Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FOTBAL
Curs de aprofundare. Pregătire antrenori
SORIN-MIREL CIOLC
FOTBAL
CURS DE APROFUNDARE
PREG TIRE ANTRENORI
Autorul
1. Definirea conceptului
Antrenamentul sportiv este „un proces pedagogic desfăşurat
sistematic şi continuu, gradat, de adaptare a organismului uman la
eforturi fizice şi psihice intense, implicate de participarea în concursuri
organizate pe diferite ramuri de sport”. (A. Dragnea, 1996)
După R. Manno (1996), antrenamentul sportiv poate fi definit
ca un proces complex de intervenţie, al cărui scop este învăţarea şi
perfecţionarea tehnicii sub o formă simplă sau înlănţuită, pentru un
individ, un grup sau o echipă, care vizează dezvoltarea calităţilor
fizico-psihice, permiţând atingerea unor performanţe sportive maxime,
în acord cu potenţialităţile subiectului, grupului sau echipei.
Antrenamentul sportiv este un sistem de pregătire sportivă,
organizat pe componente biologice, motrice şi psihologice, dispus pe
categorii de vârstă şi sex, în vederea obţinerii capacităţii de perfor-
manţă în competiţii, angrenând în activitate antrenori, sportivi, me-
dici, psihologi, biologi, conducători, sponsori, cât şi factori ca: baza
materială de antrenament şi condiţii, inclusiv factorii de climă.
În sinteză, conceptul de antrenament poate fi definit ca „o idee
generală despre caracteristicile esenţiale ale antrenamentului sportiv, o
abstractizare şi generalizare a experimentelor acumulate în timp”
(A. Dragnea, 1996).
În concept sunt cuprinse, deci, toate aspectele cu caracter metodo-
logic, biologic, psihologic şi sociologic, ce caracterizează şi noţiunea
de antrenament sportiv.
13
Metoda modelării
Modelarea a fost înţeleasă în domeniul educaţiei fizice şi spor-
tului atât ca metodă, cât şi ca principiu, fapt care dovedeşte aplicativi-
tatea foarte extinsă pe care o are, dar şi unele imprecizii de ordin
teoretic metodologic care au stat la baza interpretărilor.
În antrenamentul sportiv, dar şi în alte domenii de activitate,
metodele se aplică în sistem (sistem de metode), uneori atât de mult
combinate încât nu mai seamănă cu cele descrise de metodologie, dar
aceasta reprezintă doar rezultatul înţelegerii de către antrenori a
esenţei aplicării creatoare a metodelor.
14
¾ antrenamentul izometric;
¾ antrenamentul pentru dezvoltarea detentei;
¾ antrenamentul pentru dezvoltarea vitezei şi rezistenţei (45 sec);
¾ antrenamentul în care se foloseşte metoda stretching-ului;
¾ antrenamentul tehnico-tactic;
¾ antrenamentul prin jocuri cu număr redus de jucători;
¾ antrenamentul la momentele fixe ale jocului;
¾ antrenamentul teoretic;
¾ antrenamentul autogen;
¾ antrenamentul în care se analizează jocul oficial în urma înre-
gistrării lui (Ş. Miu şi F. Velea, 2002).
Mijloace competiţionale
Unii specialişti consideră că aceste mijloace constituie o compo-
nentă a antrenamentului, numită integrală, care se exersează în lecţiile
şi microciclurile specifice finalului de etapă precompetiţională şi
perioadei competiţionale.
Mijloacele cu caracter competiţional au forme şi conţinut diferi-
te de la o ramură de sport la alta.
O formă aparte o au exerciţiile integrale de concurs în cadrul
¾ jocul şcoală;
jocurilor sportive (K. Ghermănescu, 1983), care se referă la:
¾ jocul de antrenament;
¾ jocul de verificare;
¾ jocul competiţional.
16
18
19
1. Pregătirea fizică
22
24
¾ pe distanţe specifice;
trebuie să se desfăşoare:
27
ţiei în mioglobină;
¾ îmbunătăţirea capacităţii de captare şi de transport a oxigenu-
lui de către aparatul cardiovascular şi aparatul respirator, ca şi a
28
29
(izometric);
30
31
32
33
Capacitate de
Orientare analiză statico-
spaţială şi Capacitate de analiză chinestezică
dinamică vizuală
temporală şi statico-
dinamică
acustică
35
39
lovirea mingii cu capul din săritură, 4x10 execuţii, cu pauză între serii
41
2. Pregătirea tehnică
În fotbalul contemporan, tehnica jocului a atins un nivel ridicat
de execuţie şi spectaculozitate din punct de vedere al exprimării
specifice a jucătorilor.
