Introducere

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi, orice va ucide va cădea sub
pedeapsa judecaţii”
Evanghelia după Matei cap.5 vers. 21

Viaţa omului, existenţa sa, în egală măsură individuală şi socială, a stat în centrul
acţiunilor, al transformărilor proprii tuturor etapelor parcurse de umanitate în dezvoltarea
sa.
Apărarea uneia dintre cele mai mari valori, ea însăşi creatoare de valoare, are o
semnificaţie cu totul deosebită. A pune în pericol viaţa unui om reprezintă un act care
primejduieşte nu numai existenţa individului, ci însuşi ansamblul relaţiilor sociale, omul
reprezentând esenţa acestor relaţii.
A ucide înseamnă a suprima pe făuritorul de istorie, pe beneficiarul bunurile
creata împreună cu semenii săi. Prin apărarea acestei valori inestimabile este ocrotită nu
numai fiinţa umană, dar şi imensa masă a relaţiilor sociale. Printre multiplele mijloace de
apărare ale vieţii sociale se află şi mijloacele juridice, dar dintre acestea, un loc bine
definit ocupându-l cele proprii dreptului penal. Această modalitate specifică de apărare a
existenţei persoanei, nu poate fi concepută decât în cadrul unui sistem organizat de
anchetă destinată aflări adevărului, între care activităţile tehnico tactice criminalistice
ocupă o poziţie cu totul deosebită.
Ştiinţa Criminalisticii pune la îndemâna organelor juridice metode şi mijloace
tehnico-ştiinţifice necesare descoperirii fixării, ridicării şi examinării urmelor omuciderii,
a identificării autorului şi eventual a victimei. Prin regulile tactice de efectuare a actelor
de urmărire penală, precum şi prin metodologia cercetării morţii violente, este posibilă
strângerea probelor necesare stabilirii adevărului1. Criminalistica oferă în esenţă,
instrumentele ştiinţifice destinate conturării elementelor constitutive ale fracţiunii
identificării făptuitorului şi aplicării unei pedepse potrivit vinovăţiei sale.

1
E. Stancu – „Criminalistică” vol. II, „Elementele de tactică şi de metodică criminalistică”, Facultatea de
Drept, Bucureşti, 1983, pag. 219
 Activităţile cuprinse în planul de urmărire penală sunt de obicei: cercetarea la faţă
locului, examinarea cadavrului de către medicul legist în prezenţa organului judiciar şi
sub îndrumarea acestuia, audierea martorilor şi a persoanelor bănuite, efectuarea
reconstituirii şi percheziţii, ordonarea de expertize, căutarea şi prinderea infractorului2.

Cap I Cercetarea la faţa locului a infracţiunii de omor

1. Noţiunea şi importanţa cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile de bază ce contribuie în

mod substanţial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând lămurirea problemelor
referitoare la faptele şi împrejurările acesteia, inclusiv cu privire la persoana
făptuitorului3.
Cercetarea la faţa locului constă în perceperea şi formarea în mod nemijlocit a
ambianţei acestui loc, precum şi descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor găsite aici,
pentru a se stabili natura şi împrejurările în care a fost săvârşită fapta4.
În general, în cazul infracţiunilor de omor, prin noţiunea de „loc al faptei” se
înţeleg, după caz, următoarele:
- porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea unde a fost descoperit
cadavrul, părţi din acesta, schelet, precum şi împrejurările acestora
- locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv unde a fost
suprimată viaţa victimei
- locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadavrul a fost dezmembrat
inclusiv împrejurimile acestuia
- locul unde a survenit moartea victimei, în situaţie în care acesta nu coincide cu
locul acţiunii

2
I. Mircea – „Criminalistică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 310
3
V. Bercheşan, C. Pletea şi Eugen I. Sandu – „Cercetarea la faţa locului” în „Tratat de tactică
criminalistică”, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, pag. 26
4
M. Basarab – „Criminalistică”, Litografia Universităţii Babeş Bolyai”, Cluj Napoca, 1969, pag. 261
 - căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul infracţiunii,
precum şi locul unde l-a părăsit ş.a.5
Soluţionarea justă şi completă a unor cauze penale este de neconceput fără
soluţionarea minuţioasă, completă şi la timp a cercetării la faţa locului, deoarece locul
faptei constituie cea mai bogată sursă a tot felul de informaţii.
Ea permite găsirea unor dovezi importante. De asemenea, ne poate arăta şi felul în
care locul faptei a putut transmite urma asupra persoanei sau instrumentelor folosite,
pentru a face o asociere între locul faptei şi prezenţa unei persoane în acel loc. Stabilirea
judicioasă a ambianţei urmelor permite formarea unei reprezentări cu privire la
împrejurările comiterii faptei.
Cercetarea trebuie să se efectueze imediat după descoperirea faptei, pentru a nu se
produce modificări ale aspectului locului şi a nu se distruge urmele, mai ales că este o
activitatea de neînlocuit, care nu se poate repeta în forma sa iniţială6.
Cercetarea acelui loc permite să se rezolve problemele legate de existenţa
elementelor infracţiunii: obiectul infracţiunii (ob. material), latura obiectivă (unde s-a
săvârşit fapta, când, în ce împrejurări, care sunt consecinţele, prin ce procedeu, cine este
victima?), autorul faptei (cine?) şi latura obiectivă7.
Cercetarea la faţa locului are caracterul unei activităţi iniţiale, cu conţinut de
urgenţă, trebuind adesea a fi îndeplinită într-o fază a cauzei în care nici natura faptei, nici
autorul, nici întinderea ori natura prejudiciului nu sunt pe deplin cunoscute. Ea este sursa
primelor materiale probatorii aduse la dosarul cauzei, presupunând adesea participarea
unei echipe ce cuprinde alături de anchetatori, medici legişti, experţi criminalişti,
specialişti din alte domenii8.
Cercetarea la faţa locului este precedată de o activitate premergătoare de pregătire
de o importanţă foarte mare, în vederea realizării eficiente şi corecte a procesului de
soluţionare a cauzei.

2. Pregătirea cercetării la faţă locului

5
„Tratat de metodică criminalistică” V. Bercheşan, Ion. N. Dumitraşcu, C. Aioniţoaie, Editura Carpaţi,
Craiova, 1994, pag.21
6
Art. 129, C. Pr. P.
7
M. Basarab, Op. Cit., pag 262
8
Sorin Alămoreanu – „Criminalistica”, Editura Alma Mater, Cluj Napoca, 2000, pag. 160
 Pentru efectuarea cercetării la faţă locului este necesar ca organul de urmărire
penală să ia cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunii într-unul din modurile prevăzute de
art. 221, Cod. Pr. Pen., respectiv: plângere, denunţ, sau sesizare din oficiu – când se află
pe orice cale despre comiterea infracţiunii. În practică, aceasta presupune fie descoperirea
unui cadavru, prezentând semne de moarte violentă, fie descoperirea unor fragmente sau
resturi de cadavru. Sesizarea poate privi dispariţia unei persoane în legătură cu care există
motive întemeiate să se creadă că a fost ucisă9.
La primirea sesizării, organul de urmărire penală stabileşte de îndată următoarele:
- identitatea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul, dacă sesizarea s-a făcut
pe această cale. În ipoteza sesizărilor telefonice se impune verificarea lor pentru
prevenirea unor eventuale dezinformări
- locul, natura, gravitatea şi orice alte elemente care să permită conturarea unei
prime imagini referitoare la fapta săvârşită
Pregătirea cercetării la faţa locului presupune luarea unor măsuri necesare
realizării scopului urmărit şi se realizează în două etape:
- măsurile pregătitoare luate la sediul organului judiciar
- măsurile pregătitoare luate la faţa locului

2.1 Măsurile luate de organul judiciar sosit primul la faţa locului

Primele măsuri în aceste cazuri vor fi luate de către organul care a fost sesizat, în
majoritatea cazurilor acestea fiind organele de poliţie, care verifică sesizarea şi
informează operativ organele de procuratură, inclusiv serviciul medico-legal. Măsurile
pregătitoare luate la sediul organului judiciar sunt mai mult de ordin organizatoric, în
vederea cercetării locului faptei în condiţii optime, sub toate aspectele.
La faţa locului organul de cercetare este obligat ca, până la sosirea echipei de
cercetare să întreprindă cu maximă urgenţă următoarele:
 Stabilirea faptului dacă victima mai este sau nu în viaţă, pentru un
eventual prim ajutor şi transportarea sa imediată la spital

9
E. Stancu, Op. Cit., pag 230
 Oricare ar fi împrejurările comiterii faptei, salvarea vieţii victimelor şi asigurarea
acordării primului ajutor este o sarcină prioritară. Pe bună dreptate în literatura de
specialitate s-a evidenţiat că apărarea vieţii unei persoane nu poate veni niciodată în
concurs cu alte interese, ajutorul medical acordându-se chiar când există riscul distrugerii
unor urme10. Ajutorul medical trebuie acordat cu maximă atenţie pentru a se produce cât
mai puţine modificări în câmpul infracţional. Această măsură implică o intervenţie
promptă şi calificată, ajutorul medical putând fi acordat atât la locul faptei, cât la unităţile
specializate.
Victima, înainte de a fi transportată, dacă este aptă să răspundă va fi întrebată
despre semnalmentele infractorului ori alte aspecte importante în cauză. Se va ţine seama
de starea de puternică tulburare în care se găseşte victima, însă ascultarea acesteia este
impusă de posibilitatea agravării stării sale şi de imposibilitatea valorificării informaţiilor
pe care acesta le-ar putea furniza.
Se notează unde este condusă victima, cine o conduce şi se transmite personalului
sanitar să aibă grijă de urmele pe care victima le are pe haine sau pe corp. Înainte de
ridicarea victimei de pe locul unde a fost găsită, va fi fixată poziţia acesteia prin
conturarea cu cretă şi cu ajutorul camerei de luat vederi sau a aparatului de fotografiat11.
E indicat ca, în timpul transportului să fie însoţită de un organ de poliţie precum şi de un
martor ocular.
 Determinarea locului săvârşirii faptei, punerea lui sub pază şi protejarea
urmelor, inclusiv a zonelor adiacente
Poliţistul sosit primul la faţa locului nu trebuie să piardă din vedere că cercetarea
locului faptei este, de regulă, irepetabilă şi în consecinţă să depună toate diligenţele atât
pentru a înlătura posibilitatea modificării întâmplătoare ori intenţionate a aspectului
iniţial a locului unde s-a săvârşit infracţiunea, cât şi pentru a evita distrugerea, alterarea
ori dispariţia urmelor şi mijloacelor materiale de probă. Astfel, pentru a evita distrugerea
unor urme datorită condiţiilor atmosferice sau a altor cauze, acestea vor fi acoperite. Cel
care întreprinde aceste măsuri trebuie, în prealabil, să fotografieze, filmeze, să marcheze,
sau să consemne în alt mod unele urme ce pot să dispară sub influenţa unor factori

10
A. Ciopraga – „Criminalistica. Elemente de tactică”, Universitatea „A.I. Cuza”, Iaşi, Facultatea de Drept,
1986, pag. 34-35
11
C. Suciu - „Criminalistica”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 506
atmosferici sau datorită altor cauze. De asemenea, este necesar să fie luate măsuri de
îndepărtare a curioşilor, de avertizare a persoanelor de a nu atinge cadavrul şi celelalte
urme existente12.
 Identificarea martorilor şi reţinerea eventualelor persoane suspecte, a
oricărei persoane care poate oferi informaţii despre victimă.
Luând măsuri pentru înlăturarea curioşilor, primul sosit la faţa locului nu trebuie
să omită faptul că printre aceştia ar putea să se afle şi persoane ce au perceput
împrejurările comiterii faptei, acţiunile făptuitorului după săvârşirea infracţiunii, direcţia
în care s-a deplasat, semnalmentele acestuia ori caracteristicile ţinutei vestimentare etc.
De aceea, problema identificării martorilor trebuie să se situeze în centrul preocupărilor
lucrătorilor de poliţie ce asigură conservarea aspectului iniţial al locului faptei.
Declaraţiile acestora, date în condiţiile nevicierii de către factorii obiectivi sau subiectivi
ce influenţează mărturia, când cele percepute nemijlocit sunt „vii” în memorie, vor
constitui un ajutor nepreţuit pentru echipa de cercetare în direcţionarea cercetării locului
faptei, corecta delimitare a acestuia şi luarea măsurilor operative de urmărire şi prindere a
infractorilor13.În cazul infracţiunilor flagrante se va proceda la reţinerea sub pază a
făptuitorului, atât pentru a nu dispărea, cât şi pentru a nu-şi distruge urmele de pe haine şi
corp ori pentru a nu arunca obiectele purtătoare de urme14. Se impune ascultarea de îndată
a făptuitorului, deoarece declaraţiile făcute imediat după săvârşirea faptei sunt mai
aproape de adevăr, infractorul aflându-se sub influenţa stărilor afective produse de fapta
comisă.
 Fixarea tuturor împrejurărilor care, pe parcurs, se pot modifica sau
dispărea chiar şi a acelora care trebuie înlăturate, întrucât prezintă pericol.
 Constituirea echipei de cercetarea şi anunţarea membrilor acesteia,
invitarea expertului medico-legal şi a unor specialişti.
 Participarea la cercetarea locului săvârşirii a infracţiunii a părţilor şi a
învinuitului. Participarea acestora este facultativă, cu excepţia celei a
făptuitorului care e obligatorie.

12
Coman Lupu – „Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor”, Bucureşti, 1975, pag.
18
13
V. Bercheşan, C. Aioniţoaie, Op. Cit., pag. 33
14
C. Suciu, Op. Cit., pag. 507
 2.2 Măsurile pregătitoare luate la faţa locului

Măsurile pregătitoare de la faţa locului vin în completarea celor de la sediul

organului judiciar. Organele de urmărire penală – preferabil fiind ca înşişi membrii
echipei de cercetare să facă acest lucru – vor proceda la:
 Verificarea modului de îndeplinire a activităţilor preliminare privitoare la
paza locului faptei, conservarea urmelor şi a altor mijloace materiale de
probă de către organele judiciare sosite primele la faţa locului. Şeful
echipe de cercetare mai verifică modul cum a fost organizată acordarea
sprijinului medical victimelor rămase în viaţă, dacă au survenit modificări
în ambianţa locului faptei, dacă au fost sau nu identificaţi martori oculari,
dacă infractorul a fost identificat şi reţinut sau nu, etc. În continuare se
procedează la identificarea victimei, se execută fotografii şi filmări de
fixare a poziţiei cadavrului
 Selecţionarea martorilor asistenţi. Martorii asistenţi au rolul de observatori
obiectivi asupra întregului proces de cercetare la faţa locului. Numărul lor
nu poate fi mai mic de doi. Martorul asistent trebuie să fie o persoană
capabilă să perceapă şi să reproducă cu exactitate constatările făcute în
cursul cercetării. Nu pot fi martori asistenţi persoanele care prezintă
interes în legătură cu cauza şi nici cele care fac parte din aceeaşi unitate cu
organul care efectuează actul procedural. Ei nu se recrutează din rândul
martorilor oculari, aceştia fiind surse de probe în vederea soluţionării
cauzei cercetate15. Ei trebuie să fie instruiţi cu privire la drepturile şi
obligaţiile legale pe care le au (art. 92 şi 93 C. Pr. Pen).
 Obţinerea primelor informaţii cu privire la faptă. Aceste date vor ajuta la
elaborarea versiunilor, inclusiv la organizarea corespunzătoare a cercetării
la faţa locului şi la efectuarea unor activităţi ce nu suferă amânare
(folosirea câinelui de urmărire, efectuarea unor reţineri, etc.). Obţinerea
acestor informaţii se va face în mod individual, prin discuţii cu fiecare

15
Ion Mircea Op. Cit., pag. 229
 persoană în parte. Sursele acestor informaţii sunt martorii oculari, rudele
victimei, victima, dacă mai e în viaţă şi chiar organele de poliţie sosite
primele la locul faptei. Prin informaţiile prealabile culese vor trebui să se
clarifice îndeosebi: ambianţa existentă anterior la locul unde s-a săvârşit
omorul; raporturile victimei cu alte persoane; comportarea victimei înainte
de faptă şi felul cum şi-a petrecut în ultimele zile şi ore timpul; cu cine era
în relaţii încordate sau de duşmănie; cum se explică prezenţa victimei în
locul respectiv; când a fost văzută ultima dată, cu cine şi unde; dacă a
existat ceva neobişnuit în comportamentul victimei, în deosebi din
ultimele zile; dacă suferea de anumite boli şi de care anume
 Stabilirea până în cele mai mici detalii a modificărilor survenite în
aspectul iniţial al locului faptei. Orice modificare în ambianţa locului
poate influenţa negativ interpretarea corectă a datelor ce se vor obţine.
 Efectuarea unei examinări generale a locului faptei, determinarea
succesiunii şi a metodei de cercetare. În scopul determinării succesiunii şi
a metodei este recomandabil să se efectueze o recomandare generală
orientativă a locului faptei şi să se determine limitele teritoriale ale
acesteia. Oricare ar fi situaţia la faţa locului, se recomandă ca limitele
stabilite să fie cât mai largi, existând astfel certitudinea că nu au fost omise
suprafeţe pe care ar putea exista urme. În cazul locuinţelor situate în
mediul rural, pe lângă examinarea tuturor încăperilor, se impune
cercetarea anexelor gospodăriei – grajd, şură, hambar, pivniţă, grădină.
Împrejurarea că locul de cercetat este situat pe câmp, pădure, apă trebuie
să determine extinderea suprafeţei de examinat pe o distanţă cât mai mare,
până la localităţile limitrofe sau drumurile intens circulate16. Delimitarea
locului de cercetat poate fi reconsiderată ulterior în raport cu datele oferite
de examinarea detaliată a locului unde s-a săvârşit infracţiunea.
 Îndeplinirea unor cerinţe procesuale privind efectuarea cercetării la faţa
locului Cf. Art. 228 C. Pr. Pen, cercetarea la faţa locului se poate realiza
doar în condiţiile în care urmărirea penală a fost începută

16
C-tin Aioniţoaie, V. Bercheşan Op. Cit., pag. 35-36
  Un ultim aspect al etapei măsurilor prealabile luate în vederea cercetării
locului faptei îl reprezintă repartizarea sarcinilor, prin care se menţionează
atribuţiile cei revin fiecărui membru al echipei de cercetare pe tot
parcursul desfăşurării activităţii.

