Tema 1

1) Prezentați principalele obiective ale educației psihomotrice și le

comentați
2) Descrieți principalele obiective ale educației psihomotrice menționate în
curriculum în educația preșcolarilor

Prezentați principalele obiective ale educației psihomotrice și le

comentați

Educatia psihomotrică alături de celelalte laturi ale educației (estetică,

morala, intelectuala) contribuie decisiv la educatia generala a individului.
Educatia psihomotrică reprezintă un tip distinct de activitate ce se
realizează cu diferite cerinte, principii, norme, în scopul realizării unor
obiective instructiv - educative bine armonizate.
Educatia motrică, indiferent de ciclul de invațământ, vizează realizarea
urmatoarelor obiective:
• capacitatea motrică de baza;
• dezvoltarea fizică;
• deprinderi și priceperi motrice;
• calități motrice.

Educația psihomotrică în instituțiile de învățământ vizează dezvoltarea

organismului atât din punct de vedere fizic cât și psihic.
Importanţa şi ponderea deprinderilor motrice în educaţia
psihomotorie a copiilor din învăţământul preşcolar şi primar:
- extinderea fondului de deprinderi motrice pe care le posedă copiii
reprezintă un obiectiv fundamental al educaţiei psihomotrice pe parcursul
acestor prime două cicluri de învăţământ;
- vârsta copiilor, plasticitatea proceselor nervoase, capacitatea de imitaţie,
sunt factori care favorizează formarea cu uşurinţă a deprinderilor motrice,
copilăria fiind definită şi ca „vârstă a motricităţii”;
- de aceea, în fiecare activitate, la preşcolari, şi în fiecare lecţie în ciclul
primar, tema (subiectul) vizează formarea/consolidarea/perfecţionarea unei
deprinderi motrice;
- deprinderile corect formate asigură desfăşurarea eficientă a celorlalte
situaţii de instruire din structura activităţilor/lecţiilor;
- automatizarea deprinderilor motrice, deschide copiilor calea de
exprimare motrică complexă în activităţile de joc şi de întrecere cât şi în
realizarea eficientă a sarcinilor vieţii cotidiene.
Deprinderile motrice de bază Denumirea acestor deprinderi, de bază,
derivă din faptul că, în marea lor majoritate, sunt exerciţii naturale, care se
manifestă în viaţa de zi cu zi, având o largă aplicare în activitatea omului.
Însuşirea lor contribuie la dobândirea unei motricităţii generale ridicate.
Deprinderile motrice de bază sunt sistematizate în patru mari categorii
(familii) respectiv, mersul, alergarea, săritura şi aruncarea şi
prinderea, fiecare având numeroase variante de execuţie, dintre care
studentul trebuie să le cunoască pe cele adecvate copiilor din învăţământul
preşcolar şi primar.
Mersul este o deprindere motrică naturală, care se formează începând
cu primul an de existenţă a copilului şi care se manifestă pe parcursul
întregii vieţi. El este modalitatea de bază, cea mai simplă şi eficace,
folosită pentru deplasarea omului. În activitatea de educaţie fizică mersul
constituie un mijloc eficient în organizarea lecţiilor, precum şi în realizarea
obiectivelor privind dezvoltarea fizică armonioasă şi a calităţilor motrice
de bază. În timpul lecţiilor trebuie să se insiste asupra formării unui mers
corect şi economicos al copiilor.
Mersul se defineşte prin alternarea sprijinului picioarelor pe sol, fapt ce
asigură înaintarea. Acest lucru se petrece în următoarele faze: - sprijin pe
un picior (unilateral), timp în care celalalt picior pendulează din înapoi,
înainte; - sprijinul bilateral, în care piciorul care vine din urmă se aşează pe
sol (în acest moment ambele picioare se află pe sol); - trecerea greutăţii
corpului pe piciorul care se află sprijinit în faţă, timp în care piciorul din
urmă părăseşte solul şi începe pendularea în faţă. În această poziţie iarăşi
avem sprijin unilateral.
Alergarea reprezintă o deprindere motrică naturală care asigură o
deplasare mai rapidă, prin acţiunea coordonată a musculaturii membrelor
inferioare şi superioare. În activităţile de educaţie fizică şi sport, alergarea
poate fi întâlnită ca deprindere motrică singulară, dar în multe cazuri se
combină cu alte deprinderi cu care se constituie în structuri specifice
atletismului, jocurilor, gimnasticii, ştafetelor şi parcursurilor.