De cele mai multe ori, perfecţiunea execuţiilor fotbaliştilor poate
fi raportată la un nivel aproape artistic datorită varietăţii procedeelor,
preciziei acţiunilor, automatizării şi subtilităţii lor.
„Tehnica jocului de fotbal reprezintă totalitatea deprinderilor
motrice specifice fotbalului (procedee tehnice) desfăşurate după legile
activităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, având la bază
42
43
gea care este trimisă de antrenor între aceştia; jucătorul care intră în
posesia mingii încearcă să o protejeze, iar celălalt execută deposedarea
44
3. Pregătirea tactică
Pornind de la definiţia tacticii dată de A. Dragnea şi Silvia Mate-
Teodorescu (2002), şi anume, „un sistem de principii, idei şi reguli de
abordare a competiţiilor de către sportiv, prin care acesta îşi valorifică
45
47
din dribling, desfăşurat sub formă de joc 1x1, 2x2, 3x3, pe un teren de
30x15 m, prevăzut cu porţi regulamentare apărate de portari; se
urmăreşte o alternare rapidă a sarcinilor între jucători – 5x fiecare,
Fig. nr. 1
49
Fig. nr. 2
50
Fig. nr. 3
51
Fig. nr. 4
52
Fig. nr. 5
53
Fig. nr. 6
54
Fig. nr. 7
55
Fig. nr. 8
56
Fig. nr. 9
57
Fig. nr. 10
58
Fig. nr. 11
59
Fig. nr. 12
60
Fig. nr. 13
61
Fig. nr. 14
62
Fig. nr. 15
63
Fig. nr. 16
64
Legendă
ZONA
4 APÃRARE
30m
25m
ZONA
3 30m
30m
ZONA
2
66
CULOAR
CULOAR CULOAR
2
STÂNGA
1 2
DREAPTA
CENTRAL
67
5. Pregătirea biologică
În sportul contemporan, pregătirea biologică, reprezentată de
refacerea capacităţii de efort şi de recuperarea sportivilor, a devenit o
componentă extrem de importantă a procesului de antrenament.
Refacerea organismului după efort este reprezentată de mijloa-
cele naturale şi artificiale provenite din mediul intern sau extern
folosite în scopul accelerării proceselor de reechilibrare a funcţiilor
organismului şi chiar a depăşirii capacităţii funcţionale actuale.
Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori,
cum ar fi: gradul de antrenament şi forma sportivului, vârsta jucătoru-
lui, vechimea în sport, factorii extrasportivi (alimentaţia şi regimul de
viaţă sportivă).
Activitatea fotbalistică presupune o serie de aspecte specifice de
care antrenorii trebuie să ţină seama în procesul de dezvoltare perma-
nentă a capacităţii de performanţă a jucătorilor. Ne referim aici la
refacerea şi recuperarea permanentă, la faptul că efortul şi refacerea
trebuie să corespundă cerinţelor competiţionale şi la condiţiile climati-
ce în care se desfăşoară antrenamentele şi jocurile de fotbal.
69
6. Pregătirea teoretică
Prin pregătire teoretică se înţelege ansamblul cunoştinţelor de
specialitate transmise de către antrenori în vederea aplicării în practică
a unor noţiuni, principii, reguli folosite pentru optimizarea randamen-
tului în competiţii.
70
73
FORMA SPORTIV
76
PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI
ÎN FOTBAL
¾ pregătitoare;
În fotbal, ciclul anual de antrenament cuprinde următoarele perioade:
¾ precompetiţionale;
¾ competiţionale;
¾ de tranziţie.
Fiecare perioadă are propriile obiective şi caracteristici, existând
o relaţie importantă între ele şi calendarul competiţional, ţinând cont
de specificul jocului de fotbal, în care perioadele pregătitoare au o
durată de aproximativ 3 luni, iar cele competiţionale de 8 luni.
ţilor motrice;
¾ consolidarea elementelor tehnice însuşite şi îmbogăţirea arse-
nalului tehnic cu procedee noi şi eficiente (completarea bagajului de
deprinderi şi priceperi motrice);
¾ perfecţionarea acţiunilor tactice corespunzătoare propriei con-
antrenamentului.
