Sunteți pe pagina 1din 49

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

TEODOR PETRESCU OVIDIU DEHELEAN

FOTBAL
CURS DE BAZĂ

Editura Fundaţiei România de Mâine


Bucureşti, 2000

Universitatea SPIRU HARET


Prefaţă

Prezenta lucrare se adresează în primul rând


studenţilor de la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
din cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti,
care urmează cursul de bază la disciplina Fotbal,
inclusiv celor care urmează formele de învăţământ fără
frecvenţă şi deschis la distanţă. Prin urmare, lucrarea
este structurată conform programei de învăţământ,
constituind un material didactic util din punct de vedere
teoretic şi practic.
Lucrarea are drept scop principal descrierea noţiu-
nilor cel mai des întâlnite legate de tehnica, tactica,
regulamentul jocului de fotbal, precum şi prezentarea unor
aspecte legate de predarea fotbalului în şcoală.
Am căutat să sintetizăm un vast material docu-
mentar care să poată fi utilizat cu succes de către viitorii
profesori de educaţie fizică şi antrenori de fotbal,
oferindu-le acestora elementele teoretico-metodice nece-
sare predării jocului de fotbal.
Lucrarea se adresează, de asemenea, profesorilor
şi tehnicienilor angrenaţi în activitatea fotbalistică,
precum şi unui public larg, dornic să se familiarizeze cu
noţiunile jocului de fotbal.

Autorii

Universitatea SPIRU HARET


6

Universitatea SPIRU HARET


CUPRINS

1. GENERALITĂŢI ......................................................................................... 9
1.1. SCURT ISTORIC AL JOCULUI DE FOTBAL ................................................. 10
1.2. CARACTERISTICILE JOCULUI DE FOTBAL ................................................ 11
1.3. FOTBALUL ÎN CADRUL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI .......................... 15
1.4. NOŢIUNI DE REGULAMENT ...................................................................... 16
2. TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL .......................................................... 20
2.1. GENERALITĂŢI ....................................................................................... 20
2.2. SISTEMATIZAREA TEHNICII JOCULUI DE FOTBAL ..................................... 21
2.3. BIOMECANICA GENERALĂ ŞI METODICA ÎNVĂŢĂRII ................................. 23
2.3.1. Intrarea în posesia mingii ............................................................. 24
A. Preluarea mingii ............................................................................ 24
B. Deposedarea adversarului de minge .............................................. 26
2.3.2. Păstrarea mingii ............................................................................ 28
2.3.3. Transmiterea mingii ...................................................................... 30
A. Lovirea mingii cu piciorul ............................................................. 30
B. Lovirea mingii cu capul ................................................................. 31
C. Aruncarea de la margine ................................................................ 32
2.3.4. Elemente tehnice ale portarului .................................................... 33
3. TACTICA JOCULUI DE FOTBAL .......................................................... 36
3.1. DEFINIŢII ŞI SISTEMATIZARE ................................................................... 36
3.1.1. Principiile tacticii .......................................................................... 36
3.1.2. Fazele atacului şi apărării ............................................................ 37
3.1.3. Formele atacului şi apărării ......................................................... 38
3.1.4. Sistemul de joc ............................................................................... 39
3.1.5. Acţiuni tactice în atac şi apărare .................................................. 40
A. Acţiuni tactice individuale în atac ................................................. 41
B. Acţiuni tactice colective în atac ..................................................... 42
C. Acţiuni tactice individuale în apărare ............................................ 45
D. Acţiuni tactice colective în apărare ............................................... 46
7

Universitatea SPIRU HARET


E. Tactici speciale .............................................................................. 47
F. Momente fixe de joc ...................................................................... 47
G. Tactica portarului .......................................................................... 48
4. FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ .......................................................................... 48
4.1. FOTBALUL ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR ................................................... 49
4.2. FOTBALUL ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL GIMNAZIAL ŞI LICEAL ............................ 49
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 51

Universitatea SPIRU HARET


1. GENERALITĂŢI

Fotbalul, disciplina sportivă care se bucură de cea mai mare


popularitate pe mapamond, a parcurs de la apariţia lui şi până astăzi o
lungă perioadă de dezvoltare şi progres. Evoluţia continuă, rapidă şi
spectaculoasă a performanţelor sportive determină o serie întreagă de
schimbări, începând de la tehnica de joc şi până la cele mai diferite
aspecte de ordin metodic, teoretic, psihologic. Fotbalul de astăzi este
mult mai complex decât cel din trecut, vorbindu-se de fotbalul total.
Dacă ţinem seama de faptul că jocul actual a devenit faţă de
trecut mult mai dinamic, jucătorii fiind obligaţi să alerge în
permanenţă executând numeroase schimbări de ritm, că lupta a
devenit mai aprigă şi necesită un mai mare consum de energie, că sunt
necesare procedee tehnice şi tactice cât mai perfecţionate şi o gândire
tactică cât mai complexă, toate acestea ne pot da o imagine de
ansamblu despre numeroasele calităţi necesare jucătorului de valoare
şi despre solicitările foarte mari la care este supus acesta în decursul
unui an competiţional. Pentru ca fotbalistul să facă faţă acestor
solicitări, trebuie să posede un bagaj serios de calităţi motrice, o
pregătire tehnică şi tactică, o puternică stabilitate psihică.
Pornind de la modelul fotbalistului de înaltă clasă şi mai ales de
la tendinţele şi caracteristicile jocului de fotbal de pe mapamond,
putem desprinde multitudinea şi complexitatea aspectelor pe care
trebuie să le aibă în vedere antrenorul/profesorul de fotbal, în procesul
pregătirii. Jocul de fotbal actual solicită în mare măsură factorul fizic,
determinat de conţinutul efortului depus, de angajamentul fizic al
fotbalistului pe parcursul celor 90 sau chiar 120 de minute de joc.
Aşadar, jocul în tempo modern pretinde de la jucătorul de mare
performanţă un nivel ridicat al vitezei, forţei, rezistenţei, stabilităţii
psihice, lipsurile în această privinţă neputând fi compensate prin nici
un fel de combinaţii tactice sau de perfecţiune tehnică.
9

Universitatea SPIRU HARET


Jocul modern impune jucătorilor să acţioneze eficient (atât în
atac cât şi în apărare), pentru rezolvarea sarcinilor de joc, în vederea
realizării superiorităţii asupra adversarilor şi mai puţin pentru
spectacolul fotbalistic. Fotbalul modern se desfăşoară în condiţii de
solicitare mare şi inegală. El se caracterizează prin eforturi de
intensitate variată, prin lipsa mişcărilor ciclice şi prin marea varietate a
mişcărilor executate în condiţii de adversitate.
Fotbalul este un joc sportiv de echipă, cei 11 componenţi ai unei
echipe participând la desfăşurarea jocului şi valorificând la maximum
capacităţile fizice, tehnice, tactice şi psihice, în vederea creării unor
situaţii favorabile de a înscrie golul.
În timpul jocului, fiecare din cele două echipe se află alternativ
în atac sau apărare. Echipa aflată în atac (prin jucătorul care posedă
mingea şi prin coechipieri, care îl sprijină în acţiunile sale) încearcă
prin acţiuni tehnico-tactice individuale şi colective să valorifice
posesia mingii, iar echipa aflată în defensivă luptă pentru intrarea în
posesia mingii şi apărarea propriei porţi. Intrarea în posesia mingii,
constituie deci momentul trecerii unei echipe din apărare în atac, iar
pierderea mingii implică trecerea echipei din atac în apărare.

1.1. Scurt istoric al jocului de fotbal


Din descrierile care ne-au parvenit de la popoarele antice, putem
constata că încă din antichitate se cunoştea jocul cu mingea, sub
diferitele sale denumiri: tsu-khu (China), kemari (Japonia), sphera
episkiros (Grecia), harpastum (Imperiul Roman).
În Evul Mediu, o amploare deosebită cunosc jocurile cu mingea
desfăşurate de către italieni (giuocco del calcio) şi francezi (la soule),
aceştia preluând şi dezvoltând jocurile cu mingea, jocuri ce se apropie
din multe puncte de vedere de jocul de fotbal.
Toate aceste jocuri cu mingea constituie însă doar nişte premise
pentru apariţia adevăratului joc de fotbal, care îşi are originile în
Anglia. Primele încercări de organizare ale jocului de fotbal-rugby au
fost efectuate în anul 1857 de către Thomas Hughes, care a publicat
prima carte cu reguli ale acestui joc, care se practica cu mâna şi
piciorul. Şase ani mai târziu are loc despărţirea acestui joc în alte două
jocuri: fotbal-rugby şi fotbal asociaţie.
Primele jocuri de fotbal se organizează în anul 1866, iar din anul
1871 s-au desfăşurat cu regularitate competiţii oficiale.
10

Universitatea SPIRU HARET


În anul 1881, în jocul de fotbal îşi face apariţia oficial arbitrul,
iar în anul 1885 se legiferează profesionismul.
În 1999 se înfiinţează Federaţia Internaţională de Fotbal
Asociaţie (F.I.F.A.), organism la care astăzi sunt afiliate numeroase
federaţii naţionale de pe întregul mapamond.
Federaţia Română de Fotbal (F.R.F.) a fost înfiinţată în anul
1930, sub tutela căreia echipa naţională de fotbal a României
participând la numeroase competiţii internaţionale (C.M., C.E., J.O.),
de multe ori a adus satisfacţii întregii naţiuni, prin jocurile prestate şi
rezultatele înregistrate.
Nu exagerăm dacă spunem că fotbalul a devenit cel mai
popular şi cel mai răspândit dintre toate sporturile practicate în
întreaga lume, milioane de oameni din toate colţurile lumii fiind
captaţi de jocul de fotbal; fotbalul este un adevărat fenomen de masă,
amplificat la scară mondială.
Răspândirea şi popularizarea fotbalului rezidă, fără îndoială, în
deosebita atractivitate, care i-a conferit forţa necesară spre a rezista
de-a lungul timpului. Astăzi nu există regiune de pe glob în care
fotbalul să nu fie învăţat, cunoscut şi practicat cu pasiune.

1.2. Caracteristicile jocului de fotbal


Fotbalul este, fără discuţie, cel mai popular, iubit şi răspândit joc
sportiv. Atracţia către fotbal este determinată de existenţa unor
trăsături şi caracteristici proprii, care îl fac să aibă ceva în plus, ceva
specific faţă de celelalte discipline sportive. Milioane de tineri sunt
angrenaţi în practicarea lui organizată (baza de masă a performanţei,
performanţă şi mare performanţă) şi cu caracter de odihnă activă şi
recreere (agrement sportiv).
Dinamismul şi rapiditatea acţiunilor de joc, mişcarea perma-
nentă a jucătorilor, trecerile rapide din apărare în atac şi invers,
capacitatea mărită de manevrare a balonului prin elementele tehnico-
tactice de o mare fineţe şi eficienţă efectuate în mare viteză, sunt doar
câteva dintre caracteristicile şi totodată imperativele fotbalului actual
pe arena internaţională.
Caracteristicile efortului fizic
Alergarea cu mingea, necesitatea de a ajunge adversarul care a
scăpat singur spre poartă, de a fi primul la minge, demarcajul
surprinzător în atac, anticiparea fazelor de joc, alegerea soluţiei
11

