perfecţionării.
În această situaţie, alegerea şi fixarea temelor trebuie să fie în concordanţă cu
necesităţile instruirii şi posibilităţile jucătorilor din ambele echipe pentru a executa tema fixată.
Profesorul va interveni numai în situaţia mingilor moarte, când indicaţiile vor fi scurte
şi concise. Se poate întâmpla ca uneori temele să nu fi fost bine alese de la început, situaţie în care
este necesară modificarea lor pe parcurs. Este bine ca aceste situaţii să fie pe cât posibil evitate.
În general, la un joc cu temă, se stabilesc aceleaşi obiective pentru ambele echipe. Sunt
situaţii când în acelaşi joc temele se pot adresa numai unei singure echipe, sau se fixează teme
diferite pentru cele două echipe.
Aceste variante vor fi folosite pentru a crea posibilităţi optime, învăţării şi
perfecţionării combinaţiilor tactice.
Exemple de teme:
a) Se poate executa lovitura de atac numai din combinaţia tactică (ce se învaţă)
respectiv, cu pase scurte înainte si peste cap.
În situaţiile când nu se organizează această combinaţie, nu se permite să se execute
lovitura de atac, mingea fiind trecută peste fileu cu două mâini de sus.
Obligate să finalizeze numai din aceste combinaţii tactice, echipele îşi vor organiza
jocul asigurându-şi un număr sporit de repetări şi situaţii diferite combinaţiei tactice.
Această temă va putea fi folosită pentru învăţarea şi perfecţionarea oricărei combinaţii
tactice, specificându-se de fiecare dată, după necesităţi, combinaţia tactică ce va face obiectul
temei jocului respectiv.
b) La echipele de avansaţi, în anumite situaţii, ar putea fi folosite şi introduse două
teme (combinaţii) pentru acelaşi joc.
Astfel, de exemplu, se poate executa lovitura de atac numai din combinaţie cu pase
scurte înainte şi peste cap şi din combinaţie cu pase scurte şi lungi.
Pentru a asigura repetarea combinaţiei tactice în condiţii deosebite de atac sau serviciu
în cadrul jocului, temele vor putea fi diferite la formaţia de bază şi pentru cea de rezerve. De
exemplu, pentru formaţia de bază se va executa lovitura de atac numai prin combinaţia “X”;
- 108 -
pentru formaţia de rezerve se va servi numai de sus din faţă având la dispoziţie pentru fiecare
serviciu două încercări, ca la tenis.
Pentru repetarea combinaţiilor tactice, în condiţiile unui atac advers dificil se pot fixa
următoarele teme: pentru formaţia de bază se poate fixa ca atacul să fie executat numai din
combinaţia „X” şi obligaţia de a pune mingea în joc, folosind un serviciu uşor de jos din faţă;
aceasta va da posibilitatea echipei de rezerve să preia mai bine şi să-şi organizeze atacul mai variat.
c) Mai pot fi create condiţii pentru repetarea intensivă a unor combinaţii tactice prin
limitarea rotaţiei la formaţia de bază. În acest caz, odată cu tema se va preciza şi după câte
puncte se rotează.
d) Alte condiţii de repetări intensive mai pot fi create prin combinarea a două sau mai
multe teme, numai pentru formaţia de bază sau şi pentru formaţia de rezerve (jucătorii de
schimb).
Important este ca aceste jocuri cu temă să creeze cadrul bilateral în care să se repete de
mai multe ori combinaţia de învăţat şi, în acelaşi timp, aceste jocuri să coreleze necesităţile
instruirii la posibilităţile colectivului.
În ultimă instanţă, aspectul general al jocurilor cu temă nu trebuie să se deosebească de
aspectul general al jocurilor cu adversari din afară, jocuri amicale sau oficiale.
Învăţarea şi perfecţionarea combinaţiilor tactice continuă în cadrul unor forme
superioare de jocuri de antrenament sau verificare. Aceste jocuri sunt organizate cu echipe din
afara colectivului respectiv, echipe de aceeaşi categorie sau de categorie diferită. Repetarea
combinaţiilor tactice în cadrul acestor jocuri presupune rezolvarea a două probleme importante:
alegerea adversarului;
pregătirea jocului de verificare sau antrenament.
Alegerea adversarului, preocupare indispensabilă pentru repetarea metodică a
combinaţiilor tactice în atac, va trebui să asigure mereu adversari corespunzători necesităţilor
instruirii.
În general, în prima etapă a învăţării şi aplicării unei noi combinaţii tactice, adversarii
vor trebui să fie de valoare redusă, care să permită repetarea multiplă şi în condiţiile jocului
bilateral a respectivelor combinaţii. Treptat, valoarea adversarilor trebuie să crească, ajungând
în final până la adversari de aceeaşi categorie sau de categorie superioară. Se va urmări în acest
fel folosirea combinaţiei în prezenţa adversarilor cu pregătire diferită şi variată, test absolut
necesar în eficienţa combinaţiilor tactice în atac.
- 109 -
În lipsa adversarilor corespunzători instruirii, în jocurile de antrenament pot fi create