77
79
81
82
¾ planul anual;
¾ planul de etapă;
¾ planul săptămânal;
¾ planul de antrenament.
¾ calendarul competiţional;
¾ planurile de etapă, săptămânale şi de antrenament în funcţie
¾ datele individuale;
de periodizare;
Perioada competiţională................
Echipa...........
Obiectivele etapei
1. Consolidarea încadrării celor doi fundaşi centrali atât în
jocul „de zonă”, cât şi „om la om”, în funcţie de fază, cu preluarea
alternativă a rolului de libero.
2. Dezvoltarea capacităţii mijlocaşilor şi înaintaşilor de a
recupera cât mai multe mingi de la adversar.
3. Îmbunătăţirea jocului la fazele fixe în atac şi apărare.
Fizic: Tehnico-tactic:
1. Dezvoltarea vitezei de reacţie şi 1. Respingerea mingii cu capul din
execuţie centrare
2. Dezvoltarea forţei 2. Precizia pasei lungi
Fundaşi
Mijloace: Mijloace:
1. Ex. cu mingea pe distanţe scurte 1. Ex. de pasare şi tras la poartă
pentru finalizare 2. Structuri teh.-tac. specifice
2. Ex. de finalizare „sub presiune”
3. Jocuri 2x2, 3x3, în suprafaţa de
pedeapsă
87
Perioada competiţională.............
Echipa...........
Obiective
1. Individualizarea pregătirii pentru valorificarea optimă a dis-
ponibilităţilor fiecărui jucător.
2. Dezvoltarea calităţilor motrice combinate viteză în regim de
forţă, rezistenţă în regim de viteză etc.
3. Automatizarea unor combinaţii tehnico-tactice specifice parti-
cularităţilor propriei echipe, atât în atac, cât şi în apărare.
4. Dezvoltarea capacităţii de gândire tactică în diferite situaţii
ale jocului.
joc oficial
Pregătirea fizică generală (min.) 35
Pregătirea tactică (min.) 30 30 30
Pregătirea tehnică (min.) 30 50 15
Jocuri de verificare (min.) 90
Jocuri oficiale (min.)
Şedinţe de pregătire şi analiză (min.) 15 15 15 15 30
90
Grupa:........ Antrenamentul:........
Antrenor:............ Data:..............
Nr. jucători: 16 jucători Caracterul: Tehnico-Tactic
Teren: Durata: 90’
Materiale: 8 mingi, 4 jaloane, 4 pieptăraşe. Intensitate: 60%
Obiective: Consolidarea pasei lungi şi a marcajului.
Repetări
Durată
Pauză
Nr. Structură
Mijloace Observaţii
ctr. antrenament
91
1. Lecţia de antrenament
În procesul de pregătire din fotbal se folosesc, mai frecvent, lec-
ţiile de antrenament structurate pe trei părţi – partea de introdu-
cere/încălzire, fundamentală şi de încheiere, în funcţie de perioada de
pregătire, obiectivele şi conţinutul lecţiei, dar mai ales de nivelul de
pregătire al jucătorilor.
2. Tipuri de antrenament
În scopul determinării unei tipologii a antrenamentului, lucrările
de specialitate au împărţit procesul de pregătire în patru categorii:
forme, genuri, tipuri, metode.
¾ antrenament de iarnă;
Astfel, în funcţie de formele de antrenament, discutăm despre:
¾ antrenament de vară;
¾ concurs de antrenament.
¾ antrenament tehnic,
După genurile de antrenament, avem:
¾ antrenament tactic;
¾ antrenament de condiţie;
¾ antrenament de pregătire fizică generală;
¾ antrenament de pregătire fizică specială;
¾ antrenament de compensaţie;
¾ antrenament complementar;
¾ antrenament de omogenizare;
¾ antrenament de rezistenţă;
¾ antrenament de viteză;
¾ antrenament extensiv;
94
¾ antrenament principal;
După tipurile de antrenament, vorbim despre:
¾ antrenament de concurs;
¾ antrenament la altitudine.
¾ antrenament autogen;
În funcţie de metodele folosite în antrenament, ne referim la:
¾ antrenament funcţional;
¾ antrenament în circuit;
¾ antrenament cu intervale;
¾ antrenament cu repetări;
¾ antrenament izometric;
¾ antrenament izotonic.
