01 Rezolvari - R & S

TESTUL NR.
SUBIECTUL 1 (30 de puncte)

1. Noțiunile fundamentale sunt aspecte abordate primordial de Teoria Educației
Fizice și Sportului.
a. Educaţia fizică este activitatea desfășurată sub îndrumarea unui
specialitst, care valorifică sistematic, conștient și organizat ansamblul
formelor de practicare a exerciţiilor fizice, în scopul creșterii
potenţialului fizic și psihic al omului, al perfecţionării dezvoltării fizice şi
a capacităţii motrice, în concordanţă cu cerinţele sociale, în vederea
realizării idealului educativ.
b. Cele trei elemente ale motricității sunt: actele motrice, acțiunile motrice
și activitățile motrice.
1. Actele motrice sunt fapte simple de comportare realizate în mod
voluntar pentru îndeplinirea unor acţiuni sau activităţi motrice.
Aici intră şi actele reflexe instinctuale şi automatizate. Un act
motric special este exerciţiul fizic, căruia i se mai spune și gest
motric.
2. Acţiunile motrice sunt ansambluri de acte motrice structurate în
toturi unitare pentru a realiza diferite sarcini imediate. Deprinderil
e şi priceperile motrice sunt acţiuni motrice reprezentative: mers
ul, alergarea, săritura, aruncarea, târârea, cățărarea și escaladar
ea etc., executarea lor având efecte imediate.
3. Activităţile motrice sunt ansambluri de acţiuni motrice încadrate
într-un sistem coerent de idei, reguli şi forme de organizare în
vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului
uman şi de perfecţionare a dinamicii acestuia, în concordanţă cu
obiective bine precizate. Activităţile motrice fundamentale sunt:
educaţia fizică, antrenamentul sportiv, activitatea competiţional/
sportivă, activitatea motrică recuperatorie şi activităţile motrice
de timp liber.
c.
1. sporturi clasice, moderne şi contemporane;
2. sporturi olimpice şi neolimpice;
3. sporturi naţionale şi internaţionale.
d. Capacitatea motrică este de două tipuri: generală şi specifică. Cea gen
erală este formată din calităţile/aptitudinile motrice de bază (viteză, înde
mânare/capacitate coordinativă, rezistență, forță, mobilitate) şi deprinde
rile sau priceperile motrice de bază şi utilitar_aplicative. Capacitatea mo
trică specifică este formată din unitatea calităţilor motrice şi a deprinderi
lor sau priceperilor motrice specifice unor sporturi.
2. Priceperile motrice reprezintă, alături de deprinderile motrice, rezultate ale
învățării motrice.
a. Def: numite şi “abilități”, sunt acțiuni motrice însușite în ontogeneză,
ulterioare deprinderilor motrice, care exprimă măiestria motrică în condiții
competitive.
Priceperea motrică reprezintă capacitatea de a valorifica sistemul deprinderilor
însușite, în mod conştient şi în condiţii variate, pe baza cunoştinţelor şi a
experienţei dobândite anterior, realizând o adaptare promptă la context (în
viața cotidiană sau în competiții) și la eventualele schimbări. În acest sens,
deprinderile sunt selectate, ansamblate şi efectuate cursiv şi cu eficienţă
maximă.
b. Carecteristicile priceperilor motrice:
1. sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare,
deoarece se manifestă în condiţii variabile, nestandardizate;
2. se consolidează prin metode active de instruire de tip euristic, în
mod deosebit prin problematizare, deoarece formarea
priceperilor motrice se bazează pe procesele cognitive
(memorie, imaginație, creativitate) și le influențează, la rândul
lor;
3. sunt condiţionate de experienţa motrică anterioară (volumul de
deprinderi motrice cunoscute, însuşite);
4. nivelul lor de manifestare este condiționat de plasticitatea
scoarței cerebrale;
5. nivelul de stăpânire a priceperilor motrice exprimă măiestria
practică în condiții variabile, necunoscute, imprevizibile.
c. La momentul actual, priceperile motrice sunt abordate sub două tipuri
concrete de manifestare: elementare și superioare.
1. Priceperea motrică elementară reprezintă acțiunea
comportamentală motrică manifestată în etapa de inițiere, de
însușire a unei deprinderi motrice noi și se bazează pe
aptitudinile, achizițiile motrice anterioare și pe informațiile
obținute din explicații și observații individuale.
2. Priceperea motrică complexă sau superioară reprezintă
capacitatea individului de a valorifica în mod conștient, cu
maximum de eficiență și cursivitate, în condiții variabile și
neprevăzute, întreaga experiență motrică și intelectuală
anterioară.
SUBIECTUL 2 - (30 de puncte)