Alergarea se compune din paşi alergători, care se repetă identic dând
un caracter ciclic mişcării. Analizând pasul alergător, constatăm că
structura lui are următoarele faze:
- faza de sprijin pe unul din picioare (unilateral);
- faza de zbor, când picioarele nu mai păstrează contactul cu solul;
- faza de sprijin, de această dată pe celalalt picior, când avem iarăşi un
sprijin unilateral.
Se contată că la alergare, spre deosebire de mers, deplasarea se
realizează prin succesiunea fazelor de sprijin cu zborul. Înaintarea se
asigură de către piciorul de sprijin, care, prin impulsia realizată în
contactul cu solul propulsează corpul înainte. Datorită sprijinului
unilateral, în timpul alergării se produc oscilaţii ale corpului în plan
vertical, transversal şi lateral.
Pentru perfecţionarea alergării la preşcolari şi şcolarii mici, un mijloc
eficient îl constituie jocurile dinamice. Prin caracterul lor atractiv, variat şi
angrenant, ele asigură un număr mare de repetări îmbunătăţind
randamentul alergării.
Jocuri care conţin preponderent alergarea sunt: „Crabii şi creveţii”,
„Ereţii şi porumbeii”, „Cui îi este frică de rechin?”, „Păianjenul şi
muştele”, „Vânătorul, vrabia şi albina” şi multe altele.
Săriturile reprezintă deprinderi motrice naturale care au un larg
caracter aplicativ în viaţa cotidiană a omului. În activitatea de educaţie
fizică şi sport săriturile reprezintă un mijloc eficient pentru: - stimularea
marilor funcţiuni; - asigurarea excitabilităţii sistemului nervos central; -
asigurarea tonicităţii şi troficităţii musculaturii; - întărirea sistemului osteo-
ligamentar; - educarea percepţiilor spaţio-temporale. Săriturile reprezintă
mijloace importante pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază, cu
precădere: îndemânare, forţă şi viteză. Prin exersarea săriturilor se
contribuie la formarea unor trăsături pozitive de caracter cum ar fi: voinţa,
hotărârea, curajul. În general, elevii apreciază săriturile şi le execută cu
plăcere.
În timpul învăţării şi perfecţionării deprinderilor motrice de sărituri
întâlnim următorii termeni: avânt, elan, bătaie, desprindere, zbor, aterizare,
picior de avânt, picior de bătaie, săritura liberă, săritura cu sprijin.
Avântul se referă la vioiciunea, energia sau forţa mişcărilor care
preced săritura. Acest termen se adoptă de obicei la săriturile de pe loc.
Elanul este prima fază a unei sărituri, cuprinzând totalitatea mişcărilor
prin care se asigură obţinerea vitezei optime pentru realizarea bătăii şi
desprinderii.
Bătaia reprezintă totalitatea acţiunilor corpului în vederea realizării
desprinderii acestuia de pe sol. În funcţie de structura săriturii, bătaia se
face pe un picior sau pe două picioare.
Desprinderea înseamnă detaşarea de la sol în urma acţiunii de bătaie.
Zborul reprezintă timpul în care corpul se află în aer.
Traiectoria pe care o adoptă corpul în timpul zborului defineşte felul
săriturii – în lungime, în înălţime sau în adâncime.
Aterizarea înseamnă totalitatea acţiunilor efectuate pentru luarea
contactului cu solul, după faza de zbor.
Piciorul de avânt sau de avântare este piciorul liber, care nu participă
la bătaie, dar prin poziţia sau mişcările pe care pe care le adoptă ajută
desprinderea sau o frânează cât mai puţin. Despre piciorul de avânt sau
avântare putem vorbi în cazul în care desprinderea se face de pe un picior.
Piciorul de bătaie este piciorul care asigură desprinderea de pe sol.
Săritura liberă reprezintă săritura în care zborul este continuu pe toată
traiectoria sa.
Săritura cu sprijin este săritura în care zborul este întrerupt prin
atingerea pentru scurt timp a unei suprafeţe cu o parte a corpului în scopul
susţinerii acestuia.
Săriturile sunt acţiuni motrice în care corpul părăseşte solul pentru a
reveni după un timp mai scurt sau mai lung. Acest lucru se realizează prin
impulsia energică a picioarelor pe sol, fapt ce asigură autopropulsarea.
Delimitate în timp şi spaţiu, cu început şi final precis, săriturile sunt
deprinderi singulare, fapt ce determină caracterul lor aciclic.
Aruncarea şi prinderea constituie deprinderi motrice de bază cu un