Din punct de vedere psihopedagogic, în procesul de pregătire, se
¾ antrenamentul psihologic;
mai foloseşte:
¾ antrenamentul psihosomatic;
¾ antrenamentul invizibil;
¾ testul de antrenament.
¾ antrenamentul metabolic;
Din punct de vedere biologic, există:
¾ antrenamentul neuromuscular;
¾ vagotonii de antrenament;
¾ supraantrenamentul;
¾ regimul de antrenament;
¾ antrenament aerob;
¾ antrenament anaerob.
Toate aceste tipuri de antrenament pot fi folosite de antrenori pe
parcursul unui ciclu de pregătire, în funcţie de obiectivele de perfor-
manţă şi de pregătire, de etapele de pregătire în care se află echipa, de
condiţiile şi nivelul de pregătire al jucătorilor, de vârsta acestora, de
suportul financiar asigurat de club şi, nu în ultimul rând, de compe-
tenţele antrenorilor în raport cu cerinţele fotbalului actual.
95
96
SELEC IA ÎN FOTBAL
¾ controlul medical;
Această primă întâlnire trebuie să cuprindă următoarele criterii:
¾ capacitatea de joc.
profesorului);
Repaus 56 cm 59 cm
Inspiraţie 60 cm 63 cm
Expiraţie 55 cm 58 cm
Mobilitate coxo-femurală 48 cm 51 cm
99
Tracţiuni - - 3-4x
100
şi alte accesorii);
¾ stabilirea colaboratorilor şi a sarcinilor care le revin.
101
Mobilitate coxo-femurală 55 cm 56 cm
102
103
¾ coordonarea generală;
Aptitudini psihomotrice:
¾ coordonarea vizual-motorie;
¾ reactivitate (timp de reacţie la stimuli în situaţii simple sau
¾ sensibilitatea kinestezică;
complexe);
¾ memorie;
¾ procese perceptive şi reprezentare spaţială;
¾ spirit de observaţie;
¾ capacitate de înţelegere;
¾ gândire logică, tehnico-tactică, capacitate imaginativă.
Cerinţe pentru sfera emoţională şi voliţională:
¾ rezistenţă la stresul generat de factorii de ambianţă;
¾ rezistenţă la tensiune emoţională, stabilitate psihică;
¾ capacitate de autocontrol;
¾ receptivitate faţă de sarcini, echilibru comportamental;
¾ perseverenţă în acţiuni, combativitate.
¾ de cultură generală;
Nivel de cunoştinţe:
104
cei care au crescut valori autentice, polivalente, dar tot adevărat este
că una sau mai multe valori nu pot creşte decât într-o echipă bună de
5. Conducerea mingii
Greşeli Utilizare
– jucătorul nu imprimă o mişcare de – în scopul demarcării
„retro” prin loviturile aplicate mingii coechipierilor
– mingea este atinsă de jucător având – pentru schimbarea direcţiei de
glezna încordată atac
– mingea se depărtează prea mult de – pentru depăşirea adversarului etc.
picior
– privirea este tot timpul îndreptată
asupra mingii etc.
6. Mişcarea înşelătoare
Greşeli Utilizare
– corpul are o poziţie prea înaltă – în situaţiile de intrare în posesia
– nu este sesizat momentul mingii şi de păstrare a ei
dezechilibrului adversarului pentru a – în depăşirile individuale
fi depăşit – în schimbarea direcţiei de joc etc.
– viteza de trecere a centrului de
greutate de pe un picior pe celălalt
este mică etc.
111
3. Prinderea mingii
Greşeli Utilizare
– nu se apreciază traiectoria mingii şi – pentru repunerea mingii în joc cu
tăria şutului uşurinţă şi rapiditate, câştigarea de
– deplasarea nu se face cu paşi spaţiu şi timp
mărunţi şi în poziţie joasă – pentru intrarea în posesia mingii,
– mingea nu se duce la piept după – în declanşarea rapidă a contra-
prindere etc. atacului etc.
4. Boxarea mingii
Greşeli Utilizare
– lipsa de coordonare între elan, – când mingea nu poate fi prinsă, în
mişcarea membrelor superioare şi suprafaţa de pedeapsă unde
lovirea mingii numărul jucătorilor care participă la
– lovirea mingii se face cu membrele acţiune este mare, portarul intervine
superioare întinse, fapt ce în ultimul moment pentru a evita
diminuează forţa de lovire etc. intrarea mingii în poartă etc.