1. Calitățile motrice reprezintă însușiri ale organismului, concretizate în
capacitatea de a efectua acțiuni de mișcare cu anumiți indici de forță, viteză,
îndemânare și rezistență.
a. Viteza reprezintă capacitatea organismului de a efectua acte şi acţiuni
motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia,
într-un timp cât mai scurt (cu rapiditate maximă).
b. Formele de manifestare sunt în număr de 9 și sunt împărțite după mai
multe criterii. Astfel, doresc să menționez că, dintre cele 3, alese
conform cerințelor, primele două manifestări sunt după „ponderea
participării în efort a grupelor musculare şi a marilor funcţii organice”, iar
al treilea este după „sursele energetice, intensitatea şi durata efortului”:
1. rezistenţa generală. reprezentată de capacitatea de a efectua
acte şi acţiuni motrice timp îndelungat, cu eficienţă şi fără
apariţia stării de oboseală, angrenându-se în efort aproximativ
70% din grupele musculare şi solicitându-se mult sistemele
nervos central, cardiovascular şi respirator;
2. rezistenţa specifică reprezentată de capacitatea de a depune
eforturi fizice, cu eficienţă şi fără apariţia stării de oboseală, pe
care le implică ramurile şi probele sportive; această formă poate
fi locală (când angajează mai puţin de 1/3 din totalul grupelor
musculare), regională – (între 1/3 şi 2/3 din volumul total al
masei musculare) şi globală (peste 2/3 din totalul respectiv);
3. rezistenţa anaerobă (lactacidă), specifică pentru eforturile cuprin
se între 45 secunde şi două minute, intensitatea efortului fiind de
95-100%.
c.
1. capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale: excitaţia şi
inhibiţia;
2. numărul de fibre musculare angajate în efort şi – mai ales – suprafaţa secţiunii
fiziologice a acestora;
3. calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor energetice existente în muşchi;
4. durata contracţiei musculare (mai eficiente contracţiile de 15-20 secunde decât
cele de 30 de secunde);
5. starea de funcţionare a segmentelor osoase de sprijin, a ligamentelor şi
articulaţiilor.
d.
1. calitatea sistemului nervos central (capacitatea de coordonare a centril
or nervoși), respectiv plasticitatea scoarţei cerebrale și calitatea transmi
terii impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente;
2. capacitatea analizatorilor de a capta selectiv informaţia şi de a realiza si
nteza aferentă pentru analiza situaţiei;
3. capacitatea de anticipare, memoria și gândirea creativă a
executantului;
4. volumul şi complexitatea deprinderilor şi priceperilor motrice stăpânite
de subiect;
5. nivelul de manifestare a celorlalte calităţi motrice.
2. Principiul sistematizării și continuității contribuie, alături de celelalte principii, la
realizarea normativității activității didactice în educație fizică.
a. Respectarea acestui principiu vizează elaborarea corectă şi eficientă a
documentelor necesare de planificare/programare şi de evidenţă ale
activităţilor de educaţie fizică şi sport, precum și asigurarea reușitei în
programarea stimulilor, indiferent de particularităţile subiecţilor sau de
alte variabile de ordin material, spaţial sau temporal.
b. Respectarea acestui principiu presupune îndeplinirea următoarelor
cerinţe:
 conţinutul activităţii să fie eşalonat şi grupat în funcţie de fiecare
componentă (calităţi motrice, deprinderi motrice etc.);
 materialul predat să se sprijine pe cel însuşit anterior şi să
constituie premisa pentru activităţile următoare;
 conţinutul activităţii va fi astfel eşalonat încât să asigure legătura
logică între lecții/semestre/ani de studiu/cicluri de învăţământ;
 să se asigure participarea ritmică a subiecţilor la procesul de
instruire şi educaţie.
COMPLEX DE DEZVOLTARE FIZICĂ ARMONIOASĂ, ÎN PERECHI

Exercițiul 1 – pentru gât
P.I. – stând depărtat, față în față cu partenerul, de palme apucat:
T1-8: îndoirea și extensia gâtului Dozare: 3x8 timpi
T1-8: îndoirea laterală a gâtului, spre dreapta și spre stânga Dozare: 3x8 timpi
T1-8: răsuciri de gât, spre dreapta și spre stânga Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 4 – pentru brațe
P.I. – stând depărtat, față în față cu partenerul, de mâini apucat:
T1-8: împingeri cu rezistență, prin îndoirea și întinderea alternativă a câte unui braț
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 5 – pentru brațe și trunchi
P.I. – stând depărtat, față în față cu partenerul, cu trunchiul aplecat la orizontală,
mâinile pe umerii partenerului:
T1-8: îndoiri și arcuiri de trunchi cu presiune pe umeri Dozare: 3x8 timpi
P.I. – stând cu un picior înainte, câte doi față în față, de mâini apucat: tracțiuni cu
brațele întinse Dozare: 8 repetări
Exercițiul 7 – pentru trunchi
P.I. – stând depărtat, spate în spate cu partenerul, brațele în lateral, de palme
apucat:
T1-2,5-6: îndoiri laterale de trunchi spre dreapta
T3-4,7-8: îndoiri laterale de trunchi spre stânga
Dozare: 3x8 timpi
P.I. – stând depărtat, spate în spate cu partenerul, brațele în lateral, de palme
apucat:
T1-2,5-6: răsuciri de trunchi spre dreapta
T3-4,7-8: răsuciri de trunchi spre stânga
Dozare: 3x8 timpi
P.I. – stând depărtat, spate în spate cu partenerul, de coate apucat: unul din
executanți îl ridică pe celălalt pe spate în extensie cu arcuiri, prin ușoare aplecări de
trunchi
Dozare: fiecare executant îl menține pe celălat câte 8 secunde
Exercițiul 10 – pentru picioare
P.I. – stând față în față, ușor în lateralul partenerului, brațul drept sprijinit pe umărul d
rept al partenerului: balansarea piciorului stâng spre înainte și înapoi.
Dozare: 2x8 balansări
P.I. – stând depărtat, câte doi spate în spate apucat la nivelul coatelor: îndoirea
genunchilor până în șezând și ridicare.
Dozare: 2x4 repetări
P.I. – stând câte doi față în față: săritură cu extensia trunchiului și bătaia palmelor
sus, cu partenerul Dozare: 8 repetări
2.
a. descrierea acţiunii motrice
b. precizarea dozării efortului
EXERCIȚII PENTRU DEZVOLTAREA FORȚEI MEMBRELOR SUPERIOARE