3. Principalele probleme ce trebuie clarificate în cursul cercetării omului

Problemele ce se impun a fi lămurite în cursul cercetării infracţiunilor de omor

prezintă un caracter complex şi variat, deoarece omorul săvârşit atât în formă simplă, cât
şi în formele agravate prezintă o multitudine de modalităţi de săvârşire. Indiferent de
specificul fiecărei infracţiuni în parte, organul de cercetare trebuie să aibă în vedere
anumite aspecte ce se impun a fi clarificate în fiecare caz.
Aceste probleme sunt următoarele:
- care este cauza nemijlocită a morţii?
- dacă este vorba de un omor, de o sinucidere, de un accident sau dacă moartea se
datorează unei boli
- când a avut loc omorul şi unde; dacă locul unde a fost descoperit cadavrul
corespunde locului omorului sau nu
- ce procedee s-au folosit pentru cauzarea morţii, ce instrumente s-au folosit, ce
substanţe
- dacă la săvârşirea omorului s-a folosit acte de cruzime, bestialităţi
- cine este cel omorât?
- cine este persoana care a săvârşit omorul şi cu complicitatea cui?
- care a fost motivul şi scopul omorului?
Trebuie să se ghideze întotdeauna după vechiul proverb de aur al juriştilor „Cine,
ce, unde, cu ce, de ce, cum şi când?”

A. Stabilirea cauzei şi naturii morţii

În această problemă îşi dau concursul organul de urmărire penală şi medicul

legist. În funcţie de cauza ei, moartea poate fi consecinţa unui omor, a unei sinucideri sau
a unui accident, „diagnosticul juridic” al decesului stabilindu-se din coroborarea
interpretării datelor obţinute prin investigaţiile ştiinţifice criminalistice şi cele
anatomopatologice17.
Pentru dovedirea existenţei infracţiunii de omor, organele de urmărire penală
trebuie să lămurească dacă între activitatea desfăşurată de făptuitor mijloacele folosite de
acesta şi rezultatul produs există sau nu o legătură de cauzabilitate. Nu prezintă relevanţă,
sub aspectul raportului de cauzalitate, dacă acţiunii de ucidere i s-au adăugat şi alte cauze
preexistente cum ar fi boala victimei ori complicaţiile survenite ca urmare a renunţării la
tratamentul medical prescris, sau neglijenţei în aplicarea acestuia.
Organele de urmărire penală trebuie să facă diferenţierea între o moarte violentă şi
una neviolentă, între leziunile produse prin acţiunea diferitelor mijloace, să interpreteze o
serie de urme, să explice mecanismul de formare al acestora18.

B. Identificarea instrumentelor sau a mijloacelor care au servit la săvârşirea

infracţiunii

Această problemă vizează atât agentul vulnerant care a cauzat moartea victimei,
cât şi celelalte mijloace destinate săvârşirii faptei, pătrunderii la faţă locului, imobilizării
victimei, etc. Această identificare îşi găseşte utilitatea şi în încadrarea juridică a faptei.
De exemplu în funcţie de modul concret de apărare, putem fi în prezenţa omorului
deosebit de grav, săvârşit prin cruzime (art. 176 lit. A C.p.) ori comis pentru a înlesni
săvârşirea altei infracţiuni (art. 176 lit. H C.p.). De asemenea, în cazul uciderii unei
persoane prin aruncarea în aer a autoturismului acesteia, ne aflăm în faţa unor mijloace
care pun în pericol viaţa mai multor persoane, deci a omorului calificat, prevăzut de art.
175 lit. E C.p.
Delimitarea infracţiunii de omor de cea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte se face ţinându-se cont de mijlocul folosit de infractor, partea corpului asupra
căreia s-a acţionat, intensitatea actului de violenţă19.

17
Emilian Stancu Op. Cit., pag. 222
18
Aioniţoaie Constantin, Vasile Bercheşan, Op. Cit., pag 23
19
Vasile Bercheşan, „Metodologia investigării infracţiunilor de omor”, Editura Paralela 45, 1998, pag. 79
 Pentru stabilirea procedeului şi a mijloacelor folosite se va ţine seama de leziunile
provocate, de poziţia cadavrului, precum şi de alte elemente care pot furniza informaţii
referitoare la modul de comitere a omorului. Pe baza leziunilor de pe corpul cadavrului se
pot determina instrumentele folosite pentru producerea lor.

C. Determinarea modului în care a fost săvârşit omorul

Stabilirea modului în care a fost săvârşit omorul presupune interpretarea unui

complex de date, de urme cu privire la întreaga activitate desfăşurată de infractor,
determinându-se astfel modul concret de operare, realizând o serie de concluzii ce vor
servi la încadrarea corectă a faptei.
Pe această cale se stabileşte evoluţia raportului dinamic, victimă-agresor, natura
eventualelor relaţii dintre aceştia, posibilele încercări de înlăturare a urmelor sau de
mascare a faptei, o eventuală premeditare a faptei, disimularea omorului prin sinucidere
sau accident, etc.

D. Cercetarea locului omorului sau a locului unde, a fost descoperit cadavrul

Identificarea locului unde a fost desăvârşit omorul este o problemă importantă

pentru soluţionarea cazului, acesta fiind de regulă, cel mai bogat în urme şi date cu
privire la împrejurările în care s-a comis fapta.
Termenul de „loc al faptei” semnifică perimetrul în limitele căruia se află probele
materiale create cu ocazia săvârşirii infracţiunii. Astfel, el poate cuprinde: terenul sau
încăperea în care s-a comis infracţiunea, locul unde s-a produs rezultatul, împrejurimile
acestor locuri, dacă poartă urme create cu prilejul săvârşirii faptei cercetate. De exemplu,
în cazul omorurilor comise cu arme de fox, locul faptei cuprinde: locul în care victima a
fost surprinsă de glonţ, locul din care s-a tras, locul în care a fost găsit corpul ei, precum
şi orice porţiune de teren dintre aceste puncte dacă conţin urme ale faptei. În foarte multe
cazuri locurile amintite sunt atât de aproape unul de altul încât toate formează un spaţiu
omogen, dar se poate ca între ele să fie distanţe chiar foarte mari20.

20
Ion Mircea – Op. Cit., pag. 233
 Nu de puţine ori pentru a induce în eroare organele de urmărire penală, făptuitorii
transportă cadavrul victimei din locul unde a fost săvârşită infracţiunea, fie pentru a
îngreuna descoperirea acestuia, fie pentru a disimula omorul într-o altă faptă.
Locul comiterii faptei oferă posibilitatea descoperirii, fixării, ridicării tuturor
categoriilor de urme şi mijloace materiale de probă, care, interpretate şi valorificate
ştiinţific, vor duce la identificarea făptuitorului.
În practica de cercetare a locului faptei trebuie să se respecte următoarea regulă:
este mai bine să se fixeze mai multe lucruri despre care ulterior, probabil se va stabili
dacă ele nu au legătură cu fapta, decât să se neglijeze unele detalii a căror legătură cu
fapta este incertă în momentul efectuării, dar care ulterior pot deveni necesare anchetei.

E. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii

Momentul săvârşirii infracţiunii prezintă o dublă semnificaţie. Astfel, rezultatele

cercetărilor trebuie să conducă pe de o parte la stabilirea datei exacte la care a survenit
moartea, iar pe de altă parte la încadrarea în timp a activităţii infracţionale desfăşurate de
autor.
Pentru a stabili momentul morţii, care este încadrat cu aproximaţie într-un anumit
interval de timp, se procedează la studierea semnelor specifice morţii, mai ales a celor
precoce şi semnificative. Sunt luaţi în considerare mai mulţi factori, în condiţii de
laborator:
- starea digestiei alimentare din stomac
- prezenţa faunei cadaverice
- rezultatele unor examene histochimice sau biochimice
O serie de date pot conduce la delimitarea unei perioade de timp în care autorul a
efectuat diverse acte de pregătire, aspect de natură să permită încadrarea faptei în
categoria omorului cu premeditare. De asemene se impune precizarea intervalului în care
autorul s-a aflat în câmpul infracţional sau a activităţilor desfăşurate după finalizarea
actului.
Cunoscându-se cu aproximaţie momentul săvârşirii infracţiunii, organele de
urmărire penală vor putea stabili traseul şi activităţile desfăşurate de victimă înaintea
săvârşirii infracţiunii, persoanele care au văzut-o ultima dată, bunurile şi valorile pe care
le avea în momentul atacului. De asemenea, se vor putea face verificări referitoare la
modul cum şi-au petrecut timpul în acea perioadă persoanele bănuite, dacă au fost văzute
la locul faptei sau în împrejurimi în acel interval, posibilitatea ajungerii în acel loc,
înlăturarea eventualelor alibiuri invocate de aceştia, interesul pe care l-ar fi avut în
reprimarea vieţii victimei, modul cum au reacţionat la descoperirea cadavrului21.

F. Identitatea şi calitatea victimei

De multe ori, stabilirea identităţii victimei constituie punctul de plecare în

derularea celorlalte activităţi de urmărire penală sau cu caracter operativ. Lămurind
această problemă, organele de urmărire penală au posibilitatea să culeagă date de natură
să prefigureze mobilul şi scopul infracţiunii, să fixeze corect cercul de bănuiţi şi implicit,
să desfăşoare activităţile necesare pentru urmărirea şi prinderea făptuitorului. Stabilirea
calităţii victimei este necesară şi pentru încadrarea corectă a infracţiunii.
În ipoteza dispariţiei unei persoane, când există indicii că aceasta ar fi putut fi
victima unui omor, una dintre problemele importante rămâne descoperirea cadavrului. În
cazul nedescoperirii acestuia, organului judiciar îi revine sarcina să probeze cât mai
temeinic vinovăţia autorului faptei, să cerceteze cu maximă atenţie cazul, pentru a evita
săvârşirea unei erori judiciare22.
Este semnificativ în acest sens, cazul unei minore de 13 ani care a dispărut de la
domiciliu în noiembrie 1989. în legătură cu această dispariţie s-a elaborat şi versiunea
violării şi uciderii victimei, urmată de ascunderea cadavrului, versiune determinată de
găsirea, în zona ştrandului din localitatea S., a unor obiecte de îmbrăcăminte şi rechizite
şcolare aparţinând fetiţei. În cercul de bănuiţi a fost inclus şi un minor de 14 ani, cunoscut
pentru comportamentul său violent, cu alte tentative de viol şi de omor la activ. Cu
prilejul audierii acesta a recunoscut săvârşirea faptei. Recunoaşterea faptei a fost
coroborată cu mijloacele de probă existente în cauză, printre acestea aflându-se lenjeria
de corp, prezentând urme biologice, paltonul victimei lăsat sub pod şi găsit după câteva

21
Constantin Aioniţoaie, Vasile Bercheşan Op. Cit., pag. 26
22
E. Stancu Op. Cit., pag. 224
zile de un ceferist, palton ce mai păstra pe lângă urmele biologice şi resturi de scaieţi
specifici vegetaţiei din zona ştrandului.

G. Identificarea făptuitorului

Identificarea autorului, a eventualilor participanţi la săvârşirea infracţiunii este

una dintre problemele centrale ale cercetării, de ea depinzând atât desfăşurarea normală a
procesului penal, cât şi încadrarea corectă a faptei, după cum aceasta ar putea fi, de
exemplu, soţ, rudă apropiată a victimei, o persoană care a mai săvârşit un omor ş.a.
În practică, o bună parte din activitatea de anchetă este destinată tocmai rezolvării
acestei probleme, de ea fiind legată rezolvarea cazului sub toate aspectele sale.

H. Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii

Omul poate avea ca mobil, teama, dorinţa de răzbunare, ura, gelozia, pasiuni
puternice, dorinţa de îmbogăţire ş.a. Numai cunoscând ceea ce l-a determinat pe făptuitor
să conceapă şi să pună în aplicare soluţia infracţională se poate înţelege toată
complexitatea faptei, gradul ei de pericol social, precum şi modul cum trebuie
individualizată pedeapsa. Cunoaşterea mobilului şi scopului prezintă importanţă, în
primul rând, pentru corecta încadrare juridică a faptei.

4. Efectuarea cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului trebuie să se efectueze cât mai repede posibil, după ce
este cunoscut, deoarece, între timp, acesta îşi modifică aspectul, dispar sau se degradează
urmele, datorită condiţiilor atmosferice, urmele pot să fie ridicate sau distruse de cineva,
intenţionat sau întâmplător, se poate descoperi şi reţine imediat făptuitorul. Când
cercetarea s-a făcut la timp, dar necorespunzător, este indicat să se efectueze o nouă
cercetare la faţa locului.
 De regulă, cercetarea are loc ziua, iar când nu se poate amâna se efectuează şi
noaptea, însă a doua zi se va cerceta din nou locul faptei, pentru a nu se pierde din vedere
unele amănunte ce au putut scăpa noaptea.
Cercetarea la faţa locului şi fixarea urmelor trebuie să se efectueze cu toată
obiectivitatea, fără idei preconcepute, în sensul că s-ar fixa numai urmele ce ar confirma
versiunea celui ce cercetează locul faptei. Obiectivitatea implică deci fixarea exactă a
ambianţei de la faţa locului şi a urmelor percepute în momentul cercetării.
Dacă aspectul locului faptei a suferit modificări, se fixează situaţia aşa cum există
în momentul cercetării, urmând ca ulterior să se stabilească ce modificări au existat, din
cauza cui şi în ce scop, restabilindu-se aspectul iniţial, care se fa fixa prin fotografie, în
planul sau schiţele ce se anexează la procesul – verbal de audiere a martorilor sau
învinuitului.
Cercetarea la faţa locului trebuie să se efectueze amănunţit, dând importanţă
lucrurilor „mărunte”, fiind că nu se ştie care poate avea legătură cu fapta şi care nu,
desigur, ţinând seama şi de natura faptei şi de diferitele ei împrejurări.
Totdeauna trebuie să se noteze toate abaterile de la situaţia normală a locului unde
se efectuează cercetarea23.
Cercetarea locului faptei trebuie să fie planificată şi sistematică. Munca se va
realiza sub conducerea procurorului, acesta procedând la repartizarea cu profesionalism a
sarcinilor în vederea soluţionării corecte şi cât mai rapide a omorului. Organul de
urmărire penală va întocmi un plan, luând în considerare extinderea locului faptei,
precum şi primele versiuni desprinse din relatările martorilor. În plan urmează a fi
cuprinse totalitatea activităţilor şi procedeelor de căutare şi ridicare a urmelor, de
ascultare a persoanelor, precum şi alte activităţi operative ce se vor realiza cu această
ocazie.
La cercetarea locului faptei nu este admisă prezenţa persoanelor străine. Datele
obţinute în legătură cu viaţa intimă a unei persoane sunt secrete, putând fi dezvăluite doar
celor interesaţi în cauză. Se va evita furnizarea de date pripite presei sau curioşilor,
precum şi aprecierile pripite privind natura faptei şi autorilor ei24.

23
Basarab M. Op. Cit., pag. 264-265
24
Sorin Alămoreanu, Op. Cit., pag. 165
 În cazul infracţiunilor de omor, la fel ca la orice altă infracţiune a cărei urmărire
prezintă o anumită dificultate, pentru ca cercetarea la faţa locului să decurgă organizat, ea
trebuie să se desfăşoare în două faze: statică şi dinamică.
În faza statică se determină întinderea şi limitele teritoriale ale locului faptei, se
fixează, îndeosebi prin mijloace criminalistice, aspectul general al cadavrului şi
amplasamentul obiectelor şi al urmelor, se iau măsuri de conservare a probelor alterabile,
se execută fotografii şi filmări de orientare, schiţe ale obiectelor principale, inclusiv ale
urmelor vizibile. Pentru a nu se pierde eventualele urme, în cazul în care victima este
ridicată şi transportată la unităţile sanitare de prim ajutor, în prealabil se va executa rapid
o fotografiere a poziţiei acestuia şi se va consemna în scris datele cele mai importante.
După ce obiectele corp delict şi cele purtătoare de urme au fost corespunzător
fixate – ca poziţie şi ca amplasament – se trece la faza dinamică a cercetării, etapă în care
priceperea şi perspicacitatea expertului criminalist trebuie să se manifeste cu o deosebită
pregnanţă.
De precizat că pe tot parcursul fazei dinamice şi înainte de orice examinare,
urmele descoperite se fixează prin fotografiere şi filmare împreună cu obiectele
purtătoare, precum şi în detaliu.
Caracteristica fazei dinamice este examinarea „în mişcare” a obiectelor şi a
urmelor, constând mai ales din executarea mulajelor, prăfuirea sau transferarea urmelor
digitale, ridicarea altora pentru a fi expertizate în laborator, etc.
În faza dinamică a cercetării se acordă o atenţie deosebită fixării raportului şi
distanţelor dintre urme şi cadavru, poziţiei mâinilor şi picioarele; de asemenea se
consemnează dacă victima se găseşte cu faţa în jos sau cu faţa în sus, poziţia şi distanţa
dintre capul victimei şi pistol cuţit sau alt obiect corp delict25.
Cercetarea începe cu stabilirea limitelor locului faptei, a eventualelor modificări
intervenite în poziţia unor obiecte ori în conţinutul anumitor urme. În acest timp, medicul
legist examinează victima, spre a vedea dacă aceasta a decedat sau mai este încă în viaţă,
pentru a se lua măsurile de acordare a primului ajutor şi de transportare urgentă la cel mai
apropiat spital.