5. Plonjonul-căderile
Greşeli Utilizare
– contactul cu solul nu se face cu – câştigarea de spaţiu şi timp pentru
partea laterală a corpului (gambă, intrarea în posesia mingii, la
coapsă, şold, torace, membru acţiunile de finalizare ale
superior) adversarului terminate cu şut
– se execută plonjonul în direcţia puternic şi prin surprindere etc.
barelor porţii (pericol de
accidentare).
112
113
114
Durată
Exerciţii Observaţii
Pauze
Rep.
crt. antrenament
Durată
Pauze
Exerciţii Observaţii
Rep.
crt. antrenament
116
117
120
121
celui ce execută.
Lovirea mingii cu şiretul interior şi exterior, în general, dezvă-
luie, cu o anumită întârziere, direcţia spre care va fi trimisă mingea şi,
din acest motiv, pasele efectuate prin aceste procedee capătă denumi-
rea „marcate”.
¾ duelului aerian;
¾ paselor înainte;
¾ degajărilor.
122
Procedeele indicate mai sus sunt cele mai frecvent folosite, dar
ele nu epuizează gama largă a preluărilor, acestea putându-se efectua
şi cu talpa, cu vârful labei piciorului (îndeosebi a mingilor ce cad pe
verticală) etc.
Prin conţinutul lor tactic preluările au o mare însemnătate, dar,
cu toate acestea, abuzul de astfel de execuţii poate avea şi un caracter
negativ, deoarece creează pericolul temporizării excesive a jocului.
Dinamica jocului modern se caracterizează printr-o deosebită
cursivitate a jocului – realizată prin pase directe – şi, în acest sens,
123
¾ depăşirii adversarului;
Mişcările înşelătoare (fentele) se folosesc cu deosebire în cazul:
Repetări
Durată
Pauze
Nr. Structură
Exerciţii Observaţii
crt. antrenament
126
Repetări
Durată
Pauză
Nr. Structură
Mijloace Observaţii
ctr. antrenament
127
Pregătire fizică
Priorităţi în pregătire – formarea de jucători puternici, abili şi
agresivi, conform modelului de jucător pentru această vârstă.
Pregătirea tehnică
Priorităţi în pregătire – consolidarea structurilor tehnice şi
tactice în condiţii de solicitare la maximum a capacităţilor motrice
pentru sporirea eficacităţii la recuperare, construcţie şi finalizare.
Obiective:
Pregătirea tactică
Priorităţi în pregătire – adaptarea superioară a pregătirii tactice
individuale şi colective de atac şi de apărare la cerinţele modelului de
Obiective
bul de adversari.
Pregătirea teoretică
Priorităţi în pregătire – asigurarea unei pregătiri teoretice cu
scopul lărgirii cunoştinţelor şi stimularea participării active în joc,
concretizată prin folosirea optimă a mijloacelor tehnico-tactice şi
psihofizice.
132
Repetări
Durată
Pauză
Nr. Structură
Mijloace Observaţii
ctr. antrenament
Alergare uşoară.
5’
Încălzirea Complex de gimnastică.
Pregătirea Exerciţii de supleţe şi
Accent pe
1 organismului stretching.
7’ amplitudine.
pentru efort Joc 4x2 în careuri,
(15’) 10x10 – 2 atingeri.
3’
Joc de mişcare.
Doi jucători la minge, 5’
pase de pe loc.
Acelaşi exerciţiu din 5’
deplasare. 10x
Pase din deplasare cu 10’
Partea accelerare la finalizare 10x
2 fundamentală (diagonală). Se lucrează
(50’) Suveici de 4 jucători şi 10x 10’ alternativ şi în
3 conuri. viteză.
Dribling cu tras la poartă 10’
de la 16 m, centru,
stânga, dreapta.
1x1 semiactiv la 16 m. 10’
8x8 între careurile de Se joacă la porţi
Joc cu temă
3 16m, 2 atingeri, a 3-a normale apărate
(20’)
pasă este lungă. de portari.
Mers cu respiraţie.
Revenire
4 Ex. de mobilitate,
(5’)
supleţe.
Orice exerciţiu să aibă
finalizare.
De la această vârstă,
5 Indicaţii
prezenţa adversarului
semiactiv este absolut
necesară.