Precizez faptul că dozarea este în strânsă legătură cu particularitățile de vârstă, sex
și dezvoltare fizică individuală, astfel că nu pot fi avansate aici repetări și pauze
precise decât dacă stabilim nivelul la care adresăm cele 5 exerciții. Pentru a ușura
exemplificarea, voi alege o grupă de elevi de clasa a VIII-a.
Exercițiul 1 – flotări
Din sprijin culcat înainte: îndoirea și întinderea brațelor, cu menținerea corpului întins.
Dozare: 3 serii x 10 repetări, pauză 30 secunde între repetări
Exercițiul 2 – flotări-triceps
Din sprijin culcat înapoi, cu palmele pe bancă: îndoirea și întinderea brațelor. Dozare:
3 serii x 10 repetări, pauză 30 secunde între repetări
Exercițiul 3 – tracțiuni la bară
Din atârnat la bară fixă, îndoirea brațelor, cu menținerea corpului întins.
Dozare: 3 serii x 10 repetări, pauză 30-45 secunde între repetări
Exercițiul 4 – tracțiuni la banca de gimnastică
Din culcat înainte, pe un capăt al băncii, brațele în prelungirea trunchiului apuncând b
anca de gimnastică de marginea laterală: tracțiune, trunchiul alunecând pe bancă.
Dozare: 10 repetări, pauză 20 secunde între repetări
Exercițiul 5 – cățărare pe frînghie
Din stând: cățărare pe frânghia verticală, fără sprijinul picioarelor
Dozare: 2-3 repetări, pauză 30-45 secunde între repetări
TESTUL NR. 2

1.
a. Forța este o calitate/aptitudine motrică ce reprezintă capacitatea organismului
uman de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin intermediul contracţiei
musculare.
b. După caracterul contracţiei musculare, avem 3 forme de manifestare:
1. forţa statică/izometrică, – situație în care fibrele musculare angajate în
efort nu își modifică dimensiunile, „rezistenţa” de învins fiind mai mare
decât capacitatea de forţă maximă a musculaturii executantului;
2. forţa dinamică/izotonică – situație în care fibrele musculare angajate în
efort își modifică dimensiunile;
3. forţa mixtă – situație în care regăsim alternarea contracţiilor statice cu
cele dinamice, în funcţie de natura actelor şi acţiunilor motrice.
c. Forța are mai mulți factori de condiționare, dintre care amintesc următorii
șase:
1. capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale:
excitaţia şi inhibiţia;
2. numărul de fibre musculare angajate în efort şi – mai ales – suprafaţa
secţiunii fiziologice a acestora;
3. calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor energetice existente în
muşchi;
4. durata contracţiei musculare (sunt mai eficiente contracţiile de 15-20
secunde decât cele de 30 de secunde);
articulaţiilor;
6. valoarea unghiulară a segmentelor corporale implicate în efort.
2.
a. Exerciţiul fizic reprezintă actul (gestul) motric special şi specializat, deoarece este
considerat mijlocul specific de bază utilizat pentru realizarea obiectivelor educaţiei
fizice şi sportului. De asemenea, reprezintă acțiunea motrică voluntară realizată în
mod deliberat şi repetat sistematic, în scopul realizării obiectivelor instructiv-
educative specifice: dezvoltarea aptitudinilor motrice, formarea, consolidarea și
perfecţionarea deprinderilor motrice, ameliorarea indicilor morfo-funcţionali etc.
b.
1.
1. Conţinutul exerciţiului fizic este format din următoarele elemente:
1. totalitatea mişcărilor corpului şi ale segmentelor acestuia: rotaţie,
circumducţie, flexie, extensie, abducţie, adducţie, răsucire,
balansare;
1.
1.
2. efortul fizic realizat şi exprimat prin parametrii acestuia: volum,
durată, amplitudinea, densitatea stimulului, frecvența stimulilor,
intensitatea, complexitatea, specificitatea efortului;
3. efortul psihic, caracterizat de procesele cognitive, afective şi
volitive.
Aprecierea conţinutului exerciţiului fizic se face analizând cantitatea şi calitatea
elementelor sale de conţinut, iar aprecierea eficienţei prin efectele induse pe moment
și, mai ales, pe termen îndelungat la nivel morfo-funcţional, motric şi psihic.
2. Forma exerciţiului fizic reprezintă modul unic în care sunt ordonate şi

legate/combinate mișcările componente ale fiecărui exercițiu pe
parcursul efectuării acțiunii motrice analizate. Forma reprezintă
aspectul exterior, vizibil al mişcării, permiţând evaluarea prin
interpretare şi exprimare de calificative. Unii autori o asociază cu
tehnica de execuţie, referindu-se la deprinderile și priceperile motrice.
Analiza formei exerciţiului fizic se face prin intermediul următoarelor
elemente:
o poziţia corpului şi a segmentelor (iniţială, intermediară şi finală),
respectiv faţă de aparate şi obiecte;
o maniera de dispunere/plasamentul faţă de parteneri şi adversari, în
spaţiul de practicare a exerciţiilor fizice;
o tempoul şi ritmul mişcărilor;
o amplitudinea, direcţia şi relaţiile dintre segmentele corpului pe parcursul
efectuării mişcărilor.
c. În momentul de față sunt 13 criterii de clasificare, dintre care menționez
următoarele trei:
1. După criteriul anatomic:
o exerciţii pentru gât şi ceafă
o exerciţii pentru membrele superioare
o exerciţii pentru trunchi
o exerciţii pentru abdomen
o exerciţii pentru membrele inferioare
2. După relaţia cu materialul didactic utilizat:
o exerciţii libere
o exerciţii cu obiecte
o exerciţii cu partener
o exerciţii cu, la, pe, peste aparate
3. După influenţa asupra aptitudinilor motrice:
o exerciţii pentru dezvoltarea vitezei
o exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative
o exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei
o exerciţii pentru dezvoltarea forţei
o exerciţii pentru dezvoltarea supleţei.