larg caracter utilitar. În activitatea de educaţie fizică, aceste structuri pot fi
întâlnite şi separat (aruncarea, prinderea). În cazul aruncărilor la distanţă
sau la ţintă, nu este inclusă prinderea obiectelor. În cazul unor jocuri cu
mingea, aruncarea şi prinderea constituie elemente de bază în desfăşurarea
acestora. Prin structura şi caracterul lor formativ aceste deprinderi au o
influenţă benefică asupra acelora care le practică. Aruncarea şi prinderea
asigură tonicitatea şi troficitatea musculaturii întregului corp, la realizarea
unei aruncări eficiente contribuind toate grupele musculare, nu numai cele
ale braţelor. Aruncarea şi prinderea întăresc articulaţiile scapulo-humerală
(umărului), a cotului, cât şi celelalte articulaţii. Totodată, asigură
 mobilitate articulară, în mod special, la nivelul umerilor. Aceste deprinderi
au un rol deosebit în dezvoltarea coordonării generale şi a preciziei
mişcărilor. În aceste mişcări se manifestă activ acţiunea analizatorilor
vizual, auditiv, tactil şi chinestezic, realizându-se sincronismul dintre
stimulii emişi de aceştia şi acţiunile motrice. Aruncarea şi prinderea
contribuie, în bună măsură, la dezvoltarea calităţilor motrice de bază, cu
accent pe viteză, forţă şi îndemânare.
În timpul învăţării şi exersării deprinderilor de aruncare şi prindere se
întâlnesc următorii termeni specifici: - priza reprezintă modalitatea prin
care obiectul care se aruncă sau se prinde este ţinut, apucat, susţinut sau
sprijinit. Prizele pot fi realizate cu o mână (simple), cu două mâini sau
mixte (pe lângă mână, mâini, participă şi o altă parte a corpului).
Cunoasterea particularitatilor anatomo-fiziogice ale copiilor prescolari
constituie o conditie absolut necesara pentru buna desfasurare a
activitatilor de educatie psihomotrica in gradinita de copii.
Pe baza cunoasterii acestor particularitati, educatoarea poate folosi in
mod judicios mijloacele, metodele si procesele verbale ale educatiei
psihomotrice.
De la nastere si in decursul intregii vieti, organismul uman este supus
modificarilor, functiile diferitelor organe se perfectioneaza in timp.
Dezvoltarea organismului se produce in doua directii principale:
cresterea in inaltime, greutate, deci in volum si masa a corpului;
dezvoltarea functiilor diferitelor organe si sisteme.
In procesul dezvoltarii organismului, se observa modificari si
transformari de la an la an.
Copilul de 3 ani se deosebeste de copilul de 6 ani nu numai prin forma
si proportiile corporale, ci si prin dorintele, interesele si experienta sa.
Procesul de crestere are loc cu atat mai intens cu cat copilul este mai
mic. Pe masura inaintarii in varsta ritmul de dezvoltare, pe langa faptul ca
incetineste mai prezinta si alt aspect, si anume, este inegal de la o perioada
la alta.
Copilul creste si se dezvolta sub influenta educatiei si in stransa
dependenta de conditiile mediului inconjurator, de conditiile de viata pe
care le cream (alimentatie, conditiile din familie si din gradinita, regimul
de activitate si de odihna). Conditiile de viata in permanenta schimbare
obliga organismul copilului la adaptare, acomodare fata de acestea. Intre
organism si conditiile sale de viata exista o permanenta uniate si lupta a
contrariilor, lupta care reprezinta insusi sistemul, mobilul procesului de
dezvoltare.
In cursul varstei prescolare, dezvoltarea, asa cum am mai spus, nu
ramane la acelasi nivel. Fiecare an aduce modificari esentiale, atat
cantitative cat si calitative. Ele justifica si necesita organizarea diferentiala
a vietii si a educatiei prescolarilor de diferite varste.
In trecerea de la o perioada de dezvoltare la alta se observa o faza de
tranzitie, in timpul careia, din punct de vedere morrfologic, copilul
prezinta un amestec de caracteristici destul de greu de definit, dar printre
care vom deosebi ca predominante fie pe cele ale prescolarului mic, fie pe
cele ale prescolarului mare.
 In descrierea caracteristicilor diferitelor etape de dezvoltare ale
copiilor, vom insista supra sistemelor si aparatelor care ridica probleme
speciale, legate de igena si educatia psihomotrica.