Universitatea SPIRU HARET


optime, toate acestea efectuate în condiţii de criză de timp şi spaţiu,
sunt aspecte ale jocului care impun indici sporiţi de dezvoltare a
calităţilor motrice la fotbalişti.
Sintetizând caracteristicile şi dificultăţile efortului fizic impuse
de joc sau de programul competiţional, putem desprinde următoarele:
- jocul cu durată mare (90 minute, uneori chiar 120), terenul de
dimensiuni foarte mari (aproximativ 50x100 m), condiţiile atmosferice
variate solicită organismul fotbaliştilor mult mai intens decât în alte
jocuri sportive, aceştia parcurgând pe durata unei partide, cu diferite
intensităţi, distanţe de 10-12 km;
- efortul depus de fotbalişti pe durata unei partide se încadrează
în categoria eforturilor mari şi foarte mari, alternând perioade de efort
aerob cu perioade de efort anaerob;
- complexitatea efortului rezidă şi din caracteristica manevrării
mingii cu piciorul, membrele inferioare fiind solicitate atât pentru
susţinere, cât şi pentru execuţia procedeelor tehnice cu mingea;
- competiţiile se desfăşoară pe o perioadă lungă de timp
(toamna turul, primăvara returul), acest fapt impunând şi aspectul
bianual al formei sportive;
- meciurile se desfăşoară ritmic, la intervale de o săptămână,
impunând astfel o solicitare şi o pregătire ritmică pe cicluri săptămânale.
Astfel, procesul instructiv-educativ trebuie bine organizat, iar
alegerea metodelor şi mijloacelor de realizare trebuie făcută cu
seriozitate, în caz contrar putându-se ajunge la accidente, oboseală,
supraantrenament sau plafonare.
Caracteristicile tehnicii
- multilateralitatea tehnicii – în fotbalul modern toţi jucătorii
trebuie să cunoască o gamă largă de procedee tehnice (specifice
postului său, dar şi altor posturi, de ex.: jocul portarului );
- folosirea piciorului şi uneori a capului pentru manevrarea
mingii şi marcarea golului;
- accesibilitate pentru copii şi începători, concretizată în
reducerea suprafeţelor de joc şi a numărului de jucători, regulament
simplificat, minge mai mică şi mai uşoară;
- dinamismul tehnicii. Ingeniozitatea, spontaneitatea, inteligenţa
şi talentul unor jucători de excepţie determină apariţia unor noi
procedee tehnice, prin impunerea stilului personal;
- necesitatea începerii pregătirii timpurii. Atragerea, selecţia şi
pregătirea generală a copiilor la o vârstă fragedă, permit însuşirea unui
număr mai mare de procedee tehnice.
12

Universitatea SPIRU HARET


- învăţarea absolut corectă a tehnicii de bază. Vârsta copilăriei
favorizează însuşirea mai temeinică a procedeelor tehnice, precum şi
corectarea celor greşit însuşite, caracteristică ce se pierde mai târziu;
- procesul de pregătire are loc în condiţii diverse climaterice şi
de stare a terenului, conform situaţiilor concrete în care se desfăşoară
competiţiile oficiale;
- tehnica jocului de fotbal este precisă, fină şi suplă, în vederea
manevrării mingii în criză de spaţiu şi timp. De aici rezidă, în realitate,
complexitatea, spectaculozitatea tehnicii folosite în jocul modern;
- dificultatea tehnicii este dată de manevrarea mingii cu ambele
picioare, alternativ. Îndemânarea cu care unii jucători folosesc în egală
măsură fiecare picior pentru intrarea în posesie, pase sau şuturi spre
poartă, se constituie într-un obiectiv şi o sarcină importantă pentru
orice antrenor, în pregătirea jucătorului polivalent. Complexitatea
tehnicii creşte odată cu apariţia adversarului şi cu creşterea vitezei de
deplasare şi execuţie, cu şi fără minge;
- unele dintre procedeele tehnice de bază devin stereotipuri,
printr-o pregătire asiduă şi competentă, permiţând jucătorului să
privească câmpul de joc şi eliberându-l de urmărirea şi controlul mingii;
- tehnica este spectaculoasă, prin execuţiile de excepţie şi
angajamentul în lupta pentru minge.
Caracteristicile tacticii
- tactica este raţională, determinată de gândirea tactică.
Pregătirea fiecărei acţiuni, prin anticiparea acesteia, duce la execuţia
celor mai eficiente procedee tehnice sau acţiuni tactice. Eficienţa
acţiunilor individuale şi colective este determinată de aportul selectiv
şi creator al raţiunii;
- tactica este intercondiţionată multiplu, fiind dependentă de
valoarea capacităţii motrice generale şi specifice, de nivelul de
însuşire a tehnicii, de cunoştinţele teoretice şi de profilul psihologic;
- tactica este elastică. Deşi pentru fiecare meci se adoptă un
anumit plan tactic, acesta se poate schimba în funcţie de diferite
situaţii care pot interveni pe parcursul meciului (condiţii meteo,
valoarea adversarului);
- tactica este evolutivă, determinată de noi tendinţe în plan
teoretic şi metodic, de apariţia unor noi procedee tehnice (stilul
personal), de modificări ale regulamentului de joc, toate acestea
contribuind la evoluţia tacticii.
13

Universitatea SPIRU HARET


Caracteristicile cunoştinţelor teoretice
În general, cunoştinţele teoretice prezintă caracteristici comune
cu celelalte jocuri sportive. Cunoştinţele teoretice sunt informaţiile din
domeniu, care se transmit jucătorilor în cadrul procesului instructiv-
educativ, în timpul antrenamentelor sau în cadrul unor şedinţe
teoretice. Un rol important îl au noţiunile de regulament (mai ales
dacă se lucrează cu copii), biomecanica diferitelor acte motrice.
Caracteristici psihice
Pregătirea psihologică vizează ansamblul de factori specifici
care condiţionează performanţa (morali şi volitivi, intelectuali,
atitudinali şi caracteriali).
O caracteristică importantă a jocului de fotbal este manevrarea
mingii cu piciorul (deoarece precizia nu este aceeaşi ca în cazul
execuţiilor cu mâna), fapt care implică, din punct de vedere psihic,
unele dificultăţi în exprimarea jucătorilor în teren.
În vederea depăşirii dificultăţilor de adaptare, determinate de
condiţiile diverse în care se desfăşoară antrenamentele şi jocurile
oficiale şi care influenţează execuţia actelor motrice, este necesară
desfăşurarea acestora în toate aceste condiţii climaterice şi de ambianţă.
Procesele psihice superioare, contribuie la dezvoltarea relaţiilor
între coechipieri (colaborare, întrajutorare), dezvoltă intuiţia şi
anticiparea, gândirea tactică, gândirea creatoare, imaginaţia.
Un rol important în obţinerea succesului îl are afectivitatea (emoţii,
sentimente). Randamentul scăzut în competiţie poate fi determinat de
încordarea excesivă dinaintea jocului, slaba mobilizare la jocurile
considerate mai puţin importante, stări depresive ale jucătorului, oboseala
de efort sau ca urmare a unor stări conflictuale interne.
Spectatorii pot constitui un factor important, favorizant sau
defavorizant, al evoluţiei echipelor şi jucătorilor aflaţi în teren. În
unele cazuri, susţinătorii unei echipe, fie îi încurajează frenetic cerând
imposibilul jucătorilor proprii, fie îi descurajează în mod vehement,
tocmai atunci când ar trebui să constituie al doisprezecelea jucător,
prin sprijinul moral. Antrenorul va trebui deci să aibă în vedere
pregătirea jucătorilor şi sub aspectul disciplinei de joc, a comportării
civilizate, sportive, faţă de adversari, arbitri şi spectatori.
Mass-media îndeplineşte, de asemenea, un rol foarte important
în ceea ce priveşte influenţarea evoluţiei jucătorilor. În general, aceste
influenţe sunt pozitive, dar prin prezentarea unor păreri şi comentarii
în urma unor meciuri, care nu totdeauna sunt şi reale, mass-media
14

Universitatea SPIRU HARET


poate produce repercusiuni negative asupra unui jucător sau a unei
întregi echipe, putând declanşa conflicte sau chiar renunţări.

1.3. Fotbalul în cadrul educaţiei fizice şi sportului


Obiectul disciplinei sportive fotbal
- Studiază conţinutul jocului de fotbal sub aspect fizic, tehnic,
tactic, teoretic, psihologic;
- Studiază istoricul, evoluţia şi tendinţele jocului de fotbal modern;
- Colaborează cu celelalte discipline sportive, preluând anumite
concepte, metode, mijloace, etc.;
- Colaborează cu alte discipline ştiinţifice (igiena sportivă,
fiziologia sportivă, psihologia, pedagogia, sociologia, biomecanica,
biochimia, cibernetica, statistica matematică, etc.);
- Studiază regulamentul de joc şi impune interpretarea corectă a
acestuia;
- Stabileşte principii, metode şi mijloace pentru îmbunătăţirea
performanţelor în jocul de fotbal.
Fotbalul ca mijloc al educaţiei fizice
Multiplele valenţe instructive şi educative ale fotbalului au
determinat cuprinderea lui în programa şcolară de educaţie fizică şi în
diferitele forme de organizare a activităţii fotbalistice şcolare.
Jocul de fotbal formează deprinderi psihosomatice specifice,
simple, accesibile şi atractive, pe fondul unor solicitări fizice şi
psihice, cu un deosebit caracter educativ. Din aceste motive, jocul de
fotbal este considerat un important mijloc al educaţiei fizice, care
rezolvă pozitiv unele din sarcinile acesteia în mediul şcolar.
Introdus în toate formele de învăţământ, datorită calităţilor sale
formative şi practicat în mod ştiinţific, contribuie la întărirea
sănătăţii, la dezvoltarea multilaterală a capacităţilor psihice şi fizice,
la însuşirea unor deprinderi tehnice şi acţiuni tactice necesare
practicării fotbalului.
Fotbalul ca disciplină ştiinţifică
Fotbalul poate fi considerat disciplină ştiinţifică, deoarece are
obiect de studiu propriu, dispune de noţiuni proprii, operează cu
teorii şi metode de cercetare ştiinţifică. Teoria şi metodica
antrenamentului sportiv este disciplina teoretică care fundamentează
legităţile sportului, din aceasta derivând teorii şi metodici particulare
15

Universitatea SPIRU HARET


ale diferitelor discipline sportive, între acestea situându-se şi
disciplina fotbal.
În condiţiile evoluţiei jocului de fotbal organizarea şi desfăşu-
rarea procesului de selecţie, pregătire şi perfecţionare nu mai este de
conceput fără suportul ştiinţific teoretic şi practic. În condiţiile
suprasolicitante ale jocului de azi, numai în acest fel se pot evita
erorile care pot duce la accidente grave, uneori cu urmări ireversibile.
Fotbalul ca disciplină sportivă
Fotbalul apare astăzi drept una dintre cele mai complexe
discipline sportive, angrenând milioane de sportivi şi spectatori,
precum şi un număr impresionant de specialişti, teoreticieni, antrenori,
cercetători ştiinţifici, medici, biologi, profesori, psihologi.
Ca disciplină sportivă, practicat ca agrement, dar mai ales ca
mijloc competiţional, jocul de fotbal a adus României recunoaşterea
pe plan mondial. Echipele de club Universitatea Craiova, Steaua,
Dinamo au participat în competiţii europene cu rezultate semnifica-
tive, Steaua reuşind chiar câştigarea Cupei Campionilor Europeni în
anul 1986. De asemenea, echipa naţională a României are o com-
portare foarte bună în ultimii ani în competiţiile europene şi mon-
diale, iar jucătorii valoroşi sunt prezenţi în numeroase campionate
din străinătate.

