UNIVERSITATEA PETROL-GAZE PLOIEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

SPECIALIZAREA: CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE 50485

DEPRINDERILE ȘI PRICEPERILE
MOTRICE SPECIFICE RAMURILOR
SPORTIVE ÎN LECȚIA DE EDUCAȚIE
FIZICĂ ȘI SPORTIVĂ (ATLETISM)

Lect.Univ.Dr. Studenta

Oprea Viorel Manea A.D.Andra

Anul universitar 2021-2022, semestrul I

 DEPRINDERILE ȘI PRICEPERILE MOTRICE
SPECIFICE RAMURILOR SPORTIVE ÎN LECȚIA DE
EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTIVĂ (ATLETISM)

Atletismul este definit ca fiind “un sistem de exerciţii naturale şi stilizate, practicat sub forma
marşului, alergărilor, săriturilor şi aruncărilor, în scopul dezvoltării calităţilor motrice şi obţinerii unor
performanţe în competiţiile sportive” (Terminologia Educaţiei Fizice şi Sportului,1973). Pornind de
aici se pot creiona principalele direcţii de aplicare a acestuia în sistemul de educaţie fizică şi anume
optimizarea stării de sănătate prin creşterea rezistenţei organismului la diferiţi agenţi patogeni,
rezistenţă cardio-respiratorie, favorizarea dezvoltării fizice armonioase precum şi prevenirea şi
corectarea deficienţelor fizice, creşterea motricităţii generale, stimularea percepţiilor spaţio-temporale,
a proceselor cognitive, afective, motivaţionale, precum şi comunicarea socială.

Mersul.

Mersul este o deprindere motrică de bază prin care se realizează în mod deosebit
locomoția umană. Este o acțiune motrică voluntară, care prin exersare devine involuntar,
automat, stereotip.

Mersul constă din dezechilibrări continue prin care corpul se adaptează suprafeței de
sprijin și mediului înconjurător păstrând contactul cu suprafața pe care se realizează mișcarea
și se poate defini prin alternarea sprijinului picioarelor pe sol, acțiune prin care se realizează
înaintarea.

Unitatea de bază este pasul, el se repetă identic dând mersului caracter ciclic.
Termenii folosiți în legătură cu mersul: lungimea pasului, distanța dintre călcâiul aceluiași
picior între două poziții identice ale corpului (la adult lungimea pasului este de 70-80cm.),
cadența, tempoul, numărul de pași/unitatea de timp (în medie 70-80 pași/minut), viteza
(distanța parcursă/unitatea de timp, în medie 4km./oră). Mersul influențează funcția
respiratorie și pe cea circulatorie.

Timpii mersului:

1. sprijin dublu;
2. primul sprijin unilateral: semipasul posterior, momentul verticalei, semipasul anterior;
3. al doilea sprijin după;
4. al doilea sprijin unilateral (după Duchroquet).

Mersul are mari variații individuale în funcție de ereditate, vârstă, greutate de

transportat, felul încălțămintei. Poziția corpului în timpul mersului poate fi o caracteristică
individuală. În mers, capul și trunchiul suferă o deplasare verticală de 4-5cm., deplasare
determinată de momentul verticalei și dublul sprijin și o deplasare frontală de 4-5cm.
Contactul cu solul se face cu talonul (călcâiul), trunchiul este drept, capul în prelungire,
brațele se mișcă liber, alternativ, înainte-înapoi și invers, fiind coordonate cu mișcarea
picioarelor.
 Greșeli:

 mers rigid, bățos;

 mers săltat, cu balans exagerat pe verticală;
 mers legănat, cu balans exagerat pe orizontală;
 mers târșit, nu se ridică piciorul suficient în timpul fazei de pendulare;
 mers în „buestru”, lipsa coordonării mișcărilor brațelor cu cea a picioarelor;
 mers cu vârfurile exagerat în afară sau exagerat spre interior.

Variante:

 mersul liber fără cadență;

 mersul în cadență, pasul de manevra, pasul de front (marș);
 mers gimnastic;
 mers pe vârfuri, călcâie, partea internă – partea externă a labei piciorului;
 mers în ghemuit (mersul piticului);
 mers fandat (mersul uriașului);
 mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept (mersul berzei);
 mers cu pendularea gambei înainte;
 mers cu sprijinul palmelor pe sol și picioarele întinse (mersul elefantului);
 mers cu pas alăturat, încrucișat;
 mers cu spatele la direcția de deplasare.

În lecția de educație fizică, mersul este prezent în toate momentele acesteia, dar pentru
a crește atractivitatea acestuia, se utilizează deplasarea în figuri: zig-zag, șerpuit, spirală,
buclă închisă și deschisă, opt.