1.
a. Importanţa acestui principiu (care acoperă elaborarea corectă şi eficientă a
documentelor de planificare/programare şi de evidenţă ale activităţilor) derivă
din necesitatea asigurării reuşitei în programarea stimulilor, indiferent de
particularităţile subiecţilor sau de alte variabile de ordin material, spaţial sau
temporal.
Pentru aplicarea acestui principiu este necesară respectarea următoarelor cerinţe:
1.
I. Materialul de învăţat/însuşit trebuie să fie grupat, ordonat şi programat
în concordanţă cu logica internă pe care o impune fiecare
componentă/subcomponentă a modelului de educaţie fizică şi sport.
II. Materialul nou-predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit în activităţile a
nterioare şi să-l pregătească pe cel ce va fi predat în activitatea
următoare. Programarea materialului de învăţat trebuie să se realizeze
pe „cicluri sau sisteme tematice” continue, fără întreruperi.
III. Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat/planificat
încât să se asigure o legătură logică nu numai între lecţii sau alte forme
de organizare a practicării exerciţiilor fizice, ci şi între etapele de
pregătire (trimestre, semestre, sezoane etc.) sau între anii de pregătire,
ciclurile de învăţământ etc., în ordinea lor crescândă.
IV. Asigurarea participării ritmice a elevilor la procesul de instruire şi
educaţie, fără întreruperi (absenţe, perturbări, rămâneri în urmă, stări
de suprasolicitare).
b. Principiul intuiției subliniază rolul pe care îl are primul sistem de semnalizare
(adică treapta senzorială) în cunoaşterea umană. Pentru stimularea
principalilor analizatori, specifici treptei I de semnalizare umană, se folosesc
trei modalităţi clasice de instruire:
1. demonstraţia/demonstrarea celor ce urmează să fie însuşite;
2. prezentarea unor materiale (planşe, schiţe, diapozitive, filme, casete
video etc.), care redau imaginea celor ce trebuie învăţate;
3. observarea execuţiei altor subiecţi, din acelaşi grup sau din alte grupuri;
observarea dirijată tematic.
Principalele procedee metodice utilizate:
 demonstraţia realizată de profesor, denumită „demonstraţie nemijlocită”;
 demonstraţia realizată de un elev cu un plus de experienţă motrică, denumită
şi „demonstraţie mijlocită”.
Pentru ca demonstrația să fie eficientă trebuie respectate următoarele cerințe:
 demonstrația să fie realizată cât mai apropiată de execuția-model;
 demonstrația să fie vizibilă tuturor elevilor participanți la oră;
 demonstrația să nu fie folosită în mod abuziv pentru a nu împiedica
abstractizarea și generalizarea (principalele procese ale gândirii necesare în
educație fizică și sport);
 demonstrația să fie însoțită de explicație, pentru a dirija atenția elevilor spre
principalele elemente ale execuției.
c. Pentru respectarea acestui principiu se impun 3 cerinţe, dintre care amintesc
doar două:
1. necesitatea cunoaşterii permanente a subiecţilor cuprinşi în procesul de
practicare a exerciţiilor fizice;
2. stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia subiecţilor la
stimuli.
2.
a. Motricitatea omului este capacitatea acestuia – înnăscută şi dobândită – de a
efectua mişcări, reacționând la stimulii interni sau externi, cu ajutorul
aparatului locomotor. Cuprinde totalitatea actelor şi acţiunilor motrice
efectuate cu ajutorul muşchilor scheletici, pentru întreţinerea relaţiilor sale cu
mediul natural şi social, inclusiv prin practicarea anumitor probe şi ramuri de
sport.
b. Elementele componente ale motricităţii omului sunt:
1. Actele motrice – sunt forme simple și voluntare (în majoritatea cazurilor)
de comportament motric, necesare indeplinirii unor acţiuni sau activităţi
motrice. Aici sunt incluse şi actele cu caracter involuntar – adică actele
reflexe, instinctuale şi cele automatizate. Se mai numesc şi gesturi
motrice, fiind elementele constructive ale acţiunilor motrice.
2. Acţiunile motrice – sunt ansambluri de acte motrice cu structură proprie,
fiind utilizate pentru rezolvarea unor sarcini imediate. Pot fi selectate,
modificate, combinate în funcţie de contextul în care se află
executantul.
3. Activităţile motrice – sunt ansambluri de acţiuni motrice încadrate într-
un sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui
efect complex de adaptare a organismului uman şi perfecţionare a
dinamicii acestuia, în concordanţă cu obiective clar precizate.
c.
d.
1. Pentru actele motrice: Exerciţiul fizic este un exemplu de act motric
special.
2. Pentru acțiunile motrice: Deprinderile şi priceperile motrice sunt
exemple de acțiuni motrice.
3. Pentru activitățile motrice: Educaţia fizică este un exemplu de activitate
motrică. (Iar în sportul de performanță avem antrenamentul sportiv.)