condiţii care să aducă valoarea adversarilor necorespunzători la valoarea necesară instruirii
propriei echipe. De exemplu, în situaţia unor adversari prea slabi se pot introduce sarcini
suplimentare pentru atac (dirijat numai în anumite zone, forţă redusă), pentru serviciu (forţă
redusă, traiectorie înaltă), pentru blocaj (individual sau fără blocaj) etc.
Alegerea adversarilor va ţine seama şi de sistemul defensiv pe care-l foloseşte de
regulă echipa respectivă, spre a crea condiţii de repetare a combinaţiei în atac în prezenţa
diferitelor sisteme defensive.
Pregătirea jocurilor de verificare-antrenament presupune organizarea unei şedinţe care
poate avea, de la caz la caz, caracter teoretic sau teoretic şi practic, în care se vor pune la punct
următoarele probleme:
organizarea jocului, scopul său;
adversarul întâlnit: caracteristici, particularităţi raportate la echipa proprie şi scopul
jocului;
sarcinile privind organizarea generală a jocului şi sarcini individuale pentru a
permite construirea atacului mai ales în cadrul combinaţiilor tactice respective.
Sarcinile vor trebui să ţină seama de particularităţile adversarului şi vor trasa
modalităţile de rezolvare; sarcinile vor viza şi jucătorii de schimb (rezervele).
În timpul jocului, profesorul urmăreşte în mod deosebit organizarea combinaţiei
respective, notează aspectele caracteristice pozitive, negative şi mai ales cauzele nereuşitelor.
Aceste note vor fi valorificate în întreruperile de joc, minute de odihnă sau între seturi,
dar mai ales le va valorifica în lecţiile următoare atunci când cauzele nereuşitelor vor deveni
sarcinile colective şi individuale ale acestor lecţii.
Perfecţionarea unei combinaţii tactice în atac poate fi realizată uneori şi în condiţiile
unor jocuri oficiale. În funcţie de valoarea adversarului şi importanţa jocului oficial respectiv,
la şedinţa de pregătire a acestuia se poate stabili folosirea cu precădere a combinaţiilor tactice
învăţate, apreciind că folosirea multiplă a respectivei combinaţii nu va influenţa negativ
evoluţia generală a jocului propriei echipe.
În aceste condiţii folosirea unei noi combinaţii tactice va putea fi extinsă treptat şi în
jocurile oficiale, când, rodată în condiţii variate, noua combinaţie tactică va intra în repertoriul
de bază a echipei respective.
- 110 -
4.4. Tactica colectivă în apărare
Ca şi în celelalte jocuri sportive, echipa care nu are mingea se găseşte în apărare. Dintre
caracteristicile jocului în apărare, subliniem în primul rând faptul că jucătorii au de acoperit o
suprafaţă de teren foarte mare comparativ cu posibilităţile lor. Ca să facă faţă, ei trebuie să
anticipeze acţiunea pe care doresc să o întreprindă. Pe baza cunoştinţelor teoretice, a studiului
adversarului, a gândirii tactice creatoare, jucătorii apreciază unde va veni mingea. Un joc bun în
apărare înseamnă crearea posibilităţilor de a trece cu uşurinţă în atac, în vederea concretizării
superiorităţii prin obţinerea unui punct. În jocul de volei se întâlnesc situaţii specifice, trecerea
din atac în apărare (şi invers) fiind atât de rapidă, încât cere o participare continuă la fiecare fază.
Ca urmare, se impune tuturor componenţilor echipei să fie astfel pregătiţi, încât să poată face faţă
corespunzător în toate cele 6 zone de pe teren, indiferent de situaţie.
Apărarea se întâlneşte în joc în două situaţii: la primirea serviciului şi în faţa
combinaţiilor tactice în atac. Pentru primul moment echipa îşi organizează o aşezare
corespunzătoare pe teren în funcţie de execuţia serviciului advers, precum şi de ceea ce
intenţionează să facă în atac.
În a doua situaţie sunt necesare mai multe măsuri de organizare şi coordonare a
acţiunilor tuturor jucătorilor, încadrate într-un sistem de joc. De exemplu, prima linie participă
la blocaj cu 1, 2 sau 3 jucători, iar a II-a dublează blocajul şi se plasează corespunzător
sistemului de apărare.
Indiferent de sistemul tactic utilizat, pe teren trebuie să se asigure cea mai bună
apărare, adică să se realizeze acoperirea eficace a suprafeţei de joc, printr-un plasament, blocaj
şi dublaj corespunzător, care să permită şi trecerea cu uşurinţă în atac. Aceasta presupune ca
sistemul de apărare fixat să fie elastic, pentru a face faţă şi situaţiilor neprevăzute.
Tactica jocului de apărare se fixează în funcţie de sarcinile stabilite pentru fiecare linie
şi fiecare component al echipei. Jucătorii din linia întâi au sarcina de a opri mingea atacată de
adversar, executând blocajul în 1-2 sau 3 jucători. În situaţia când nu se execută blocajul ei
trebuie să se retragă, plasându-se, pentru a acoperi cât mai bine terenul.
Jucătorii din linia a II-a realizează jocul de apărare propriu-zis, participând la preluarea
mingilor atacate de adversar, care au atins sau au trecut pe lângă blocaj, efectuând acţiuni de
plasament şi dublajul blocajului, căutând ca prin precizia preluării mingii să pună cât mai rapid
echipa proprie în situaţie de atac.
În jocul de apărare se folosesc în mod deosebit trei sisteme, de bază:
sistemul de apărare cu centrul doi avansat;
- 111 -
sistemul de apărare cu centrul doi retras şi variantele acestuia, care sunt folosite
numai de echipele de avansaţi, prezentate în continuare la aşezarea jucătorilor pe
teren pentru execuţia şi primirea serviciului;
sistemul de apărare cu centrul doi intermediar (apărarea pe culoare).
4.4.1. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat
Este cel mai vechi sistem de apărare având o largă aplicare şi în prezent, deoarece
rezolvă cu eficienţă sarcinile defensive. De obicei, este folosit de echipele de începători şi
avansaţi, iar în performanţă, de echipele feminine atunci când ridicătorul coordonator se află în
linia a II-a.
5 4
6 3
1
2
Figura 4.37 Aşezarea iniţială în sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat.
Aşezarea iniţială a sistemului este ca la toate sistemele de apărare, cu diferenţierea
clară că, jucătorul din zona 6 este avansat cu 2 – 3 m în mijlocul terenului.
Se observă că jucătorii din zonele 2 şi 4 sunt mai apropiaţi de tuşa laterală, iar jucătorii
din zonele 1 şi 5 sunt mai apropiaţi de axa longitudinală a terenului. Dublarea atacului şi a
blocajului se face permanent cu jucătorul din zona 6.
5 4
6
1 3
Figura 4.38 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu un jucător la blocaj în zona 3.
- 112 -
5
6
1
3
2
Figura 4.39 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu un jucător la blocaj în zona 4.
5 4
6 3
1 2
Figura 4.40 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu doi jucători la blocaj în zona 2.
5 4
Figura 4.41 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu doi jucători la blocaj în zona 3.
- 113 -
4
5 6 3
1 2
Figura 4.42 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras, cu doi jucători la blocaj în zona 4.
4
6
3
2
Figura 4.43 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu trei jucători la blocaj în zona 3.
4.4.2. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului defensiv cu jucătorul din zona 6
retras
Sistemul defensiv cu jucătorul din zona 6 retras este unul dintre cele mai des folosite
dintre sistemele de apărare. El se găseşte atât la echipele de cadeţi, cât şi la cele de înaltă
performanţă.
Caracteristica sistemului este aceea că jucătorul din zona 6 (care de obicei este înlocuit
cu un libero) este ultimul apărător, plasarea lui fiind aproape de linia de fund a terenului.
- 114 -
5 4
6 3
2
1
Figura 4.44 Sistemul defensiv cu jucătorul din zona 6 retras, poziţia iniţială. Se observă faptul că
jucătorul din zona 6 este mult mai retras.
În linia întâi, jucătorul care nu participă la blocaj se poate retrage până la linia de 3 m
sau efectuează dublajul.
În linia a II-a, jucătorul din zona 6 poate rămâne în zona lui sau poate acoperi locul
lăsat liber de jucătorii din zona 5 sau zona 1 care avansează spre linia de 3 m.
5 4
6
3
2
1
Figura 4.45 Sistemul defensiv cu C2 retras, cu jucătorul din zona 2 la blocaj. 3 şi 1 dublează blocajul, 6
ia locul lui 1.
5 2
4
1
ia locul lui 5.
- 115 -
5 4
2
1
rămâne ultimul apărător pe fundul terenului.
6
4
1 2
Figura 4.48 Sistemul defensiv cu C2 retras, cu jucătorii din zonele 2 şi 3 la blocaj în zona 2. 4 dublează
blocajul, 5 apără diagonala, 6 ia locul lui 1 care dublează blocajul pe timpul II (adică în funcţie de
distanţa mingii faţă de plasă, înălţimea pasei etc).
5
4
3
2
6
Figura 4.49 Sistemul defensiv cu C2 retras, cu jucătorii din zonele 3 şi 4 la blocaj în zona 4. 2 şi 5
dublează blocajul, 1 apără diagonala, 6 ia locul lui 5.
- 116 -
6 4
3
2
1
Figura 4.50 Sistemul defensiv cu C2 retras, cu jucătorii 2, 3 şi 4 la blocaj în zona 3. 1, 6 şi 5 în

semicerc. 1 şi 5 au tendinţa de a dubla blocajul.
4.4.3. Tactica colectivă în apărare în cadrul sistemului defensiv „pe culoare”
Sistemul de apărare „pe culoare” se foloseşte în situaţia unui joc combinativ în care
mingile atacate ajung la 6-7 metri de fileu. Fiecare jucător asigură aproximativ 3 metri din
lăţimea terenului. Acest sistem este folosit mai ales de echipele masculine, experimentate,
necesitând pe lângă o foarte bună mobilitate pe teren şi preluarea unor responsabilităţi precise
de către fiecare jucător şi capacitate de anticipare bine dezvoltată.
Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare presupune stabilirea unor reguli şi
principii de acţiune foarte clare pentru fiecare dintre jucători, la care se adaugă necesitatea
consolidării şi perfecţionării acţiunilor tactice individuale de apărare.
Regula de bază pentru această situaţie este: cei mai apropiaţi coechipieri se plasează
în poziţie joasă în apropierea jucătorului care atacă, indiferent de zonă, asigurând dublarea
pentru situaţiile în care blocajul împiedică trecerea ei în terenul advers. Ridicătorul este primul
care efectuează dublajul atacului.
La începători, unde nu este vorba încă despre învăţarea tacticii în cadrul unui sistem de
apărare, exersarea acţiunilor individuale în cadrul jocului este cea mai bună metodă de
dezvoltare a deprinderilor defensive.
- 117 -
2 1
3 6
4
5
A B
Figura 4.51 Teren A- aşezare iniţială în sistemul de apărare pe culoare; Teren B- zonele de apărare
care-i revin fiecărui jucător.
5 4
2
1
Figura 4.52 Apărare „pe culoare” cu un jucător la blocaj în zona 2.