25
Coman Lupu, Op. Cit., pag. 56
 Dacă victima a încetat din viaţă cercetarea locului faptei continuă cu examinarea
cadavrului, în vederea descoperirii urmelor de violenţă, prin care se pot stabili: cauza
nemijlocită a morţii, mijloacele utilizate, timpul aproximativ al producerii rezultatului,
dacă este vorba de omor sinucidere sau accident26.

4.1 Examinarea cadavrului

Examinarea cadavrului, efectuată de către medicul legist împreună cu procurorul

criminalist, însărcinat cu ancheta este o activitate esenţială a cercetării la faţa locului, cu o
rezonanţă deosebită în desfăşurarea ulterioară a anchetei, în soluţionarea cazului.
Examinarea cadavrului fiind o activitate mai amplă, debutează odată cu cercetarea la faţa
locului şi continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia27.

4.1.1 Constatarea morţii victimei

Examinarea cadavrului va începe numai după ce medicul legist a constatat

decesul, diagnostic pus pe baza semnelor cadavrice specifice instalării morţii biologic şi
confirmat cu prilejul examenului necroptic. Principalele semne care servesc la
diagnosticarea morţii sunt:
a. Semnele precoce, cum sunt absenţa respiraţiei, încetarea activităţii
cardiace, areflexia totală au o valoare relativă întrucât pot fi rezultatul unei
morţi aparente;
b. Semnele semitardive permit diagnosticarea cu certitudine a morţii, în
general ele constând din răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea
cadavrică, instalarea lividităţilor şi petele cadavrice. Ele au importanţă n
stabiolirea cauzei şi datei morţii, inclusiv în determinarea poziţiei
cadavrului după instalarea morţii;
c. Semnele tardive şi conservatoare sunt determinate de apariţia
fenomenelor de putrefacţie şi, respectiv, a celor de mumifiere, adipoceară,

26
I. Mircea, Op. Cit., , pag. 311
27
E. Stancu, Op. Cit., vol II pag. 236
 congelare ş.a., semne care depind atât de timpul scurs de la data decesului,
dar şi de condiţiile în care s-a aflat cadavrul.

4.1.2 Examinarea propriu zisă a cadavrului

Prin examinarea cadavrului se urmăreşte să se stabilească date referitoare la:

- cauza şi natura morţii, precum şi la prezenţa leziunilor, a eventualelor urme tipice
luptei dintre victimă şi agresor;
- posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însuşi victima;
- corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi locul real al comiterii
infracţiunii;
- data şi modul în care s-a săvârşit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele
întrebuinţate, etc.
Examinarea cadavrului se desfăşoară în două faze: statică şi dinamică, rezultatele
fiind consemnate în procesul verbal şi fixate prin fotografiere sau prin înregistrarea video
magnetică.
A. În faza statică se determină, în principal, următoarele:
a) Locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea în raport cu
urmele şi obiectele în jurul său (mobilă, elemente de construcţie,
vegetaţie), distanţa până la acestea precum şi sexul, talia şi vârsta
aproximativă a victimei
b) Poziţia corpului privită în ansamblul său, cum ar fi: pe spate, cu
faţa în jos sau în lateral (decubit, dorsal, ventral sau lateral),
precum şi poziţia membrelor, a capului. De exemplu, membrele
pot fi în extensie, sau îndoite, capul întors într-o parte, etc.
B. În faza dinamică, vor fi examinate în ordine: îmbrăcăminte şi
încălţămintea cadavrului, corpul victimei
a. Practica judiciară recomandă ca cercetarea îmbrăcămintei să se desfăşoare într-
o anumită ordine, începându-se cu obiectele de la exteriorul bustului, continuându-se cu
lenjeria, pantalonii, etc. Şi finalizându-se cu examinarea articolelor de încălţăminte.
Cercetarea articolelor de vestimentaţie trebuie făcută cu multă atenţie, accentul fiind pus
pe descrierea fiecărui obiect în parte, a mărimii taliei, poziţiei şi ordinii în care sunt
dispuse pe cadavru, a caracteristicilor individuale – natura materialului, culoare, croială,
monogramă, culoarea, numărul de nasturi, modul de dispunere şi starea acestora –
existenţa celorlalte accesorii – fermoare curele, bretele, cordoane – ciorapii – felul
materialului din care sunt confecţionaţi, culoarea mărimea, gradul de uzură, existenţa
unor corpuri sau substanţe străine aderente – obiectele de încălţăminte – felul modelul
mărimea, culoarea, natura materialului, gradul de uzură, deformări caracteristice,
existenţa eventualelor zgârieturi, tăieturi, urme de frecare, etc.
Examinând vestimentaţia, specialistul criminalist şi medicul legist trebuie să pună
în evidenţă eventualele urme de târâre, de murdărire recentă şi semnele de violenţă –
număr, formă, poziţie, dimensiune, aspectul marginilor, lipsa de substanţă – şi
corespondenţa dintre acestea şi urmele imprimate pe corpul victimei. De pe
îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului pot fi relevate, fixate şi ridicate şi alte
categorii de urme – biologice, de natură chimică, bunuri înscrisuri ori valori aparţinând
victimei – precum şi microurme, fie de natură umană, fie de natură animală sau vegetală
ori microurme ale obiectelor28.
Se va preciza lipsa unor părţi din îmbrăcăminte sau încălţăminte, care în mod
normal trebuiau să existe (pantofi, pantaloni, etc.), inclusiv lipsa unor obiecte de genul
ceasului sau a verighetei ce lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete.
Va fi cercetat cu atenţie fiecare buzunar indicându-se conţinutul şi poziţia acestuia
(normală sau scos în afară) precum şi urmele de murdărie sau pete. Întreaga
îmbrăcăminte trebuie bine verificată pentru a nu scăpa cercetării buzunarele practicate în
locuri mai puţin obişnuite29.
b. Fără a modifica poziţia cadavrului, medicul legist va constata realitatea morţii,
evidenţiind semnele morţii şi modificările cadavrice: lipsa respiraţiei, absenţa pulsului şi
a zgomotelor cardiace, dispariţia reflexului corneean şi opacifierea corneei, răcirea şi
deshidratarea cadavrului ş.a.. Totodată examinarea cadavrului trebuie să pună în evidenţă
semnele de violenţă, urmărindu-se locul şi numărul, natura, aspectul exterior şi înclinaţia,
poziţia plăgilor în raport cu anumite puncte anatomice de referinţă. Trebuie evidenţiate
semnele particulare – natura, felul, amplasarea, forma, aspectul, dimensiunile, coloraţia,
28
Aioniţoaie şi V. Bercheşan, Op. Cit., pag. 41
29
E. Stancu, Op. Cit., vol II, pag. 238
etc. – precum şi alte urme ale infracţiunii – depuneri de substanţe sau produse biologice
normale ori patologice, fragmente de unghii, produse sau substanţe toxice, caustice ş.a..
Descriind cadavrul, mai ales al celui cu identitate necunoscută nu trebuie omise:
vârsta aproximativă, talia şi constituţia, culoarea părului şi ochilor, starea dentiţiei ş.a..
De o mare importanţă este descrierea poziţiei cadavrului – înclinaţia corpului,
poziţia membrelor superioare şi inferioare faţă de trunchi – locul unde a fost găsit, apă,
sub dărâmături, spânzurat, îngropat, culoarea pielii şi a mucoaselor, urmele eventualelor
noduri sau legături, scurgeri de substanţe de natură biologică, semnele şi gradul de
putrefacţie biologică.
Vor fi examinate, de asemenea, mâinile şi unghiile cadavrului în care pot fi găsite
fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fie de textile sau nasturi smulşi în timpul luptei cu
agresorul. Cu mare atenţie vor fi cercetate orificiile naturale ale cadavrului. De exemplu
în gură se pot descoperi materiale folosite pentru a împiedica victima să strige.
Totodată, vor fi făcute menţiuni exacte cu privire la cercetarea obiectelor sau
materialelor ce au servit la imobilizarea ori strangularea victimei, cum sunt: bucăţi de
frânghie, sfoară, sârmă, etc.

4.1.3 Stabilirea datei morţii

Acest aspect capătă o importanţă covârşitoare pentru organul judiciar pus în

situaţia de a investiga operativ şi a găsi cele mai eficiente metode de identificare şi
prindere a infractorului. Data aproximativă a instalării morţii va constitui punctul de
plecare în determinarea activităţilor desfăşurate de victimă în perioada critică, persoanele
cu care a intrat în contact, ori cele văzute în câmpul infracţiunii, persoanele cu un
comportament suspect ce şi-au făcut apariţia în zonă, cele ce au părăsit subit localitatea
ori imobilul în care s-a comis omorul, bunurile şi valorile pe care le-a avut victima asupra
sa.
Siguranţa în stabilirea datei morţii scade pe măsura creşterii intervalului de timp
scurs între momentul decesului şi cel al descoperirii cadavrului30.
Printre criteriile principale de apreciere a datei morţii se numără:

30
Radu Vieru Socaiu, „Medicină legală”, Editura Risprint, Cluj Napoca, 1997, pag. 19
 a. studiul modificărilor cadavrice
- de exemplu, la 1-3 ore de la deces începe răcirea cadavrului cu 1-3 grade pe oră
- apar lividităţile cadavrice după aproximativ 5 ore de la deces; la 6-12 ore
lividităţile sunt extinse, dispărând la digitopresiune; la 24-48 de ore lividităţile
sunt extinse, nu dispar la digitopresiune şi devin fixe
- rigiditatea cadavrică cuprinde muşchii cadavrului inferior şi apoi membrele
superioare, rigiditatea fiind maximă la 10 ore de la deces; în caz de împuşcare în
cap se întâlneşte rigiditatea cataleptică
- apariţia petei verzi de putrefacţie
b. studiul modificărilor oculare
- persistenţa reacţiei pupilei la atropină se menţine timp de patru ore, iar la
pilocartină timp de 8 ore
c. stadiul în care se găsesc unele procese fiziologice:
- stadiul de digestie al alimentelor din stomac
- gradul de plenitudine al vezicii urinare (în prima jumătate a nopţii vezica e goală
şi se umple până dimineaţă)

4.1.4 Urme descoperite în timpul examinării cadavrului

Cu ocazia examinării, o sarcină deosebită ce revine medicului legist şi expertului

criminalist este recoltarea unor probe necesare comparaţiilor, cum sunt: depozitul
subunghial, fire de păr, sânge produse biologice, etc. Unele dintre acestea sunt necesare,
deoarece aparţin infractorului care în timpul luptei cu victima a rămas la faţa locului.
Dacă examinarea mâinilor nu se poate face în condiţii bune la faţa locului, se
recomandă ca acestea să fie introduse în pungi curate de hârtie sau nailon, care vor fi
legate în jurul încheieturilor urmând ca examinarea lor să se fac ulterior, în laborator.
Toate urmele de pe corpul victimei, obiectele corp delict, rămase la nivelul
leziunilor formate vor fi fotografiate şi filmate de expertul criminalist. Fotografierea
urmelor de sânge se face pe peliculă color şi în două etape. Prima consta în fotografierea
de ansamblu a acestora, iar a doua în fotografierea metrică a unor urme sau grupe de
urme.
 Cu ocazia examinării şi fixării urmelor de pe cadavru, expertul criminalist trebuie
să ţină seama de o serie de factori cum ar fi: schimbarea poziţiei cadavrului, prezenţa
petelor cadavrice, existenţa unor urme de adâncime ce scot în relief configuraţia
duşumelei, parchetului covorului sau a altor obiecte pe care a fost aşezată victima.
Distanţa dintre cadavru şi diversele obiecte sau corpurile delicte sunt importante.
În ceea ce priveşte petele de sânge, fixarea direcţiei lor de scurgere, în raport cu
diversele părţi ale corului, este importantă deoarece permite expertului criminalist
stabilirea locului şi a poziţiei pe care le avea victima în timpul loviturii sau a
împuşcăturii. Exemplu: scurgerile de sânge de la nas spre ureche pot apărea doar în caz
de omor săvârşit prin cauzare de traume în zona craniului şi când corpul victimei este în
poziţie orizontală cu faţa în sus şi în nici un caz ca urmare a spânzurării când direcţia este
verticală spre bărbie.
În anumite împrejurări cum ar fi: loc public, stare de îngheţ nu se recomandă
dezbrăcarea cadavrului la locul unde a fost descoperit, ci doar la morgă sau într-o
încăpere din apropiere, fixându-se în prealabil poziţia şi rănile vizibile. Dezbrăcarea se va
face pe o pânză de culoare deschisă sau pe coli de hârtie curate. Se va consemna faptul
dacă îmbrăcămintea este uscată sau umedă, se vor ridica şi introduce în epruvete separate
firimiturile, praful şi alte particule găsite în buzunare.
Încălţămintea, ciorapii şi tălpile picioarelor victimei, vor fi examinate de expertul
criminalist în scopul găsirii pe acestea a unor particule de noroi sau alte impurităţi, care
vor ajuta la determinarea locului pe unde a umblat victima, recoltându-se concomitent
mostre de sol din locurile unde există urme plantare sau de încălţăminte.
Firele de păr se fotografiază şi filmează, iar apoi se ridică cu penseta. După o
prealabilă uscare se introduc într-o epruvetă sau între două lamele lipite pe margine cu
leucoplast. Este contraindicată folosirea plicurilor pentru ambalarea firelor de păr,
deoarece prin frecare se vor şterge substanţele aderente (praf, sânge, vopsea, ş.a.) dacă ele
s-au găsit în locuri diferite, împachetarea lor se face separat, indicându-se zona sau
obiectul de pa care au fost recoltate. Specialistului i se trimit paralel şi fire recoltate de
către medicul legist de la suspect şi victimă. Recoltarea se face din diverse părţi ale
corpului. Tăierea firelor de păr este contraindicată, deoarece nu oferă posibilitatea
examinării rădăcinii.
 În scopul efectuării mulajului se selecţionează urmele cele mai clare, iar cu o
pensetă se curăţă de pete, paie şi pământ. Pata de ghips preparată se toarnă în urmă
începând de la marginea acesteia şi de la distanţă mică pentru a nu se deteriora
caracteristicile existente. Păstrarea în forma iniţială a caracteristicilor individuale ale
urmelor de încălţăminte poate fi asigurată prin mulajul ce se va efectua.
Obiectele purtătoare de urme de sânge vor fi ridicate împreună cu suportul pe care
se găsesc sau lichidul sanguin, va fi transferat cu pipeta pe lamelă, după uscarea căruia se
va acoperi şi fixa cu altă lamelă. Urmele de sânge găsite în zăpadă, se vor usca pe un
suport de tifon. Sângele sub formă de cruste se răzuie cu ajutorul unui bisturiu,
ambalându-se în epruvete sau borcane, după care se astupă ermetic.
Este necesar, de asemenea, ca hainele cu pete de sânge să fie împachetate într-un
material curat sau hârtie albă. Dacă sunt umede, obiectele purtătoare de urme se usucă la
rece înainte de a fi împachetate, evitându-se totodată atingerea diverselor pete între ele. În
acelaşi timp, trebuie luate măsuri ca hainele respective să fie păstrate la întuneric.
Cu privire la armele de foc, tuburile, gloanţele, alicele, etc. găsite la faţa locului,
expertul, pe lângă faptul că le fotografiază şi filmează, va întreprinde următoarele măsuri:
îşi notează poziţia fiecărui obiect în raport cui cadavrul, observă şi consemnează
eventualele impurităţi de pe acestea, inclusiv rugina, le ridică cu multă atenţie, pentru a
nu fi distruse eventualele urme digitale sau biologice.
În faza finală a examinării cadavrului, expertul criminalist va proceda la
amprentarea acestuia, folosind procedee adecvate31.