1. Învățarea completă a alergării de rezistență presupune însușirea următoarelor
elemente:
1. Pasul alergător, lansat în tempo moderat (pasul alergător de semifond
și fond)
2. Startul din picioare și lansarea de la start
3. Ritmul respirator
4. Aprecierea tempoului
5. Alergarea în grup și sosirea.
În continuare voi prezenta o structură pentru învățarea principalului element al alergă
rii de rezistență – pasul alergător lansat în tempo moderat (pasul alergător de
semifond și fond):
1. mers obișnuit și mers cu pasul întins, din ce în ce mai rapid, urmat de trecere
în alergare ușoară: alternări de mers obișnuit și mers cu pasul întins, alergare
ușoara și odihnă activă; dozare: 100 m; 3 repetări; formație: în coloană câte
doi;
2. alergare pe linia marcată a culoarului, cu atenția îndreptată asupra punerii
tălpilor paralel cu axa alergării; dozare: 3 repetări; 100 m; formație: în coloană
câte unul;
3. alergări cu aterizări diferite: pe călcâi, pe toată talpa, pe pingea; dozare: 50
m; formație: 4 linii x 6 elevi;
4. alergări cu avântarea exagerată a gambelor înainte și înapoi, apoi a
coapselor; dozare: 3 min; formație: 4 linii x 6 elevi;
5. alergări pe distanțe de 80 m, 100 m, 150 m, cu executarea unui număr minim
de pași (se va evita alergarea sărită); dozare: 3 minute; formație: 4 grupe x 6
elevi; grupele pleacă una după alta la interval de 5 secunde.
2.
Proiect didactic – secvență
Clasa a V-a – 20 elevi
Formații de Metode
Verigile lucru de Ob
Conținutul Dozare
și durata și indicații evaluar s.
metodice e
... ... ... ... ... ...
Tema:
Dezvoltarea  în cerc
calității  8 rep. spre stânga și  fiecare
4. motrice 8 rep. spre dreapta elev
Realizar îndemânare lucrează
ea a/ cu o
temelor capacitatea  16 repetări se minge
lecției coordinativ lucrează cu trecerea de tenis
(12 ă mingii pe sub coapse de câmp
minute) Exercițiul 1 alternativ  coapsa
Trecerea stângul/dreptul se ridică
mingii dintr-  8 repetări cu mâna cu
o mână în dreaptă, genunch
alta cu 8 repetări cu mâna stângă. iul
ducerea îndoit,
mingii în  16 repetări acesta
jurul ajungân
trunchiului d la
nivelul
Exercițiul 2 abdome
Trecerea  8 repetări se aruncă nului
mingii dintr- mingea cu mâna
o mână în dreaptă și 8 cu stânga
alta, cu  mingea
ducerea se va
mingii pe arunca
sub coapsă jumătate
de
Exercițiul 3 metru în
Aruncarea sus,
mingii cu o deasupr
mână și a
prinderea ei
cu aceeași
mână
Exercițiul 4
Brațele
orientate
ușor lateral
față de
trunchi,
îndoite din
articulația
cotului,
aruncarea
mingii dintr-
o mână în
alta capului
Exercițiul 5  se
Aruncarea mărește
mingii cu o distanța
mâna dintre
deasupra elevi
capului,
bătaie din
palme
înaintea
trunchiului și
prinderea
mingii cu
două mâini
... ... ... ... ... ...

TESTUL NR. 3

1.
a. Funcţiile sunt destinaţii constante ale unui fenomen. Ele derivă din ideal,
căruia i se subordonează. Pot fi specifice sau asociate și sunt eficiente când
sunt împlinite în sistem.
b. Această funcție face parte din categoria celor specifice şi are rol prioritar mai
ales în educaţie fizică a tinerei generaţii. Tonificarea musculaturii, fortificarea
ligamentelor și a sist. osos, cardiac și respirator, atitudine corporală corectă
prin prvenire și corectare, au fost mereu prioritare.
Prin această funcție se urmărește:
o creșterea rezistenţei organismului;
o valorificarea fazei de acumulări pe plan somatic şi motric, pentru tânăra
generație, care nu vor putea fi recuperate ulterior;
o diminuarea sedentarismului și apariței obezitatății, a bolilor nervoase și
cardiovasculare, a diabetului și reducerea perioadei vieţii active.
o atingerea şi menţinerea unui randament profesional ridicat, reducând
efectele influenţelor nocive;
c. Tot specifică, această funcție vizează cele două elemente componente ale
capacităţii motrice: calităţiile, deprinderile şi priceperile motrice.
Prin această funcție se urmăreşte:
o învățarea, consolidarea şi perfecţionarea unui număr cât mai mare de
deprinderi motrice și valorificarea lor eficientă în contexte variabile;
o dezvoltarea aptitudinilor motrice generale şi specifice, care permit
prestarea unor eforturi fizice variabile ca volum şi intensitate.
2.
a. Sunt acte sau acțiuni motrice însușite în ontogeneză, mai ales în copilarie, sau
în procese de instruire speciale (educație fizică, antrenament sportiv) prin
exersare conştientă şi sistematică.
b. Deprinderile motrice au mai multe caracteristici, dintre care amintesc doar
următoarele trei:
1. sunt elemente ale comportamentului motric voluntar, nefiind ereditare.
Ele sunt învățate/formate/corectate permanent în cadrul proceselor
instructiv-educative și mai ales în stadiile dezvoltării ontogenetice;
2. se consolidează şi se perfecţionează neuniform, progresele fiind mai
mari în primele etape ale formării lor (când se asimilează mecanismul
de bază şi deţin un control relativ al mişcării) şi din ce în ce mai dificile
în faza de măiestrie motrică (care necesită ani de pregătire şi cizelare
tehnică, când se poate ajunge la formarea simţurilor complexe: al
mingii, al porţii etc.);
3. Se însușesc prin repetări multiple, din care rezultă stereotipuri dinamice
(reflexe conditionate).
c. După unii autori, există 8 criterii de clasificare. În continuare voi prezenta doar
3 criterii mai importante:
1. după nivelul automatizării:
 Deprinderi motrice elementare – care sunt complet automatizate.
(au caracter ciclic: mers, alergare, înot, ciclism etc.).
 Deprinderi motrice complexe care sunt ne, sau numai parţial
automatizate (în jocurile sportive şi alte ramuri sau probe
aciclice: gimnastică, sărituri, lupte, aruncări etc.).
2. după finalitatea folosirii:
 Deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative. Folosite, cu
precădere, în viața cotidiană (mers, târâre, căţărare, escaladare,
transport de greutăţi/obiecte etc.).
 Deprinderi motrice specifice ramurilor şi probelor sportive
(elemente şi procedee tehnice din ramuri şi probe sportive –
pase, dribling, etc).
3. după nivelul participării sistemului nervos la formarea şi valorificarea
deprinderilor:
 Deprinderi motrice propriuzise, formate prin repetări stereotipe, r
epetate de foarte multe ori (gimnastică, patinaj, sărituri, etc).
 Deprinderi perceptivmotrice, influenţate în formare şi valorificare
de mediul ambiant (schi, oină, tir cu talere etc).
 Deprinderi inteligent-motrice, influenţate, în formare dar mai ales
în valorificare, de parteneri şi/sau adversari (în jocurile sportive,
lupte, box, judo, scrimă etc).