1.4. Noţiuni de regulament


1. Terenul de joc este de formă dreptunghiulară, cu dimensiuni
maxime 90/120 m şi minime 45/90 m. Lăţimea liniilor de marcaj şi ale
barelor porţilor este de 12 cm. Porţile au dimensiuni de 7,32 m lăţime
şi 2,44 m înălţime (Fig. 1).
2. Mingea este de formă sferică, din piele, având circumferinţa
de 68-70 cm, greutate de 450 g, la începutul partidei, şi o presiune de
06-1,1 atmosfere.
3. Numărul jucătorilor. Partidele se desfăşoară între două echipe,
fiecare având în componenţă cel mult 11 jucători, dintre care unul este
portar. Pe foaia de arbitraj se vor mai înscrie cel mult 7 rezerve. Pe
parcursul meciului se pot efectua 3 schimbări de jucători. Un joc este
regulamentar dacă în fiecare echipă există pe teren cel puţin 7 jucători.
4. Echipamentul jucătorilor cuprinde tricou (de aceeaşi culoare
şi uniform pentru jucătorii de câmp şi de altă culoare pentru portar),
chiloţi, jambiere, apărători pentru tibie şi încălţăminte.
16

Universitatea SPIRU HARET


Fig. 1: Dimensiunile terenului de joc
5. Arbitrul are sarcina de a conduce jocul, conform
următoarelor reguli:
a. va veghea la aplicarea regulilor jocului;
b. va nota tot ceea ce se întâmplă şi va cronometra timpul de joc;
c. va opri jocul pentru orice încălcare a regulilor, va suspenda
sau întrerupe definitiv partida când va considera necesar;
d. va arăta cartonaşul galben oricărui jucător care are o
comportare necorespunzătoare sau o atitudine necuviincioasă;
17

Universitatea SPIRU HARET


e. va arăta cartonaşul roşu şi va elimina definitiv de pe teren, pe
jucătorul care se face vinovat de comportare violentă, de brutalitate,
foloseşte cuvinte injurioase sau grosolane sau se face vinovat de o
incorectitudine, care are ca urmare un al doilea cartonaş galben;
f. va opri jocul dacă un jucător a fost accidentat grav, urmând ca
acesta să fie transportat în afara terenului pentru a se putea relua jocul;
g. va da semnalul de reluare a jocului, după fiecare oprire a sa.
6. Arbitrii asistenţi, în număr de doi, au obligaţia de a semnala:
- dacă mingea a ieşit din joc;
- echipa care va executa lovitura de colţ, lovitura de poartă
sau aruncarea de la margine;
- când a avut loc o greşeală sau un incident în afara câmpului
vizual al arbitrului;
- dacă o echipă solicită o înlocuire de jucători.
7. Durata partidei. Partida va avea două reprize a 45 minute
fiecare. Arbitrul poate adăuga fiecărei reprize un timp suplimentar
pierdut pe durata reprizei respective. Pauza dintre reprize nu poate
depăşi 15 minute.
8. Lovitura de începere
- la începutul partidei, după un gol marcat sau după pauza
dintre reprize. Jocul începe la semnalul arbitrului, printr-o lovitură de
picior înspre terenul advers, toţi jucătorii trebuind să se afle în propriul
teren, iar cei adverşi la cel puţin 9,15 m de minge. Mingea este în joc
atunci când a parcurs o distanţă egală cu circumferinţa sa;
- după orice oprire temporară, când mingea nu a depăşit
marginile terenului, arbitrul va lăsa mingea să cadă pe sol (mingea de
arbitru), pe locul unde aceasta se afla înaintea opririi jocului.
9. Mingea în joc sau afară din joc. Mingea este afară din joc:
- când a depăşit în întregime suprafaţa terenului, pe sol sau în aer;
- când jocul a fost oprit de arbitru;
Mingea este în joc în orice alt moment.
10. Marcarea unui gol. În afară de excepţiile prevăzute de
regulile jocului, un gol va fi considerat marcat când mingea va depăşi
în întregime linia de poartă, între stâlpi şi pe sub bara transversală,
fără a fi purtată, aruncată sau lovită intenţionat cu mâna sau cu braţul
de un jucător al echipei în atac.
11. Jucător afară din joc (Ofsaid).
a. Un jucător este în poziţie de ofsaid dacă este mai apropiat de
linia porţii adverse decât mingea, cu următoarele excepţii:
- dacă se află în propria jumătate de teren sau
18

Universitatea SPIRU HARET


- dacă nu este mai apropiat de linia porţii adverse decât cel
puţin doi dintre adversarii săi.
b. A fi în poziţie de ofsaid nu constituie o greşeală în sine. Un
jucător va fi sancţionat pentru ofsaid, numai dacă participă activ la joc
(influenţând jocul sau un adversar sau obţinând un avantaj din această
poziţie);
c. Un jucător nu va fi declarat în ofsaid de către arbitru dacă:
- se află numai în poziţie de ofsaid sau
- primeşte mingea direct dintr-o lovitură de poartă, o lovitură
de colţ sau aruncare de la margine.
12. Greşeli şi incorectitudini. Un jucător care comite una din
greşelile de mai jos va fi sancţionat cu lovitură liberă directă acordată
echipei adverse dacă:
- loveşte sau încearcă să lovească cu piciorul, pune piedică
sau sare asupra unui adversar;
- atacă, împinge, loveşte ori încearcă să lovească, să ţină, sau
scuipă un adversar;
- joacă mingea cu mâna, în mod voit.
Un jucător, care comite una din greşelile de mai jos, va fi
sancţionat cu lovitură liberă indirectă acordată echipei adverse, dacă:
- joacă de o manieră considerată periculoasă de către arbitru;
- atunci când nu joacă mingea, împiedică înaintarea unui
adversar;
- atacă portarul, în afară de cazul când acesta ţine mingea,
jenează un adversar sau este în afara suprafeţei de poartă;
- fiind portar şi aflându-se în propria suprafaţă de pedeapsă: ţine
mingea în mâini mai mult de 6 secunde; după ce a dat drumul mingii o
prinde din nou, înainte ca aceasta să fi fost jucată de un alt jucător; atinge
mingea trimisă în mod voit de un coechipier; întârzie jocul.
Când un jucător execută o lovitură liberă directă sau indirectă,
toţi jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la o distanţă de 9,15 m
de minge. Mingea va fi în joc după ce va parcurge o distanţă egală cu
circumferinţa sa.
Un jucător va fi avertizat şi va primi cartonaş galben dacă:
- încalcă cu persistenţă regulile jocului;
- dezaprobă, prin vorbe sau gesturi, deciziile arbitrului;
- se face vinovat de comportare necuviincioasă.
Un jucător va fi eliminat de pe teren şi va primi cartonaş roşu dacă:
- se face vinovat de comportare violentă sau brutalitate;
- întrebuinţează cuvinte injurioase sau grosolane;
19

Universitatea SPIRU HARET


- după ce a primit avertisment, se face din nou vinovat de
comportare necuviincioasă.
13. Lovitura de pedeapsă se va executa din punctul de pedeapsă.
Cu excepţia executantului şi a portarului advers, toţi jucătorii se vor
afla în afara suprafeţei de pedeapsă, la 9,15 m de minge. Portarul se va
situa pe linia porţii, între stâlpii acesteia (fără să-şi deplaseze
picioarele) până ce lovitura a fost executată. Lovitura de pedeapsă se
va repeta, dacă această regulă este încălcată:
- de un jucător al echipei sancţionate, dacă nu s-a marcat gol;
- de un jucător al echipei atacante, altul decât executantul,
dacă s-a marcat gol (golul va fi anulat).
14. Aruncarea de la margine se acordă când mingea a depăşit
linia de margine, pe sol sau în aer. Mingea se va repune de un jucător
al echipei adverse, cu ambele mâini, prin aruncarea mingii din spate
pe deasupra capului. Un gol nu va putea fi marcat dintr-o aruncare de
la margine.
15. Lovitura de la poartă se acordă când mingea a depăşit în
întregime linia de poartă, pe sol sau în aer, după ce a fost atinsă de un
jucător al echipei în atac. Repunerea mingii în joc se va face cu
piciorul din suprafaţa de poartă. Mingea va fi în joc după ce a depăşit
suprafaţa de pedeapsă.
16. Lovitura de la colţ se acordă când mingea a depăşit în
întregime linia de poartă, pe sol sau în aer, după ce a fost atinsă de un
jucător al echipei în apărare. Mingea va fi repusă în joc de un jucător
al echipei în atac, de la colţul terenului. Din lovitură de la colţ se poate
marca direct un gol.

2. TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

2.1. Generalităţi
După specialiştii domeniului, tehnica reprezintă ansamblul de
deprinderi motrice specifice ca formă şi conţinut, care se desfăşoară
după legile activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, folosite
în scopul practicării cu randament maxim a jocului.
Pornind de la această definiţie, putem defini tehnica jocului de
fotbal ca fiind ansamblul mijloacelor specifice jocului de fotbal, prin
intermediul cărora jucătorii realizează, pe de o parte, acţiunile cu
20

Universitatea SPIRU HARET


minge (controlul şi circulaţia acesteia), iar pe de altă parte, manevrele
(cu şi fără minge) necesare acţionării şi cooperării eficiente, raţionale,
în vederea atingerii scopului urmărit.
Tehnica se compune din elemente şi procedee tehnice.
Elementele tehnice reprezintă formele generale motrice cu şi fără
minge, specifice jocului de fotbal, printre care amintim: intrarea în
posesia mingii, păstrarea mingii, transmiterea mingii, alergările,
schimbările de direcţie, săriturile etc.
Pentru concretizarea şi adaptarea elementelor tehnice la diferite
situaţii specifice jocului, se aplică diferite procedee tehnice. Procedeele au
o structură generală a mişcării asemănătoare în cadrul elementului
respectiv. Prin procedee tehnice se înţelege un complex de mişcări ale
segmentelor, executate într-o succesiune raţională în scopul realizării unei
acţiuni intervenite în cursul jocului. Ele reprezintă deci modalităţile
concrete de realizare a elementelor tehnice, executate după legile
activităţii nervoase superioare. Câteva exemple de procedee tehnice:
preluarea mingii rostogolite, cu partea internă a labei piciorului;
deposedarea de minge prin atac din faţă; lovirea mingii cu interiorul labei
piciorului (latul); lovirea mingii cu capul de pe loc, cu un picior înainte.

2.2. Sistematizarea tehnicii jocului de fotbal


Tehnica jocului de fotbal cuprinde următoarele elemente tehnice:
1. Elemente tehnice cu minge:
- intrarea în posesia mingii
- preluarea mingii,
- deposedarea adversarului de minge;
- păstrarea mingii
- protejarea mingii,
- conducerea mingii,
- mişcarea înşelătoare;
- transmiterea mingii
- lovirea mingii cu piciorul,
- lovirea mingii cu capul,
- aruncarea de la margine.
2. Elemente tehnice fără minge
- alergări, schimbări de direcţie, căderi, ridicări, sărituri, opriri.
3. Elemente tehnice ale portarului
- poziţia fundamentală,
- deplasarea în teren,
21

Universitatea SPIRU HARET


- prinderea mingii,
- boxarea mingii,
- devierea mingii,
- blocarea mingii,
- repunerea mingii în joc.
La rândul lor, aceste elemente tehnice dispun de următoarele
procedee tehnice de aplicare practică:
1. Preluarea mingii
- cu partea interioară a labei piciorului,
- cu partea exterioară a labei piciorului,
- cu şiretul prin amortizare,
- cu coapsa prin amortizare,
- cu capul prin amortizare,
- cu talpa din ricoşare.
2. Deposedarea de minge
- prin atac din faţă,
- prin atac din lateral,
- prin atac din spate.
3. Protejarea mingii
- de pe loc,
- din mişcare.
4. Conducerea mingii
- cu interiorul labei piciorului,
- cu exteriorul labei piciorului,
- cu şiretul.
5. Mişcarea înşelătoare
- cu trunchiul,
- cu piciorul,
- cu capul (cu privirea).
6. Lovirea mingii cu piciorul
- cu interiorul labei piciorului (latul),
- cu şiretul interior,
- cu şiretul exterior,
- cu exteriorul labei piciorului,
- cu vârful labei piciorului,
- cu călcâiul,
- cu genunchiul,
- lobarea mingii cu piciorul,
- lovirea mingii din demi-volé,
- lovirea mingii din volé,
22

Universitatea SPIRU HARET


- lovirea mingii din foarfecă.
7. Lovirea mingii cu capul
- de pe loc,
- din săritură,
- din alergare,
- din plonjon.
8. Aruncarea mingii de la margine
- de pe loc,
- cu elan.
9. Elemente tehnice ale jocului portarului:
- poziţia fundamentală: înaltă, medie, joasă;
- deplasările în teren: porniri, opriri, cu pas adăugat, alergări,
întoarceri, sărituri, căderi, ridicări;
- prinderea mingii
- venită pe jos, fără plonjon;
- venită la înălţimea genunchiului, fără plonjon;
- cu traiectorie înaltă, fără plonjon;
- venită pe jos din lateral, cu plonjon;
- cu traiectorie înaltă cu plonjon;
- blocarea mingii
- boxarea mingii: de pe loc, din săritură, din plonjon – cu o
mână şi cu două mâini;
- devierea mingii: de pe loc, din săritură, din plonjon;
- repunerea mingii în joc
- cu mâna: prin lansare de jos, prin aruncare pe deasupra
umărului, prin lansare laterală, prin rotarea braţului,
- cu piciorul: de pe sol, din demi-volé (drop), din volé.

După cum se observă, tehnica dispune de numeroase procedee


de punere în aplicare, varietatea acestora oferind jucătorilor posibilităţi
multiple de manifestare în teren în jocul cu şi fără minge.