4.1.5 Particularităţile cercetării omorului în funcţie de mijloacele şi procedeele

folosite de făptuitor pentru suprimarea vieţii victimei

Pentru clarificarea unor împrejurări referitoare la mijloacele şi procedeele folosite

de făptuitor în suprimarea vieţii victimei, este necesar ca, încă de la începutul cercetării,
să se ţină seama de specificul leziunilor produse de agenţii vulneranţi32.
1. Omorul săvârşit cu arme albe şi corpuri contondente

31
Coman Lupu, Op. Cit., pag. 66
32
E. Stancu, Op. Cit., vol II, pag. 241
 Armele albe se clasifică în mai multe categorii: obiecte tăioase, obiecte
înţepătoare sau înţepător-tăioase, obiecte despicătoare.
a. Leziunile produse de obiecte tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului,
lungimea lor fiind în funcţie de distanţa parcursă de lama obiectului pe suprafaţa corpului
victimei.
Marginile plăgii sunt netede şi de obicei îndepărtate. Leziunile se prezintă ca
tăieturi rectilinii sau în formă de semilună. Dacă tăietura s-a făcut paralel cu fibrele
ţesutului, marginile leziunii sunt alăturate. Forma rănii nu indică instrumentul folosit
decât pe categorii foarte largi şi aproximative de volum33. La locul faptei, urmele de
sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte tăioase, apar fie sub formă de împroşcare, în
cazul plăgilor arteriale, fie sub formă de bălţi la plăgile venoase.
b. Leziunile produse de obiecte înţepătoare sau înţepător – tăioase (cuţit cu vârf
ascuţit, baionetă, foarfeci, cuie, etc.) au o formă apropiată de obiectul vulnerant.
Lungimea plăgii se raportează la gradul de înclinaţie dintre lama obiectului şi suprafaţa
penetrantă, practic aflându-se în faţa unei acţiuni concomitente de perforare şi de tăiere.
Când loviturile au fost date de instrumente înţepătoare, urmele de pe
îmbrăcăminte nu corespund cu urmele de pe corp ca poziţie, datorită mişcării victimei şi
ridicării mâinilor, etc.
d. Leziunile produse de obiecte despicătoare (topoare, bardă, etc.) se prezintă ca
plăgi tăiate sau zdrobite, dacă lama nu este ascuţită. Lungimea rănii depinde de lungimea
lamei obiectului şi de unghiul de înclinare. Aceste leziuni le întâlnim în număr mai mare
în regiunea capului, situate uneori paralel, alteori în formă neregulată, loviturile paralele
sunt date în cazurile când victima a fost surprinsă dormind sau este mobilizată în timpul
agresiunii.
Leziunile cauzate de topor le întâlnim uneori şi în sinucideri, sub forma mai
multor lovituri orientate concentric spre frunte, datorită poziţiei centrale a celor două
mâini care acţionează toporul.
Leziunile create cu mijloace contondente prezintă aspecte de zdrobire în zona lor
centrală, sau oglindesc muchiile instrumentului folosit. Corpurile contondente lasă urme
vizibile pe îmbrăcăminte. Fetrul pălăriei va reţine urma ciocanului sau a unei răngi,

33
C. Suciu, Op. Cit., pag. 603
hainele vor reţine sub formă de pete de noroi loviturile date cu piciorul, sau urmele
anvelopelor unui autovehicul.
Instrumentele de tăiere, înţepare şi cele contondente vor crea o serie de urme pe
mâinile şi braţele victimelor datorită apărării acestora. Palma mâinilor va prezenta urme
adânci de tăiere datorită prinderii tăişului de către victimă, urmele de înţepare le vom
întâlni ca urmare de agăţare, pe braţele victimei, iar urmele instrumentelor contondente le
vom întâlni pe braţe şi pe mâini, datorită acoperirii capului cu braţele în timpul
loviturilor34.
Diferenţierea omuciderii de sinucidere este posibilă prin interpretarea modului în
care se prezintă aceste leziuni. Astfel, de regulă, sinucigaşii preferă zona gâtului, a
toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare
pe axa gâtului sau mâinii, şi frecvent, sinucigaşul execută mai multe tăieturi paralele până
când reuşeşte să execute tăietura fatală, tăieturi mai adânci în punctul de plecare şi mai
superficiale la sfârşit.
Un alt element important de diferenţiere îl reprezintă starea îmbrăcăminţii,
sinucigaşul pregătindu-şi autolezarea prin desfacerea hainei şi a cămăşii şi prin ridicarea
mânecii. În ipoteza omuciderii, victimele sunt încheiate la haină sau cămaşă, existând
uneori o simetrie între punctul de perforare a îmbrăcăminţii şi plaga de corp, dar şi o lipsă
a acesteia, explicabilă prin mişcările victimei care încearcă să se apere. Plăgile tăiate de
pe mâini, tipice încercărilor de apărare pasivă prin acoperirea feţei sau a toracelui, exclud
posibilitatea sinuciderii, ca şi leziunile din zona spatelui, inaccesibilă pentru o eventuală
autolezare35. Cercetarea la faţa locului necesită căutarea obiectelor vulnerante, în ipoteza
sinuciderii ele fiind uşor de găsit, în cazurile de omor acest lucru fiind mai dificil.
2. Omorul săvârşit prin asfixii
Moartea prin asfixie, în toate formele ei variate, va determina formarea unor urme
specifice uşor de identificat. Această moarte cunoscută în practica medicală şi sub
denumirea de „anoxie acută de tip ventilator”, se poate datora: spânzurării, sugrumării,
astupării căilor respiratorii, comprimării toraco – abdominale, înecării36. Este o
modalitate foarte frecventă de omucidere, dar şi de sinucidere.
34
C. Suciu, Op. Cit., pag. 604
35
E. Stanciu, Op. Cit., pag. 242
36
Gh. Scripcaru şi M. Ierbancea, „Patologie medico - legală”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, pag. 287
 a) Spânzurarea se produce prin strângerea gâtului într-un laţ sub acţiunea
greutăţii corpului. Primul efect al spânzurării este strângerea arterei coroide, care
determină lipsa de alimentare cu oxigen a creierului şi pierderea cunoştinţei. Urmează
apoi strângerea traheii care determină încetarea respiraţiei. Inima continuă încă să bată,
iar moartea survine numai după câteva minute, în plină inconştienţa.
Moartea prin spânzurare se caracterizează, în primul rând, prin şanţul de
spânzurare care poate indica până şi forma frânghiei imprimate în ţesăturile moi. Uneori
laţul alunecă sus, de-a lungul gâtului, datorită greutăţii corpului, formând astfel mai multe
şanţuri de spânzurare, care aparent pot crea aspectul unui omor. De asemenea sunt cazuri
în care sfoara folosită se rupe din primul moment, iar persoana spânzurată cade şi se
loveşte la cap; sau repetându-se actul de spânzurare, datorită leziunilor formate prin
cădere, să se creeze aspectul unui omor.
Pentru a deosebi o sinucidere de un omor vom fi atenţi la situarea petelor
cadavrice. Dacă acestea se vor găsi deasupra laţului sau pe spatele cadavrului, indică
existenţa morţii înainte de spânzurare. De asemenea, când cadavrul este atârnat la o
anumită înălţime, iar împrejur nu există nici un mijloc de urcare, înseamnă că a ajuns
acolo cu ajutorul altora.
b) Ştrangularea este tot o formă a asfixiei mecanice, care se realizează prin
strângerea progresivă a gâtului cu mâinile sau cu un laţ de frânghie, sfoară, fular, etc.
Sugrumarea poate fi rezultatul unei sinucideri, dar numai în cazurile când se foloseşte
laţul, căci autosugrumarea cu mâinile nu este posibilă, datorită instalării tulburărilor
anoxice care determină scăderea forţei musculare şi deci încetarea compresiunii.
În sugrumarea cu mâinile rămân în jurul gâtului urme caracteristice lăsate de
degete şi unghii. Uneori există pe corpul victimei şi alte urme de luptă sub formă de
echimoze.
Când sugrumarea s-a făcut cu un laţ, procedeul de asfixiere este asemănător cu cel
al spânzurării, dar de obicei şanţul de sugrumare este situat mai jos decât şanţul de
spânzurare37.
c) Sufocarea şi ocluzia orificiilor respiratorii (gura, nasul) se poate face cu mâna,
de obiecte moi cu pungi de plastic, prin presarea feţei pe o suprafaţă dură sau pământ, în

37
C. Suciu, Op. Cit., pag. 606
nisip, ş.a.. Sufocarea este rezultatul unor acţiuni violente, cum ar fi împiedicarea victimei
să ţipe, situaţii frecvent întâlnite în cazul tâlhăriilor sau violurilor, după cum poate fi şi
consecinţa unei intenţii directe de a provoca moartea victimei. În ipoteza sufocării cu
mâna sau cu corpuri dure, vor apărea echimoze şi exoriaţii specifice.
Ocluzia căilor respiratorii se face prin astuparea acestora cu diferite obiecte ori
materiale de genul cârpelor, hârtie, etc., acţiuni în exclusivitate cu caracter violent. Sunt
şi cazuri de asfixie accidentală determinată de aspirarea bolului alimentar, mai frecvent la
bolnavii mintali, la bătrâni, la persoanele în stare avansată de ebrietate.
d. Înecarea este o moarte prin asfixie datorită obturării căilor respiratorii cu
lichide (nu neapărat numai cu apă) de o anumită densitate.
Din punct de vedere juridic este necesar să se stabilească dacă moartea este
rezultatul unui accident, sinucidere, omor sau al unei încercări de disimulare a omorului
care va fi reluat.
Cadavrele înecaţilor trebuie examinate cu mare atenţie, pentru a descoperi urmele
lovirii victimei, sau chiar omorul executat cu alte mijloace decât înecul, care a servit
numai ca mijloc de simulare. Uneori cadavrele prezintă echimoze şi zgârieturi pe mâini
şipe picioare indicând eforturile victimei de a se salva. Când cadavrul va purta legat de
corp obiecte grele menite să-l tragă la fundul apei, ne putem afla atât în faţa unei
sinucideri, ca şi în faţa unui omor. Rămâne să se stabilească ce alte urme de violenţă mai
poartă cadavrul.
Cadavrele persoanelor înecate prezintă următoarele caracteristici:
- apare o spumă densă în jurul orificiilor respiratorii imediat după scoaterea
cadavrului din apă, dispărând în câteva ore prin uscare
- plămânii au aspect caracteristic
- sângele e lichid cu fluiditate crescută
- putrefacţia începe la cap realizându-se aşa numitul „cap de negru”
3. Omorul săvârşit prin împuşcare
În scopul determinării naturii morţii prin împuşcare, se vor cerceta, sub raport
medico-legal şi criminalistic, urmele principale ale tragerii (orificiu de intrare, canalul,
orificiu de ieşire, dacă există), precum şi urmele secundare (rupturile provocate de gaze,
arsurile, etc.). Examinarea are drept scop stabilirea distanţei şi direcţiei din care s-a tras, a
posibilităţii de autolezare în condiţiile în care a fost găsită victima.
Orificiul de intrare poate fi rotund sau oval, după unghiul de lovire şi, în parte
datorită contracţiei ţesuturilor. Orificiile de intrare păstrează aproape diametru profilului
când pielea este întinsă pe os, este mai mic în ţesuturile moi când s-a tras de la distanţă,
datorită tendinţei de contractare a pielii şi mai mare decât diametrul glonţului la tragerile
foarte apropiate, când intervin şi factorii secundarii ai împuşcăturii.
Elementele caracteristice ale orificiului de intrare constau în: lipsa de substanţă şi
marginea contuziei provocate de pătrunderea glonţului. Această margine se formează prin
uscarea pielii într-o crustă brună-roşcată. Orificiile de ieşire au marginile rupte neregulat,
dar nu prezintă pierderi de substanţă ca la orificiile de intrare. Orificiul de ieşire poate
lipsi când glontele e reţinut în corp.
Glonţul poate traversa corpul formând un canal drept sau în zig zag, fără să
distrugă prea multe organe, dacă însă se rupe sau explodează va provoca rupturi interne
mari, uneori comunicând cu exteriorul prin mai multe orificii.
În cazurile cercetării cadavrelor purtând urme lăsate de armele de foc, în primul
rând trebuie să se lămurească cazul morţii. Pentru a diferenţia o sinucidere de un omor, se
va ţine seama de urmele secundare ale împuşcăturii, de urmele lăsate de tragere pe mâna
victimei şi de direcţia din care s-a format urma. Sinucigaşii, în mod obişnuit trag în
tâmplă, în inimă, sau în cerul gurii. Pe mâna sinucigaşului se pot descoperi arsuri
provocate de gaze, funingine, resturi organice din propriul său corp şi leziuni provocate
de reculul închizătorului.
Se va studia raportul dintre poziţia de cădere a cadavrului şi poziţia armei
presupuse că a fost folosită. Se pot întâlni cazuri când arma sinucigaşului nu se găseşte în
apropierea cadavrului, fie că sinucigaşul, nemurind imediat avut timp să o ascundă, fie că
o altă persoană a luat arma de foc aflată lângă cadavru.
4. Moartea prin otrăvire
Constatarea la locul faptei a morţii prin otrăvire se face destul de greu, în afară de
unele cazuri când în jurul gurii cadavrului se formează urme specifice. Omorul prin
otrăvire este destul de rar, în schimb accidentele şi sinuciderile prin otrăvire sunt
frecvente.
 Omorul prin otrăvire se întâlneşte în cercuri familiare sau de prietenie, când
infractorul are acces şi se realizează fie prin administrarea unor doze mortale imediate,
fie, mai ales, prin otrăviri lente, de lungă durată.
Intoxicaţiile pot fi cauzate de acizi caustici ca: acidul azotic, clorhidric, sulfuric
sau acetic, de baze caustice, ca: hidroxid de sodiu sau potasiu şi amoniacul; de sărurile
metalelor sau ale mateloizilor, dând intoxicaţiile cu: arsenic, mercur şi plumb;
intoxicaţiile cu gaze, ca: oxid de carbon, acidul cianhidric, etc.
Alcoolul etilic ingerat sub forma diferitelor băuturi, ca bere, vin , rachiu, coniac,
este unul din toxinele cele mai răspândite, dar cazurile mortale sunt rare. Intoxicaţia
etilică mortală începe de la o alcoolemie de 5 la mie, dar ea creşte şi cu diferitele
substanţe străine introduse în anumite băuturi. Se cunosc cazurile în care organismul a
rezistat rămânând în viaţă chiar la o alcoolemie de 10 la mie. Alcoolul metilic are urmări
mult mai grave, dar nu se poate stabili o doză limitată în mod absolut.
Intoxicaţia cu somnifere este foarte frecventă. Cele mai des folosite sunt
somniferele derivate din acizii barbiturici sau a malonilureei. Gardenalul şi wronalul sunt
somniferele cele mai des folosite în sinucidere. Cel dintâi prezintă doza mortală la 4 g, iar
cel de-al doilea la 10 g. Toxicul intrat în organism se distruge repede în procesul de
putrefacţie, deci analiza toxicologică trebuie executată rapid. Intoxicaţia cu alcaloizi este
destul de frecventă, datorită folosirii alcaloizilor în terapeutică. Diagnosticarea acestor
intoxicaţii se face cu destulă greutate. Di această categorie fac parte intoxicaţiile cu opiu,
cu derivatele: morfina, heroina, codeina, etc. Doza mortală la intoxicaţiile cu derivaţii
opiulului este de ordinul sutimilor pe g dar diferă de la o persoană la alta. Ca simptoame
în cazul intoxicării cu alcaloizi menţionăm dilatarea pupilelor, limba şi buzele uscate, iar
în caz de intoxicare cu stremină se adaugă o contractare tetanică a musculaturii.
În cazul morţii prin otrăvire trebuie rezolvate o serie de probleme ca:
- dacă moartea se datorează otrăvirii sau nu
- natura toxicului, cantitatea şi calea de pătrundere în organism
- data ingerării toxicului
- în ce formă s-a procurat
- etc
 În caz că se presupune că s-a folosit o substanţă toxică, se vor ridica toate vasele
conţinând substanţa suspectă, ambalajele lor, reţetele medicale şi se vor asculta cât mai
grabnic atât intoxicatul, dacă mai este în viaţă cât şi persoanele apropiate care ar putea da
relaţii.
5. Omorurile săvârşite prin ardere prin electrocutare şi prin supunerea la
temperaturi scăzute
În practică, omorurile săvârşite prin utilizarea acestor mijloace sunt rar întâlnite,
în cele mai multe cazuri ele fiind urmarea unor accidente.
Astfel, omorurile prin frig se pot întâlni în cazul copiilor, bătrânilor şi persoanelor
bolnave, prin expunerea intenţionată a acestora la temperaturi scăzute, iar în cazurile
descoperirii de cadavre arse, de cele mai multe ori, acestea provin de pe urma unor
accidente sau au fost arse pentru ştergerea urmelor unui omor săvârşit prin alte mijloace.
Identificarea cadavrelor arse se face cu o mai mare dificultate, mai ales în cazul
celor aflate într-o stare avansată de carbonizare, când neputându-se ghida nici după
semnalmente şi nici după desenul papilar, se vor ghida după dinţi, care rezistă la căldură
ceva mai mult, şi se va face un examen osteologic pentru stabilirea apartenenţei de specie
şi de sex a cadavrului în cauză38.
În ce priveşte omorurile prin electrocutare, de asemenea, acestea sunt foarte rare,
cunoscându-se totuşi, şi unele cazuri de omor. În acest caz moartea survine prin acţiunea
curentului electric asupra organismului. În locurile de intrare şi de ieşire el lasă anumite
urme specifice – marca electrică, care se poate prezenta sub forma unor pete de culoare
deschisă sau sub forma unor rozete cu centrul alb-cenuşiu, în marcajele electrice
puternice putându-se găsi uneori, particule de metal provenite din conductor39.
Majoritatea cazurilor de omor prin electrocutare sunt săvârşite din culpă, în
diverse împrejurări cum ar fi: legarea sursei de curent de clanţa uşii pentru a face victimei
o surpriză la intrarea în cameră, sau cu ajutorul curentului electric se încearcă trezirea
unei persoane în stare de ebrietate, etc.