Apărarea este prezentă în joc în situaţiile de preluare a serviciului, despre care au fost
expuse explicaţiile necesare în punctul anterior, şi de preluare a atacului. În acest caz sunt
necesare mai multe măsuri de organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor, încadrate
într-un sistem de apărare.
Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge şi vor consta în deplasări
specifice şi simularea acţiunilor solicitate în apărare pe zonele respective. În continuare, se va
introduce exersarea în condiţii apropiate de joc cu mingi oferite.
- 118 -
5
4
1 2
5 4
6 3
1 2
5
4
3
1 2
Figura 4.55 Apărare „pe culoare” cu doi jucători la blocaj în zona 4.
Exersarea în condiţiile jocurilor cu temă şi a celor pregătitoare va urmări coordonarea

acţiunilor jucătorilor, legarea acţiunilor de atac-apărare şi apărare-atac, adaptarea sistemului
defensiv la particularităţile jucătorilor şi a echipei.
- 119 -
4
6 3
2
Figura 4.56 Apărarea „pe culoare” cu trei jucători la blocaj în zona 3. 1, 6 şi 5 mult avansaţi (6-7 m
faţă de plasă).
Învăţarea unui sistem defensiv este un proces complex care se realizează pe parcursul
unor etape de pregătire îndelungate. Într-o primă fază jucătorii trebuie să fie iniţiaţi în
cunoaşterea şi rezolvarea sarcinilor pe care le au pe zone şi apoi să aplice aceste cunoştinţe în
condiţii de joc. Pentru prima fază sunt importante explicaţiile teoretice care să conducă la
înţelegerea de către jucători a sarcinilor personale, dar şi a relaţiilor dintre jucători şi a
mecanismului de funcţionare a sistemului. Pentru a creşte eficienţa explicaţiilor, acestea vor fi
însoţite de imagini explicative şi demonstrative.
4.4.4. Avantajele şi dezavantajele sistemelor de apărare
Avantajele sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat sunt următoarele:

jucătorul din zona 6 (C2) asigură un dublaj bun;
jucătorii au sarcini bine precizate, fie în apărare în linia a II-a, fie numai de
asigurare a blocajului;
favorizează acoperirea jucătorilor mai puţin pregătiţi în apărare (se trimit la
dublaj);
necesită mai puţină mişcare în teren;
este util dacă echipa posedă un blocaj colectiv înalt şi foarte omogen;
uşurează construcţia atacului în faza a II-a.
Dezavantajele sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat sunt:
se adaptează mai greu tacticii cu un jucător la blocaj sau fără blocaj;
la un joc în viteză al adversarului, diagonalele intermediare (pe 5 – 6 m) sunt
neacoperite de către apărători;
nu este eficace la atacurile de la distanţă de plasă;
- 120 -
acoperă mai bine numai prima treime a terenului, restul rămânând să fie apărată de
obicei de numai doi jucători;
este vulnerabil la mingile plasate între linii (la 4 – 5 m de plasă în extreme).
Avantajele sistemului cu C2 retras:
în cazul unui singur jucător la blocaj, ceea ce se întâmplă frecvent la un joc
combinativ, jucătorii din linia I pot să apere singuri zonele libere de lângă plasă şi
astfel, rămân trei apărători în linia a II-a;
poziţia ridicătorului la intrare, în acest sistem, este favorabilă deoarece are tot
terenul în faţă şi implicit o orientare mai buna;
dacă extrema din linia I, care nu sare la blocaj, se retrage pe linia de 3 m în zona
lui, atunci se beneficiază de 4 apărători (în afară de 2 la blocaj);
prin regulile sistemului, culoarul rămâne liber, dar acesta este acoperit de 2
jucători, extrema (5 sau 1) şi jucătorul din zona 6.
Dezavantajele sistemului cu C2 retras:
rămâne o mare porţiune neacoperită în mijlocul terenului;
extrema din linia 1, care nu participă la blocaj, are un drum lung de parcurs pentru
dublarea acestuia;
ridicătorul, cu toate că are avantajul de a avea o privire de ansamblu asupra
întregului teren, are şi el de parcurs o distanţă destul de mare atunci când trebuie să
construiască atacul, venind din apărare;
jucătorul din zona 6 are o zonă prea mare de acoperit, dar prin introducerea libero-
ului problema e cât de cât rezolvată.
Avantajele sistemului de apărare „pe culoare”:
sunt în permanenţă trei jucători în linia a II-a;
lasă independenţă jucătorilor; respectarea regulilor de apărare (în cadrul
sistemului);
acoperă treimea de teren cea mai solicitată de atacanţii echipei cu joc în viteză şi
combinativ;
„sistemul” acoperă mai bine terenul când la blocaj este un singur jucător.
Dezavantajele sistemului de apărare „pe culoare”:
poate fi folosit numai de echipele experimentate, cu jucătorii mobili, cu iniţiativă,
inteligenţi, care să se orienteze în funcţie de blocaj şi stilul atacanţilor;
- 121 -
la pasele înalte cu atac mai lent pe fundul terenului, adversarul poate surprinde
apărarea, prea avansată;
trebuie să existe în componenţa echipei un libero foarte bun.
4.4.5. Metodica învăţării si perfecţionării tacticii în apărare
Ţinând seama de aspectele individuale ale tacticii în apărare prezentate la metodica

procedeelor tehnice, în acest capitol se va aborda doar învăţarea şi perfecţionarea tacticii
colective în apărare.
Organizarea jocului în apărare presupune stabilirea unor reguli şi principii de acţiune
menite să asigure acoperirea eficientă a întregii suprafeţe de teren, în situaţii variate ale atacului
advers. Cunoaşterea regulilor şi principiilor de acţionare trebuie susţinută de o pregătire
defensivă multilaterală a tuturor jucătorilor, a căror execuţii trebuie coordonate în cadrul unui
sistem defensiv.
Învăţarea corectă a unuia sau altuia dintre sistemele defensive apare ca o necesitate
obiectivă în organizarea jocului de apărare, pe diferitele trepte de instruire a echipelor de volei.
La începători, unde atacul advers nu reclamă încă necesitatea blocajului nu poate fi
vorba de învăţarea directă a unuia dintre sistemele defensive de bază. În acest caz, organizarea
apărării în vederea desfăşurării jocului bilateral se face în funcţie de necesităţile practice
imediate, determinate de învăţarea procedeelor tehnice cu aspectele lor tactice. La aceste
echipe, unde lovitura de atac nu constituie încă o problemă pentru apărare, acoperirea terenului
se realizează prin retragerea jucătorilor de la fileu, mai puţin cel din zona 3 sau 2. Dispunerea
în teren a celorlalţi cinci jucători retraşi, precum şi sarcinile lor, se definesc şi se precizează
treptat, odată cu însuşirea procedeelor de joc.
Este bine ca în etapa premergătoare învăţării unui sistem defensiv, locul şi sarcinile
celor cinci jucători retraşi să fie canalizate treptat către locurile şi sarcinile cerute de sistemul
defensiv ce se va învăţa.
Ivindu-se necesitatea învăţării unui sistem defensiv, apare problema cu care dintre
sistemele existente să înceapă învăţarea, cu centrul doi avansat sau cu centrul doi retras?
Subliniind că în general echipele de volei trebuie să cunoască în final mai multe
sisteme sau variante defensive, pe care să le poată folosi în funcţie de situaţiile jocului,
precizăm că învăţarea trebuie să înceapă cu sistemul defensiv avansat.
- 122 -
În legătură cu însuşirea unui sistem defensiv, se face precizarea că acesta nu se învaţă