Deprinderi și priceperi motrice

DEFINIŢIE: deprinderile motrice sunt componente ale activităţii

voluntare care prin exersare dobândesc indici superiori de eficienţă
(coordonare, viteză, precizie, cursivitate, economie de efort, etc.)
Caracteristicile deprinderilor motrice:
- Reprezintă componentele activităţii voluntare a omului.
- Sunt rezultatul modificărilor calitative a execuţiilor obţinute ca urmare a
repetărilor multiple ale mişcărilor.
- Sunt structuri de mişcări coordonate, constând din integrarea în sisteme
motrice ale mişcărilor mai simple însuşita anterior.
- Odată consolidate asigură precizie în realizarea mişcărilor datorită
coordonării, uşurinţei în execuţie, consum redus de energie, etc.
- Automatizarea lor eliberează parţial sau total scoarţa cerebrală de
conducerea mişcărilor.
- Sunt ireversibile, succesiunea legăturilor temporare fiind stereotipă într-
un singur sens.
- Au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă ale
informaţiilor.
- Se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă.
- Au stabilitate relativă în condiţii constate şi plasticitate în condiţii variate.
- Sunt condiţionate de factori obiectivi şi subiectivi.

Clasificarea deprinderilor motrice

a) După componentele senzoriale dominante:
- perceptiv – motrice
- propriu – zise
b) După gradul de participare la realizarea deprinderilor:
- autocunduse
- heteroconduse
c) Din punct de vedere sistemic şi cibernetic:
- deschise
- închise
d) După structura lor:
- elementare
- complexe
e) În funcţie de sensul utilizării lor:
- tehnice
- tactice
f) În funcţie de finalitatea folosirii lor:
- de bază
- utilitar aplicative
- specifice ramurilor şi probelor sportive
Priceperile motrice sunt: “Capacitatea organismului de a utiliza în mod
raţional şi eficient posibilităţile sale motrice” (Demeter A., 1982)
“Posibilitatea de a folosi conştient cunoştinţele şi deprinderile motrice –
 experienţa anterioară însuşită anterior – în corelaţii noi şi în condiţii
schimbătoare”.