4.2 Examinarea spaţiului din apropierea cadavrului

38
C. Suciu, Op. Cit., pag. 608
39
Gh. Scripcaru, M. Ierbancea, Op. Cit., pag. 230-236
 După cercetarea minuţioasă a cadavrului, expertul criminalist contribuie la
descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor mijloace materiale de
probă existente în apropierea acestuia40.
Organizarea cercetării locului faptei va parcurge două faze, care, deşi sunt diferite
în funcţie de natura activităţilor întreprinse, se întrepătrund realizând un proces unitar41.
Fazele cercetării la faţa locului sunt:
- faza statică
- faza dinamică

4.2.1 Cercetarea în faza statică a locului faptei

Faza statică consta în examinarea generală de către echipa de cercetare a

întregului loc al faptei, după care se trece la examinarea porţiune cu porţiune, în vederea
descoperirii urmelor şi a poziţiei fiecărui obiect în raport cu altele din imediata apropiere,
fără să se mişte nimic42.
Această fază urmăreşte mai multe obiective care pot fi grupate astfel:
a. orientarea de ansamblu sau delimitarea zonei sau a zonelor supuse examinării
Această activitate presupune aprecierea întinderilor spaţiale în care urmează a se
realiza cercetarea, situând în centru spaţiul în care s-au desfăşurat principalele
evenimente, luând în considerare întinderea şi configuraţia terenului. Întinderea locului ce
urmează a fi cercetat poate fi extinsă pe baza descoperirilor realizate în cursul activităţii
de cercetare.
Modul de lucru variază în funcţie de locul unde s-a produs omorul.
Când infracţiunea s-a comis pe un teren deschis, organul judiciar trebuie să facă
înconjurul acestuia, iar dacă infracţiunea a avut loc într-o încăpere, în vederea formării
unei imagini de ansamblu, este suficientă observarea dintr-un anumit punct.
În funcţie de situaţia concretă urmează a fi luate măsuri pentru ca activitatea de
cercetare să aibă cât mai puţine influenţe asupra mediului în care se desfăşoară şi

40
Coman Lupu, Op. Cit., pag. 67
41
Sorin Alămoreanu, Op. Cit., pag. 165
42
Ion Mircea, Op. Cit., pag. 240
totodată, să se respecte calitatea cercetării. Astfel cercetarea urmează a se realiza astfel
încât să se evite panica din rândul colocatarilor, când omorul s-a săvârşit într-un imobil.
b. Alegerea punctului de debut şi a modului în care se va face cercetarea
Nu există o regulă absolută în ceea ce priveşte punctul iniţial al cercetării, ea
poate fi realizată atât din exterior spre interior, cât şi din interior spre exterior, în funcţie
de situaţia concretă.
Când locul săvârşirii faptei este de mici dimensiuni, cercetarea locului începe de
la cadavrul victimei. În situaţia în care locul este extins se începe în general, de la căile de
acces. În cazul în care este vorba, de exemplu, de o cameră, se descrie mai întâi mărimea,
forma şi înălţimea, precum şi alte particularităţi ale camerei, descriindu-se pereţii şi
obiectele aferente lor, cu respectarea succesiunii acestora de la stânga la dreapta. Se
examinează uşile, ferestrele, pardoseala şi diferitele obiecte din încăperi, poziţia acestora,
totul putând prezenta importanţă pentru soluţionarea cauzei.
În tot cuprinsul cercetării trebuie să se respecte o anumită ordine sau direcţie.
Dacă descrierea generală a locului faptei a fost începută dintr-un anumit loc, această
direcţie va trebui menţinută şi când se trece la prezentarea amănuntelor. Dacă descrierea
unui cadavru s-a făcut începând cu capul, în acelaşi mod vor fi descrise şi obiectele ce se
găsesc în apropierea acestuia, începând cu cele situate lângă pat şi continuându-se
descrierea spre direcţia picioarelor.
Direcţia imprimată activităţii de cercetare la faţa locului diferă şi în raport cu
criteriul subiectiv sau obiectiv utilizat, de organele judiciare. Potrivit cu criteriul subiectiv
se urmăreşte drumul parcurs de făptuitor din momentul pătrunderii în locul faptei şi până
în momentul părăsirii. Potrivit criteriului obiectiv se face abstracţie de drumul parcurs de
făptuitor, întregul loc al faptei fiind supus unei examinări minuţioase.
c. Stabilirea căii de acces a infractorului în câmpul infracţional şi limitarea
accesului.
În raport de urmele lăsate de infractor la locul de pătrundere, se va putea stabili
dacă acesta cunoştea punctul de acces sau a încercat în mai multe locuri până a găsit
intrarea. De multe ori, infractorul pătrunde în casă cu învoirea victimei. Acest lucru
denotă faptul că infractorul era o cunoştinţă a victimei sau că a fost folosit un anumit
pretext pentru a fi lăsat să intre.43
Pentru a se stabili drumul parcurs de făptuitor sunt necesare cunoştinţe de logică şi
psihologie, o contribuţie importantă revenind relatărilor martorilor. Drumul parcurs de
infractor este marcat cu jetoane ori cu rulete de pânză sau hârtie.
În locurile deschise, urmele de paşi pot arăta că infractorul şi victima au parcurs o
porţiune de drum împreună sau că victima a fost surprinsă de infractor ori că între ei a
avut loc o luptă.

d) descoperirea, fixarea stării locului, precum şi prelevarea tuturor urmelor.

Se examinează toate urmele,începându-se cu cele a căror existenţă este ameninţată.

Aceste urme sunt depistate cu mijloace adecvate, determinându-se întinderea lor şi starea
în care se află. Astfel de urme precum cele olfactive sau cele lăsate pe zăpadă ori noroi
sunt ridicate imediat, deoarece există pericolul ca ele să-şi piardă individualitatea.44
Pentru a se prelua urma de miros uman este folosit câinele de urmărire. Pentru aceasta
sunt foarte folosite obiectele de îmbrăcăminte sau încălţăminte care pot fi ale persoanelor
ce au avut contingenţă cu locul faptei.
Apoi urmează toate elementele importante care pot servi la elucidarea cauzei :
urmele de încălţăminte, urmele de gloanţe, urmele unor obiecte, poziţia exactă a acestora,
tot ceea ce făptuitorul a lăsat în urma sa.
Pentru a se evita distrugerea unor urme sau modificarea poziţiei unor obiecte, la
început, la locul săvârşirii infracţiunii vor intra numai procurorul şi medicul legist.
În această fază toate urmele sunt descrise şi fixate prin fotografiere.
În toate cazurile, în funcţie de situaţia concretă, urmează a se descrie :
- locul exact al faptei
- locul de unde a venit făptuitorul
- direcţia de deplasare a făptuitorului
- locul de unde a fost observat de martori

43
Camil Suciu, op. cit., pag. 511
44
Ion Mircea, op. cit., pag. 242
 - toate punctele în care se mai găsesc urme ale faptei sau unde s-ar mai putea
găsi, dar n-au fost încă descoperite.
Faza statică a cercetării locului faptei presupune desfăşurarea anumitor activităţi
precum :
- măsurarea distanţei dintre diferite obiecte ale infracţiunii
- executarea fotografiilor obiectelor principale
- măsurătorile fotografice tridimensionale.
Măsurarea distanţelor dintre obiecte se face prin raportare la cel puţin două puncte
fixe din planul locului cercetat.
În această fază totul se desfăşoară conform planului : „ nimic nu se mişcă, nimic nu
se mută, nimic nu se atinge până nu e fotografiat, filmat sau descris în procesul-verbal“.
Doar rareori totul este clar şi evident de la început. De cele mai multe ori, organul
de cercetare nu se ştie cum se va dezvolta totul şi ce trebuie dovedit mai întâi, de aceea,
totul poate prezenta importanţă şi nimic nu e atât de nesemnificativ încât să nu fie amintit
în procesul-verbal. Poziţia obiectului, puţin praf pe un lucru, o picătură neştearsă, totul
poate avea o valoare însemnată.
Toate examinările făcute în cursul fazei statice vor fi consemnate în procesul-verbal
de cercetare la faţa locului, ce se încheie la sfârşitul activităţii si vor fi fixate cu ajutorul
fotografiei şi a filmului judiciar.

4.2.2. Cercetarea în faza dinamică a locului faptei

Faza dinamică sau stadiul detaliat al cercetării este cea mai complexă etapă.
Presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi constă în
examinarea amănunţită a fiecărui obiect purtător de urme, prin deplasarea din locul unde
a fost descoperit, pentru a-i asigura condiţii optime de examinare.
Cercetarea începe cu examinarea cadavrului, a locului de sub acesta şi a obiectelor
din jurul lui.
O atenţie deosebită se acordă descoperirii, fişării şi ridicării de urme, potrivit naturii
acestora, care apoi sunt transportate la laboratoarele de specialitate în vederea examinării
lor, respectându-se regulile tehnice criminalistice impuse de protecţia corespunzătoare a
acestora.45
În această fază are loc fotografierea obiectelor la scară, fotografierea detaliilor
acestor obiecte, precum şi fotografierea urmelor, care nu se poate realiza decât prin
deplasarea obiectelor.
Tot în această fază se întocmeşte procesul-verbal şi desenul-schiţă al locului faptei,
care împreună cu fotografiile executate în cele două faze constituie mijloace de fixare a
rezultatelor obţinute.

4.2.3. Împrejurările controversate de la locul faptei

Cu ocazia cercetării locului faptei se pot constata situaţii în care schimbările

prezente în zona cercetată nu sunt consecinţa unei infracţiuni, ci constituie încercarea de
îndrumare pe o pistă greşită a cercetărilor, în scopul sustragerii de la răspundere.
Organele judiciare trebuie să se convingă dacă urmele respective sunt consecinţa unei
fapte reale sau sunt rezultatul unei încercări de inducere în eroare, ţinând seama de
existenţa unor neconcordanţe în modul de dispunere al urmelor şi obiectelor, situaţii
cunoscute sub denumirea de ,,împrejurări controversate”.46
În cazul disimulării, cel ce încearcă a dirija pe un drum fals cercetările încearcă să
dea locului faptei un aspect cât mai verosimil. Dar condiţia psihică sub stăpânirea căreia
se găseşte contribuie la producerea unor inadvertăţi, a unor neconcordanţe.
În cercetarea omorului, o împrejurare controversată o constituie faptul că în jurul
unui cadavru care prezintă tăieturi adânci pe corp, nu există semne ale unei hemoragii
abundente pe corp, pe îmbrăcăminte sau în locul unde a fost găsit cadavrul.
Nu numai absenţa, ci şi prezenţa unui număr foarte mare sau chiar exagerat de urme
reprezintă dovezi ale încercării de disimulare, deoarece contravin tendinţei fireşti a
făptuitorului de a lăsa cât mai puţine urme şi de a părăsi repede locul faptei.47
Pentru a simula o sinucidere, cadavrul e aşezat uneori pe calea ferată, pe o şosea
intens circulată în timp de noapte, alteori e spânzurat, aruncat în apă. În aceste situaţii,

45
E. Stancu, op. cit., vol. II pag. 25.
46
Sorin Alămoreanu, op. cit., pag. 150
47
Aurel Ciopraga, „ Criminalistica ”, Editura Gama, Iaşi, 1996, pag. 72
sub cadavru şi în jurul său nu se găsesc urme de sânge în cantitate mare, deşi leziunile de
pe corp sunt profunde prin secţionarea sau zdrobirea unor vase mari de sânge. Urmele
care se creează ulterior pe cadavrul victimei prezintă caracteristici care evidenţiază că sau
produs după încetarea funcţiilor vitale ale organismului.
În cazul împrejurărilor controversate, se impun experimentări repetate pentru a
demonstra simularea infracţiunii. De exemplu, se poate determina dacă faţa de poziţia
orificiului de intrare sau ieşire a proiectilului se putea trage cu o armă de foc dintr-un
punct. 48

4.2.4. Elaborarea şi verificarea versiunilor

În cercetarea omorului, primele date sunt desprinse de procuror în urma activităţii

de cercetare la faţa locului, a examinării cadavrului, iar prin prelucrarea datelor obţinute.
se permite, în majoritatea cazurilor, elaborarea de versiuni cu privire la moartea victimei,
numărul şi varietatea explicaţiilor ce pot fi date unui anume fapt fiind nelimitate.
Versiunea de anchetă este rezultatul unui proces complex de analiză, în cadrul
căruia, pe baza datelor administrate în cauză, se emit presupuneri, se dau explicaţii
referitoare la natura faptei, conţinutul acesteia asupra modului de comitere si acoperire,
cu privire la participanţi, forma de vinovăţie, mobilul şi scopul infracţiunii, cauzele şi
condiţiile care au generat sau favorizat săvârşirea faptei.49
Elaborarea versiunilor presupune îndeplinirea a trei condiţii esenţiale :
 existenţa de date şi informaţii suficiente din punct de vedere cantitativ si
calitativ. La baza versiunilor trebuie să stea elemente de fapt cu un anumit
un grad de certitudine, care să facă explicaţia plauzibilă
 pregătirea profesională multilaterala şi experienţa bogată în anchetă a celui
ce efectuează urmărirea penală
 folosirea unor forme logice de raţionament deductiv, inductiv, analitic,
sintetic50

48
Camil Suciu, op. cit., pag. 514
49
Vasile Bocheşan, op. cit, pag. 246
50
Sorin Alămoreanu, op. cit., pag. 174
 Versiunea urmăreşte stabilirea unei concordanţe cât mai depline între presupunerile
în legătură cu fapta şi ceea ce s-a stabilit în realitate.
Versiunile pot fi generale sau particulare, cele dintâi fiind presupuneri privind
caracteristicile generale ale infracţiunii cercetate, ale obiectului şi subiectului acesteia, pe
când versiunile particulare privesc locul şi timpul comiterii infracţiunii, mijloacele
folosite, numărul infractorilor şi identitatea acestora.
Versiunile posibile într-o cauză trebuie să cuprindă următoarele aspecte :
- natura faptei comise. Trebuie să se stabilească dacă există infracţiune şi să
se realizeze încadrarea juridică a faptei
- subiectul activ al infracţiunii. Pe baza versiunilor se formează „cercul de
bănuiţi” evidenţiindu-se toate elementele ce pot conduce la identificarea
autorului faptei
- obiectul infracţiunii. În majoritatea cazurilor obiectul infracţiunii e precis
determinat, dar există situaţii când se impune elaborarea unor versiuni, de
exemplu, în cazul unui omor comis pentru a ascunde o tâlhărie
- latura subiectivă. Trebuie stabilit cu exactitate modul în care a acţionat
făptuitorul
- latura obiectivă. Trebuie determinate împrejurările în care a fost săvârşit
omorul, metodele şi mijloacele folosite de infractor.
Trebuie să se răspundă la întrebarea : „Cui îi profită omorul sau cine avea interesul
să-l comită?”
Numărul versiunilor nu e limita, dar nu fiecare informaţie implică formularea unei
noi versiuni.
Versiunile formulate de procuror trebuie să se raporteze la două categorii de date :
- date obţinute din cercetarea la faţa locului şi din examinarea cadavrului. Pe
baza acestora pot fi desprinse concluzii referitoare la autor, la relaţiile dintre
autor şi victimă, la mobilul faptei şi la mijloacele utilizate
- date rezultate din ascultarea martorilor, a rudelor ori investigaţiile referitoare
la victimă. Trebuie să se stabilească obiceiurile, pasiunile victimei, viciile,
relaţiile de prietenie sau duşmănie, unde, când şi cu cine şi-a petrecut
victima timpul dinaintea infracţiunii.
 Verificarea versiunilor este o activitate obligatorie ce ţine de esenţa cercetării
omorului.
În cazul cercetării unui omor din primele informaţii şi probe s-ar putea stabili mai
multe versiuni : omucidere, sinucidere, accident de muncă sau de circulaţie. Dacă din
constatarea medico-legală rezultă că ne aflăm unei morţi violente şi că persoana nu-şi
putea provoca singură leziunile, mai rămân două versiuni : omor sau accident. Ulterior,
din cercetări se poate desprinde că fapta constituie omor.
Verificarea versiunilor se va realiza prin cercetarea obiectelor si fenomenelor care
se presupune că ar avea legătură cauzală cu obiecte sau fenomene care stau la baza
versiunii respective. Versiunea este doar o presupunere care nu exclude existenţa altor
posibilităţi de explicare a faptelor la care se referă. Toate materialele descoperite se vor
compara în aceeaşi măsură cu toate posibilităţile de explicare a faptelor cercetate, urmând
ca prin confirmarea sau infirmarea acestora să rămână în picioare o singură versiune :
aceea confirmată de realitatea faptelor.51

4.3. Fixarea cercetării la faţa locului

4.3.1. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului

Principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului îl reprezintă

procesul-verbal, întocmit cu respectarea prevederilor articolului 131 Cod procedură
penală.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie să reprezinte o reproducere fidelă
a întregii activităţi desfăşurate acolo, a tuturor urmelor şi mijloacelor de probă
descoperite cu această ocazie; deci, în acest act procedural trebuie să se consemneze toate
constatările făcute de organul judiciar. Lectura sa trebuie să ofere chiar şi celui care nu a
participat la aceste activităţi, posibilitatea de a-şi reprezenta cu uşurinţă scena locului
infracţiunii, cu toate modificările ce constituie un rezultat al faptei săvârşite.52 Este
obligatoriu să se consemneze toate constatările făcute.