133
Repetări
Durată
Pauză
Nr. Structură
Mijloace Observaţii
ctr. antrenament
134
1. Definiţie
Competiţiile sportive pot fi considerate ca forţe motrice în
dezvoltarea istorică a sportului, ale căror funcţii şi forme de manifestare
s-au diferenţiat pe parcursul modificărilor sociale, reflectând calitatea
convieţuirii sociale (A. Krüger, 1994).
Termenul competiţie este derivat din noţiunile întrecere şi luptă,
provenind din latinescul campus (câmp de bătălie) (F. Kluge, 1967).
Competiţiile sportive dovedesc dezvoltarea istorică a disciplinelor
sportive, se conformează regulamentelor şi informează despre sensul şi
obiectivele activităţilor sportive.
În acest sens, G. Thiess (1978) caracterizează competiţia sportivă
ca o comparaţie a performanţelor sportive între persoane individuale,
respectiv echipe, după reguli şi norme stabilite, precum şi ca un fenomen
social. D. Harre (1986) subliniază importanţa deosebită a competiţiei
pentru formarea şi accentuarea performanţei competiţionale, a aptitu-
dinilor şi însuşirilor psihice, care determină performanţa.
În sinteză, competiţiile sportive reprezintă o activitate specifică în
cadrul unor manifestări organizate în mod planificat, în care compararea
performanţelor între diferiţi sportivi, grupe şi echipe sportive reprezintă
elementul esenţial în evaluare, pe baza unor reguli şi moduri de com-
portament specific unei discipline sau probe sportive. Ele se desfăşoară ca
o relaţie culturală specifică între participanţi, între aceştia şi arbitrii,
antrenori, instructori, precum şi între sportivi şi spectatori.
135
¾ funcţia culturală;
R. Manno (1996), funcţiile generale sunt:
¾ funcţia comercială;
¾ funcţia de comunicare;
¾ funcţia de politică sportivă.
¾ funcţia educativă.
Cele două tipuri de funcţii ale competiţiilor sportive contribuie la
evidenţa, în sens pozitiv, a performanţei sportive şi accentuarea capaci-
tăţii de performanţă.
3. Organizarea competiţiilor
pe plan intern şi internaţional
inând cont de modul de disputare al competiţiilor sportive şi de
disciplina sportivă respectivă, avem următoarele patru categorii de
137
FORMAREA ECHIPELOR
DE PERFORMAN ÎN FOTBAL
1. Aspecte metodice
Echipa sportivă poate fi comparată cu un grup social de dimen-
siuni reduse (grup mic alcătuit din 2-40 componenţi), special constituit
şi bine organizat (sau grup formal de la englezescul „formal”) în toată
forma, exact, regulat, aşa cum ar fi un „grup de muncă” alcătuit în ve-
derea efectuării unor lucrări pretenţioase sau un grup de luptă menit să
întreprindă operaţii militare speciale (D. Colibaba-Evuleţ, I. Bota, 1998).
În ambele situaţii, se aleg persoane specializate care-şi cunosc
bine rolurile ce trebuie să le îndeplinească în vederea obţinerii scopului
urmărit.
Echipele de jocuri sportive profesioniste, în general, se formează
prin racolarea celor mai talentaţi jucători care ating pragul capacităţii
maxime de performanţă sau care fac faţă cu prisosinţă exigenţelor
impuse de competiţiile de mare anvergură la care participă.
În această acţiune, sunt implicaţi directorul tehnic, antrenorul
principal şi antrenorii secunzi, directorul de marketing. În prima etapă
(de racolare a jucătorilor), directorul tehnic este ajutat efectiv de ceilalţi
membri ai echipei tehnice (team-work-ului), în rest, antrenorul principal
acceptă sugestiile numai dacă sunt conforme cu realitatea.
Echipa de jocuri sportive este un sistem social finalist performan-
ţial, care conţine următoarele tipuri de elemente:
¾ sportivii şi repartizarea lor pe posturi;
¾ acţiunile (comportamentul sau conduita lor în teren) reprezintă
chintesenţa sistemului propriu-zis, deoarece sistemul presupune o mulţi-
141
¾ sistemul de joc;
¾ organizarea atacului şi apărării;
¾ corelaţiile tactice între parteneri;
¾ modul depăşirii individuale şi colective a adversarului;
¾ utilizarea tactică a vitezei de joc;
¾ calitatea jocului colectiv şi constructiv;
¾ măsurile de anihilare a adversarului;
¾ combinaţiile specifice;
¾ sistemul de suplinire şi corectare reciprocă;
¾ perimetrul de activitate a posturilor din echipă;
148
149
151
152
1. Generalităţi
În condiţiile practicării fotbalului actual, datorită angajamentului
total, jucătorii sunt expuşi uneori la accidentări, care se produc mai rar
în antrenamente, dar destul de frecvent în jocurile oficiale.