Calități motrice.
Această componentă a procesului instructiv-educativ din educaţie fizică a
cunoscut în literatura de specialitate mai multe denumiri:
- calităţi motrice la marea majoritate a specialiştilor din ţara noastră (Şiclovan, I.
1972, Firea Elena 1984, Mitra Gh. şi Mogoş Al. 1980, Dragnea A. 1993, Cârstea
GH. 1993, 1999, 2000, Zimkin N. V. 1968);
- calităţi fizice ( Zaţiorski V. M. 1975, Demeter A. 1981) - capacităţi motrice
( Manno R. 1992, Tudor V. 1999);
- aptitudini motrice (literatura franceză);
- calităţi psiho-motrice (Epuran M. 1982).
Definiţie: calităţile motrice sunt „însuşiri ale organismului care contribuie la
realizarea acţiunilor de mişcare cu anumiţi indici de forţă, viteză, îndemânare şi
rezistenţă” (Şiclovan I. 1972).
Calităţile motrice, după marea majoritate a autorilor din literatura de
specialitate, sunt:
- calităţi motrice de bază: viteza, îndemânarea, rezistenţa, forţa (VÎRF), la care se
mai adaugă şi supleţea.
- calităţi motrice specifice ramurilor sportive, reprezentate prin combinaţii ale
calităţilor motrice de bază.
O altă clasificare a calităţilor motrice ţine cont de factorii limitativi care stau la
baza manifestării lor. Astfel se evidenţiază:
- calităţile motrice condiţionale care sunt determinate de procesele energetice
şi metabolice
– viteza, forţa şi rezistenţa;
- calităţile motrice coordinative care se bazează pe capacitatea de recepţie şi
prelucrare a informaţiilor dobândite prin diferitele canale senzoriale, precum şi
de procesele de organizare, control şi reglare a mişcărilor (capacitatea de
dirijare, analiză, transformare şi control motric, capacitatea de învăţare motrice)
– îndemânarea;
- calităţi motrice care nu sunt influienţate de factori limitativi anteriori:
supleţea. Nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice contribuie la:
- formarea şi consolidarea deprinderilor motrice;
- creşterea capacităţii de efort a organismului. Capacitatea de efort se referă la
posibilitatea organismului de a presta o activitate fizică un timp cât mai
îndelungat.
Capacitatea de efort se dobândeşte în cadrul procesului de instruire prin
dezvoltarea calităţilor motrice. Perfecţionarea lor determină adaptarea
organelor, funcţiilor şi sistemelor organismului la un nivel superior de solicitare
ce va asigura creşterea capacităţii de efort a organismului.

2) Descrieți principalele obiective ale educației psihomotrice menționate

în curriculum în educația preșcolarilor

Domeniul psiho-motric (DPM), acoperă coordonarea şi controlul

mişcărilor corporale, mobilitatea generală şi rezistenţa fizică, abilităţile
motorii şi de manipulare de fineţe, ca şi elemente de cunoaştere, legate mai
 ales de anatomia şi fiziologia omului. Activitățile prin care preşcolarii pot
fi puşi în contact cu acest domeniu sunt activităţile care implică mişcare
corporală, competiţii între indivizi sau grupuri, având ca obiect abilităţi
psihomotorii, ca şi activităţile care pot avea drept rezultat o mai bună
supleţe, forţă, rezistenţă sau ţinută. Așadar, cadrele didactice vor urmări
realizarea unei legături reale între domeniile experienţiale şi domeniile de
dezvoltare, fără a căuta o suprapunere exclusivă a lor ci, efectiv, prin
găsirea strategiilor adecvate de atingere a dezvoltării globale a copilului şi,
implicit, a finalităţilor educaţionale.
In cadrul procesului de predare a educatiei psihomotrice in invatamantul
prescolar si scolar se vor avea in vedere urmatoarele obiective cadru mentionate in
curriculum prescolar si scolar:
1. Cunoasterea deprinderilor igienico - sanitare necesare pentru mentinerea
starii de sanatate a copiilor;
2. Formarea si dezvoltarea deprinderilor motrice de baza si aplicativ
utilitare;
3. Stimularea calitatilor intelectuale de vointa si afective in vedrea aplicarii
independente a deprinderilor insusite.
In activitatea de educatie psihomotrica, prin actiunile specifice fiecarui
nivel de varsta se urmres atingerea urmatoarelor obiective de referinta:
◦ sa cunoasca si sa aplice reguli de igiena referitoare la igiena
echipamentului;
◦ sa cunoasca si sa aplice reguli de igiena a efortului fizic;
◦ sa-si formeze tinuta corporala corecta (in pozitia stand, sezand si in
deplasare);
◦ sa perceapa componentele sptio-temporale (ritm, durata, distanta,
localizare)
◦ sa se foloseasca de actiunile motrice invatte pentru a exprima
sentimente si/sau comportamente, pentru a raspunde la diferiti stimuli (situatii), la
diferite ritmuri;
◦ sa fie apt sa localizeze deprinderi insusite in diferite contexte;
◦ sa se manifeste in timpul activittii, atitudini de cooperare, spirit de
echipa, de competitie, fairplay.