2.3. Biomecanica generală şi metodica învăţării


Biomecanica se referă la acţiunile pe care le au segmentele
corpului de la începerea execuţiei unui procedeu tehnic şi până la
finalizarea sa, la regulile care se impun a fi respectate în vederea
realizării unei execuţii eficiente.
În metodica pregătirii tehnice se urmăresc următoarele aspecte:
- însuşirea corectă a actului motric care se învaţă;
23

Universitatea SPIRU HARET


- execuţia procedeelor tehnice învăţate sub forma structurilor
tehnico-tactice;
- execuţia procedeelor tehnice în situaţii diverse;
- perfecţionarea procedeelor în condiţii de adversitate.
În continuare, vom face o descriere generală a biomecanicii
elementelor tehnice, urmând apoi să exemplificăm prin cele mai
reprezentative procedee. La fiecare procedeu vom preciza situaţii în
care acestea sunt utilizate, unele greşeli frecvente, indicaţii metodice,
precum şi succesiunea metodică pentru învăţare şi perfecţionare.

2.3.1. Intrarea în posesia mingii


A. Preluarea mingii
Acest element tehnic, executat corect, permite jucătorului să
controleze mingea în vederea unor acţiuni viitoare (pasă, şut la poartă,
centrare etc.), fiind indispensabil oricărui jucător de fotbal.
Dintre multitudinea de procedee tehnice de preluare a mingii,
am ales pentru prezentare, considerându-le reprezentative, procedeele
de preluare a mingii cu partea interioară a labei piciorului (cu latul), şi
cu pieptul, asupra cărora ne vom opri în continuare.
Preluarea mingii cu partea interioară a labei piciorului
a. Descriere. Mişcarea începe prin adoptarea unei poziţii corecte
faţă de mingea care se îndreaptă către jucător. La preluarea mingii
rostogolite, prima mişcare se face pentru luarea poziţiei faţă de minge.
Jucătorul se plasează pe direcţia sosirii mingii, piciorul de sprijin
(stângul) fiind uşor flexat din genunchi, umărul stâng este poziţionat
uşor înainte, braţele uşor ridicate în lateral. Piciorul drept este răsucit
din şold, cu axa longitudinală perpendiculară pe direcţia mingii.
Contactul cu mingea se face cu latul, fie prin retragerea spre înapoi a
piciorului (prin amortizare), fie prin exercitarea unei mişcări din
înapoi spre înainte (execuţie mai eficientă, care îi permite jucătorului
să continue acţiunea în viteză).
b. Utilizare tactică. Acest procedeu tehnic se execută la
schimbarea direcţiei de joc sau în pregătirea finalizării.
c. Greşeli frecvente:
- piciorul de sprijin nu este pe direcţia pe care urmează să se
transmită mingea;
- contactul cu mingea se face prin mişcări rigide, de multe ori
mingea sărind din piciorul jucătorului.
24

Universitatea SPIRU HARET


d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare:
1. antrenorul explică şi demonstrează poziţia corectă a corpului
la efectuarea unei preluări, apoi jucătorii exersează această poziţie;
2. câte doi, faţă în faţă, A efectuează o pasă cu latul spre B, care
execută preluarea cu latul, apoi retrimite mingea lui A;
3. câte doi, faţă în faţă, A pasează lui B, acesta execută preluare
şi pasează lui A, care va face preluare şi va retrimite lui B;
4. acelaşi exerciţiu, mingea fiind trimisă lateral stânga-dreapta,
alternativ;
5. pe grupe de câte trei, în formaţie de
triunghi. Jucătorul A pasează lui B, care face
preluare cu piciorul drept şi pasează cu
stângul spre C, acesta face acelaşi lucru şi
pasează lui A (Fig. 2);
6. acelaşi lucru, din deplasare pe
lăţimea terenului;
7. jucătorii sunt dispuşi pe două rânduri pentru suveică. Se
execută ieşire în întâmpinarea mingii, preluare, pasă la şirul din faţă,
urmată de deplasare la urma şirului unde a pasat;
8. câte doi, la distanţă de 15-20 m, faţă în faţă: A pasează lui B
(pe jos şi pe sus), acesta efectuează preluare şi retrimite lui A, care va
efectua preluare;
9. joc cu temă: la intrarea în posesia mingii se efectuează
obligatoriu preluare.
Preluarea mingii cu pieptul prin amortizare
a. Descriere. La apropierea mingii, trunchiul este arcuit din şold,
picioarele uşor flexate din genunchi. La contactul cu pieptul jucătorului,
acesta amplifică extensia corpului, amortizând astfel viteza mingii.
Braţele ţinute în lateral contribuie la echilibru şi la amortizare.
b. Utilizare tactică:
- la mingi cu traiectorie înaltă;
- schimbarea direcţiei de joc;
- la finalizare, pentru pregătirea şutului.
c. Greşeala cea mai frecventă:
- jucătorul adoptă o poziţie prea rigidă, făcând ca mingea să
ricoşeze la distanţă.
d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare:
1. aruncarea mingii în aer, la 2-3 m, apoi se efectuează
preluare piept;
25

Universitatea SPIRU HARET


2. câte doi jucători, A aruncă lui B, acesta execută preluare pe
piept, prinde mingea în mână şi o retrimite lui A, care face acelaşi lucru;
3. câte doi, la distanţă de 15-20 m, faţă în faţă: A pasează lui B
cu traiectorie înaltă, acesta efectuează preluare pe piept şi retrimite lui
A, care va face acelaşi lucru;
4. câte doi, A la cercul de la
centrul terenului, B la intersecţia
liniei de centru cu cea de margine: A
efectuează o lansare pentru B, spre
colţul terenului, acesta aleargă după
minge, efectuează preluare, centrează
pentru A pe linia careului de 16 m, A
preia pe piept şi şutează la poartă,
apoi se schimbă rolurile (Fig. 3);
5. joc cu temă: la mingile cu
traiectorie semiînaltă fundaşii vor efectua preluare pe piept, iar
atacanţii vor efectua preluare pe piept şi apoi vor şuta la poartă.
B. Deposedarea adversarului de minge
Prin acest element tehnic se urmăreşte intrarea în posesia mingii
prin scoaterea acesteia de la adversar. Trebuie acordată o mare atenţie
însuşirii corecte a acestui element, deoarece, mai ales la procedeele
prin alunecare, se poate produce foarte uşor fault. Deposedarea se
poate efectua din faţă, din lateral sau din spate.
Deposedarea adversarului prin atac din faţă
a. Descriere. Acest procedeu de deposedare este cel mai simplu
dintre cele trei. Jucătorul aflat în apărare se apropie de posesorul
mingii prin mişcări de tatonare. În momentul efectuării deposedării,
apărătorul interpune latul între minge şi apărător, presând cu pieptul
asupra adversarului. Greutatea este pe piciorul de sprijin, astfel încât
piciorul de atac să poată interveni succesiv, până când mingea este
îndepărtată de adversar.
b. Utilizare:
- la întârzierea atacului advers, pentru ca jucătorii proprii să se
poată grupa în apărare;
- pentru a intra în posesia mingii
c. Greşeli frecvente:
- apărătorul ia contact cu adversarul înainte să atingă mingea,
producând fault;
26

Universitatea SPIRU HARET


- apărătorul are privirea spre adversar şi mişcările acestuia şi nu
spre minge, putând fi uşor fentat.
Deposedarea adversarului prin atac din lateral
a. Descriere. Acest procedeu este utilizat când apărătorul şi
atacantul se află în luptă directă, corp la corp. Deposedarea se
efectuează prin apropierea şi înclinarea corpului spre adversar,
piciorul de sprijin este aşezat aproape de minge, iar piciorul de atac
încearcă scoaterea mingii din posesia adversarului.
b. Utilizare:
- pentru intrarea în posesia mingii;
- pentru a temporiza jocul.
c. Greşeli:
- acţiunea de deposedare este efectuată cu întârziere;
- presiunea exercitată prin greutatea corpului asupra
adversarului este prea mare, producând fault.
Deposedarea adversarului prin atac din spate (cu alunecare)
a. Descriere. Acest procedeu tehnic este utilizat în situaţia în
care atacantul a câştigat teren în faţa apărătorului şi acesta nu mai
poate interveni prin alt procedeu. Apărătorul efectuează o alunecare pe
piciorul dinspre atacant, iar cu piciorul de atac se încearcă îndepăr-
tarea mingii de adversar. Este un procedeu tehnic deosebit de dificil,
foarte uşor putând fi produs fault.
b. Utilizare:
- la intrarea în posesia mingii;
- ca ultimă soluţie la un atac advers;
- pe timp ploios.
c. Greşeli:
- apărătorul produce fault, luând contact cu adversarul şi nu cu
mingea;
- nu se apreciază corect momentul atacului la minge.
d. Mijloace pentru învăţarea şi consolidarea deposedărilor:
1. faţă în faţă, doi jucători simulează lovirea unei mingi situate
între ei, presând cu umărul unul asupra celuilalt;
2. acelaşi exerciţiu, cu apropiere de minge de la distanţa de 2-3 m;
3. câte doi, umăr la umăr, din alergare uşoară, se exercită presiu-
ne asupra partenerului;
4. din alergare uşoară cu mingea la picior, autopasă de 1-2 m,
urmată de cădere prin alunecare cu lovirea mingii;
27

Universitatea SPIRU HARET


5. acelaşi exerciţiu, mingea fiind condusă de un partener;
6. pe două şiruri, la semnal, fiecare încearcă să ajungă primul şi
să intre în posesia mingii situată la 5 m în faţă;
7. acelaşi exerciţiu, mingea fiind transmisă de antrenor;
8. acelaşi exerciţiu, unul din jucători plecând cu 1 m mai în faţă;
9. un jucător cu mingea atacă poarta, celălalt încearcă
deposedarea;
10. joc 1x1, 2x2 pe teren redus.

2.3.2. Păstrarea mingii


Acest element tehnic este utilizat în vederea valorificării posesiei
mingii, evitând totodată pierderea acesteia în favoarea adversarului.
Păstrarea mingii se concretizează în protejarea mingii,
conducerea mingii şi mişcarea înşelătoare.
Protejarea mingii de pe loc şi din deplasare
a. Descriere. Protejarea mingii constă într-o serie de mişcări cu
trunchiul, braţele şi picioarele, în vederea ţinerii adversarului la
distanţă, împiedicându-l pe acesta să intre în posesia mingii.
Protejarea mingii pe loc constă în ţinerea mingii sub talpa
piciorului, în timp ce corpul se roteşte în jurul piciorului de sprijin,
braţele ţinând adversarul la distanţă.
Protejarea mingii din deplasare se efectuează prin conducerea
mingii cu piciorul opus direcţiei din care se apropie adversarul, braţul
de pe partea adversarului fiind ridicat şi flexat pentru a-l ţine pe acesta
la distanţă de minge.
b. Utilizare:
- în situaţii de temporizare a jocului;
- când posesorul mingii nu are cui transmite mingea;
- în pătrunderi individuale spre poarta adversă.
c. Greşeli:
- executantul este atent mai mult la adversar decât la minge;
- corpul are o poziţie prea înaltă.
d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare:
1. Fiecare jucător cu o minge execută rularea mingii cu talpa
piciorului;
2. Acelaşi exerciţiu, cu un adversar semiactiv;
3. Câte doi la o minge, unul conduce mingea, încercând să o
protejeze, celălalt încearcă deposedarea;
4. Joc 1x1, 2x2, pe teren redus.
28

Universitatea SPIRU HARET


Conducerea mingii
a. Descriere. Conducerea mingii este elementul tehnic prin care
jucătorul cu mingea se deplasează în teren prin lovirea şi împingerea
repetată a acesteia. Lovirea mingii se poate realiza cu interiorul sau
exteriorul labei piciorului sau cu şiretul, diferenţele dintre cele trei
procedee fiind nesemnificative. Mişcarea constă dintr-o alergare
naturală, trunchiul este drept, puţin aplecat înainte şi uşor răsucit în
direcţia piciorului de sprijin.
b. Utilizare
- în scopul depăşirii adversarului.
c. Greşeli:
- glezna piciorului de lovire a mingii este încordată;
- mingea este lovită prea tare sau prea încet.
d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare:
1. conducerea mingii cu şiretul (exteriorul, interiorul labei
piciorului) cu un picior, apoi cu celălalt;
2. suveică cu conducerea mingii până la şirul opus;
3. conducerea mingii cu ambele picioare alternând procedeele de
conducere;
4. conducerea mingii de la centrul terenului spre careul de 16 m,
urmată de şut la poartă.
Mişcarea înşelătoare
a. Descriere. Mişcarea înşelătoare este elementul tehnic care
permite jucătorului posesor al balonului să depăşească adversarul
direct, prin diferite manevre care îl derutează pe acesta. Se poate
realiza prin următoarele procedee:
- cu piciorul, prin treceri succesive ale piciorului peste şi pe lângă
minge, dând impresia trimiterii mingii în altă direcţie decât cea reală;
- cu trunchiul, prin trecerea centrului de greutate de pe un picior
pe celălalt, lăsând impresia unor deplasări reale;
- cu capul (privirea), prin orientarea privirii într-o direcţie şi
trimiterea mingii în altă direcţie.
b. Utilizare:
- la protejarea mingii;
- în depăşirile individuale;
- în schimbarea direcţiei de joc.
c. Greşeli:
- mişcările nu sunt convingătoare;
- corpul are o poziţie prea înaltă;
- viteza mişcărilor este redusă.
29

Universitatea SPIRU HARET


d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare:
1. alergare pe tot terenul cu schimbări rapide de direcţie şi
înclinări pe un picior şi pe celălalt;
2. pe perechi, faţă în faţă, încercări de depăşire a partenerului
prin fente executate rapid;
3. conducerea mingii printre jaloane dispuse la 1,5 m;
4. acelaşi lucru executat în cadrul unei suveici;
5. un jucător cu mingea se află la centrul terenului, celălalt la 20 m
de poartă. Primul încearcă depăşirea celuilalt, urmată de şut la poartă;
6. acelaşi lucru cu doi jucători în apărare;
7. joc 1x1, 2x2 pe teren redus;
8. joc cu temă: atacanţii şi mijlocaşii nu pot transmite mingea
unui coechipier înainte de a efectua un dribling.