ca o lecţie, pe dinafară, sau ca adoptarea unei scheme tip (şablon). Învăţarea unui sistem
defensiv presupune, pentru fiecare echipă în parte, ca respectivul sistem să fie adaptat la
particularităţile şi posibilităţile echipei, care de regulă aduce modificări în structura fiecărui
sistem. Numai în acest caz, un sistem defensiv poate deveni eficace în jocul unei echipe.
La începători, învăţarea sistemului defensiv avansat va determina ca treptat, odată cu
însuşirea procedeelor tehnico-tactice de joc, şi sarcinile celor cinci jucători retraşi în apărare să
se modifice corespunzător. Rămâne în fileu, fără a se retrage, jucătorul care în fazele de atac
are sarcina de a executa a doua lovitură (ridicarea mingii), către el îndreptându-se preluările.
Acesta va primi mai târziu şi sarcina executării blocajului individual.
În momentul în care apare necesitatea executării blocajului, problemele organizării
jocului în apărare cresc şi rezolvarea lor presupune însuşirea unui sistem defensiv care, în funcţie
de atacul advers, stabileşte sarcini concrete pentru fiecare jucător, zonă şi acţiune în parte.
În general, învăţarea unui sistem defensiv, datorită complexităţii lui, presupune
trecerea prin mai multe etape. Aceste etape nu sunt obligatorii pentru toate echipele. La
avansaţi, unde se pune problema învăţării unui nou sistem sau unei noi variante defensive,
pentru procesul de instruire se vor selecţiona mijloacele corespunzătoare. Etapele menţionate
mai jos au menirea mai ales de a sistematiza sarcinile, mijloacele şi metodele legate de
învăţarea unui sistem defensiv.
Aceste etape sunt:
a) etapa cunoaşterii şi rezolvării sarcinilor pe zone;
b) etapa condiţiilor de joc.
a) Cunoaşterea şi rezolvarea sarcinilor pe zone începe cu explicarea şi
demonstrarea sistemului în general şi apoi pe zone, în diferite situaţii de atac advers. Explicarea
şi demonstrarea va fi însoţită de material didactic (tablă, planşe, filme, machete etc.). Pentru
echipele cu pretenţii este bine ca jucătorii să dispună de caiete pe care să-şi noteze problemele
cele mai importante.
După prezentarea generală a sistemului defensiv (avantajele, dezavantajele, zone
vulnerabile etc.) se trece la precizarea concretă pe zone a sarcinilor în funcţie de fiecare
posibilitate de atac a adversarului. Sarcinile vor fi însoţite de precizarea acţiunilor din apărare, a
jucătorilor.
Explicarea şi precizarea sarcinilor va începe de fiecare dată de la poziţia iniţială de
apărare, corespunzătoare sistemului defensiv respectiv. Pentru fiecare jucător în parte, sarcinile
- 123 -
şi acţiunile pe zone vor începe de la locul în teren şi poziţia fundamentală stabilită la poziţia
iniţială de apărare.
Din această poziţie iniţială, se vor preciza pentru fiecare zonă acţiunile la care
jucătorul trebuie să participe, suprafaţa de acoperit, modul concret de rezolvare atunci când se
atacă de la adversar dintr-o zonă sau alta, printr-un procedeu sau altul, cu o intensitate sau alta.
Tot acum, se va preciza coordonarea acţiunilor jucătorilor, blocajul, linia a II-a etc. coroborate
cu direcţia de transmitere a mingilor preluate, în vederea organizării atacului propriu.
În continuare, se poate trece la învăţarea rezolvării sarcinilor de apărare pe zone, pe
linii şi apoi repetarea globală a sistemului defensiv.
În învăţarea acţiunilor de mai sus se vor folosi ca exerciţii de bază complexe de acţiuni
tactice, respectiv: atac + apărare sau apărare + atac + apărare.
Complexele de acţiuni, executate la început fără minge, vor fi constituite din
deplasarea şi simularea procedeelor solicitate de fazele respective.
Este bine ca la început, repetarea fără minge, în vederea fixării şi cristalizării sarcinilor
pe zone, să se execute în formaţie pe teren şi după aceea, individual, fiecare jucător va trece
prin toate zonele.
Repetarea fără minge va imagina şi răspunde la situaţiile atacului advers din cele trei
zone (4, 3, 2).
În această situaţie, complexele de acţiuni tactice, executate fără minge vor cuprinde:
poziţia iniţială de apărare + poziţia finală (concretă) de apărare + atac sau dublarea atacului.
Jucătorii vor trece prin toate zonele terenului, unde vor executa diferite complexe în
funcţie de zona de atac advers.
Pentru învăţarea pe zone şi cu mingea a acţiunilor jucătorilor din cadrul sistemului
defensiv retras, se prezintă câteva complexe:
Pentru jucătorul din zona 6 complexul cuprinde: poziţie iniţială de apărare (marcată
în teren cu x) care este o poziţie medie + deplasare înainte în poziţia finală de apărare la
dublarea blocajului în zona 4, cu preluarea mingii oferite de către profesor; simularea în
continuare a dublării atacului propriu în zona 2 şi retragerea în poziţia iniţială de apărare.
Pentru jucătorul din zona 5 un complex care să se adreseze situaţiei de atac advers
din zona 4, compus din: poziţie iniţială de apărare + deplasare în poziţia finală cu preluare din
atacul pe diagonală + dublarea atacului propriu în zona 4 şi retragerea din nou în poziţie iniţială
de apărare. Poziţia iniţială de apărare + deplasare la dublarea blocajului din zona 4, cu
preluarea mingii puse + dublarea atacului propriu (simulare) + retragerea în poziţia iniţială de
- 124 -
apărare în zona 5 + deplasare cu preluare din atac pe diagonală + dublarea atacului propriu şi
retragerea în poziţia iniţială de apărare.
Se va urmări ca oferirea mingiilor în execuţie să fie în concordanţă cu tempoul normal,
legând astfel fazele după modelul jocului.
Asemenea complexe fragmentate sau prelungite pot fi create pentru toate zonele,
inclusiv cele din linia I unde bineînţeles se va introduce şi blocajul.
Ulterior aceleaşi complexe pot fi executate pe linii: separat pentru zonele 1, 6, 5 şi separat
pentru 2, 3, 4. Bineînţeles că mingea va fi jucată la fiecare fază numai de un singur jucător.
Odată cu învăţarea sarcinilor şi acţiunilor pe zone se va realiza treptat tempoul specific
fazelor de joc, folosind pentru aceasta mai multe mingi ce vor fi introduse succesiv în exerciţiu.
Jucarea mingilor se va face cu atributele solicitate de jocul bilateral şi fazele
respective, inclusiv cele care vin de la adversar.
Repetarea cu întreaga formaţie (ambele linii) a sistemului defensiv se realizează
treptat, mai întâi din mingi aruncate de profesor peste fileu din zonele 4 şi 2 care înlocuind
atacul advers vor da posibilitatea echipei din apărare să execute legat fazele de apărare - atac -
apărare. Ulterior, aruncarea mingilor peste fileu va fi înlocuită cu executarea loviturilor de atac
normale, din mingi ridicate.
Realizarea acestei execuţii presupune existenţa în celălalt teren a patru jucători în
zonele 6, 3, 2 şi 4, care să organizeze acţiunile de atac necesare repetării sistemului defensiv.
Legarea mai multor faze se va realiza prin folosirea mai multor mingi ce vor fi introduse
succesiv în execuţie. Grupul de patru va putea executa în continuare şi blocaj la acţiunile de
atac ale echipei ce repetă legarea fazelor defensive.
La toate aceste execuţii, profesorul urmăreşte şi corectează mişcarea în teren şi
intervenţiile la minge, putând întrerupe fazele ori de câte ori consideră că este necesar.
O altă categorie de exerciţii, care pot contribui la asimilarea sarcinilor defensive, la
legarea acestora cu fazele de atac şi executarea lor în tempoul specific jocului, este constituită
din jocurile cu efectiv redus pe teren redus.
Prin delimitarea terenurilor ca formă şi mărime, prin stabilirea sarcinilor şi temelor,
jocurile cu efectiv redus pot localiza asimilarea sarcinilor pe anumite zone şi linii.
Exemple de jocuri cu efectiv redus pe teren redus:
Joc 3 la 3 pe teren 9 x 9 m, se adresează învăţării şi legării acţiunilor defensive cu cele
din atac. Acest joc poate fi organizat în mai multe variante:
numai cu un jucător la blocaj, obligatoriu din zona 3 sau corespondentul atacului;
- 125 -
cu 2 jucători la blocaj (zona 3 + corespondentul);