51
,,Îndrumar de cercetare penală”, Bucureşti, 1994, Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliţiei,
Editura Atlas Lest
52
Aurel Ciopraga, op. cit., pag. 77
 Procesul-verbal poate fi întocmit după terminarea întregii activităţi sau treptat, pe
măsura desfăşurării activităţii. El trebuie să reprezinte oglinda locului faptei, trebuind atât
să respecte cerinţele de stil şi acurateţe cât şi să surprindă totalitatea modificărilor de la
locul faptei.
În procesul-verbal trebuie să se redea doar ceea ce organul de cercetare a constatat
în mod direct, nemijlocit, nefiind posibilă inserarea presupunerilor, părerilor sau a
concluziilor pe marginea celor constatate.
Procesul-verbal trebuie să se caracterizeze prin logică şi exactitate. Este foarte
important ca totul să fie redat într-un mod cât mai corect şi să poată fi înţeles cât mai
uşor, prezentându-se totul de la general la particular sau invers. Limbajul folosit trebuie
să fie accesibil, evitându-se, pe cât posibil, folosirea unor termeni tehnici, de strictă
specialitate sau a neologismelor. Trebuie evitaţi termenii improprii sau amigui, aceştia
putând conduce la interpretări eronate.
Potrivit articolului 131 Cod de procedură penală, procesul-verbal trebuie să
cuprindă descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor
examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă,
astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi, pe cât posibil cu dimensiunile respective.
Din punct de vedere structural, procesul-verbal este alcătuit din trei părţi : partea
introductivă sau preambulul, partea descriptivă şi partea finală sau încheierea.
Partea introductivă cuprinde :
- data şi locul efectuării cercetării şi încheierii procesului-verbal
- numele, prenumele, şi calitatea organului de urmărire penală care conduce
cercetarea
- numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor care participă la
efectuarea cercetării la faţa locului
- temeiul de fapt şi temeiul de drept al cercetării
- ora când a început şi ora când s-a sfârşit cercetarea la faţa locului
- starea atmosferică şi condiţiile de iluminare în care s-a desfăşurat cercetarea
- numele şi prenumele persoanei care a sesizat organul judiciar despre
săvârşirea faptei şi ora la care s-a realizat sesizarea
 - numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au asigurat paza locului
până la sosirea echipei de cercetare.
Partea descriptivă are ponderea cea mai mare şi cuprinde :
- descrierea amănunţită a locului faptei, precizându-se dimensiunile,
topografia, amplasarea faţa de punctele cardinal, căile de acces şi aspectul
de ansamblu de la faţa locului
- descrierea detaliată a urmelor, obiectelor si a altor probe descoperite la locul
faptei. Obiectele vor fi descrise din pun de vedere al culorii, formei,
dimensiunii, particularităţilor de identificare, menţionându-se denumirea lor
şi locul exact în care au fost găsite precum şi distanţele dintre ele
- orice elemente ale cercetării a căror menţionare este socotită importantă
- menţionarea ,,împrejurărilor controversate” întâlnite la locul faptei
- observaţiile experţilor sau martorilor-asistenţi prezenţi la cercetare
- menţiunile privind pagubele sau consecinţele faptei, indiferent de valoare
sau natura lor.
În partea finală a procesului verbal se înscriu :
- o enumerare exactă a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă ridicate de
la locul faptei
- fotografiile executate la locul faptei – ce obiecte au fost fotografiate şi
condiţiile în acre s-a realizat fotografierea
- menţiunile referitoare la schiţa-plan
- alte înregistrări sau lucrări efectuate la locul faptei
- persoanele care au fost de faţa la executarea cercetării la faţa locului şi
semnarea procesului-verbal pe fiecare pagină de către aceştia, locurile
rămase libere fiind barate.53

4.3.2. Celelalte mijloace de fixare a cercetării la faţa locului

53
Emilian Stancu, op. cit., vol. II, pag. 28
 Pentru a uşura înţelegerea celor relatate în procesul-verbal şi pentru a completa
descrierile realizate, la procesul-verbal pot fi anexate schiţe, desene, fotografii, filme
judiciare sau alte asemenea lucrări.
A. Schiţa locului faptei, denumită şi plan-schiţă sau desen-schiţă, ajută la
înţelegerea corectă a tabloului locului comiterii infracţiunii, ilustrând cât mai fidel
constatările menţionate în procesul-verbal. Ea cunoaşte două modalităţi de realizare :
a) planul-schiţă sau planul la scară, care presupune respectarea riguroasă a
proporţiilor reale ale terenului, interioarelor, obiectelor ţi a raporturilor
de distanţă dintre ele.
În acest caz, pe fiecare schiţă se înscrie, în mod obligatoriu, scara care reprezintă
raportul dintre mărimea obiectelor în schiţa şi mărimea lor reală. În cazul încăperilor se
utilizează o scară mai mică de 1:50, pe când în cazul cercetării faptelor comise în locuri
deschise, scara utilizată este de 1:200 sau 1:1000.
b) desenul-schiţă, care se realizează prin desenarea locului faptei, fără
respectarea strictă a distanţei şi dimensiunilor reale ale suprafeţelor sau
obiectelor reprezentate.
Cu ocazia întocmirii schiţei locului unde s-a comis omorul, mai ales atunci când
acesta e un loc deschis, aceasta trebuie orientată după punctele cardinale. Întotdeauna
latura din dreapta schiţei trebuie orientată pe direcţia nord-sud.
Schiţa trebuie să cuprindă numai elementele esenţiale prezentate în procesul-verbal,
adică să fie clară. Reprezentarea obiectelor se face prin semne convenţionale având
aceeaşi semnificaţie pentru toate organele judiciare.
B. Fotografia judiciară este un alt mijloc de fixare a cercetării la faţa locului ce
serveşte ca mijloc tehnic de fixare a tabloului general al locului săvârşirii faptei, precum
şi a obiectelor şi a urmelor cu valoare probatorie. Ea completează conţinutul probatoriu al
proceselor verbale, rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică ori expertizelor,
înregistrând unele aspecte şi stări de fapt care, datorită unor împrejurări subiective,
dimensiunilor şi aşezării lor aparent neînsemnate, nu au fost percepute şi apreciate
corespunzător de persoanele care au desfăşurat activitatea de urmărire penală.54

54
Valeriu Manea, „Fotografia judiciară” , Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1992, pag. 10
 Fotografia judiciară prezintă numeroase avantaje : ilustrarea tuturor activităţilor ce
se întreprind cu ocazia cercetării, fidelitatea şi obiectivitatea situaţiei de fapt, crearea de
condiţii pentru înţelegerea relativ uşoară a tuturor elementelor cauzei.
La faţa locului sunt necesare următoarele genuri de fotografii :
 fotografia de orientare – prezintă locul infracţiunii in cadrul decorului
înconjurător, astfel încât să permită identificarea exactă şi cu uşurinţă a
acestuia atunci când se impune efectuarea reconstituirilor, trebuind să redea
şi elementele topografice care au favorizat pătrunderea la locul faptei sau
părăsirea acestuia de către infractor. De exemplu, dacă locul faptei e într-un
imobil, va cuprinde imobilul şi vecinătatea acestuia. Fotografia de orientare
se execută înaintea tuturor celorlalte activităţi tehnico-criminalistice ce se
întreprind cu ocazia cercetării la faţa locului, pentru a se realiza înregistrarea
exactă a acestuia, aşa cum l-a lăsat făptuitorul
 fotografia-schiţă – redă în întregime locul faptei, izolat de mediul
înconjurător, precum şi poziţia, forma şi mărimea obiectelor de la locul
faptei. Fiecare obiect principal şi urmă vor fi marcate cu o tăbliţă
numerotată, astfel încât în fotografie să apară numărul respectiv
 fotografia obiectelor principale şi a urmelor. Orice obiect care prezintă
importanţă pentru elucidarea cauzei se fotografiază separat şi atât de
aproape, încât să poată fi distinse eventualele urme existente pe el. pentru
redarea reală a dimensiunilor obiectelor sau urmelor, pe lângă acestea se
aşează o riglă cu gradaţii vizibile ori banda existentă în trusa criminalistică.
În cazul fotografierii cadavrului trebuie să se fixeze: poziţia acestuia, leziunile de pe
corpul victimei, urmele şi obiectele existente în imediata apropiere a acestuia. În cazul
cadavrelor dezmembrate, se impune fotografierea fiecărei părţi a corpului în locul şi
poziţia în care a fost găsită, iar după reconstituirea cadavrului are loc fotografierea lui în
întregime.
 fotografia de detaliu – redă caracterele de individualizare ale
obiectelor, urmelor şi modul de dispunere al acestora. Prezintă importanţă
pentru că, în anumite situaţii, unele obiecte sau urme nu pot fi ridicate de la
faţa locului şi există pericolul dispariţiei lor. Cu fotografiile executate se vor
 întocmi planşe fotografice ce se anexează la procesul-verbal de cercetare la
faţa locului.
Fotografia judiciară este utilizată şi cu ocazia efectuării altor activităţi tactice,
precum reconstituirea sau percheziţia.
C. Filmul judiciar şi videofonograma judiciară reprezintă pelicula cinematografică
şi banda magnetică pe care s-au fixat imagini şi sunete ce însoţesc săvârşirea unor
infracţiunii, fie în timpul comiterii acestora, fie cu ocazia cercetării lor.55 Acestea sunt
foarte necesare pentru surprinderea tuturor sau aproape tuturor modificărilor ce reprezintă
un rezultat al infracţiunii şi pentru ilustrarea tuturor activităţilor de cercetare la faţa
locului.
D. Fonograma judiciară este utilizată atât ca mijloc de fixare a tuturor constatărilor
din cursul cercetării şi care vor fi apoi consemnate în procesul-verbal, cât şi ca mijloc de
fixare a declaraţiilor celor care au participat la săvârşirea infracţiunii în diverse calităţi.
De exemplu, vor fi înregistrate declaraţiile martorilor, în cazul în care aceştia sunt foarte
numeroşi şi, nefiind ascultaţi de îndată , se pot influenţa reciproc.

55
Aurel Ciopraga, op. cit., pag. 84
Cap. II EXPERTIZELE ŞI CONSTATĂRILE TEHNICO – ŞTIINŢIFICE

1. EXPERTIZELE MEDICO-LEGALE
 După cercetarea la faţa locului, efectuarea expertizei medico-legale reprezintă un alt
moment important al elucidării unor probleme privind respectiva cauză de omor, la care,
din motive obiective nu s-a putut răspunde.56 În aceste condiţii potrivit prevederilor
procesual penale 57, constatarea medico-legală trebuie dispusă de către organul de
urmărire penală, după cum expertiza medico-legală devine obligatorie pentru a se stabili
cauzele morţii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.
Problemele la a căror rezolvare expertiza medico-legală are un aport substanţial
sunt, în esenţă, următoarele :
- stabilirea cauzei şi naturii morţii, precum şi a datei la care a survenit aceasta;
- diferenţierea leziunilor vitale de cele post mortale şi explicarea
mecanismelor de producere a lor;
- determinarea agentului vulnerant, a direcţiei, intensităţii şi succesiunii
loviturilor;
- depistarea eventualelor urme de substanţe toxice sau a stupefiantelor;
- stabilirea sexului, vârstei, grupei sanguine, a taliei (în cazul cadavrelor
dezmembrate), precum şi a unor particularităţi ce pot înlesni identificarea
victimei.

1.1. Stabilirea cauzei morţii

Stabilirea cauzei morţii se face cu ajutorul datelor puse la dispoziţie de medicina

legală, constatarea efectuată de către medicul anatomopatolog fiind hotărâtoare pentru
clarificarea aspectului juridic al decesului : moarte violentă sau moarte patologică. Dacă
datele converg spre o moarte violentă, aceasta poate fi consecinţa unui omor, a unei
sinucideri sau accident, fiind necesară clarificarea tuturor împrejurărilor apte să servească
la încadrarea juridică corectă a faptei.
De o deosebită importantă este determinarea legăturilor de cauzalitate dintre actele
de agresiune si decesul victimei, mai ales în împrejurarea în care acestea pot fi asociate
cu o serie de afecţiuni preexistente ale victimei.

56
Emilian Stancu, op. cit., vol. II pag. 243
57
Codul de procedură penală, art. 114
 Încadrarea juridică a faptei este făcută de procuror în bună măsură pe baza
concluziilor medico-legale. În consecinţă, se impune delimitarea pe teren medico-legal a
cauzei morţii, precum şi condiţiile de ordin predispozant sau favorizant.
În vederea determinării exacte a legăturii de cauzalitate, este necesar să fie luat în
considerare patru categorii principale de factori : victima, instrumentul sau substanţa
vulnerantă, circumstanţele în care a fost săvârşită fapta precum şi autorul acesteia.

1.2. Stabilirea naturii morţii

În aproximativ 10% din cazuri, moartea suspectă poate ascunde o moarte violentă,
un omor. Cele mai frecvente morţi violente din cadrul morţilor suspecte rezidă din faptul
că lipsesc leziunile la examenul extern al cadavrului. De exemplu, lovirile minore ale
capului protejat de îmbrăcăminte, sufocările, etc.58
Problemele principale referitoare la clarificarea naturii juridice a morţii vizează trei
direcţii principale:
a) Diferenţierea omorului de moartea naturală, aspect de o importanţă
deosebită pentru cercetare datorită faptului că, în ipoteza unui deces, datorită existenţei
unor antecedente patologice, cauza morţii poate fi atribuită în mod eronat, acestora.
Situaţia cea mai frecvent întâlnită priveşte pe bătrâni şi persoanele grav bolnave,
după al căror deces se manifestă tendinţa de a se renunţa la autopsie sau de a se executa
superficial, medicul legist oprindu-se la primul indiciu patologic prin care s-ar putea
explica moartea. Astfel, nu sunt depistate leziuni interne( rupturi de organe, fracturi de
craniu sau coloană), ori substanţe chimice apte să producă moartea.
Un soţ îşi ucide soţia grav bolnavă, cu o lovitură de cuţit aplicată în vagin. Fiind o
lovitură foarte rar întâlnită în practică, există pericolul ca moartea să fie atribuită bolii de
care suferea victima. Datorită investigării minuţioase, a împrejurărilor în care s-a săvârşit
fapta, s-a formulat şi ipoteza ce a fost confirmată de rezultatele necropsiei, medicul legist
stabilind cu precizie cauza reala a decesului.

58
Gh. Scripcaru, „Medicina legală pentru jurişti”, Ed Cugetarea, Iaşi, 1999, pag 64.
 b) Diferenţierea omorului de sinucidere, situaţie des întâlnită în practică,
datorită încercării unor autori de a-şi masca fapta prin ,,regizarea” unei
sinucideri.
Apar şi împrejurări în care sinuciderea unei persoane, la prima vedere, lasă impresia
unei omucideri. Într-un caz dramatic, două surori în vârstă de peste 70 de ani sunt găsite
moarte în cada de baie, una dintre ele prezentând plăgi tăiate profunde la nivelul
articulaţiei pumnului. Deşi iniţial s-a crezut că este vorba de un omor în scop de jaf,
ulterior s-a stabilit că sora mai tânără, bolnavă grav de cancer, şi-a ucis prin înec sora mai
vârstnică, deoarece, aflând că va muri în curând, nu a vrut să-şi lase sora pe care o
întreţinea, fără existenţa materială, după care s-a sinucis tăindu-şi venele de la mâna
stângă.
c) Diferenţierea omuciderii de moartea prin accident devine dificilă datorită
caracterului contradictoriu al leziunilor. La aceasta se adaugă încercările
autorului de a-şi disimula fapta printr-un accident, de genul căderii de la
înălţime, înecului ş.a..
În fiecare caz diferenţierea se va realiza pe baza studiului minuţios al leziunilor
caracteristice, a semnelor de violenţă existente pe corpul victimei, corelate cu
cercetarea criminalistică a locului faptei.
Concluziile privind natura morţii se pot formula prin interpretarea conjugată a
datelor culese din cercetarea la faţa locului, cu datele rezultate în urma necropsiei,
fixarea rezultatelor acesteia realizându-se prin întocmirea raportului de expertiză
medico-legală de către medicul legist care a efectuat-o.

2. EXPERTIZELE CRIMINALISTICE

În majoritatea cazurilor de omor, pe lângă constatarea şi expertiza medico-legală

(obligatorie în condiţiile art. 117 Cod procedură penală), se impune cu necesitate
efectuarea de expertize criminalistice sau de constatări tehnico-ştiinţifice care alături de
celelalte expertize judiciare să servească la stabilirea adevărului.59

59
Emilian Stancu, op. cit., vol. II pag. 255
 Expertiza criminalistică constituie un mijloc de probă prin care, pe baza unei
cercetări fundamentale pe date şi metode ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa
organului judiciar concluzii motiva ştiinţific cu privire la fapte pentru a căror lămurire
sunt necesare cunoştinţe specializate.60
Expertiza criminalistică urmăreşte, în general, următoarele :
- identificarea autorului şi a celorlalţi participanţi la săvârşirea omuciderii;
- identificarea instrumentelor şi substanţelor vulnerante, a altor obiecte
folosite la comiterea infracţiunii;
- stabilirea împrejurărilor în care a avut loc fapta, a modului în care a fost
suprimată viaţa victimei, precum şi a eventualilor martori.
Expertizele se realizează în Laboratorul Central şi în laboratoarele interjudeţene de
expertize criminalistice, precum şi în Biroul de expertize tehnice.
Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, cu
excepţia situaţiei în care expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal,
de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate. Fiecare
dintre părţi poate să ceară ca un expert recomandat de ea să participe la efectuarea
expertizei.
Expertiza criminalistică parcurge trei momente principale :
 cunoaşterea obiectului expertizei – în care are loc studierea actului
de dispunere a lucrării şi a materialului de cercetare; expertul
stabileşte dacă materialul corespunde din punct de vedere cantitativ
şi calitativ şi modul de conservare a acestuia;
 examinarea separată a fiecărui obiect în vederea sesizării elementelor
caracteristice. Obiectele se fixează prin fotografiere; se efectuează
experimente pentru verificarea posibilităţilor de creare a urmelor în
împrejurimile în care a fost săvârşită infracţiunea;
 examinarea comparativă – se realizează prin confruntare, justapunere
sau suprapunere.
Dintre numeroasele genuri de expertize criminalistice efectuate în cazurile de omor,
ne vom opri asupra celor mai frecvente întâlnite în practică.