2.3.3. Transmiterea mingii


A. Lovirea mingii cu piciorul
Deşi există o mare diversitate de procedee tehnice de lovire a
mingii cu piciorul, toate acestea au câteva elemente comune, despre
care vom vorbi în continuare.
1. Elanul jucătorului, preparator pentru lovire, depinde de
distanţa la care se doreşte să se transmită mingea şi de forţa loviturii.
2. Piciorul de sprijin, prin poziţionarea sa (în lateral şi puţin
înapoia mingii), asigură direcţia şi traiectoria mingii.
3. Poziţia corpului. Datorită elanului, corpul are o mişcare spre
înainte, este uşor aplecat, umerii sunt aduşi înainte. Umerii şi braţele
încep o mişcare de pivotare în direcţia piciorului de lovire. Braţul opus
piciorului de lovire va ajunge în faţa corpului, ajutând la echilibrare.
4. Piciorul de lovire este îndoit din articulaţia şoldului şi flexat
din genunchi. El execută o mişcare de pendulare spre înainte, în
momentul loviturii producându-se extensia genunchiului. Pendularea
asigură distanţa şi traiectoria execuţiei.
5. Mişcarea braţelor contribuie la efectuarea mişcării de lovire,
asigurând totodată echilibrul în momentul lovirii.
Lovirea mingii cu şiretul plin
a. Descriere. Alături de caracteristicile generale prezentate
anterior, menţionăm că mingea va fi lovită în mijlocul circumferinţei,
cu laba piciorului întinsă şi încordată.
b. Utilizare:
- în schimbarea direcţiei de joc;
30

Universitatea SPIRU HARET


- în lansarea unui contraatac;
- în execuţia şuturilor la poartă.
c. Greşeli:
- piciorul de sprijin nu este corect poziţionat;
- glezna nu este încordată;
- trunchiul este înclinat pe spate, mingea având o traiectorie înaltă.
d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare:
1. pase în doi cu lovirea mingii cu şiretul, la distanţă de 6-7 m;
2. suveică simplă cu lovirea mingii cu şiretul;
3. la distanţă de 20-25 m, pase în doi cu preluare;
4. pe perechi, la centrul terenului, unul conduce mingea până la
16-20 m de poartă, unde o opreşte pentru celălalt, care vine în viteză şi
şutează la poartă;
5. pe semicercul careului de 16 m se dispun 7 mingi. Pe rând, fiecare
jucător şutează toate mingile spre poartă, într-un timp cât mai scurt şi cu o
precizie cât mai bună. Câştigă cel care a marcat cele mai multe goluri;
6. joc cu temă: golul marcat prin şut la poartă din afara careului
de 16 m este punctat dublu.
B. Lovirea mingii cu capul
Ca şi la lovirea mingii cu piciorul, în execuţia acestui element
tehnic se pot distinge mai multe componente care concură la realizarea
sa eficientă:
1. Acţiunea capului şi trunchiului este condiţionată de
procedeul de lovire a mingii (cu fruntea, cu părţile laterale, cu partea
posterioară). Cel mai întâlnit procedeu de lovire este cel cu fruntea,
care constă dintr-o mişcare înapoi, urmată de o revenire rapidă spre
înainte, în această fază producându-se lovirea mingii.
2. Acţiunea braţelor are rolul de a asigura echilibrul în timpul
execuţiei şi, totodată, de a mări forţa de lovire a mingii.
3. Acţiunea picioarelor asigură realizarea elanului şi a bătăii şi,
în final, revenirea pe sol.
4. Elanul poate fi de pe loc sau din alergare.
5. Bătaia, în cazul în care lovirea se face cu desprindere de pe
sol, se poate efectua pe un picior sau pe ambele picioare.
6. Aterizarea are loc pe unul sau pe ambele picioare, în funcţie
de săritura realizată, asigurând reechilibrarea corpului după lovitură.
În continuare vom exemplifica prin procedeul de lovire a mingii
cu capul din săritură cu bătaie pe un picior, considerând că acesta este
cel mai des utilizat.
31

Universitatea SPIRU HARET


Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior
a. Descriere. Mişcarea începe cu efectuarea elanului. Urmează
apoi bătaia, prin extensia puternică a genunchiului şi gleznei, care
asigură desprinderea de pe sol. Trunchiul începe mişcarea de arcuire
spre înapoi, urmată de o mişcare energică spre înainte, în momentul
maxim al săriturii efectuându-se lovirea mingii cu fruntea. Aterizarea
se face pe ambele picioare, prin amortizare.
b. Utilizare:
- în respingerea unui atac advers;
- în atac la construcţie sau la finalizare.
c. Greşeli:
- efectuarea săriturii în contra-timp;
- lipsă de coordonare în efectuarea mişcărilor.
d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare:
1. jucătorul cu mingea în mână, o aruncă sus, o loveşte cu capul
din săritură şi o prinde din nou;
2. acelaşi exerciţiu din deplasare;
3. lovirea mingii cu capul din săritură, la o minge atârnată;
4. câte doi, faţă în faţă, unul aruncă mingea, celălalt o loveşte cu
capul din săritură. După 10-12 execuţii se schimbă rolurile;
5. la fel ca la exerciţiul precedent, apare însă al treilea jucător,
care se va interpune pasiv în faţa jucătorului care loveşte mingea;
6. joc de pasare a mingii cu mâna, golul marcându-se numai
cu capul;
7. joc cu temă: golurile marcate cu capul din săritură se punc-
tează dublu.
C. Aruncarea de la margine
a. Descriere. Acest element tehnic intervine în timpul jocului
atunci când mingea a părăsit suprafaţa de joc pe la linia de margine.
Execuţia se poate efectua de pe loc sau cu elan, cu un picior înainte
sau cu picioarele pe aceeaşi linie. Vom analiza procedeul de aruncare
a mingii de la margine de pe loc, cu picioarele pe aceeaşi linie:
1. Priza – mingea se ţine cu ambele mâini, cu degetele pe
suprafaţa posterioară.
2. Mâinile au o mişcare dinspre înapoi spre înainte, pe deasupra
capului.
3. Trunchiul realizează o extensie, urmată de o flexie rapidă,
asigurând elanul aruncării.
4. Picioarele sunt poziţionate pe sol pe aceeaşi linie, uşor
depărtate, în afara liniei de margine. Greutatea corpului este uniform
repartizată pe ambele picioare.
32

Universitatea SPIRU HARET


b. Utilizare:
- la aruncarea de la margine;
- poate constitui un avantaj, neexistând poziţie de ofsaid;
- este singurul procedeu care se execută cu mâna, crescând
astfel precizia execuţiei.
c. Greşeli:
- mingea este aruncată cu o singură mână;
- mâinile acţionează prin lateral;
- unul sau ambele picioare sunt ridicate de pe sol.
d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare:
1. pe perechi, fiecare execută aruncare de la margine spre partener;
2. acelaşi exerciţiu, cel care primeşte mingea efectuează preluare
şi apoi retrimite mingea prin aruncare de la margine;
3. joc cu temă: după orice infracţiune, jocul se reia prin aruncare
de la margine.

2.3.4. Elemente tehnice ale portarului


Portarul este singurul jucător care poate utiliza mâinile în
contactul cu mingea, rolul său în echipă fiind esenţial. În ultima
perioadă, importanţă deosebită au procedeele tehnice în care portarul
utilizează piciorul, datorită schimbărilor de regulament, care nu îi mai
permit să prindă mingea trimisă cu piciorul de către un coechipier.
Vom încerca să facem o trecere în revistă a elementelor şi
procedeelor tehnice specifice acestui post, urmând ca cele considerate de
noi mai semnificative sau mai frecvent utilizate să fie tratate amănunţit.
Prinderea mingii venite la nivelul abdomenului fără plonjon
a. Descriere. Primele mişcări efectuate la apropierea mingii
constau în aplecarea uşoară a trunchiului înainte, flexarea genunchilor
şi a braţelor, cu palmele spre interior. Contactul cu mingea se face în
regiunea abdominală, printr-o retragere a abdomenului, realizând
astfel amortizarea forţei şi vitezei mingii. Trenul superior şi braţele
acoperă mingea.
b. Utilizare:
- pentru repunerea mingii în joc cu rapiditate.
c. Greşeli:
- abdomenul nu este retras;
- palmele nu acoperă mingea suficient.
33

Universitatea SPIRU HARET


d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare:
1. învăţarea prizei la minge şi obişnuirea cu aceasta;
2. aruncarea şi prinderea mingii la perete;
3. prinderea mingii transmise de un coechipier;
4. prinderea mingii transmise de doi coechipieri, care trimit
mingile alternativ, la intervale reduse.
Prinderea mingii venite cu traiectorie înaltă cu plonjon
a. Descriere. Plonjonul este un element specific jocului
portarului, constând în desprinderea corpului de pe sol prin forţa
membrelor inferioare şi arcuirea energică a trunchiului, spre direcţia
de venire a mingii. În timpul zborului, portarul încearcă să respingă
sau să prindă mingea, cu o mână sau cu ambele, în funcţie de situaţie.
Aterizarea se face pe partea laterală a trunchiului corespunzătoare
direcţiei în care s-a efectuat plonjonul.
b. Utilizare:
- pentru siguranţa apărării porţii;
- la mingile care nu pot fi oprite prin alt procedeu.
c. Greşeli:
- plonjonul este efectuat în direcţia barelor;
- extensia membrelor inferioare nu este suficient de puternică.
d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare:
1. căderi şi ridicări de la sol, de pe loc şi din deplasare;
2. câte doi, faţă în faţă, din aşezat: aruncarea mingii în lateral, cu
prinderea acesteia prin cădere laterală;
3. prinderea mingii din plonjon peste un obstacol;
4. concurs între portari aflaţi în două porţi, faţă în faţă. Câştigă
cel care a primit mai puţine goluri;
5. prinderea mingii transmise de doi coechipieri, care trimit
mingile alternativ, la intervale reduse.
Blocarea mingii venite pe jos
a. Descriere. Acest procedeu tehnic este executat de portar mai
ales în condiţiile luptei unu contra unu cu un atacant advers în
interiorul careului propriu.
Acţiunea constă în căderea corpului pe partea laterală,
contactul cu solul fiind luat, în ordine, cu gleznele, gambele, şoldul,
trunchiul şi braţele.
b. Utilizare:
- ultima soluţie în faţa unui atacant advers scăpat spre poartă;
- micşorează unghiul de atac al adversarului.
34