se pot lifta sau pune mingile numai în suprafaţa de 3.
Joc 3 la 3 pe teren 9 x 4,5 m, se adresează acţiunilor în apărare ale jucătorilor din linia
a II-a. Acest joc poate fi organizat în mai multe variante:
atac normal, joc fără blocaj;
atac normal, joc cu blocaj;
atac departe de fileu.
Joc 2 la 2 pe teren 3 x 9 m. Se adresează coordonării acţiunilor jucătorilor de la fileu
cu corespondentul său din linia a II-a.
Acest joc poate fi organizat în mai multe variante:
joc cu blocaj;
joc fără blocaj;
cu schimb de locuri la trecerea mingii peste fileu;
are voie să atace numai jucătorul din linia I;
au voie să atace ambii jucători.
b) Etapa condiţiilor de joc
În această etapă se va urmări:
coordonarea acţiunilor tuturor jucătorilor din teren în fazele de apărare;
legarea acţiunilor de atac - apărare, apărare - atac;
grefarea sistemului defensiv la particularităţile jucătorilor şi formaţiei;
grefarea sistemului defensiv la particularităţile atacului advers şi stabilirea
sarcinilor suplimentare.
Urmărind rezolvarea acestor sarcini, execuţiile folosite vor avea ca punct de plecare
formaţia de bază şi jucătorii de schimb pe posturile lor probabile.
Repetarea sistemului defensiv se va executa cu formaţia de bază în cadrul unor
complexe de acţiuni tactice, având, ca a doua grupă de execuţie în terenul advers, jucătorii de
schimb. În această situaţie, formaţiile de lucru vor fi constituite din 6 jucători (formaţia de
bază) care repetă complexele pentru perfecţionarea sistemului defensiv şi grupa jucătorilor de
schimb care creează condiţiile necesare repetărilor.
Exemple de complexe pentru formaţia de bază:
Poziţia iniţială + poziţia finală de apărare cu preluare din atacul advers + organizarea
atacului cu executarea loviturii de atac + dublarea atacului şi revenire în poziţia iniţială de
apărare. Formaţia de lucru: 6 jucători în formaţia de bază, 4 în grupa de rezerve, conducătorul
- 126 -
se află în spatele formaţiei de bază. Atât conducătorul cât şi jucătorul din zona 6 de la grupa de
rezerve au câte două mingi. La început, mingea este pusă în joc de către jucătorul din zona 6
sub forma unei pase spre 3, acesta va ridica la 4 sau la 2, care vor executa lovitura de atac.
Formaţia de bază aflată la început în poziţie iniţială de apărare, odată cu ridicarea mingii la
fileu în terenul advers, trece în poziţie finală de apărare unde execută sarcinile stabilite în
cadrul sistemului defensiv cu preluarea din atac şi trimiterea mingii spre fileu, organizează
atacul şi dublarea acestuia, după care revine în poziţia iniţială de apărare şi execuţia poate
continua. Când preluarea din atac se află la formaţia de bază, conducătorul pune imediat o altă
minge în joc pentru organizarea atacului la această echipă şi legarea fazelor de apărare - atac -
apărare.
Formaţia de bază execută complexul: atac + dublarea lui + poziţia iniţială de apărare +
poziţia finală de apărare, cu preluare din atac. Grupa de rezerve, imediat ce a fost executată
lovitura de atac de către formaţia de bază, introduce o altă minge în joc, organizându-şi atacul,
timp în care formaţia de bază trece la executarea procedeelor amintite mai sus.
Aceste complexe pot fi executate cu repetare multiplă, situaţie care reclamă existenţa
mai multor mingi la conducătorul jocului şi la jucătorul de schimb din zona 6, mingi care vor fi
introduse succesiv în execuţie.
Execuţiile vor fi întrerupte ori de câte ori se consideră că este necesar, uneori chiar la
mijlocul fazelor, urmărindu-se mai ales acţiunile jucătorilor fără minge.
Complexele vor adopta în continuare forma jocurilor şcoală, sau a jocurilor cu temă,
organizate între formaţia de bază şi cea de rezervă.
Pentru echilibrarea jocului, între echipe şi aducerea lor la nivelul cerinţelor, se pot
folosi metodele şi mijloacele indicate la metodica învăţării combinaţiei în atac.
Cu aceleaşi mijloace se poate pregăti orice sistem defensiv pentru a face faţă
diferitelor combinaţii şi particularităţi în atac. Se prezintă în continuare câteva exemple de teme
cu precizarea că la alegerea lor se va ţine seama de cerinţele solicitate la metodica atacului.
a) Grupa de rezerve va executa atacul numai în cadrul combinaţiei cu pase scurte
înainte şi peste cap; formaţia de bază apărându-se cu centrul doi retras, va efectua
blocajul numai cu un singur jucător - corespondentul atacantului şi va dubla
blocajul numai cu jucătorul din zona 3.
b) Formaţia de bază va executa obligatoriu blocajul cu doi jucători, zona 3 +
corespondentul în cadrul sistemului defensiv retras, iar echipa de rezerve are
dreptul la patru lovituri consecutive în fiecare fază.
- 127 -
c) Formaţia de bază va dubla blocajul numai cu jucătorul din linia I care nu sare la
blocaj; formaţia de rezerve are dreptul la două greşeli pentru fiecare punct sau
schimbare de servici.
Pentru perfecţionarea sistemului defensiv, jocul de verificare presupune cunoaşterea
particularităţilor adversarului întâlnit pentru ca şedinţa de pregătire să stabilească sarcini
concrete pe oameni şi zone.
- 128 -
Capitolul 5
VOLEIUL LA PERSOANELE CU DIZABILITĂŢI
5.1. Începutul sportului pentru persoanele cu dizabilități
Omologul baronului Pierre de Coubertin, în cadrul

mişcării paralimpice, este Sir Ludwig Guttman. Acesta a
organizat în anul 1948, la Stoke Mandeville, în Anglia, o
competiţie sportivă rezervată veteranilor din al Doilea Război
Mondial care sufereau de grave afecţiuni ale măduvei spinării,
având în marea lor majoritate membrele inferioare paralizate.
În cadrul acestui grup a fost lansat şi termenul actual folosit
pentru acest tip de întreceri.
Sir Ludwind Guttman, neurolog şi neurochirurg, a
emigrat cu familia sa în Anglia, în martie 1939, ca refugiat din
Germania Nazistă. „La începutul anului 1944, în timp ce lucra în domeniul cercetării la
Universitatea din Oxford, a fost contactat de Guvernul Britanic cu propunerea de a înfiinţa un
« Centru de leziuni ale coloanei vertebrale » la spitalul Stoke Mandeville”1 pentru a-şi pune în
practică ideile sale unice de tratament şi reabilitare a pacienţilor cu probleme ale măduvei
spinării, considerate ca fiind până atunci fără speranţă, schilozi şi neajutoraţi cu o durată de
viaţă scurtă.
Filozofia sa şi clarviziunea au
influenţat de departe vieţile persoanelor
cu probleme ale măduvei, a celor
paralizate cât şi a altor tipuri de
persoane cu dizabilităţi din întreaga
lume.
Sir Ludwing Guttman obişnuia
să spună: „dacă am făcut vreodată un
lucru bun în cariera mea medicală, a
1
http://www.wovd.info/history.html 5.10.2011
- 129 -
fost acela de a se introduce sportul în programul de tratament şi reabilitare a persoanelor care

suferă de probleme ale măduvei spinării sau cu handicapuri severe.”
„Primele jocuri, organizate la Stoke Mandeville, s-au desfăşurat în 1948, cu
participarea a 16 competitori în scaune cu rotile, la tir cu arcul, iar în anul 1952, acestea au
devenit « internaţionale » prin participarea unei echipe de veterani olandezi.”2
5.2. Evoluţia jocurilor paralimpice
Jocurile paralimpice sunt esenţa spiritului olimpic cu provocări ce depăşesc puterea