1.
a. În educație fizică și sport, mai ales în învățământul preuniversitar, se utilizează
următoarele metode verbale:
1. Expunerea verbală
2. Conversația
3. Brain storming
b.
1. Expunerea verbală – se realizează prin limbaj și trebuie să fie
accesibilă nivelului de înţelegere al elevilor. Se aplică prin 3 procedee
metodice:
 povestirea – folosită până la vârsta de 8-9 ani, trebuie să fie
„plastică”, sugestivă şi să se bazeze pe elemente cunoscute de
elevi, din experiența lor de viață;
 explicaţia – folosită frecvent după vârsta de 10 ani, trebuie să
îndeplinească minimal următoarele patru condiţii: să fie clară, să
fie logică, să fie concisă, să fie oportună. În relaţia cu
demonstraţia, explicaţia poate să urmeze demonstraţiei, să
preceadă demonstraţia, să se realizeze concomitent cu
demonstraţia. Esenţa explicaţiei constă în aceea că ea trebuie
să asigure formarea unor cunoştinţe profunde, care capătă
caracter de norme sau reguli călăuzitoare privind însuşirea
conținutului disciplinei;
 prelegerea – folosită cu precădere în învăţământul superior și
mai ales la clasele cu profil de educaţie fizică şi sport, unde
trebuie predate cunoştinţe teoretice de specialitate. La baza
oricărei prelegeri ar trebui să stea o argumentare ştiinţifică și
folosirea unei terminologii corespunzătoare temelor abordate.
2. Conversația – utilizată frecvent sub forma dialogului dintre profesor și
elev în jurul problemelor specifice instruirii (nu pe altele colaterale, de
timp liber, preferinţe etc.): abordarea tehnicii de execuție și a cauzei
greșelilor, a combinaţiilor tactice, a criteriilor de evaluare, a nivelului de
înţelegere a procedeelor metodice folosite în predare etc.
3. Brain storming – utilizat mai rar, dar necesar în relația cu toți elevii (și
mai ales cu cei scutiți de efort fizic sau în situația orelor online, din
perioada pandemiei). folosită pentru stimularea participării active și
creatoare a subiecților în dezbaterea unor probleme și teme de instruire
sau problemele specifice instruirii la educaţie fizică şi sport.
2.
a. După etapele învăţării deprinderilor şi/sau priceperilor motrice avem
următoarele tipuri de lecții:
1. de însuşire/iniţiere primară;
2. lecţii de consolidare;
3. lecţii de perfecţionare;
4. lecţii de verificare;
5. lecţii mixte (luate, cel puţin, câte două: consolidare-perfecţionare,
consolidare-verificare etc.).
b. În cadrul lecției de educație fizică, cea de a treia verigă se numește „Influenţar
ea selectivă a aparatului locomotor”. Durata acesteia, în condiții normale, este
de 5-6 minute (în unele situaţii 7-8 minute, iar după alți autori 5-12 minute), iar
pe timp friguros, când se combină cu veriga de „Pregătire a organismului
pentru efort”, pot dura împreună 10-15 minute.
Obiectivele acestei verigi sunt:
 educarea atitudinilor corporale, prevenirea şi corectarea viciilor de postură şi a
deficienţelor fizice;
 asigurarea tonicităţii, troficităţii şi supleţei musculare;
 mărirea mobilităţii articulare şi întărirea sistemului ligamentar.
c. Dinamica efortului în lecție are următoarele caracteristici generale:
 efectuarea oricărui act motric duce la cheltuire de energie nervoasă şi
musculară;
 atunci când acest consum este mare apare oboseala. Înlăturarea sau diminua
rea oboselii se realizează prin odihnă și alte măsuri adiacente;
 relaţia dintre efort şi odihnă se numeşte dozarea efortului;
 efortul în lecţie poate fi: mic, mijlociu, submaximal şi maximal, fiind determinat
de temele și obiectivele specifice fiecărei teme;
 parametrii clasici ai efortului sunt: volumul, intensitatea şi complexitatea. După
alți autori, aceștia sunt completați și prezentați astfel: volumul motric și
temporal, intensitatea/solicitarea, complexitatea, durata stimulului, densitatea
stimulilor/efortului, amplitudinea stimulilor, frecvența lecțiilor/stimulilor,
specificitatea stimulilor;
 dinamica efortului (confundată uneori cu densitatea) este „curba” acestuia,
„traiectoria” sa în reprezentare grafică conform succesiunii secvenţelor
structurale ale lecției. Constatările cele mai semnificative sunt următoarele,
prezentate nu în ordinea importanţei:
➢ În primele trei verigi, dinamica efortului înregistrează o curbă continuu
ascendentă. Se pleacă, în efort, de la valori ale FC în jur de 70-80
pulsaţii/minut şi ale FR în jur de 16-18 respiraţii/minut, ajungându-se la
aproximativ 120-130/140 pulsaţii/minut şi 20-22 respiraţii/ minut.
➢ În veriga tematică, curba efortului înregistrează, de regulă, un „platou”, adic
ă o relativă stabilitate, în funcţie de obiectivele operaţionale şi de metodologia
folosită (FC variază între 130-180 pulsaţii/minut). Cele mai ridicate vârfuri se
obţin la teme de dezvoltare a calităţilor motrice, în întreceri şi jocuri
bilaterale/de mişcare/dinamice, parcursurile sau traseele aplicative şi ştafetele
efectuate sub formă de întrecere.
➢ În ultimele două verigi se înregistrează o scădere/coborâre a curbei
efortului. De reţinut că aproape niciodată, chiar şi în lecţiile slabe sub aspectul
efortului, nu se revine la valorile FC şi FR de la începutul lecţiei.
 dinamica efortului depinde de:
➢ succesiunea şi conţinutul verigilor lecţiei;
➢ parametrii efortului;
➢ gradul de oboseală fizică şi nervoasă a elevilor;
➢ temperatura aerului;
➢ eterogenitatea claselor.