Indicații:

 mersul se poate executa cu diferite poziții și mișcări ale brațelor;

 ritmul mersului diferă în funcție de structura variantei alese;
 se adoptă diferite formații în funcție de varianta utilizată;
 în timpul deplasării pot fi combinate mai multe variante de mers.

Alergarea.

Alergarea este o deprindere motrică de bază, elementară, care asigură o deplasare mai
rapidă prin acțiunea coordonată a musculaturii membrelor inferioare și superioare. În timpul
alergării se succed fazele de sprijin și zbor.

Fazele alergării:

1. faza de sprijin unilateral;

2. faza de zbor;
3. faza de sprijin unilateral pe celalalt picior.

La fel ca la mers și la alergare apar oscilații pe verticală și orizontală. Importanța în

timpul alergării este poziția corpului, iar ritmul și amplitudinea alergării sunt influențate de
intensitatea acesteia. În timpul alergării, un rol deosebit îl are coordonarea actului respirator
cu pasul. Alergarea, ca deprindere motrică de bază, reprezintă „startul” în formarea
deprinderilor specifice probelor de alergare.

Greșeli:

 alergare îngenunchiată, fără terminarea impulsiei;

 alergarea cu accentuarea balansului corpului;
 orientarea greșită a labei piciorului în timpul alergării;
 poziția greșită a trunchiului;
 mișcarea greșită a brațelor, încrucișare, brațe întinse.

Variante:

 alergare cu genunchii sus;

 alergare cu pendularea gambelor pe coapsă, alergarea cu pendularea gambelor înainte;
 alergare cu pași încrucișați;
 alergare cu spatele pe direcția de deplasare.

Alergarea este prezentă în lecție în toate momentele ei. Este elementul care asigură
manifestarea spiritului de întrecere în desfășurarea ștafetelor, parcursurilor aplicative, și nu în
ultimul rând este esența jocurilor de mișcare.

Indicații:

 în faza de învățare a alergării se utilizează tempo-uri moderate, se folosesc corectările

urmărind realizarea unei alergări cu caracter relaxat;
 se cere o atenție deosebită la coordonarea ritmului respirator cu ritmul pașilor;
 se pun în mod progresiv duratele, distanțele, numărul de repetări;
 prin utilizarea unor formații variate și deplasările în figuri, se asigură alergării un
caracter atractiv.

Săritura.

Săritura este o deprindere motrică de bază, naturală, cu larg caracter aplicativ, care
constă în desprinderea corpului de pe sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate avea
diferite traiectorii.

Săritura are un rol în stimularea marilor funcțiuni, asigură excitabilitatea S.N.C.,

asigură tonicitate și troficitate musculaturii, asigură întărirea sistemului osteo-ligamentar,
educarea percepțiilor spațio-temporale. Intervine în educarea/dezvoltarea aptitudinilor
motrice: viteză, forță, putere, îndemânare și rezistență. Determină formarea unor trăsături de
caracter: voință, hotărâre și curaj.

Săritura este o deprindere cu caracter aciclic și se compune din următoarele faze:

1. elan;
2. bătaie-desprindere;
3. zbor;
4. aterizare.
 Greșeli care apar în funcție de fazele săriturii:

 elan insuficient de energic;

 impulsie slabă;
 lipsa coordonării elanului cu bătaia;
 coordonarea slabă a segmentelor corpului în timpul zborului;
 poziție rigidă la aterizare.

Variante:

 sărituri libere, în care zborul este continuu;

 sărituri cu sprijin, în care zborul este întrerupt de așezarea pentru scurt timp a mâinilor
pe sol;
 sărituri cu mingea, cu desprindere pe două picioare și aterizare pe două sau pe un
picior, cu desprindere pe un picior și aterizare pe două sau pe un picior;
 sărituri succesive ca mingea, pe loc sau cu deplasare pe diferite direcții;
 sărituri la coardă scurtă sau lungă, individual, pe perechi, în trei sau în grup;
 sărituri pe aparate, sărituri cu bătaie pe o suprafață mai înaltă;
 sărituri în adâncime;
 săritura în lungime de pe loc;
 pasul săltat;
 pasul sărit.

Pentru aceste variante apar următoarele greșeli:

 pentru săriturile ca mingea: nu se respectă ritmul, la săriturile pe loc nu se aterizează

pe același loc, poziții incorecte ale trunchiului, aterizare rigidă, lipsa de coordonare a
segmentelor;
 pentru săriturile cu coarda: mânuire greșita a corzii, lipsa coordonării mișcării
corpului cu mișcarea corzii.

Indicații:

 pe tot parcursul învățării se va insista asupra corectitudinii execuției;

 săriturile se pot utiliza în ștafete, parcursuri, dar numai după ce au fost corect însușite;
 pentru învățare pot fi utilizate și jocurile de mișcare bazate pe sărituri;
 la săriturile mai dificile, profesorul trebuie să asigure condiții de securitate copiilor,
pentru a preveni accidentările;
 aparatele utilizate trebuie să fie verificate înainte de a fi folosite;
 în învățare se începe cu însușirea aterizării (în gimnastică;
 pentru a spori eficacitatea acțiunilor se pot utiliza repere vizuale.