sportului. „Olimpiadele persoanelor cu
dizabilităţi reprezintă una dintre putinele probe
la care, dincolo de dorinţa de victorie cu orice
preţ, civilizaţia modernă se supune şi altor
zeităţi, valorizând solidaritatea ca pe un dat
fundamental al umanităţii, nesupus criteriilor
pragmatice comune, dat care, altminteri,
transforma acel « Important e sa participi » al
lui Coubertin într-un îndemn vetust, irelevant
pentru sport si mai ales pentru sportivi.”3
"Paraplegia" este cuvântul care, alături
de "olimpic", s-a format denumirea actuală a
jocurilor pentru persoanele cu dizabilităţi. „Această disfuncţie a membrelor inferioare, mai
simplu spus, paralizia picioarelor, cauzată de afecţiuni la măduva spinării în zona toracică sau
lombară, era frecvent întâlnită printre veteranii din cel de-al doilea conflict mondial.”4
Competiţiile rezervate persoanelor cu dizabilităţi s-au transformat în jocuri
paralimpice – prima ediţie a avut loc în 1960 la Roma. Participanţii erau în continuare, însă,
doar cei care sufereau de afecţiuni ale măduvei spinării şi abia în 1976, la Toronto, aveau să fie
admise si alte grupuri de sportivi care aveau dezabilităţi diferite.
Sporturile clasice au fost astfel adaptate pentru oamenii care îşi petreceau viaţa în
scaune cu rotile, printre cele mai obişnuite fiind baschetul, înotul, unele probe atletice, scrima
sau tenisul de masă.
2
http://www.paralympic.org/Paralympic_Games/ 18.09.2009
3
http://www.marathon.ase.ro/capitolul-7.asp 5.10.2011
4
http://sittingvolleyball.org/ 10.02.2010
- 130 -
Toate acestea, alături de sporturi mai puţin obişnuite la o olimpiadă, cum ar fi snooker-
ul sau darts-ul, au făcut parte din programul primei ediţii, cea de la Roma din 1960.
De atunci, competiţia s-a dezvoltat permanent, au apărut alte probe noi, desigur şi
datorită acceptării sportivilor cu alte dizabilităţi, iar la ultima ediţie de la Beijing, în programul
Jocurilor Paralimpice au fost incluse 20 de sporturi: tir cu arcul, atletism, baschet în cărucioare,
boccia, ciclism pe şosea si pe velodrom, călărie, scrimă în cărucioare, fotbal 5 la 5, fotbal în 7,
goalball, judo, powerlifting, canotaj, rugby în cărucioare, navigaţie, tir, înot, tenis de masă,
tenis în cărucioare, volei. Boccia este versiunea italiana a petanque-ului franţuzesc. Jocurile
Paralimpice au loc întotdeauna în acelaşi an cu Jocurile Olimpice, iar începând din 1988 (Seul,
vara) şi 1992 (Albertville, iarna), se desfăşoară în aceleaşi arene.
Indiferent din care grup al persoanelor
dizabilitate fac parte sportivii care o dată la patru ani se
întrec la Jocurile Paralimpice, acest eveniment
evidenţiază în primul rând calităţile lor atletice deosebite,
în ciuda afecţiunilor de care suferă.
„Este o victorie asupra sorţii, care a determinat
în ultimii ani o dezvoltare majoră a sportului pentru aceşti
oameni. Din ce în ce mai mulţi tineri cu dezabilităț i se
îndreaptă către activităţile sportive, diverse programe se
derulează peste tot în lume, iar popularitatea în jurul
acestor discipline devine tot mai mare.”5
În 1993, Comitetul Paralimpic International a înfiinţat Comitetul pentru Ştiinţa
Sportului care întreprinde cercetări în domeniul fiziologiei, psihologiei, biomecanicii, analizei
performantei, nutriţiei, toate venind în sprijinul celor care îşi doresc să devină atleţi
desăvârşiţi, în ciuda problemelor cu care se confruntă.
Din 2004, de la Atena, taxa de participare pentru sportivii cu handicap a fost eliminată
în premieră pentru toate cele 18 sporturi din program.
5.2.1. Sitting Volleyball
Comitetul sportiv olandez a introdus în 1956 un nou joc, sub denumirea de sitting
volleyball (voleiul aşezat sau şezând), o combinaţie între sitzball şi voleiul clasic. Sitzball-ul îşi
5
- 131 -
are originile în Germania, jucându-se şezând pe podea. S-a considerat însă că acest joc era prea
pasiv, căutându-se ceva mai antrenant.
Sitting volleyball-ul a avut un mare succes, devenind unul dintre cele mai practicate
sporturi în cadrul competiţiilor, nu numai de către persoanele cu deficienţe, ci şi de către
jucătorii voleiului clasic, care, în decursul practicării acestui sport, au suferit diferite accidentări
la nivelul gleznei sau al genunchilor.
Figura 5.1 Sitting volleyball

În 1978, Organizaţia Internaţională Sportivă pentru Persoanele cu Deficienţe (ISOD) a
acceptat în programul său introducerea voleiului în aşezat, deşi din anul 1967 se organizau
competiţii internaţionale.
Sub egida ISOD s-a organizat primul turneu internaţional în 1979, iar din 1980, voleiul
în aşezat a fost acceptat la Jocurile Paralimpice, cu participarea a şapte echipe.
La Jocurile Paralimpice din 1980 din Arnheim, Olanda, au participat
2500 de sportivi din 42 de ţări.
Voleiul în aşezat a câştigat rapid teren pe plan internaţional imediat ce a fost acceptat
în programul Jocurilor Paralimpice. În 1981 are loc primul Campionat European la Bonn, iar la
doi ani distanta, în 1983, are loc primul Campionat Mondial desfăşurat la Delden, în Olanda.
5.2.2. Standig Volleyball
Pe lângă voleiul în aşezat, mai există voleiul în stând (standig volleyball), care a fost
practicat de persoanele cu deficienţe înaintea înfiinţării unei federaţii internaţionale, avându-şi
originile în Marea Britanie şi fiind practicat numai de cei cu amputaţii.
În funcţie de tipurile de amputaţii, s-a creat un sistem de clasificare, sportivii fiind
împărţiţi în nouă categorii. „Începând cu anul 1988 s-au stabilit criterii de clasificare a
- 132 -
sportivilor în funcţie de deficienţele membrelor superioare şi inferioare.”6 Forul tutelar care

stabileşte regulile speciale pe plan internaţional este World Organization Volleyball for
Disabled (WOVD). Acest for stabileşte şi criteriile de clasificare a sportivilor în funcţie de
gradul de infirmitate.
La voleiul în stând sunt trei categorii: A, B, C.
din prima categorie (A) fac parte
sportivii care au un nivel minim
de dizabilităţi referitoare la
capacităţile sau funcţiile
necesare practicării jocului de
volei. De exemplu: amputaţii ale
degetelor (lipsa primelor două
degete de la ambele mâini, lipsa
a şapte degete sau mai multe),
un braţ sau un picior mai scurt,
amputarea unui picior de la
nivelul gleznei, amputarea labei
piciorului, sportivi cu paralizii
cerebrale sau alte dizabilităţi
comparabile;
din a doua categorie (B) fac parte sportivii cu un nivel mediu de dizabilitate, şi
anume: amputaţii sub cot, la nivelul antebraţului sau sub genunchi, cu proteza, un
braţ mai scurt, un sold sau un genunchi nefuncţional sau alte dizabilităţi;
în categoria a treia (C) se înscriu sportivii cu un nivel ridicat de dizabilitate,
referitoare la capacităţile sau funcţiile necesare practicării jocului de volei.
Exemple: amputaţiile deasupra cotului sau deasupra genunchiului, amputaţie
bilaterală sub genunchi, cu proteze, un braţ mai scurt, un braţ nefuncţional, precum
şi amputaţii combinate (braţ sau picior).
La voleiul în aşezat, sportivii trebuie să se încadreze în clasificările minime de
dizabilităţi, aşa cum au fost ele descrise în categoria A la voleiul în stând.
6
http://en.paralympic.beijing2008.cn/sports/sittingvolleyball/index.shtml 20.10.2011
- 133 -
5.3. Noţiuni privind regulamentul jocului de volei la persoanele cu

dizabilităţi
Având la bază regulile emise de Federaţia Internaţională de Volei (FIVB) „World