1.
Complex de dezvoltare fizică armonioasă – exerciții executate liber
P.I. Stând depărtat, mâinile pe șolduri:
T1,5: îndoirea gâtului înainte;
T2,6: extensia gâtului;
T3,7: îndoirea gâtului în lateral stânga;
T4,8: îndoirea gâtului în lateral dreapta;
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând depărtat, mâinile pe șolduri:
T1-4: rotări ale capului spre stânga;
T5-8: rotări ale capului spre dreapta;
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând depărtat, brațele îndoite, palmele la nivelul pieptului:
T1-2, 5-6: extensie cu arcuire a brațelor îndoite (plan orizontal);
T3-4, 7-8: extensie cu arcuire a brațelor întinse (plan orizontal);
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând depărtat, brațele întinse, dreptul în sus, iar stângul în jos, pe lângă corp:
T1-2,5-6: extensie cu arcuire a brațelor întinse, brațul drept în sus (plan vertical);
T3-4,7-8: extensie cu arcuire a brațelor întinse, brațul drept în jos (plan vertical);
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând depărtat, brațele întinse, pe lângă corp:
T1-4: rotări de brațe simultan spre înainte;
T5-8: rotări de brațe simultan spre înapoi;
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând depărtat, brațele sus:
T1-2,5-6: extensia trunchiului cu arcuire;
T3-4,7-8: îndoirea trunchiului cu arcuire;
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând depărtat, brațele îndoite, palmele la ceafă:
T1-2: îndoiri laterale de trunchi spre dreapta, cu arcuire
T3-4: îndoiri laterale de trunchi spre stânga, cu arcuire
T5-6: răsuciri de trunchi spre dreapta, cu arcuire
T7-8: răsuciri de trunchi spre stânga, cu arcuire
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând depărtat, brațele îndoite, palmele pe șolduri:
T1-4: rotări de bazin spre stânga;
T5-8: rotări de bazin spre dreapta;
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând, mâinile pe șolduri:
T1-4: fandare înainte cu piciorul stâng; schimbarea piciorului prin săritură și
T5-8: fandare înainte cu piciorul drept;
Dozare: 3x8 timpi
P.1. Stând, mâinile pe șolduri
T1-2,5-6: fandare laterală pe piciorul stâng;
T3-4,7-8: fandare laterală cu piciorul drept.
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând ușor depărtat, brațele pe lângă corp:
T1,3,5,7: ridicarea piciorului drept la brațul stâng; piciorul și brațul menținându-se
întinse;
T2,4,6,8: ridicarea piciorului stâng la brațul drept; piciorul și brațul menținându-se
întinse.
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând ușor depărtat, brațele îndoite, mâinile pe șolduri Sărituri ca „mingea”
Dozare: 10 sărituri
2.
Clasa a VI-a – 20 elevi
Formații de
Metode
Verigile și lucru
de Obs.
durata Conținutul Dozare și indicații
evaluare
metodice
... ... ... ... ... ...
Tema: Consolidarea
alergării de viteză
Exercițiul 1 – pentru  3  se va
pasul accelerat repetări respecta
4. Alergare accelerată în alergare
Realizarea linie dreaptă pe 30 m, a pe
temelor alternată de mers propriul
lecției  3 culoar
(20 Exercițiul 2 – pentru repetări.  5 linii a
minute) pasul lansat de câte 4
viteză elevi
Alergare accelerată în
linie dreaptă pâna la  5 linii a
viteza maximă pe câte 4
primii 20 m și elevi
menținerea acesteia
pe următorii 10 m
Exercițiul 3 – pentru
startul de jos și  3 repetări  5 linii a
lansarea de la câte 4
start Startul din diferite elevi
poziții (ghemuit,
ghemuit sprijinit, din
fandat cu sprijin pe  2 repetări
palme), la semnal  5 linii a
sonor, și alergare câte 4
accelerată în linie elevi
dreaptă pe 5 m
Exercițiul 4 – pentru  2 repetări

sosire
Din alergare cu pas
lansat de viteză pe 20-  5 linii a
30 m trecerea liniei de câte 4
sosire cu accent pe elevi
aplecarea trunchiului
înainte pe ultimul pas,
după care se continuă
alergarea cu aceeași
viteză încă 5-6 m.
Exercițiul 5 – pentru
alergarea de viteză
completă
Alergare cu start de jos
pe 50 m, cu
cronometrare
... ... ... ... ... ...