Universitatea SPIRU HARET


c. Greşeli:
- contactul cu mingea se face cu altă parte a corpului decât palmele;
- aprecierea greşită a acţiunilor atacantului.
d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare
1. căderi şi ridicări de la sol, de pe loc şi din deplasare;
2. blocarea mingii trimise pe jos de un coechipier;
3. un jucător atacă poarta, portarul iese în întâmpinare şi execută
blocarea mingii. La început, atacantul este semiactiv, apoi devine activ.
4. joc cu temă: atacanţii efectuează pătrunderi spre poartă, iar
portarul încearcă blocarea acestora.
Boxarea mingii cu două mâini din săritură
a. Descriere. Acest procedeu se utilizează în cazul unor mingi
înalte sau dificile pentru a putea fi reţinute.
Bătaia se face pe un picior, trunchiul se arcuieşte, braţele se
ridică deasupra capului, cu pumnii strânşi şi apropiaţi.
b. Utilizare:
- la lovituri libere din apropierea careului, la cornere, aruncări
de la margine
- la mingile dificile
c. Greşeli:
- pumnii nu sunt suficient de încordaţi
- se apreciază greşit traiectoria mingii
d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare
1. Portarul ţine mingea într-o mână şi o loveşte cu cealaltă.
2. Boxarea unei mingi suspendate.
3. Boxarea unei mingi trimise de un coechipier din centrare.
4. Boxarea mingilor centrate alternativ de pe partea stângă şi
dreaptă a terenului.
Repunerea mingii în joc cu mâna prin lansare laterală
a. Descriere. Se execută un pas înainte cu piciorul opus mâinii
care efectuează lansarea. Braţul care execută aruncarea se duce spre
înapoi prin lateral, trunchiul răsucindu-se pe partea braţului de
aruncare. Urmează o răsucire în sens invers, cu o uşoară aplecare
înainte, urmată de eliberarea mingii, în faţa trunchiului. Braţul opus
ajută la echilibrare.
b. Utilizare:
- la declanşarea rapidă a unui contraatac;
- la transmiterea mingii la distanţe mari.
35

Universitatea SPIRU HARET


c. Greşeli:
- mingea nu este eliberată la momentul oportun;
- lipsa coordonării între segmentele corpului.
d. Mijloace pentru învăţare şi consolidare
1. efectuarea mişcării de lansare fără eliberarea mingii din mână.
2. lansări alternative între doi portari, la distanţă de 10-15 m.
3. doi jucători centrează alternativ de pe părţile laterale ale
terenului, portarul prinde mingea şi retrimite prin lansare laterală.
4. joc cu temă: la prinderea mingii, portarul va pune echipa pe
contraatac prin lansare laterală.

3. TACTICA JOCULUI DE FOTBAL


3.1. Definiţii şi sistematizare
Tactica jocului de fotbal cuprinde totalitatea acţiunilor
individuale şi colective, organizate şi coordonate unitar şi raţional,
desfăşurate în apărare şi în atac, în limitele regulamentului de joc şi
ale eticii sportive, valorificând calităţile jucătorilor proprii, precum şi
lipsurile din pregătirea adversarilor, în vederea obţinerii victoriei.
Tabloul sistematizării tacticii cuprinde elementele componente,
pe faze, forme, sisteme şi mijloace de realizare, bazate pe respectarea
principiilor tacticii.

3.1.1. Principiile tacticii


Principiile tacticii reprezintă legi, cerinţe şi reguli, după care
jucătorii şi echipele îşi dirijează şi coordonează acţiunile individuale şi
colective în cadrul jocului. Deosebim principii generale (comune fazei
atacului şi apărării) şi principii speciale (specifice fiecărei faze de joc).
A. Principii generale:
− trecerea rapidă din apărare în atac şi din atac în apărare;
− concentrarea atenţiei jucătorilor pe toată durata jocului;
− reducerea numărului de greşeli tehnico-tactice;
− efectuarea acţiunilor în timp util şi eficient;
− anticiparea acţiunilor proprii, ale coechipierilor şi ale
adversarilor;
− acordarea sprijinului reciproc în atac şi apărare;
36

Universitatea SPIRU HARET


− preocuparea pentru realizarea superiorităţii numerice;
− colaborarea eficientă între compartimente şi linii de jucători;
− preocuparea pentru jocul total (participare la ambele faze
ale jocului).
B. Principiile speciale pentru atac:
− preocuparea pentru păstrarea posesiei mingii;
− alternarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice;
− acoperirea direcţiilor principale de atac;
− executarea în viteză, cu adresă şi eficienţă a acţiunilor
tehnico-tactice;
− evitarea abuzului în conducerea mingii;
− alternarea tempoului în desfăşurarea acţiunilor tehnico-tactice.
C. Principii speciale pentru apărare:
− preocuparea pentru concentrarea jocului pe direcţia mingii şi
intrarea în posesia acesteia;
− asigurarea permanentă a echilibrului defensiv;
− realizarea unei apărări elastice prin adaptarea formelor şi
sistemelor de apărare, la intenţiile adversarului.

3.1.2. Fazele atacului şi apărării


Fazele atacului sunt reprezentate de succesiunea acţiunilor
tactice individuale şi colective desfăşurate de jucătorii echipei în
atac, de la intrarea în posesia mingii până la finalizare sau pierderea
acesteia:
♦ Faza I: Intrarea în posesia mingii şi trecerea din apărare
în atac.
♦ Faza II: Pregătirea şi desfăşurarea atacului.
♦ Faza III: Finalizarea atacului.
Fazele apărării reprezintă succesiunea acţiunilor tactice
individuale şi colective întreprinse de către jucătorii echipei în
apărare, din momentul pierderii mingii şi până la recuperarea acesteia:
♦ Faza I: Pierderea mingii şi lupta pentru recuperarea acesteia.
♦ Faza II: Replierea, organizarea apărării şi lupta pentru
recuperare.
♦ Faza III: Organizarea apărării imediate, lupta pentru
recuperare şi apărarea porţii.
37

Universitatea SPIRU HARET


3.1.3. Formele atacului şi apărării
Formele atacului şi apărării reprezintă configuraţia generală de
acţiune a echipei în atac şi în apărare, modul de organizare şi acţionare
specific fiecărei faze de joc, folosind întregul arsenal de mijloace
tehnico-tactice, respectând tactica de joc stabilită. Constituie modul de
rezolvare tactică a fiecărei faze de joc.
Formele atacului reprezintă modalităţile de exprimare ale
echipei aflate în atac, în vederea îndeplinirii cu succes a sarcinilor de
joc în atac. Desprindem următoarele forme ale atacului:
♦ Contraatacul reprezintă acţiunea tactică desfăşurată în mare
viteză, direct spre poartă, prin surprinderea adversarului, imediat după
intrarea în posesia mingii. Cuprinde trei faze: iniţiere, desfăşurare şi
finalizare.
♦ Atacul rapid constă într-o succesiune rapidă de acţiuni tactice
individuale şi colective (3-6 pase), care pun atacanţii în situaţii
favorabile de a marca.
♦ Atacul poziţional presupune organizarea jucătorilor în terenul
advers pe o suprafaţă cât mai extinsă, aceştia încercând, prin pase
repetate, să pregătească finalizarea atacului, precum şi scoaterea
adversarului din dispozitiv.
♦ Atacul în circulaţie de minge şi jucători reprezintă acţiunea
tactică colectivă desfăşurată în alternare cu atacul poziţional, în care
jucătorii pasează mingea pe poziţii viitoare, efectuează schimburi de
locuri, ruperi de ritm şi pătrunderi spre poartă.
Formele apărării reprezintă modalităţile de exprimare
(organizare şi acţionare) ale echipei aflate în apărare, în vederea
îndeplinirii cu succes a sarcinilor de joc în apărare. Distingem
următoarele forme:
♦ Apărarea om la om este modul de organizare a echipei, în
care jucătorii acţionează asupra posesorului mingii şi asupra celorlalţi
atacanţi printr-un marcaj strict sau la supraveghere, realizat de obicei
prin pressing. Folosirea apărării om la om cere din partea jucătorilor o
mare capacitate de efort.
♦ Apărarea în zonă reprezintă modul de organizare a echipei, în
care fiecare jucător acoperă o anumită zonă din teren, supraveghind şi
urmărind jucătorii adverşi din această zonă. Această formă de apărare
necesită simţ al plasamentului şi al anticipării intenţiilor adversarului.
Efortul depus de jucători este mai redus faţă de apărarea om la om.
38

Universitatea SPIRU HARET


♦ Apărarea combinată este acea formă de apărare în care unii
jucătorii acţionează sub forma apărării în zonă, iar ceilalţi efectuează
marcaj om la om (de obicei la vârfurile de atac sau la „piesele grele”
ale adversarului).

3.1.4. Sistemul de joc


Sistemul de joc reprezintă modalitatea generală de aşezare,
organizare şi coordonare a acţiunilor desfăşurate de cei 11 jucători pe
durata jocului. Pentru a putea vorbi de un sistem de joc trebuie, deci,
să existe un dispozitiv de aşezare în teren, care dă denumirea
sistemului şi care implică utilizarea anumitor forme de joc şi mijloace
de realizare.
În cadrul sistemului de joc adoptat, fiecare jucător ocupă un
anumit post şi are de îndeplinit sarcinile postului respectiv pentru atac
şi apărare, prin intermediul mijloacelor colective şi individuale,
adaptate în funcţie de adversar.
Cerinţele sistemului de joc:
- să se adapteze nivelului la care se joacă fotbalul (privind
noutăţi tehnico-tactice, modificări de regulament);
- să fie eficient atât în atac cât şi în apărare;
- să poată fi adaptat în funcţie de situaţiile concrete din timpul jocului.
În continuare vom descrie sistemul de joc cu patru fundaşi,
apărut ca o necesitate în vederea rezolvării mai eficiente a concepţiei
de joc, considerând că este cel mai utilizat de echipe în fotbalul actual.
Caracteristica sistemului cu patru fundaşi este dată de
repartizarea uniformă a jucătorilor pe toată suprafaţa terenului, prin
formarea unor compartimente (apărători, mijlocaşi şi atacanţi).
În funcţie de numărul de jucători din fiecare compartiment, de-a
lungul timpului, s-au stabilizat trei variante ale acestui sistem, şi
anume: 1-4-2-4, 1-4-3-3, 1-4-4-2 (în ordinea apariţiei lor).
În cadrul sistemului, fiecare jucător îndeplineşte anumite sarcini,
conform postului ocupat. Vom descrie în continuare repartizarea
jucătorilor pe compartimente, cu precizarea sarcinilor acestora pentru
atac şi apărare, exemplificând pe sistemul de joc 1-4-4-2.
Sarcinile compartimentului defensiv
În faza de apărare, linia de fundaşi are ca sarcină principală
organizarea apărării porţii şi împiedicarea adversarului să marcheze golul.
Fundaşii centrali (dintre care unul poate juca pe postul libero-ului) au ca
39

Universitatea SPIRU HARET


sarcină principală apărarea culoarelor centrale ale terenului, libero-ul
asigurând şi dublajul fundaşilor laterali. Fundaşii laterali au ca sarcină
marcarea extremelor.
Pentru faza de atac, fundaşii centrali au sarcini reduse, ei putând
contribui la declanşarea unui contraatac sau la fazele fixe din faţa
porţii adverse. Fundaşii laterali susţin activ atacul, acoperind o
suprafaţă mare de joc, colaborând cu mijlocaşii şi atacanţii de pe
partea lor, efectuând centrări şi învăluiri în viteză.
Sarcinile compartimentului median
Linia de mijlocaşi este compusă din patru jucători:
- doi dintre aceştia acţionează cu precădere pe părţile laterale
ale terenului (mijlocaşi laterali),
- ceilalţi doi acţionează în zona centrală a terenului, unul dintre
ei îndeplinind rolul de închizător în faţa apărării, având mai mult
sarcini defensive, iar celălalt joacă mai avansat, având mai mult
sarcini ofensive.
În apărare, linia de mijlocaşi contribuie la organizarea apărării,
luptând pentru recuperarea mingii, prin pressing sau apărare în zonă.
În faza de atac, mijlocaşii au rolul de a asigura o legătură
permanentă între linia de fundaşi şi cea de atacanţi, asigurând
organizarea jocului la mijlocul terenului, contribuind de multe ori şi
la finalizare.
Sarcinile compartimentului ofensiv
Compartimentul ofensiv este compus din doi jucători (atacanţi),
care acţionează în faţa porţii adverse.
Pentru apărare, sarcinile acestora sunt destul de reduse, ei
luptând prin pressing asupra apărătorilor adverşi pentru recuperarea
mingii. În situaţii speciale (jucător eliminat, menţinerea rezultatului),
unul sau chiar ambii vor susţine apărarea mult mai intens.
În atac, sarcina lor principală este de a marca golul, prin
pătrunderi, şuturi la poartă sau prin realizarea unor combinaţii cu
jucătorii din celelalte compartimente.