60
Emil Mihuleac, ,,Expertiza Judiciară”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag. 73
 a) Expertiza dactiloscopică serveşte la identificarea autorului după urmele digitale
lăsate de acesta la locul faptei inclusiv pe corpul victimei. Aceasta presupune efectuarea
unui examen comparativ între urmele descoperite şi impresiunile digitale ale persoanelor
suspecte sau impresiunile din cartoteca dactiloscopică.
Dacă expertului i se pune la dispoziţie numai urma, acesta poate stabili cu destula
precizie mâna de la care provine (dreapta sau stânga), tipul de desen papilar, dacă conţine
suficiente elemente de individualizare, vechimea şi modul de formare. Dacă urma s-a
format în condiţii bune, pot fi desprinse unele date referitoare la vârsta şi talia individului,
la starea de îngrijire a mâinilor.
Totodată, se poate proceda la analiza fizico-chimică a substanţelor conţinute în
urmă. De pildă, în ipoteza unei urme digitale, formate prin depunerea unui strat de sânge,
se va putea stabili dacă aceasta aparţine aceleiaşi grupe sanguine cu cea a cadavrului, sau
dacă vechimea urmei corespunde cu timpul scurs de la moartea victimei.
Identificarea victimei este o altă problemă care se poate rezolva prin intermediul
expertizei dactiloscopice, sau prin care pot fi verificate rezultatele obţinute pe alte căi, în
acelaşi scop. Este necesar să se procedeze la amprentarea cadavrului.
Identificarea unor cadavre necunoscute mai este posibilă prin compararea
dermatoglifelor sale cu cele ale presupuselor rude (părinţi sau fii).
b) Expertiza urmelor de picioare (urme plantare şi de încălţăminte) permite
identificarea creatorului urmei pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale
plantei piciorului fie ale ciorapului sau încălţămintei, după cum urma a fost formată de
piciorul gol ori încălţat.
Dacă examenul comparativ nu este posibil datorită insuficienţei detaliilor
caracteristice sau lipsei modelelor comparative, se pot obţine, totuşi, date referitoare a
modul de formare a urmei, la sexul şi talia aproximativă a persoanei, dacă aceasta a mers
normal, a alergat sau a încercat să nu facă zgomot mergând ,,în vârful picioarelor” etc..
Elemente preţioase oferă, de asemenea, studiul cărării de urme, formată de autor în
câmpul infracţional.
c) Expertiza urmelor de dinţi şi buze face parte dintre examinările care, prin natura
împrejurărilor, se conjugă cu expertiza serologică.
 O urmă de dinţi formată în condiţii bune permite identificarea persoanei prin
compararea cu modelele obţinute experimental, în lipsa acestora, ea servind la stabilirea
sexului şi vârstei aproximative, a tipului antropologic, a mecanismului de formare ş.a..
Urmele de dinţi sub forma muşcăturilor, trebuie examinate imediat datorită
deformării lor rapide.
Referitore la urmele de buze, pe lângă posibilitatea identificării persoanei, studiul
acesteia face posibilă stabilirea grupei sanguine sau a naturii substanţei aflate pe buze în
momentul atingerii obiectului purtător de urmă.61
d) Expertiza balistico-judiciară are ca obiect de cercetare arma corp-delict, muniţia
acesteia şi obiectele pe care se găsesc urmele gloanţelor alicelor sau mitraliilor, ori
factorii secundari ai împuşcăturii.
Examinarea armei se face în scopul stabilirii tipului şi modului de funcţionare, a
lipsei unor piese şi gradul de uzură etc.. De asemenea, se examinează resturile de
funingine din canalul ţevii în vederea stabilirii sal chimice şi a duratei de timp scursă de
la ultima împuşcătură.
În ce priveşte gloanţele şi tuburile arse găsite la locul faptei, întâi se stabileşte
forma, mărimea, greutatea, numărul, direcţia răsucirii ghinturilor, urmată de examinarea
comparativă a acestora cu cele trase experimental.62
Examinarea gloanţelor şi tuburilor se poate realiza prin mai multe metode, cea mai
simplă constând în desfăşurarea cămăşii glonţului găsit la locul faptei şi a celui tras
experimental, urmată de cercetarea la microscop, întâi individual şi apoi comparativ, a
striaţiilor prezentate de acestea.
Coincidenţa perfectă, dată de continuitatea liniară, duce la concluzia că au fost trase
cu aceeaşi armă. Necoincidenţa, însă, nu poate duce la concluzia că nu au fost trase cu
aceeaşi armă, întrucât, după mai multe trageri, ea poate suferi modificări de microrelief,
iar striaţiile de pe obiectele examinate să fie diferite.
e) Expertiza biocriminalistică este una dintre cele mai importante expertize
judiciare efectuate în cazul omuciderilor. Analiza urmelor de secreţii şi excreţii, a firelor
de păr şi resturilor de ţesuturi moi etc., frecvent întâlnite la faţa locului, furnizează indicii
valoroase privind victima, agresorul şi împrejurările în care a fost săvârşit omorul.
61
Emilian Stancu, op. cit., vol. II, pag. 256 – 257
62
Ion Mircea, op. cit., pag. 184
 f) Expertiza grafică se impune în situaţiile în care la locul faptei au fost descoperite
înscrisuri din al căror conţinut se pot desprinde date referitoare la faptă sau la persoana
făptuitorului, exemplul tipic fiind cel al scrisorilor de ameninţare.

3. CONCLUZIILE EXPERTULUI ŞI APRECIERE LOR

Munca expertului sau a specialistului se concretizează în raportul de expertiză ori

de constatare tehnico-ştiinţifică, care cuprinde trei părţi : partea introductivă – în care se
arată cine şi când a dispus efectuarea expertizei şi în ce scop, ce material, în ce stare şi în
ce cantitate a fost pus la dispoziţia expertului, ilustrându-se şi cu fotografii; partea
descriptivă – cu descrierea activităţii şi tehnicii folosite, cât se poate de amănunţit; partea
finală – care cuprinde întrebările formulate de organul judiciar, răspunsurile şi concluziile
expertului.
De obicei, expertul se limitează la obiectul expertizei fixat de organul judiciar, însă,
în situaţiile când expertul, prin studiul materialelor pe care le are la dispoziţie face
anumite constatări ce prezintă aspecte noi în comparaţie cu ce i s-a cerut de organul
judiciar, el poate depăşi limitele răspunsurilor şi să explice cele descoperite 63, această
iniţiativă din partea expertului fiind de natură să îmbogăţească materialul probator
existent.
În situaţiile în acre expertul nu poate stabili întotdeauna, în mod cert, adevărul, el
este obligat să facă presupuneri, fie din cauza detaliilor reduse ale obiectului creator,
redate în urmă, fie din lipsa unor metode adecvate de cercetare în domeniul respectiv. El
poate constata, însă, o serie de caracteristici comune ale obiectelor comparate,
deschizându-i-se astfel, calea organului judiciar spre descoperirea de noi probe în cauză.
Concluziile expertului sau ale specialistului nu sunt obligatorii pentru organul
judiciar, cu tot temeiul lor ştiinţific, ele neavând un caracter imperativ, în comparaţie cu
alte probe administrate în cauză.
Organul judiciar are obligaţia să le aprecieze şi, în urma acestui proces, să le admită
sau să le respingă în mod argumentat. În caz de respingere, cere expertului completarea
lor cu argumente mai convingătoare sau dispune efectuarea unei noi expertize, numind în

63
Camil Suciu, op. cit., pag. 573
acest scop un alt expert, căruia îi pune la dispoziţie şi raportul în discuţie, cu concluziile
sale.
Aprecierea concluziilor expertului sau ale specialistului în cazul constatărilor
tehnico-ştiinţifice parcurge un proces de studiu. Pentru început, organul judiciar vede
dacă concluziile respective sunt suficient de convingătoare, sub aspect logic, pentru
persoanele fără pregătire de specialitate, dacă nu se contrazic între ele. Apoi, se studiază,
în comparaţie cu alte probe, de altă natură, administrate în cauză, care se referă, însă, la
acelaşi obiect.

Cap. III ALTE ACTIVITĂŢI TACTICE

Pentru elucidarea tuturor problemelor referitoare la omucidere, pentru verificarea

temeinică a versiunilor elaborate în caz, organul de urmărire penală nu se va limita numai
la cercetarea locului faptei, la constatarea medico-legală sau la expertizele criminalistice,
chiar dacă acestea au o anumită greutate şi rezonanţă în stabilirea adevărului şi în
identificarea autorului.

1. PERCHEZIŢIA ŞI RIDICAREA DE ÎNSCRISURI SAU OBIECTE

A. Percheziţia persoanelor

Percheziţia persoanei se face prin căutarea obiectelor şi a urmelor pe corpul omului

şi în interiorul îmbrăcămintei şi încălţămintei. Ea cuprinde atât percheziţia corporala cât
şi a hainelor şi obiectelor de uz personal.
 Efectuarea percheziţiei nu trebuie să se realizeze cu lezarea drepturilor persoanei,
respectându-se normele procedurale în acest sens. Astfel, percheziţia va fi efectuată de
către persoane de acelaşi sex cu persoana percheziţionată, cu o deosebită atenţie si cu o
ţinută sobra faţă de bunurile de utilitate personală, mai ales când este vorba despre cele de
îmbrăcăminte intimă.
Căutarea începe după ce s-au luat măsurile necesare prevenirii unor incidente,
datorate persoanei percheziţionate, fiind cercetate mai întâi, buzunarele, corpul pentru a
descoperi eventualele arme cu care ar putea să atace, să se sinucidă ori să le arunce în
timpul deplasării spre locul de arest 64, continuându-se apoi cu cercetarea amănunţită a
fiecărui obiect în parte precum şi a corpului persoanei.
De asemenea, cu deosebita atenţie, vor fi cercetate si obiectele aparţinătoare.

B. Percheziţia în încăperi

Organul judiciar trebuie să cunoască obiectele pe care le caută, să ştie natura,

forma, destinaţia, dimensiunile lor şi eventual gradul de uzură, date pe baza cărora se pot
delimita posibilităţile de ascundere în interiorul unei locuinţe sau alt imobil.
Participă şi expertul criminalist, experţi în anumite domenii strict determinate şi,
când este cazul, organele de poliţie pentru păstrarea ordinii în procesul de percheziţie, cel
puţin doi martori asistenţi, persoana perchiziţionată.
De obicei, percheziţia în încăperi parcurge două faze. Astfel, pentru început se ia
cunoştinţă de locul percheziţionat, delimitându-se totodată şi obligaţiile participanţilor şi
ordinea efectuării percheziţiei, executarea fotografiilor de orientare a locului
percheziţionat şi a fotografiilor schiţă. A doua fază cuprinde căutarea propriu-zisă a
obiectelor, în locurile unde ar putea fi ascunse în funcţie de particularităţile locului.
În general, căutarea obiectelor începe cu încăperea de la intrare, continuă cu cele
din imediata apropiere şi se finalizează cu dependinţele. Pe tot parcursul percheziţiei,
persoanele interesate sunt urmărite spre a vedea cum reacţionează la căutarea într-un loc
sau altul.

64
Ion Mircea, op. cit., pag. 293, Camil Suciu, op. cit., pag. 558
 C. Percheziţia în loc deschis

Percheziţia în loc deschis se pregăteşte din timp. Ca şi în cazul percheziţiei în

încăperi, în prima fază se face un examen general, executându-se şi fotografiile judiciare
de orientare şi mai ales schiţă.
Faza a doua continuă cu examinarea terenului porţiune cu porţiune, cu atenţie
deosebită asupra suprafeţelor proaspăt săpate sau deosebit de bătătorite.
Căutarea obiectelor de metal se realizează cu ajutorul detectorului de metal, iar la
căutarea cadavrelor se recomandă folosirea câinilor de urmărire. Tot în această fază se
execută fotografii şi desene prin care se fixează locurile, obiectele descoperite şi
ascunzătorile, executându-se şi fotografiile de detaliu.
Fixarea percheziţiei, indiferent de felul său, se realizează prin descrierea în procesul
verbal de percheziţie a activităţilor desfăşurate de persoanele participante şi a rezultatelor
obţinute. Ca mijloace complementare de fixare, criminalistica recomandă şi fotografierea,
filmarea şi uneori desenarea situaţiilor mai însemnate pentru cercetare.
Partea finală a procesului-verbal cuprinde ora închiderii percheziţiei, ce anume
obiecte s-au ridicat, semnăturile participanţilor pe fiecare pagină, precum şi semnătura
persoanei percheziţionate, căreia i se înmânează un exemplar al procesului verbal.

2. Arestarea şi urmărirea persoanelor

Arestarea se dispune numai când există suficiente date despre vinovăţia persoanei în
cauză sau există teama că s-ar sustrage urmăririi penale ori executării pedepsei sau că,
prin acţiunile sale ar distruge probele încă neadministrate sau ar comite o altă infracţiune;
arestarea se realizează numai cu respectarea dispoziţiilor legale.
Probleme de ordin tactic cu privire la arestare se ivesc numai în situaţiile în care
infractorul se sustrage urmăririi penale, judecăţii ori executării pedepsei. În asemenea
situaţii, organul judiciar trebuie să pregătească din timp arestarea, atât prin culegerea de
date despre persoana în cauză şi locurile unde s-ar putea ascunde, cât şi prin mobilizarea
persoanelor şi asigurarea mijloacelor tehnice în acest scop.
 Când informaţiile sun precise, organele de poliţie mobilizează persoanele
participante la operaţiune, stabileşte modul arestării, luând şi măsurile de siguranţă în
funcţie de posibilităţile de apărare pe care le-ar avea la dispoziţie persoana în cauză.65
În situaţiile în care persoana ce urmează a fi arestată se găseşte într-o ascunzătoare,
iar din diferite motive nu se poate pătrunde în ascunzătoare, se recurge la folosirea
anumitor mijloace tehnice (gaze lacrimogene sau fumigene), nefiind exclusă, în unele
situaţii şi presiunea psihică exercitată asupra acesteia prin intermediul rudelor sau
persoanelor apropiate.66
În ce priveşte urmărirea persoanei, dacă aceasta se sustrage de la urmărirea penală
sau executarea pedepsei, aceasta începe de la domiciliu sau prieteni din localitate, luându-
se informaţii de la vecini, de la locul de muncă, verificându-se dacă şi-a anunţat sau nu
plecarea, dacă şi-a luat concediu sau şi-a lăsat înlocuitor, se cercetează scrisorile de la
domiciliul acestuia. Toate datele obţinute se transmit organelor competente din diferite
localităţi în care se bănuieşte că s-ar putea ascunde persoana urmărită.

3. Ascultarea martorilor

Ascultarea martorilor, a persoanelor care au descoperit cadavrul şi a rudelor

victimelor este o activitate care se realizează cu maximă urgenţă. Persoanele care au
descoperit cadavrul, precum şi martorii oculari pot fi ascultaţi încă din momentul
cercetării locului faptei.
Problemele ce trebuie clarificate diferă de la caz la caz, dar, în linii mari, martorii
sunt întrebaţi despre tot ce cunosc în legătură cu victima, autorul omorului, raporturile
dintre ei şi modul în care s-a săvârşit infracţiunea.
În legătură cu victima, se vor cere date cu privire la modul în care a fost descoperită
şi dacă în apropierea ei se află vreo persoană care ulterior a dispărut. Este foarte
important ca martorul să fie întrebat ce a făcut victima înaintea infracţiunii, cu cine şi
cum şi-a petrecut timpul, în ce stare se găsea, în ce direcţie se deplasa, ce avea asupra sa,
etc. orice amănunt, chiar şi fără semnificaţie la prima vedere, se poate dovedi deosebit de
util în elucidarea cazului.
65
I. Mircea op. cit., pag 302
66
M. Basarab op. cit., pag 313
 Rudele şi prietenii mai apropiaţi ai victimei pot oferi date privind pasiunile, viciile,
legăturile extraconjugale, relaţiile cu membrii familiei sau eventualii duşmani pe care îi
avea victima, inclusiv despre persoanele care au ameninţat-o sau aveau interes să o ucidă.
În legătură cu autorul infracţiunii, martorilor oculari li se vor cere date referitoare la
identitatea ori la semnalmentele exterioare ale acestuia.
Despre persoanele bănuite se mai pot pune întrebări privitoare la faptul dacă au fost
văzute tulburate, murdare de sânge, încercând să evite contactul cu alte persoane, să
ascundă ceva sau având un comportament nefiresc. Referitor la ascultarea persoanelor,
aceasta trebuie să fie efectuată în totalitate de aceiaşi membrii de cercetare, de la
începutul anchetei până la finalizarea cazului, audienţe efectuate de noi anchetatori
generând dificultăţi, neînţelegeri.

4. Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului – după selecţionarea lor din cercul

suspecţilor – permite cunoaşterea poziţiei sale faţă de fapta săvârşită şi a motivelor care l-
au determinat să comită omorul.
Întrucât unele omoruri se produc în stare de provocare, ori în condiţiile depăşirii
legitimei apărări, se va insista pe clarificarea acestor împrejurări. Dacă cel ascultat neagă
învinuirea adusă, i se va cere să explice, de exemplu, ce a căutat în locul infracţiunii, cum
şi-a petrecut timpul înainte şi după comiterea crimei, cum se explică prezenţa urmelor
sale la locul faptei sau a unor obiecte ale victimei la domiciliul său, care a fost natura
contactului cu victima cu puţin înainte de survenirea decesului, contact observat de unii
martori ş.a.
Declaraţiile învinuitului sau a inculpatului, indiferent că acesta neagă sau
recunoaşte faptele imputate, vor trebui verificate cu atenţie şi coroborate cu celelalte
probe administrate în cauză. Nu trebuie exclusă niciodată sinceritatea declaraţiilor unui
suspect sau învinuit.67

5. Confruntarea

67
E. Stancu, op. cit., vol II, pag 263-264
 Confruntarea va fi executată pentru înlăturarea contradicţiilor existente între
declaraţiile celor ascultaţi. Pot fi martori care se tem de autorul omorului sau care
încearcă să-l acopere, împrejurare ce face necesară confruntarea lor cu martorii de bună-
credinţă sau cu însuşi învinuitul, în această ipoteză impunându-se o pregătire deosebit de
atentă a actului procedural preconizat.
Procedeul tactic al confruntării se dovedeşte deosebit de eficient în cazurile
existenţei mai multor învinuiţi sau inculpaţi în cauză, dintre care unii sunt sinceri.
În cazul tentativelor de omor, confruntarea se poate face inclusiv cu victima dacă
aceasta nu este în stare de şoc sau traumatizată psihic.