Aruncarea și prinderea.

Aruncarea și prinderea sunt două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate
împreună întrucât cea de a doua nu se poate efectua decât dacă există primă. Ambele au o
mare aplicativitate în viața de zi cu zi.
 Asigură tonicitate și troficitate musculaturii întregului corp, întăresc articulațiile
implicate, determină dezvoltarea mobilității articulare, coordonarea, precizia, solicită intens
analizatorii: vizuali, auditivi, tactili și influențează pozitiv manifestarea celorlalte aptitudini
motrice ca: viteză, forță, putere, rezistență.

Aruncarea este o acțiune motrică prin care, obiecte de diferite mărimi, forme, greutăți
sunt proiectate în spațiu prin contracție musculară.

Prinderea este o acțiune motrică prin care se interceptează și se rețin anumite obiecte
aflate în mișcare. Prinderea se poate efectua cu ajutorul membrelor superioare și cu cele
inferioare.

Fazele aruncării:

1. poziția inițială, elan;

2. faza de aruncare (mișcarea segmentelor și a trunchiului), eliberarea obiectului;
3. faza finală, restabilirea.

Fazele prinderii:

1. faza de așteptare;
2. faza de întâmpinare, mâinile iau contact cu obiectul;
3. faza de amortizare;
4. faza de reținere.

Reușita aruncării și prinderii depinde de: priză, modalitatea prin care obiectul este
ținut, susținut, apucat sau sprijinit; coordonarea mișcărilor, aprecierea corectă a distanței de
aruncare, alternarea judicioasă a contracției cu relaxarea.

Greșeli la aruncare:

 priză defectuoasă;
 folosirea în exclusivitate a forței brațelor;
 proiectarea obiectelor pe unghiuri neadecvate;
 scăparea obiectelor.

Greșeli la prindere:

 adoptarea unei poziții greșite a palmelor;

 teama de obiect;
 lipsa fazei de întâmpinare;
 lipsa de apreciere corectă a distanței și vitezei obiectului;
 lipsa coordonării mișcării brațelor cu mișcarea întregului corp.

Tipuri de aruncare:

 aruncarea azvârlită este aruncarea care se face cu mișcare rapidă și energică

(biciuirea), concretizată în proiectarea energică a brațului din poziția întins înapoi spre
 înainte, se poate realiza de pe loc, din deplasare, din diferite poziții, cu diferite obiecte
(aruncarea azvârlită la distanță, la țintă, la partener – de pe loc și din deplasare);
 aruncarea lansată, se caracterizează prin aceea că, priza se face de regulă susținând
sau ținând obiectul de jos sau din lateral, propulsia se realizează printr-un balans
premergător realizat cu brațele întinse, poziție care se păstrează și în momentul
eliberării obiectului. Se execută cu o mână, cu două mâini, de pe loc sau din deplasare
(aruncare lansată cu o mână – din lateral, pe deasupra capului, de jos, prin rostogolire
– la distanță, la tință, la partener, de pe loc și din deplasare; aruncare lansată cu două
mâini – înainte, înapoi – din lateral, pe deasupra capului, de jos, prin rostogolire, la
distanță, la țintă, la partener);
 aruncarea împinsă, se caracterizează prin faptul că obiectul se menține pe palmă, cu
brațele îndoite, propulsia se realizează prin extensia energică a brațului de aruncare.
Se realizează de pe loc, din deplasare, cu o mână sau cu două mâini, pe diferite
direcții, la distanță, la țintă sau partener (aruncare împinsă la distanță, în sus, la țintă,
la partener – cu o mână, cu două mâini – de pe loc și din deplasare).

Variante de prindere:

 prindere cu o mână;
 prindere cu două mâini.

În lecția de educație fizică aruncarea și prinderea pot fi folosite în toate părțile ei, în
funcție de obiectivele urmărite.

Indicații:

 pentru a fi eficiente, aceste deprinderi trebuie executate cu un număr mare de repetări;

 în etapa de învățare, un rol important îl are demonstrația și explicația fenomenului
respectiv, distanțele și greutatea obiectelor cu care se realizează aruncarea;
 pentru a se evita accidentările, se recomandă folosirea formațiilor de lucru largi și a
comenzilor;
 pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de mișcare, ștafetele și
parcursurile aplicative.

Bibliografie

http://educatie-fizica.ro/deprinderile-motrice-de-baza-mersul-
alergarea-saritura-aruncarea-si-prinderea/

http://fefs.s1t.eu/fisiere/cadre/3_curs_didactica.pdf