3.1.5. Acţiuni tactice în atac şi apărare


Acţiunile tactice reprezintă componenta cea mai concretă a
tacticii, modalităţile de punere în aplicare a tacticii jocului de fotbal.
Acţiunile tactice includ un sistem de structuri, acţiuni înlănţuite, care
implică efectuarea unor combinaţii, scheme sau iniţiative individuale,
40

Universitatea SPIRU HARET


cu scopuri bine determinate. În cadrul acţiunilor tactice distingem
acţiuni tactice individuale şi colective, desfăşurate în atac şi în
apărare, în funcţie de numărul de jucători participanţi.
A. Acţiuni tactice individuale în atac
a. Demarcajul este acţiunea tactică individuală pe care jucătorul
în atac o efectuează pentru a scăpa de sub marcajul adversarului direct
şi de a ocupa o poziţie liberă. Demarcarea se prezintă sub două forme:
- demarcarea directă – atacantul scapă de marcajul adversarului
direct prin o serie de manevre întreprinse de el însuşi;
- demarcarea indirectă – atacantul este eliberat de adversar
printr-o acţiune a unui coechipier, care atrage spre el adversarul direct
al atacantului.
Pentru a realiza demarcarea, atacantul trebuie să acţioneze în
viteză şi la momentul optim, să fie permanent atent la joc, să se
deplaseze înspre spaţii libere.
Mijloace pentru învăţare şi consolidare
1. explicarea şi exemplificarea la tablă şi în teren a demarcajului;
2. pe perechi, faţă în faţă, la 1 m distanţă, unul din jucători
încearcă prin deplasări cu schimbări rapide de direcţie să scape de
celălalt, care încearcă să-şi menţină poziţia;
3. un jucător cu mingea la centrul terenului trimite o pasă lungă
în adâncime, unde se află un atacant (care încearcă demarcarea) şi un
apărător (care acţionează semiactiv, apoi activ);
4. aceeaşi formaţie, jucătorul cu mingea înaintând spre careul de
16 m şi încercând să paseze când atacantul s-a eliberat de adversar.
Dacă acesta reuşeşte demarcarea, va schimba locul cu cel care
pasează, altfel exerciţiul se reia cu jucătorii în aceleaşi roluri;
5. joc 2X2, 2X3, 4X4, pe teren redus;
6. joc cu temă: golurile marcate în urma unor demarcări
spectaculoase punctează dublu.
b. Depăşirea individuală este acţiunea prin care purtătorul
balonului trece de unul sau mai mulţi adversari, prin intermediul
procedeelor tehnice şi prin valorificarea unor calităţi motrice.
Pentru reuşita depăşirii trebuie avute în vedere următoarele
aspecte: valoarea adversarului direct, viteza de execuţie, tehnicitatea
executantului.
41

Universitatea SPIRU HARET


Mijloace pentru învăţare şi consolidare
1. pe perechi, faţă în faţă, la 1 m distanţă, unul din jucători
încearcă prin deplasări cu schimbări rapide de direcţie să scape de
celălalt, care încearcă să-şi menţină poziţia;
2. deplasare spre minge, preluare, conducere în direcţia
adversarului, trecerea mingii pe lângă adversar şi ocolirea acestuia;
3. conducerea mingii cu piciorul opus direcţiei de atac a
adversarului, protejarea mingii, fentă de trecere peste minge, lovirea
mingii în direcţie opusă, conducere, pasare;
4. joc cu temă: golurile marcate prin depăşirea apărării adverse
se punctează dublu.
c. Deplasarea pe poziţii viitoare este o acţiune tactică
individuală fără minge, care implică din partea executantului
capacitatea de apreciere a situaţiei din teren, gândire tactică, precum şi
anticiparea acţiunilor adversarilor şi coechipierilor. Se observă, deci,
că un rol important în reuşita acestei acţiuni tactice îl are nu numai cel
care efectuează deplasarea, ci şi posesorul mingii, care trebuie să
înţeleagă acţiunea acestuia şi să efectueze pasa pe direcţia şi cu
intensitatea corespunzătoare.
Deprinderea acestei acţiuni tactice trebuie realizată în cadrul
antrenamentelor, prin sugerarea de către antrenor a momentului şi a
direcţiei spre care să se facă deplasarea, apoi acest lucru trebuie
realizat de către jucător, fără sprijinul antrenorului, prin
conştientizarea acţiunii întreprinse şi printr-o bună gândire tactică,
dobândite prin experienţa acumulată.
d. Loviturile libere reprezintă situaţii deosebit de favorabile
echipei aflate în atac, atunci când sunt acordate în apropierea
suprafeţei de pedeapsă adverse şi, mai ales, atunci când echipa
dispune de un executant foarte bun al acestora.
B. Acţiuni tactice colective în atac
a. Pasa este cea mai simplă acţiune tactică colectivă de atac şi
constă în transmiterea mingii către un coechipier. Pentru a fi eficientă,
pasa trebuie să fie efectuată în timp util, să aibă traiectorie, direcţie şi
viteză care să-i permită celui care primeşte mingea să continue atacul
cât mai rapid.
Pasa prezintă o gamă largă de procedee prin care se poate
concretiza, pe care le prezentăm în continuare, în cadrul unei
clasificări a paselor:
42

Universitatea SPIRU HARET


- după distanţă: pasa scurtă, medie, lungă;
- după direcţie: pasa înainte, în diagonală, în lateral, înapoi;
- după traiectorie: pasa pe jos, semiînaltă, pe sus (cu boltă);
- după poziţia coechipierului: pasa la picior, pe poziţie viitoare.
Pasa scurtă este cel mai des utilizată, oferind cea mai mare
precizie (Ex.: pentru aducerea mingii din apărare în atac, la un-doi etc.).
Pasa medie se foloseşte de obicei în atacul rapid, în iniţierea şi
organizarea atacului, la contraatacul cu intermediar.
Pasa lungă, în funcţie de situaţia în care se află executantul
(atac, apărare), este de mai multe feluri:
- degajarea – executată de portar sau fundaşi, la intrarea în
posesia mingii;
- lansarea – constă în trimiterea mingii în adâncime spre un
atacant ce se lansează dinspre lateral spre centrul terenului;
- deschiderea constă în trimiterea mingii în diagonala terenului
spre un atacant ce aleargă pe marginea terenului;
- centrarea constă în transmiterea mingii din marginea
terenului spre careul de 16 m (pe jos, la semiînălţime sau pe sus),
pentru atacanţii situaţi în acea zonă.
Mijloace pentru învăţare şi consolidare:
1. pasarea mingii de pe loc între doi jucători, la distanţă de 5-6 m.
2. acelaşi exerciţiu, cu atac la minge şi retragere după lovire.
3. pase în doi cu preluare, la distanţă de 20-25 m. se alternează
pasele pe sus cu cele la semiînălţime.
4. pase în doi pe poziţii viitoare, prin deplasare pe tot terenul.
5. câte doi, cu minge, A la cercul de la centrul terenului, B la
intersecţia liniei de centru cu cea de margine: A deschide pe B, printr-
o pasă spre colţul terenului, B aleargă, preia mingea, centrează în
careul de 16 m lui A, care reia spre poartă. Dacă centrarea a fost
reuşită se inversează rolurile, altfel B va centra din nou.
6. câte doi, cu minge, A la cercul de la centrul terenului, B la 30
m de poartă. A lansează pe B, printr-o pasă lungă spre careul de la 16
m, B aleargă, preia mingea, şi şutează la poartă sau pasează lui A, care
vine în viteză şi finalizează cu şut.
b. Schimbul de locuri este o acţiune tactică colectivă de atac,
care constă în schimbarea rapidă a zonei de acţiune, efectuată între doi
atacanţi, în vederea derutării apărătorilor şi creării unor spaţii de
acţiune (Fig. 4).
43

Universitatea SPIRU HARET


Mijloace pentru învăţare şi consolidare
1. Câte doi, la distanţă de 3-4 m, alergare uşoară pe teren: la
semnal, cei doi efectuează un sprint scurt, efectuând schimbul de locuri.
2. Doi atacanţi, la distanţă de 5-6 m în alergare uşoară spre careul
de 16 m, alţi doi apărători efectuând marcaj asupra lor. Un al cincilea
jucător, cu mingea, efectuează lansare spre unul din cei doi atacanţi,
după ce aceştia au efectuat schimb de locuri în viteză şi au reuşit
demarcarea. La început, apărătorii acţionează semiactiv, apoi activ.
3. Joc şcoală cu accent pe efectuarea în viteză a schimbului de
locuri între atacanţi.
c. Un-doi-ul (dă şi du-te)
reprezintă acţiunea desfăşurată între
doi jucători, în care jucătorul cu min-
gea pasează unui coechipier şi repri-
meşte de la acesta pe poziţie viitoare,
reuşind astfel depăşirea adversarului
direct (Fig. 5).

Mijloace pentru învăţare şi consolidare:


1. pase în doi din deplasare pe lăţimea terenului, cu alternări de ritm;
2. acelaşi exerciţiu, între cei doi jucători aflându-se un al treilea,
care se deplasează cu spatele. Acesta este la început pasiv, apoi
semiactiv şi activ;
3. un jucător cu mingea pleacă de la centrul terenului, în faţa
fiecărui jalon pasează spre stânga (spre dreapta - stângacii) la un
coechipier, cu reprimirea mingii, urmat de şut la poartă de la 16 m
(Fig. 6).
44

Universitatea SPIRU HARET


4. joc şcoală, cu accent pe realizarea un-doi-ului între mijlocaşi
şi atacanţi.
C. Acţiuni tactice individuale în apărare
a. Marcajul adversarului este acţiunea tactică individuală prin
care jucătorul echipei în apărare supraveghează adversarul său,
împiedicându-l să primească mingea sau să se îndrepte spre poartă.
Există trei tipuri de realizarea a marcajului:
- marcajul om la om – apărătorul aplică marcajul foarte aproape
de adversarul direct. Este utilizat în apărarea om la om şi la fazele fixe;
- marcajul la intercepţie – apărătorul se află între adversar şi
minge, pe aceeaşi linie sau în lateral. Este utilizat în inferioritate
numerică, în situaţia în care apărătorul are o viteză foarte bună;
- marcajul la supraveghere – apărătorul se plasează în spatele
atacantului, între acesta şi poartă. Este utilizat în cazul în care
atacantul are viteză foarte bună sau când acesta nu posedă o tehnică
rafinată.
Mijloace pentru învăţare şi consolidare
1. jocul „leapşa” pe perechi pe suprafeţe reduse;
2. joc 1x1, 2x2 la două porţi;
3. la 25 m de poartă un jucător cu minge. În apropierea careului
de 16 m un atacant, care încearcă demarcajul şi un apărător, care face
marcaj asupra acestuia. jucătorul cu mingea pasează în adâncime în
momentul când atacantul a reuşit să scape de marcaj. Apărătorul
acţionează semiactiv, apoi activ;
4. joc şcoală, cu opriri şi corectări asupra marcajului şi
demarcajului.
45

Universitatea SPIRU HARET


b. Tatonarea constă într-o serie de mişcări întreprinse de
apărătorul care atacă jucătorul cu minge, prin care urmăreşte
pregătirea deposedării sau împiedicarea atacantului să pătrundă spre
poartă, pentru a câştiga timp. Apărătorul trebuie să se situeze între
atacant şi poartă şi urmăreşte mişcările adversarului, în vederea
atacului la minge.
c. Recuperarea mingii este acţiunea tactică individuală de
apărare prin care apărătorul reuşeşte intrarea în posesia mingii printr-o
acţiune de deposedare sau prin interceptarea balonului.