6. Prezenţa pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere este o activitate cu caracter practic, destinată

identificării unor persoane, cadavre sau obiecte, prin intermediul anumitor persoane, cum
sunt martorii care le-au perceput în împrejurări determinate de săvârşirea infracţiunii sau
a unui alt fapt juridic.
În cadrul activităţilor pregătitoare se înscrie studierea materialului existent, a a
capacităţilor de percepţie şi redare a persoanei recunoscătoare, a condiţiilor în care a avut
loc percepţia, urmată de ascultarea prealabilă a persoanei care face recunoaşterea nefiind
vizată stabilirea volumului de date pe care persoana le-a perceput şi memorat, date
referitoare la caracteristicile de identificare.
Pentru a avea garanţia unei recunoaşteri precise şi obiective este necesar ca
organizarea acesteia să se facă în condiţii cât mai apropiate, asemănătoare cu cele
existente în momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către martor.
a) Pentru recunoaşterea persoanelor, când vor fi prezentate ecestea trebuie să
poarte aceleaşi haine cu care au fost observate de martor sau haine asemănătoare, chiar
dacă acestea neagă că ar fi purtat hainele la care se referă martorul. Dacă autorul a fost
deghizat în momentul săvârşirii infracţiunii, vor fi folosite aceleaşi elemente de
deghizare.
 Alegerea persoanelor care vor forma grupul în care va fi introdusă persoana de
recunoscut, se va realiza cu respectarea anumitor criterii de asemănare, privind vârsta,
talia, semnalmentele exterioare, îmbrăcămintea etc., evitându-se orice element de
contrast.
Dacă recunoaşterea se face după fotografie, se va căuta o fotografie care să redea
cât mai exact imaginea persoanei de identificat, fiind prezentată într-un grup de trei-patru
fotografii, executate în condiţii tehnice cât mai apropiate, ale unor persoane prezentând
semnalmente apropiate.
b) Prezentarea cadavrelor spre recunoaştere, date fiind modificările
determinate de procesele naturale consecutive morţii (rigiditate, lividităţi, deshidratare,
etc), precum şi prezentarea acestora în poziţie culcată, necesită o pregătire specială.
În asemenea împrejurări, înainte de prezentare, este necesară efectuarea toaletei
cadavrului; refacerea înfăţişării cadavrului are şi o semnificaţie psihologică, contribuind
la reducerea emoţiilor celui care face recunoaşterea.
c) Prezentarea obiectelor spre recunoaştere necesită sancţionarea unui grup de
obiecte asemănătoare cu obiectul de identificat, însă nu identice.
În majoritatea cazurilor, locul efectuării recunoaşterii este sediul organului judiciar,
existând însă şi situaţii în care recunoaşterea se va efectua în locul în care martorul a
perceput împrejurarea sau în locuri cu caracteristici asemănătoare. În aceste situaţii,
recunoaşterea este însoţită de activităţi procedurale specifice reconstituirii.
La efectuarea recunoaşterii nu este permisă sugestionarea în nici un fel a martorului
de către agentul judiciar sau de alte persoane.
Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere se realizează prin consemnare în
proces-verbal.

7. Reconstituirea

Potrivit articolului 130 Cod de procedură penală, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date, poate
să procedeze la reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului în care a
fost săvârşită fapta.
 Reconstituirea reprezintă aşadar, o activitate tactică prin care sunt reproduse
integral sau parţial împrejurări ale cauzei ori fapte sau secvenţe ale acestora, produse
înainte, în timpul ori după comiterea infracţiunii, verificându-se astfel probatoriul
existent, în condiţiile concrete şi cu mijloacele ce rezultă din conţinutul său, putând fi
obţinute şi probe noi.68
În cazul infracţiunilor de omor, reconstituirea se efectuează, în general, pentru:
- stabilirea posibilităţilor de observare, percepere, memorare sau reproducere a unui
fapt sau fenomen
- verificarea producerii unor anumite rezultate în urma unor activităţi determinate
- verificarea faptului dacă învinuitul sau inculpatul prezintă deprinderile necesare
pentru săvârşirea unei anumit fapte69
Înainte de a se proceda la reconstituire are loc o analiză prealabilă a avantajelor şi
beneficiilor pe care această activitate le-ar aduce cauzei, luând în calcul efortul material şi
uman pe care aceasta le presupune.
Persoanele care participă, de obicei, la reconstituire sunt: organul judiciar care
conduce întreaga activitate, persoanele ale căror declaraţii se verifică pe această cale,
persoanele care execută nemijlocit activităţile experimentale, cel puţin doi martori
asistenţi neinteresaţi, infractorul, experţii în materie.
Desfăşurarea reconstituirii cuprinde una sau mai multe reproduceri experimentale,
în prezenţa persoanelor participante în condiţii similare de loc şi timp, cu mijloacele
folosite în săvârşirea infracţiunii. Folosirea instrumentelor utilizate de făptuitor este
interzisă. Pentru a pune la adăpost participanţii la reconstituire de consecinţele folosirii
imprudente a unor obiecte precum topor, cuţit, acestea vor fi înlocuite cu imitaţii din
carton sau alte materiale apropiate sub aspectul formei şi dimensiunilor. Nu se vor
reproduce scenele de urmărire a drumului parcurs de infractor, dacă acesta s-a desfăşurat
pe acoperişuri de case, saltul de la un etaj la altul. Nu sunt permise reproducerile de
natură a aduce atingere cultului datorat morţilor, onoarei şi demnităţii participanţilor la
reconstituire, moralei publice, avutului public sau privat, siguranţei statului.

68
Sorin Alămoreanu, op. cit., pag 192
69
Vasile Bercheşan, op. cit., pag 364-365
 În cazul existenţei mai multor variante prezumtive, are loc reconstituirea pentru
fiecare din ele separat. Infractorul aflat în stare de arest nu este ţinut încătuşat în vederea
asigurării calităţii reconstituirii.70
Indiferent de felul reconstituirii, organele judiciare trebuie să urmărească toate
persoanele implicate în această activitate tactică, pentru a vedea în ce măsură
reproducerile experimentale sunt asemănătoare cu cele de la locul faptei, în vederea
observării gesturilor şi a stărilor emoţionale ale persoanelor implicate în cauză.71
Persoanele care iau parte la reconstituire au obligaţia să nu divulge rezultatul
acesteia. În timpul reconstituirii se execută fotografii şi schiţe-plan, se iau note, iar la
final se redactează procesul-verbal, având valoare probantă de sine-stătătoare şi
cuprinzând condiţiile în care a fost organizată reconstituirea, momentele principale,
metodele folosite şi rezultatele obţinute.

Particularităţile cercetării omorului în cazul în care

cadavrul nu a fost descoperit

Frecvent, organele de urmărire penală sunt sesizate despre dispariţia unor persoane.
Aceasta nu înseamnă că în toate cazurile, omorul este cauza dispariţiei. Pentru a ajunge la
o astfel de concluzie, organele de urmărire penală trebuie să desfăşoare activităţi de
verificare pentru a lămuri pe de o parte împrejurările dispariţiei, iar, pe de altă parte, dacă
aceasta se datorează omorului ori unor cauze de altă natură.
Astfel, organele de urmărire penală trebuie să stabilească cine este persoana
dispăruta, trăsăturile sale de ordin psio-comportamental, mediul din care provine, ultimul
domiciliu şi domiciliul ori reşedinţele anterioare, ocupaţia, locul de muncă, modul în care
şi-a îndeplinit obligaţiile profesionale – inclusiv problemele pe care le-a avut pe linie de
serviciu – comportarea în familie şi societate, viciile, cercurile de prieteni sau anturajul
de moralitate îndoielnică ş.a. Aceste probleme pot fi lămurite prin ascultarea rudelor,
cunoştinţelor, colegilor de serviciu, vecinilor, etc. Prin ascultarea acestor persoane trebuie
să se insiste pe evidenţierea conflictelor de ordin familial, natura şi cauza acestora,
frecvenţa lor, precum şi degenerarea acestora în molestări, alungarea din locuinţă ş.a.
70
Sorin Alămoreanu, op. cit., pag 195
71
I. Mircea, op. cit., pag 287-289
Alteori, din depoziţiile acestor martori pot rezulta conflicte de altă natură şi persoanele cu
care le-a avut, modul de viaţă, moralitatea – relaţii extraconjugale, frecventarea unor
locuri rău famate, părăsirea domiciliului şi întreţinerea unor relaţii de concubinaj ş.a. dacă
a mai dispărut şi cu alte prilejuri, după cât timp a revenit, dacă şi-a exprimat dorinţa de a
întreprinde vreo călătorie – unde, cu cine, în ce scop şi pe ce perioadă, etc.
Din investigaţiile la ultimul loc de muncă trebuie urmărite şi alte aspecte: dacă i s-a
desfăcut contractul de muncă şi pentru ce motiv, dacă avea gestiune şi situaţia acesteia,
cuantumul lipsurilor în gestiune, diferenţele avute şi motivul acestora etc. De asemenea,
trebuie stabilită starea psihică şi fizică a persoanei înaintea dispariţiei, când a fost văzut
ultima oară, dacă s-a confiat unui prieten despre intenţia de a părăsi domiciliul şi
localitatea sau de a se sinucide. Nu în ultimul rând, verificările trebuie să-l vizeze pe cel
ce a sesizat dispariţia şi pe stabilirea acţiunilor şi comportamentului – atât anterior cât şi
după anunţarea dispariţiei – în vederea evidenţierii eventualelor contraziceri dintre
declaraţiile acestuia şi restul materialul probator administrat în cauză.72
Pentru ca activitatea de căutare a persoanei dispărute sau a recunoaşterii acesteia
printre cadavrele descoperite, dar neidentificate să se desfăşoare în cât mai bune condiţii,
este necesar să se întocmească cât mai exact şi cât mai amănunţit posibil „portretul robot”
şi să se descrie îmbrăcămintea pe care o purta înainte de dispariţie, precum şi să se
culeagă fotografii, care pot fi utilizate pentru recunoaştere.73
Stabilind traseul parcurs de persoana dispărută, după declaraţiile celor ce au văzut-o
ultima oară, în baza semnalmentelor şi a caracteristicilor individuale ale ţinutei
vestimentare pot fi identificaţi şi ascultaţi martori care să confirme prezenţa acesteia pe
itinerariul indicat, acţiunile întreprinse, persoanele ce o însoţeau – sau semnalmentele
acestora, starea fizică şi psihică a persoanei în cauză, alte împrejurări care pot contribui la
elucidarea momentului şi cauzelor dispariţiei.
Concomitent cu desfăşurarea de investigaţii şi ascultarea de martori trebuie să se
procedeze la cercetarea amănunţită a locurilor unde s-ar putea afla cadavrul persoanei
dispărute – subsoluri, lacuri, păduri, etc. – mai ales când există indicii că aceasta ar fi
putut fi victima unui viol sau a unei tâlhării.

72
V. Bercheşan, Ion N. Dumitraşcu, op. cit., pag 74-75
73
S. A. Golunski „Criminalistica”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag 427
 Aceeaşi atenţie trebuie acordată cercetării domiciliului persoanei dispărute,
insistându-se pe identificarea obiectelor, valorilor şi documentelor ce atestă identitatea şi
pe care aceasta trebuia, în mod normal să le ia, dacă plecarea din locuinţă nu s-ar fi făcut
în condiţii de constrângere ori ar fi părăsit de bunăvoie imobilul. Cu acest prilej trebuie să
se procedeze la

descoperirea, relevarea, fixarea, şi ridicarea unor urme ce denotă săvârşirea omorului,

absenţa unor bunuri de strictă necesitate, transformările aduse topografiei terenului
înconjurător.
Tot în scopul identificării persoanelor dispărute trebuie făcute verificări la spitale,
morgă, precum şi în evidenţele organelor de poliţie. De asemenea se vor face verificări în
evidenţele Ministerului de Interne sau ale Ministerului Justiţiei, pentru a se stabili dacă
persoana dispărută nu este cercetată în stare de arest preventiv ori execută o pedeapsă
privativă de libertate sau a părăsit ţara.
Concluzionând putem afirma că în situaţia în care organele de urmărire penală se
confruntă cu astfel de cazuri trebuie făcute diferenţieri diversele categorii de persoane
dispărute, în funcţie de acestea acordându-se prioritate unora sau altora dintre activităţi,
astfel:
- persoane cu existenţă şi comportare normală, provenite din familii
organizate, cunoscuţi cu un psihic echilibrat şi ataşaţi de familie
- peroane cu o comportare dubioasă, imorală, frecventând cercuri şi
anturaje de aceeaşi factură, de obicei cu familii dezorganizate şi
stăpânite de diverse vicii
- persoane cu afecţiuni psihice grave, cunoscuţi pentru tentativele de
sinucidere ori de părăsire repetată a domiciliului74
Posibilitatea erorilor în cazul negăsirii cadavrului este deosebit de mare. De aceea
în asemenea cazuri, ansamblul probelor de învinuire trebuie să excludă complet oricare
altă posibilitate de explicare a dispariţiei persoanei75.

Particularităţile cercetării omului urmat de dezmembrarea cadavrului

74
E. Stancu, Op. Cit., pag. 252
75
S.A. Golumski, Op. Cit., pag. 429
 Cercetarea faptelor cu cadavre dezmembrate începe odată cu descoperirea unei
părţi presupuse a fi dintr-un corp omenesc. Sarcina imediat următoare a cercetării constă
în descoperirea celorlalte părţi ale cadavrului pentru identificarea pe baza lor a victimei76.
Infractorii procedează la dezmembrarea cadavrului pentru a ascunde locul în care
a săvârşit omorul, pentru a crea condiţii mai sigure de ascundere a diferitelor părţi ale
cadavrului, şi în sfârşit pentru a îngreuna recunoaşterea victimei. Practica anchetării
acestor cauze arată că în aceste cauze, infractorii sunt fie persoane care au întreţinut
relaţii apropiate cu victima (rudele, colocatarii, etc.), fie persoane care locuiesc împreună
cu victima sau care au vreo legătură cu aceasta77.
Prin stabilirea identităţii victimei se ajunge la locul unde s-a săvârşit omorul.
Cercetarea la faţa locului presupune tot atâtea activităţi de acest fel – distincte între ele –
câte părţi din cadavru au fost descoperite, astfel încât, în final, să se contureze locul
săvârşirii infracţiunii în toată accepţiunea sa.
Examinarea din punct de vedere criminalistic a locului unde s-au găsit părţi din
cadavru se face după regulile cunoscute. Specifice în astfel de cazuri sunt următoarele
categorii de urme: piese sau părţi de îmbrăcăminte, sfori rămase pe părţile cadavrului, ori
care au servit la ambalarea lor, hârtie, material plastic, etc. – urme ale mijloacelor de
transport folosite. Examenul părţii din cadavru poate pune în evidenţă atât leziuni, cât şi
anumite semne particulare cu valoare deosebită pentru identificarea victimei78.
Constatarea medico-legală trebuie să răspundă unei problematici diverse, cum ar
fi: sexul, vârsta, talia aproximativă, culoarea părului şi ochilor, procedeul utilizat pentru
dezmembrarea cadavrului, instrumentul folosit pentru secţionare, prezenţa semnelor de
violenţă şi mecanismul lor de producere, grupa sanguină a victimei, existenţa semnelor de
graviditate, prezenţa spermei şi grupa sanguină a persoanei de la care provine,
apartenenţa părţilor la un singur cadavru, eventual mecanismul producerii morţii şi data
instalării ei.
Identificarea victimei, precum şi a obiectelor găsite cu ocazia cercetării la faţa
locului se realizează prin prezentarea părţilor din cadavru pentru recunoaştere, în primul
76
I. Mircea, Op. Cit., pag. 313
77
S.A Golunski, Op. Cit., pag. 430
78
Ieronim Ursu şi Ioan Doru cristescu, „Ghidul procurorului criminalist”, Timişoara, Editura Helicon, pag.
50
rând celor ce au sesizat dispariţia unor persoane soţ, rude apropiate, vecini, colegi de
serviciu, etc. dacă s-a găsit craniul identificarea se poate face prin supraproiecţia realizată
între acesta şi fotografiile persoanelor dispărute sau reconstituirea fizionomiei atât după
craniu cât şi după fotografia şi mulajul dinţilor.
Uneori, se descoperă numai oase disparate, fragmente de os ori cartilagiu, resturi
de ţesut osos provenite din incinerări – amestecate cu cenuşă de provenienţă umane,
resturi de combustie sau alte corpuri străine – de o mare diversitate sub aspectul formei,
coloritului ori existenţei părţilor moi aderente. Dacă sub acţiunea factorilor chimici – var
nestins, sodă caustică, acid clorhidric, osul uman suferă profunde degradări
morfofiziologice, factorii de mediu nu afectează osul putându-se determina mecanismul
de producere a acţiunilor ce au provocat lezarea integrităţii sale şi natura acestuia.
Pornind de la aceste considerente, expertiza urmelor osteologice poate da răspuns
printre altele la o serie de întrebări.
- natura umană sau animală a oaselor sau resturilor de oase
- sexul, vârsta şi talia aproximativă a victimei
- semnele de violenţă, caracterul vital al leziunilor şi instrumentul cu care
au fost create, inclusiv dacă acestea au fost create post-mortem ori în
timpul vieţii
- succesiunea creării leziunilor, direcţia şi poziţia agresorului în raport cu
victima în momentul producerii lor
- malformaţiile – dobândite sau congenitale – ale osului examinat, factori
ce au acţionat asupra cadavrului
Tot în scopul stabilirii identităţii victimei se impune identificarea şi ascultarea
tuturor persoanelor ce domiciliază sau lucrează în apropierea locurilor unde au fost găsite
părţile din cadavru ori pe căile de acces spre acestea79.
Când cadavrul nu poate fi identificat va fi trecut pe fişa „C” a cadavrelor
necunoscute80.
Imediat ce se vor obţine date care indică identitatea victimei sau locul săvârşirii
omorului, este necesar să se efectueze o percheziţie în toate locurile în care se pot păstra
urme ale infracţiunii sau unde se pot afla probe materiale, referitoare la infracţiune.
79
V. Bercheşan, Ion N. Dumitraşcu, Op. Cit., pag 73-74
80
C. Suciu, Op. Cit., pag. 618
Trebuie să se acorde o deosebită atenţie urmelor de sânge. Nu mai puţină importanţă
poate prezenta descoperirea îmbrăcămintei, cârpelor, sforilor şi altor obiecte deoarece s-
ar putea ca dintre acestea să fi fost folosite la ambalarea părţilor dezmembrate ale
cadavrului81.
Cât priveşte ascultarea martorilor din rândul membrilor de familie, a vecinilor ori
a colegilor de serviciu trebuie să se insiste pe stabilirea împrejurărilor în care a dispărut
victima, explicaţiile date cu privire la lipsa acesteia, cine le-a făcut, comportarea unor
persoane ulterior dispariţiei, ş.a..
Restul activităţilor se desfăşoară după regulile generale.

81
S. A. Golunski, Op. Cit., pag 432