Organization Volleyball for Disabled (WOVD) a adoptat toate modificările care au survenit
în cadrul regulilor voleiului tradiţional.”7
1 . Suprafaţa de joc cuprinde terenul de joc
şi zona liberă. Ea trebuie să fie rectangulară,
simetrică, plană, orizontală şi uniformă.
Voleiul în stând - terenul de joc este un
dreptunghi de 18 / 9 m, înconjurat de o zonă liberă, cu
o lăţime de minim 3 m, pe toate laturile. Spaţiul de
joc liber trebuie să aibă o înălţime de minim 7 m de la
suprafaţa de joc. Pentru întrecerile WOVD, zona
liberă trebuie să fie de minim 8 m de la liniile de fund
ale terenului. Spaţiul de joc liber trebuie să fie de
minim 21,5 m de la suprafaţa de joc.
Voleiul în aşezat - terenul de joc este un
dreptunghi de 10 pe 6 m, înconjurat de o zonă liberă ce
are o lăţime de minim 3 m, pe toate laturile. Spaţiul de
joc liber trebuie să aibă o înălţime de minim 7 m de la suprafaţa de joc. Pentru întrecerile WOVD,
zona liberă trebuie să fie de minim 4 m de la liniile laterale şi minim 6 m de la liniile de fund ale
terenului. Spaţiul de joc liber trebuie să fie de minim 10 m de la suprafaţa de joc.
2. Liniile terenului - terenul este delimitat prin linii a căror lăţime este de 5 cm. Ele
trebuie să aibă o culoare deschisă şi diferită de cea a solului şi a altor marcaje.
Liniile de delimitare: terenul de joc este delimitat de linii laterale şi două linii de fund,
ambele trasate în interiorul terenului de joc.
Voleiul în stând
Linia de centru împarte terenul de joc în două terenuri egale, măsurând
9 x 9 m fiecare. Linia de atac este trasată la o distanţă de 3 m faţă de axa liniei de centru, formând
zona de atac.
7
http://www.wovd.info/history.htm 5.10.2011
- 134 -
Voleiul în şezând
Linia de centru împarte terenul de joc în două terenuri egale, cu dimensiuni de 6/5 m.
Linia de atac este trasată la o distanţă de 2 m faţă de axa liniei de centru, formând
zona de atac.
3. Zone
- zona de serviciu pentru voleiul în stând este de 9 m, iar pentru voleiul în aşezat
este de 6 m în spatele liniei de fund, pe toată lăţimea acesteia.
- zona pentru înlocuiri - este delimitată de prelungirea imaginară a celor două linii
de atac până la masa scorerului.
4. Fileu si accesorii
Voleiul în stând
Fileul este instalat deasupra axei liniei centrale la o înălţime de 2,24 m pentru femei şi
2,43 m pentru bărbaţi şi desparte cele două arii de joc ale terenului. El măsoară 1m lăţime şi
9,50 m lungime fiind format din ochiuri pătrate, cu latura de 10 cm, din sfoară sau material
sintetic de culoare neagră.
Voleiul în aşezat
Fileul este situat la o înălţime de 1,05 m la feminin şi 1,15 m la masculin. El măsoară
0,80 m lăţime şi 6,50 – 7 m lungime, fiind format din ochiuri pătrate cu latura de 10 cm, din
sfoară sau material sintetic de culoare neagră.
Ambele plase sunt înfăşurate în marginea superioară si inferioară de o bandă de pânză
albă răsfrântă pe fiecare parte a fileului, de 5 cm lăţime. Prin interiorul acestei benzi trece un
cablu flexibil care prinde fileul de stâlpi şi-l menţine întins la partea superioară. La extremitatea
inferioară se găseşte o sfoară mobilă care trece pe toată lungimea, cu care se prinde şi se
menţine întinsă.
Două benzi albe, late de 5 cm, lungi de 1 m, sunt prinse vertical de fileu deasupra
fiecărei linii laterale a terenului.
Două tije flexibile (antene) având 1,80 m lungime şi 10 cm diametru, confecţionate din
fibre de sticlă, sunt fixate la marginea exterioară a fiecărei benzi laterale. Partea superioară a
fiecărei antene depăşeşte fileul cu 80 cm si este vopsită în benzi de culori contrastante.
Stâlpii susţin fileul şi, conform regulamentului, trebuie fixaţi la o distanţă de 0,50 m de
linia laterală a terenului. Ei au o înălţime de 2,55 m pentru voleiul în stând, iar pentru voleiul în
aşezat 1,25 m. Pentru preîntâmpinarea accidentelor, aceştia sunt asiguraţi printr-o învelitoare
- 135 -
specială. Pentru competiţiile WOVD, stâlpii trebuie să fie plasaţi la 1 m depărtare de liniile
laterale.
5 . Mingea
Ea trebuie să fie sferică, având în interior o cameră de cauciuc. Culoarea: uniformă,
deschisă; circumferinţa: 65 - 67 cm.; greutatea: 260 - 280 g. Mingea va fi de piele, de piele
sintetică sau material similar.
6. Echipa
Voleiul în stând
În accepţiunea regulamentului, o echipă poate fi compusă din maximum
12 jucători, un antrenor principal, un medic şi un kinetoterapeut. La meci nu pot participa decât
jucătorii înregistraţi pe foaia de arbitraj. După ce căpitanul şi antrenorul au semnat foaia de
arbitraj, componenţa echipei nu mai poate fi modificată. Formaţia de joc cuprinde şase
jucători, cu minimum un jucător din categoria C şi poate să includă maxim un jucător din
categoria A.
Voleiul în aşezat
Echipa este alcătuită din maximum 12 jucători şi poate cuprinde maxim doi jucători
clasificaţi cu handicap minim, un antrenor principal, un medic şi un kinetoterapeut. Formaţia
cuprinde şase jucători, cu maximum un jucător cu handicap minim.
Echipamentul jucătorilor, atât la voleiul în stând, cât şi la voleiul în aşezat, se compune
din tricou, şort şi pantofi de sport. Acestea trebuie să fie la fel, de aceeaşi culoare pentru toată
echipa (cu excepţia liberou-lui). Tricourile trebuie să fie numerotate de la 1 la 18, numerele vor
fi plasate central pe piept şi pe spate si vor fi de culoare contrastantă cu tricoul.
7. Poziţiile jucătorilor şi rotaţia
Voleiul în stând
În momentul lovirii mingii de către jucătorul care serveşte, fiecare echipă trebuie să fie
cu toţi jucătorii în terenul propriu (cu excepţia jucătorului care a servit), plasaţi în doua linii de
câte trei jucători:
• cei trei jucători plasaţi de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia I, ocupând poziţiile
4 (în faţă stânga), 3 (în faţă centru) şi 2 (în faţă dreapta).
• ceilalţi trei sunt jucători din linia a doua şi ocupa poziţiile 5 (în spate stânga), 6 (în
spate centru) şi 1 (în spate dreapta).
Voleiul în aşezat
- 136 -
Poziţiile jucătorilor sunt determinate şi controlate prin poziţiile bazinului în contact cu

solul. Fiecare jucător din linia I trebuie să aibă cel puţin o parte a piciorului sau a bazinului mai
aproape de linia de centru decât picioarele sau bazinul jucătorului din linia II, corespondent
(exemplu: jucătorul din linia I, din zona 4, trebuie să aibă piciorul sau bazinul mai aproape de
linia de centru decât jucătorul din zona 5).
Fiecare jucător din partea stângă sau dreaptă trebuie să aibă cel puţin o parte a
piciorului sau a bazinului mai aproape de linia laterală din partea stângă sau dreaptă decât
picioarele sau bazinul jucătorului din centrul liniei sale.
8. Reguli referitoare la acţiunile de joc
Aceste reguli sunt identice cu cele de la regulamentul jocului de volei clasic;
diferenţele sunt în ce priveşte blocajul serviciului, care la voleiul în stând şi la cel clasic este
interzis, iar la voleiul în aşezat este permisă blocarea serviciului advers.
9. Greşeli în jocul cu mingea
O parte a corpului, cuprinsă între fese şi umeri, nu se află în contact cu solul când el/ea
joacă sau are intenţia de a juca mingea.
Specific pentru voleiul „în aşezat” este poziţia pe care trebuie să o aibă jucătorii în
momentul lovirii mingii, regulamentul obligându-i să fie în contact cu solul cu o parte a
corpului cuprinsă între fese şi umeri. Astfel, una dintre diferenţele majore, dintre variantele de
care ne ocupăm, o constituie lipsa săriturilor la varianta sitting, însă aceasta nu afectează cu
nimic spectaculozitatea jocului, dimpotrivă.
10. Pătrunderea pe sub fileu
Pătrunderea în terenul advers cu piciorul (picioarele) este permisă cu condiţia ca
aceasta să nu împiedice jocul adversarului.
Este permis să fie atins terenul de joc advers cu palma (palmele), cu condiţia ca cel
puţin o parte a palmei (palmelor) să rămână în contact cu linia de centru. Este interzis să fie
atins terenul de joc advers cu oricare altă parte a corpului.
11. Execuţia serviciului
În momentul loviturii fesele executantului nu trebuie să atingă terenul de joc (inclusiv
linia de fund) sau solul din afara zonei de serviciu .Piciorul (picioarele) sau palma (palmele)
jucătorului de la serviciu pot să atingă terenul şi/sau zona liberă din afara zonei de serviciu.
După ce a lovit mingea, el poate să păşească sau să revină pe sol în afara zonei de
serviciu sau în interiorul terenului de joc.
- 137 -
Jucătorul la serviciu trebuie să lovească mingea în decursul a 8 secunde care urmează