Se cunoaşte faptul că în jocul de fotbal întâlnim aproximativ 29-
36% din totalul traumatismelor sportive.
Patologia specifică jocului de fotbal se grupează în trei categorii,
şi anume:
a) leziuni macrotraumatice;
b) leziuni microtraumatice;
c) leziuni hiperfuncţionale (P. Bendiu şi Gh. Untea, sub coordona-
rea I. Drăgan, 1994).
Leziunile macrotraumatice pot fi acute sau cronice. Cele acute
sunt în principal caracterizate de o instalare bruscă şi precisă într-un anu-
mit moment desfăşurării antrenamentului şi jocului. Sunt considerate
externe cele la care agentul traumatic mecanic provine din exterior, cu
acţiune directă sau indirectă (fiind elementul etiopatogenic declanşator),
şi interne, cele la care nu există element extern (de exemplu, ruptura
musculară). Leziunile cronice au o dublă origine: cronicizarea celor acute,
insuficient tratate, şi apariţia celor distrofice, consecinţă directă a unor
traumatisme repetate.
Leziunile microtraumatice sunt acelea care au drept cauză un
traumatism de intensitate minoră, dar repetat în cazul unor mişcări
monotipe, care prin modificările de tip distrofic la nivelul anumitor
formaţii anatomice pot genera substratul microscopic al leziunii.
Cauzele care le produc pot fi legate de terenul de joc (îngheţat,
denivelat, prea moale sau prea dur), de condiţiile meteorologice nefavo-
rabile, de echipamentul necorespunzător (crampoane improprii terenului
de joc etc.), de acţiunile adversarului (atacă neregulamentar sau loveşte
din cauza unor carenţe tehnico-tactice etc.), de maniera de arbitraj (arbi-
trul prea îngăduitor cu unii jucători care folosesc frecvent acţiuni dure
153
154
3. Traumatismele articulaţiilor
Entorsele sunt leziuni traumatice ale aparatului capsulo-ligamentar-
articular, prin punerea lui sub tensiune forţată în timpul unei mişcări exa-
gerate ca amplitudine sau greşite din punct de vedere al direcţiei.
Pot fi de diferite grade de gravitate în funcţie de mărimea leziunilor.
Cea mai afectată articulaţie la fotbalişti este articulaţia gleznei
(46,8% din totalul entorselor), urmată de cea a genunchiului (26,6%), la
nivelul metatarsienelor, şi altele.
Entorsa gleznei prezintă trei mari varietăţi clinice, în funcţie de ca-
racteristicile anatomo-funcţionale şi de mecanismul biomecanic care o
produce. Astfel, vorbim de entorsa externă care este determinată de o
mişcare inversă şi în care se produc leziuni ale ligamentelor astragalocal-
canean lateral, astragaloscafoidian şi calcaneocuboidian. În cazul entorsei
interne, aceasta se produce prin mecanismul de eversiune, când sunt
lezate ligamentele tibioastragaliene, de cele mai multe ori fiind însoţită şi
de fractura peroneului. Entorsa anterioară se produce prin extensia forţată
a gleznei şi se caracterizează prin leziuni capsulare anterioare.
Entorsa genunchiului are incidenţă destul de mare în rândul fotba-
liştilor. Articulaţia genunchiului, având o capsulă articulară bogat iner-
vată, este puternic afectată de producerea entorsei, fiind foarte dureroasă.
Odată apărută durerea, se produce contractura, care, la rândul ei, favori-
zează durerea, şi astfel cercul vicios se reia, repetându-se amplificat.
Entorsele genunchiului pot fi simple sau complicate. În cele simple,
este interesat numai un ligament colateral, intern sau extern, iar la cele
156
4. Leziunile meniscurilor
Meniscurile sunt formaţiuni fibrocartilaginoase, care se găsesc în
cavitatea articulară şi se interpun între condilii femurali şi platourile
tibiale.
Întrucât condilul femural intern este mai coborât decât cel extern,
suprasolicitarea acestuia explică frecvenţa de trei ori mai mare a leziuni-
lor meniscului intern faţă de cel extern.
157
160
161
163
164