D. Acţiuni tactice colective în apărare


a. Schimbul de adversari este acţiunea tactică desfăşurată de
către doi apărători (care marchează
doi atacanţi), aplicată în momentul în
care cei doi atacanţi execută schimbul
de locuri. Ea se desfăşoară în felul
următor: când cei doi atacanţi
efectuează schimbul de locuri,
apărătorii nu continuă deplasarea în
direcţia în care se deplasează
adversarii, ci preiau reciproc
adversarul direct al celuilalt (Fig. 7).
b. Marcajul dublu este acţiunea tactică colectivă prin care unul
sau doi apărători intervin în sprijinul apărătorului aflat în luptă directă
cu purtătorul balonului. Se poate realiza în scară (realizat pe zonele
laterale ale terenului, Fig. 8) sau în triunghi (pe zonele centrale, Fig. 9).

c. Pressingul este acţiunea tactică colectivă întreprinsă de echipa


aflată în apărare, prin care unii componenţi execută un marcaj agresiv
asupra posesorului mingii şi a celorlalţi atacanţi, printr-un marcaj
46

Universitatea SPIRU HARET


strict sau apropiată supraveghere, cu intenţia de a deposeda sau a
intercepta mingea. Pressingul solicită din partea jucătorilor o mare
capacitate de efort, simţul anticipării şi intuiţiei foarte bine dezvoltat.
E. Tactici speciale
a. Apărarea aglomerată este adoptată de echipa aflată în apărare
în anumite momente ale jocului (menţinerea rezultatului, jucător
eliminat, adversar net superior) şi constă în aglomerarea suprafeţei din
faţa porţii cu 8-9 jucători, echipa lăsând atacul pe seama a 1-2 jucători.
b. Apărarea în linie are ca scop de a surprinde atacanţii adverşi
în poziţie de ofsaid, prin ieşirea în bloc înainte spre purtătorul
balonului şi presarea acestuia să paseze spre unul din aceşti jucători
aflaţi în ofsaid.
c. Apărarea în inferioritate numerică este impusă de anumite
momente ale jocului (accidentare temporară, jucător eliminat),
apărătorii încercând să suplinească lipsa unui coechipier prin
depunerea unui efort suplimentar pentru a marca atacanţii şi a apăra
culoarele de pătrundere ale adversarilor.
d. Evitarea poziţiei de ofsaid este tactica aplicată de echipa în
atac, care încearcă să contracareze jocul la ofsaid (apărarea în linie)
al apărării adverse. În aceste situaţii, atacanţii vor încerca să evite
poziţia de ofsaid, iar mijlocaşii vor încerca pătrunderea spre poartă
din linia a doua.
e. Atacul în superioritate numerică constă în atacarea porţii
adverse printr-un număr sporit de jucători, determinată de anumite
situaţii speciale de joc (superioritate numerică sau valorică, scor
nefavorabil).
F. Momente fixe de joc
a. Loviturile libere sunt deosebit de periculoase pentru echipa
aflată în apărare şi totodată situaţii foarte favorabile pentru echipa
aflată în atac, atunci când sunt acordate în apropierea suprafeţei de
pedeapsă, mai ales atunci când echipa beneficiară dispune de un
executant foarte bun al acestor lovituri sau echipa a perfecţionat o
serie de combinaţii tactice care să ducă la marcarea golului.
b. Cornerul este o situaţie favorabilă pentru echipa în atac, mai
ales dacă aceasta dispune de jucători foarte buni la jocul aerian şi
constituie totdeauna o situaţie periculoasă pentru echipa în apărare.
c. Lovitura de la 11 m este cea mai favorabilă situaţie pentru
echipa aflată în atac, executantul loviturii aflându-se faţă în faţă cu
portarul şi având timp pentru a-şi pregăti lovitura.
47

Universitatea SPIRU HARET


G. Tactica portarului
Tactica portarului deţine un rol cheie în tactica generală a
echipei, atât în jocul individual, cât şi în angrenajul echipei. Dacă în
atac portarul nu deţine un rol deosebit de important, în apărare el este
ultima soluţie în faţa unui atac advers.
Tactică individuală a portarului se compune din:
- repunerea mingii în joc, executată eficient în anumite situaţii,
poate pune un coechipier pe contraatac sau într-o situaţie favorabilă de
a marca golul;
- plasamentul portarului este deosebit de important în apărarea
porţii (şuturi la poartă, centrări, blocarea unui adversar, ieşire în afara
careului – al doilea libero).
Tactica colectivă, concretizată de acţiunile de colaborare
întreprinse de portar împreună cu apărătorii, este foarte importantă în
jocul din faza defensivă. Fiind jucătorul care vede întreaga suprafaţă
de joc, portarul dirijează apărătorii prin intervenţii verbale, asigurând
un mai bun plasament al acestora, intervenţii optime la minge sau
chiar construcţia atacului.

4. FOTBALUL ÎN ŞCOALĂ

Fotbalul este unul din cele patru jocuri sportive incluse în


programa şcolară în lecţia de educaţie fizică, alături de handbal, volei
şi baschet, fiind cel mai des întâlnit în şcoli, deoarece este cel mai
popular şi necesită condiţii materiale minime în comparaţie cu
celelalte jocuri.
Fotbalul este predat în şcoală începând din ciclul primar şi până
la terminarea liceului, fiind vorba de o iniţiere în practicarea sa şi nu
de o specializare sportivă, acest lucru intrând în sarcina cluburilor
sportive şcolare sau asociaţiilor sportive de performanţă. Deci, în
cadrul lecţiei de educaţie fizică, rolul profesorului este de a iniţia
elevii în practicarea jocului de fotbal pe teren redus, insuflându-le
acestora plăcerea de a juca, contribuind astfel la îndeplinirea
obiectivelor educaţiei fizice la diferite nivele.
Sarcinile generale care trebuie să le îndeplinească fotbalul
practicat în şcoală se rezumă la:
- întărirea sănătăţii şi capacităţii de muncă;
48

Universitatea SPIRU HARET


- folosirea utilă şi în mod plăcut a timpului liber;
- educarea unor trăsături caracteriale
- valorificarea aptitudinilor sportive ale elevilor;

4.1. Fotbalul în învăţământul primar


La acest nivel, forma de bază în care are loc iniţierea în
practicarea fotbalului în şcoală este lecţia de educaţie fizică. Regulile
jocului sunt puţine şi simple, terenul are suprafaţă redusă, iar mingea
are dimensiuni şi greutate reduse, de obicei din cauciuc.
La încheierea ciclului primar, elevul trebuie să cunoască
următoarele procedee tehnico-tactice:
- lovirea mingii cu latul, vârful, şiretul interior şi plin;
- lovirea mingii cu capul (cu fruntea);
- preluarea mingii cu latul şi cu talpa piciorului;
- conducerea mingii cu şiretul (interior şi exterior);
- aruncarea mingii de la margine.
Mijloacele prin care se pot învăţa aceste procedee sunt
reprezentate prin:
- lovirea mingii la perete sau către partener;
- preluarea şi pasarea mingii de pe loc şi din deplasare;
- conducerea mingii din mers, alergare şi printre jaloane;
- jocuri de mişcare şi întreceri cu mingea (mingea la căpitan,
mingea prin tunel, concurs de menţinere a mingii în aer, concurs de
lovituri de la 7 m, ştafete);

4.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal


În aceste forme de învăţământ, educaţia fizică se organizează
sub forma lecţiei de educaţie fizică şi a lecţiei de activităţi sportive.
Modelul absolventului de liceu, care a străbătut etapele predării
fotbalului în învăţământul gimnazial şi liceal, este acela de a şti să
practice, să organizeze şi să arbitreze jocul de fotbal.
În predarea procedeelor tehnico-tactice se va avea în vedere
următoarea succesiune metodică:
- exersarea individuală a procedeelor tehnico-tactice;
- introducerea unui partener în exersare;
- introducerea adversarului, la început pasiv, apoi semiactiv şi activ;
- legarea procedeelor tehnico-tactice în cadrul unor structuri;
- exersarea procedeelor tehnico-tactice în condiţii de joc;
49

Universitatea SPIRU HARET


În continuare vom prezenta modelul tehnico-tactic al
absolventului de ciclu gimnazial şi liceal:
Modelul tehnico-tactic al absolventului gimnazial
1. Învăţarea şi consolidarea următoarelor procedee tehnice:
- lovirea mingii cu piciorul
- lovirea mingii cu capul
- preluarea mingii
- conducerea mingii
2. Învăţarea şi consolidarea următoarelor acţiuni tactice:
- marcajul şi demarcajul
- pasa un-doi-ul
- schimbul de locuri
3. iniţierea în însuşirea fazelor de joc şi a unor forme de atac şi
apărare.
Modelul tehnico-tactic al absolventului liceal
1. Consolidarea şi perfecţionarea prin joc a procedeelor teh-
nice învăţate.
2. Învăţarea şi consolidarea următoarelor procedee tehnice:
- mişcarea înşelătoare
- deposedarea adversarului de minge
3. Consolidarea şi perfecţionarea elementelor de tactică
învăţate anterior.
4. Învăţarea şi consolidarea depăşirilor.
5. Învăţarea şi consolidarea:
- atacului în circulaţie de minge şi jucători
- apărării combinate şi cu libero
- evitării jocului la ofsaid
- fazelor atacului şi apărării

50

Universitatea SPIRU HARET


BIBLIOGRAFIE

Alexandrescu C., Igiena educaţiei fizice şi sportului, Ed. Sport-


Turism, 1977
Ardeleanu, C., Fotbal la copii, Ed. Stadion, Bucureşti, 1972
Aslau, A., Exerciţii şi jocuri cu mingea medicinală, Ed. Tineret pentru
cultură fizică şi sport, Bucureşti, 1967
Avram, S., Fotbal - exerciţii pentru pregătirea fizică şi tactică,
Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1980
Bârsan, M., Fotbal - probleme generale în tehnica jocului,
Ed. I.E.F.S., 1980
Bota, I., Colibaba, E., Jocuri sportive. Teorie şi metodică., Ed. Aldin,
Bucureşti, 1998
Cernăianu, C., Fotbal. Teoria şi practica jocului şi antrenamentului
modern, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1997
Commuci, N., Manualul antrenorului profesionist, F.I.G.C., Roma,
1987
Demeter, A., Fiziologia şi biochimia educaţiei fizice şi sportului,
Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979
Dragnea, A., Antrenamentul sportiv, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996
Dragnea, A., Antrenamentul sportiv, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996
Dumitriu, V., Consideraţii biologice şi metodologice privind
dezvoltarea fizică, Revista E.F.S., 1986
Economu, V., Fotbalul modern simplificat şi 400 întrebări,
Ed. Stadion, Bucureşti, 1972
Epuran, M., Psihologia sportivă, Ed. Ştiinţe şi Arte, Bucureşti, 1993
Epuran, M., Ghidul psihologic al antrenorului, Ed. I.E.F.S., 1982
Epuran, M., Compendiu de psihologie pentru antrenori, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti, 1980
Epuran, M., Modelarea conduitei sportive, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1990
51

Universitatea SPIRU HARET


Gârleanu, D., Lecţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice la
fotbalişti, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982
Mazilu, V., Selecţia în sport, C.N.E.F.S., Bucureşti, 1976
Motroc, I., Fotbal. Sportul la copii şi juniori, Vol. XIV,
Ed. C.N.E.F.S., Bucureşti, 1989
Motroc, I., Fotbal. Curs de bază, Vol. I, II, III, Ed. A.N.E.F.S.,
Bucureşti, 1991
Motroc, I., Fotbalul la copii şi juniori, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996
Motroc, I., Fotbal de la teorie la practică, Ed. Rodos, Bucureşti, 1994
Niculescu, A., Fotbal - metode şi mijloace, Ed. Stadion, 1972
Rajnovic, V., 100 antrenamente de fotbal, Ed. Stadion, 1972
Rădulescu, M., Fotbal - aspecte actuale ale pregătirii juniorilor,
Ed. Sport-Turism, 1984
Rădulescu, M., Fotbal - lucrări practico-metodice, I.E.F.S., 1973
Roşculeţ, N., Lecţii de fotbal, Ed. C.C.E.F.S., 1970
Roşculeţ, N., Fotbal. Curs de specializare, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1963
Stănculescu, V., Ghidul antrenorului de fotbal, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1982
Şerban, M., Mici secrete ale marii performanţe, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1983
Şerban, M., Aprecierea calităţilor în sport, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1988
Şiclovan, I., Fotbal la copii, Ed. Stadion, 1971
Şiclovan, I., Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1972
Voica, I., Fotbal. Exerciţii, Ed. Stadion, Bucureşti, 1973

52

Universitatea SPIRU HARET