fluierului arbitrului principal, pentru autorizarea serviciului.
Serviciul executat înainte de fluierul arbitrului trebuie să fie anulat şi repetat.
12. Lovitura de atac
Un jucător nu are fesele în contact cu solul în momentul lovirii mingii.
La varianta „în aşezat” datorită interdicţiei de a executa sărituri, efectuarea acestei
acţiuni se realizează de pe loc, sau elanul constituind o deplasare pe orizontală.
Accentul se pune în acest caz pe lovirea mingii cât mai corectă, cu braţul întins, în
scop de a depăşi blocajul advers şi de a trimite mingea cât mai dificil la adversar.
- 138 -
Bibliografie
Bompa, T., Olimpius, (2001) - Dezvoltarea calităţilor biomotrice, Editura Ex Ponto,

Bucureşti.
Cojocaru, Adin, (2007) - Model şi modelare în voleiul de performanţă, Edit. Universitaria,
Craiova.
Cojocaru , Adin, (2008) - Voleiul la juniori, Edit. Universitaria, Craiova.
Cojocaru, Adin, Ioniţă, Marilena, (2006) – Voleiul - joc adaptat în kinetoterapie, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Croitoru, Doina, Pascu, Dănuţ, (2003) - Volei - priorităţi didactice. Editura Universitaria,
Craiova.
Croitoru, Doina., Şerban, M. Horaţiu, (2002) - Volei în şcoală, Editura SemnE, Bucureşti.
Colibaba, D.,Evuleţ, Bota, Ioan, (1998) - Jocuri sportive-teorie şi metodică, Ed.Aldin,
Bucureşti.
Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., (2002) - Teoria sportului, Ed. FEST, Bucureşti.
Glicheria, Dăian , Shaao, Mirela, (2006) - Volei metodica predării, Editura Universitaria,
Craiova.
Harre, D., (1977) - Teoria antrenamentului sportiv; Societa stampa sportiva, Roma.
Iorga, Simăn, Ion, (2007) - Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii în sport - note de curs,
Editura Universităţii din Piteşti.
Niculescu Ionela, (2006) - Psihomotricitate în jocul de volei, Edit. Universitaria, Craiova.
Niculescu M., Niculescu I., Malusaris G., Vladu L., (2008) - Volei sub formă de întrebări
şi răspunsuri, Edit. Universitaria, Craiova.
Niculescu, Ionela, (2006) - Volei, Edit. Universitaria, Craiova.
Niculescu, Mugurel, Vladu, Larisa, (2005) - Volei de la A la Z, Edit. Universităţii Piteşti.
Niculescu, Mugurel, (1994) - Metodica predării jocului de volei”, Editura Universităţii
Piteşti.
Pascu, Dănuţ, (2010) - Metodica în volei, Editura Universitaria, Craiova.
Păcuraru, Alexandru, (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare
„Dunărea de Jos” Galaţi.
Păcuraru, Alexandru, şi colab. (2000) - Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iaşi .
Prescorniţă, Adrian (2006) – Antrenamentul sportiv o viziune integrativă, Editura
„Transilvania”, Braşov.
Şiclovan, Ion, (1972) - Teoria antrenamentului sportiv, Editura, Stadion, Bucureşti.
Bibliografie on-line
http://www.specialolympics.org 22.02.2009
http://www.paralympic.org/Paralympic_Games 18.09.2009
http://sittingvolleyball.org 10.02.2010
http://usavolleyball.org 22.02.2009
http://en.paralympic.beijing2008.cn/sports/sittingvolleyball/index.shtml
20.10.2011
http://www.wovd.info/history.htm 5.10.2011
http://www.volleyball-trainieren.de 5.10.2011
- 139 -
- 140 -

Baze Teoretice Metodice Volei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Baze Teoretice Metodice Volei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bazele teoretice si metodice

Capitolul 1. ISTORIC, DEFINIŢIE, CARACTERISTICI ........................................... 4

3.8.3. Ridicarea laterală................................................................. 45

Capitolul 5. VOLEIUL LA PERSOANELE CU DIZABILITĂŢI ................................. 129

1895 – Voleiul este inventat de directorul pentru educaţie fizică

În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului maxim de trei

1.2. Dezvoltarea şi evoluţia voleiului în România

În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează primul

1.3. Definiţia şi caracteristicile jocului de volei

1.3.1. Caracteristici generale

Jocul de volei este un joc sportiv.

1.3.2. Caracteristici specifice

1.4. Caracterul formativ şi valoarea educativă a jocului de volei

Jocul de volei constituie o parte importantă a activităţii sportive. El reprezintă o

Astfel, îndemânarea (calitate motrică dominantă) se dezvoltă prin dinamismul

Motricitatea caracteristică acţiunilor tehnico-tactice din cadrul jocului (meciului)

1.5. Voleiul - mijloc al educaţiei fizice şi disciplină sportivă

Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoştinţe ordonate sistematic care

Principalele surse de documentare a teoriei şi metodicii jocului sunt: practica,

1.5.1. Voleiul în sistemul de educaţie fizică

formarea deprinderilor tehnice corecte, printr-un conţinut adecvat lecţiilor de antrenament,

2.2. Elementele tehnice ale jocului de volei

2.3. Procedeele tehnice

Caracteristica principală a procedeului tehnic constă în eficienţa competiţională,

2.4. Stilul tehnic

Stilul tehnic constituie „modul particular” (amprenta personală) de efectuare a unui

2.5. Sistematizarea tehnicii

3.1. Poziţia fundamentală

3.1.1. Poziţia fundamentală înaltă

Este utilizată în special, în faza pregătirii blocajului, serviciului, ridicării sau în

Figura 3.1 Poziţia fundamentală înaltă în faza pregătirii serviciului

3.1.2. Poziţia fundamentală medie

Figura 3.2 Poziţia fundamentală medie

3.1.3. Poziţia fundamentală joasă

Figura 0.3 Poziţia fundamentală joasă folosită la preluarea din atac

3.2. Deplasările în teren

Figura 3.4 Deplasarea laterală cu paşi adăugaţi, la efectuarea blocajului

 perfecţionarea poziţiilor fundamentale şi a diferitelor procedee de deplasare în teren

3.3. Lovirea cu două mâini de sus spre înainte - pasa

Figura 3.6 Cupa şi contactul cu degetele

Rolul principal în efectuarea lovirii îl au policele, degetele arătător şi mijlociu, iar

Figura 3.7 Cupa şi contactul pe minge

Figura 3.8 Lovirea cu două mâini de sus

Figura 3.9 Lovirea cu două mâini de sus - lucrul braţelor

Cele mai întâlnite greşeli sunt:

3.4. Lovirea cu două mâini de sus spre înapoi

în funcţie de distanţa la care se pasează, mişcarea se va accentua printr-o

3.5.1. Serviciul de jos din faţă

Serviciul constituie un element de bază al jocului care, sub aspectul învăţării şi al

Figura 3.10 Serviciul de jos din faţă

11. Pe perechi faţă în faţă, de o parte şi de alta a fileului, distanţă de 4 – 6 m,

3.5.2. Serviciul de sus din faţă

Figura 3.12 Serviciul de sus din faţă

Cele mai întâlnite greşeli sunt:

3.6. Lovirea cu două mâini de jos

Poziţia fundamentală pentru pasele de jos:

Figura 3.14 Contactul mingii pe treimea inferioară a antebraţelor

Figura 3.15 Lovirea cu două mâini de jos

12. Pe perechi faţă în faţă, paralel cu fileul, la distanţa de 5 – 6 m, un jucător execută

3.7. Preluarea din serviciu

Figura 3.16 Preluarea de jos din serviciu

O oarecare activitate dinamică realizează şi lanţurile musculare ale trunchiului şi

Este acţiunea specifică construcţiei fazei de atac şi impune în prealabil o deplasare şi