================================================================
TESTUL NR. 4
1.
a. Aceste obiective fac parte din categoria „Obiectivelor după sfera de influență
și tipul de comportament” și mai sunt regăsite și sub denumirea de „Obiective
ale dezvoltării fizice armonioase”;
1. realizarea armoniei între indicii somatici (antropometrici) şi cei
funcționali (fiziologici);
2. realizarea armoniei și proporționalității în interiorul fiecărei categorii de
indici;
3. îmbunătăţirea şi menţinerea unui tonus muscular optim (tonicităţii şi
troficităţii musculare);
4. obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale globale şi segmentare
corecte;
5. educarea tuturor marilor funcţii ale organismului, prioritate având-o cea
respiratorie.
b.
1. dezvoltarea schemei corporale, ca reper în reglarea mișcărilor și ca
nucleu al imaginii de sine;
2. dezvoltarea coordonărilor senzorio-motorii normale;
3. dezvoltarea echilibrului static și dinamic;
4. dezvoltarea lateralității și armoniei laterale;
5. formarea coordonatelor de timp ale mișcării (ritm, tempou, durată).
c. Prin mijloace strict specifice educației fizice sunt vizate următoarele obiective:
➢ La nivelul cunoașterii senzoriale:
1. conştientizarea şi dezvoltarea sensibilităţii proprioceptive
➢ La nivelul atenţiei:
2. dezvoltarea calităţilor atenţiei (concentrarea, distribuţia, volumul)
➢ La nivelul cunoaşterii logice:
3. dezvoltarea memoriei mişcărilor şi a memoriei topografice;
4. dezvoltarea inteligenţei și a creativităţii motrice;
5. dezvoltarea proceselor de gândire (anticipare, rapiditate, operativitate,
intuiție).
2.
a. În educație fizică și sport, mai ales în învățământul preuniversitar, pot fi
utilizate următoarele metode verbale:
1. Expunerea verbală
2. Conversația
3. Brain-storming
b.
metodice:
demonstraţia, explicaţia poate să urmeze demonstraţiei, să
 prelegerea – folosită cu precădere în învăţământul superior și la
clasele cu profil de educaţie fizică şi sport, unde trebuie predate
cunoştinţe teoretice de specialitate. La baza oricărei prelegeri ar
trebui să stea o argumentare ştiinţifică și folosirea unei
terminologii corespunzătoare temelor abordate.
elevi în jurul problemelor specifice instruirii (nu pe altele colaterale, de
3. Brain-storming-ul – utilizat rar în educație fizică, poate fi folosit pentru
stimularea participării active şi creatoare a elevilor în dezbaterea unor
probleme de instruire. Astfel, sub forma „asaltului de idei”, se admit
orice fel de păreri, afirmaţii, cu condiţia ca acestea să fie argumentate.
Ideile emise nu sunt apreciate critic, contrazise, ironizate sau evaluate
în această etapă. Se pune accentul pe cantitatea de idei emise, nu pe
calitatea acestora.
Reguli de aplicare a metodei:
1. Enunţarea problemei de către profesor sau elevi
2. Etapa stimulării, de emitere a cât mai multor idei legate de soluţionarea
problemei expuse
3. Etapa de cercetare (etapă facultativă)
4. Etapa evaluării soluţiilor, realizată după o anumită perioadă de timp, prin
analiză critică.

1.
a.
1. Funcţia de constatare – precizează rezultatele obţinute şi modul în care
s-a desfăşurat activitatea.
2. Funcţia de diagnosticare – scoate în evidenţă elementele care au
favorizat sau, din contră, au împiedicat îndeplinirea obiectivelor.
3. Funcţia de prognosticare, permite definirea direcţiei de evoluţie ulterioar
ă a unui proces, plecând de la situaţia concretă la care acel proces a
fost evaluat.
b.
1. Evaluarea iniţială – predictivă – efectuată la începutul fiecărui ciclu de
învăţământ, an şcolar sau chiar la abordarea fiecărei unităţi de
învăţare.
2. Evaluarea continuă – formativă – oferă profesorului informaţii obiective
asupra eficienţei metodelor şi mijloacelor folosite iar elevului nivelul de
însuşire a conţinutului predat.
3. Evaluarea finală – sumativă – are loc la încheierea ciclurilor tematice
ale fiecărei unităţi de învăţare. Prin ea se acordă notele în catalog şi
are caracter obligatoriu. Pentru asta,elevii trebuie să cunoască: unităţile
de învăţare ce vor fi notate, criteriile şi baremurile folosite pentru notare.
c. Din mai multe criterii de evaluare, prezint următoarele trei:
1. Progresul realizat de elevi în raport cu nivelul iniţial
2. Performanţa motrică obţinută, raportată la anumite norme
3. Cantitatea şi calitatea elementelor însuşite, raportate la prevederile programei
şcolare
2.
a. Intuiţia presupune o cunoaştere a realităţii cu ajutorul primului sistem de
semnalizare (adică treapta senzorială): simţurile, analizatorii, receptorii.
Educaţia fizică şi sportul respectă acest principiu, indiferent de vârsta subiecţilor, dar
mai ales la vârste mici, deoarece acum nu este dezvoltată treapta logică a
cunoaşterii.
Trebuie delimitată intuiţia implicată în acest principiu față de acţiunea umană prin car
e elevul/sportivul „ghicește”/„nimerește” o soluţie optimă pentru rezolvarea unor
situaţii sau „prevede” desfăşurarea unor evenimente specifice.
b. Aplicarea acestui principiu implică respectarea următoarelor cerinţe:
1. plasamentul celui care face demonstraţia sau cel al materialelor
intuitive, trebuie să permită o vizualizare optimă pentru toți elevii
participanți la activitate;
2. modalităţile prin care se stimulează primul sistem de semnalizare nu
trebuie folosite abuziv, în defavoarea proceselor gândirii: abstractizarea
şi generalizarea.
c. În educație fizică și sport sunt utilizate următoarele metode intuitive:
1. demonstrarea celor ce urmează să fie însuşite;
2. prezentarea unor materiale (planşe, schiţe, diapozitive, filme, materiale
audio-video, digitale), care redau imaginea celor ce trebuie învăţate;
3. observarea (dirijată tematic) execuţiei altor subiecţi, din acelaşi grup
sau din alte grupuri

1.
CIRCUIT PENTRU DEZVOLTAREA FORȚEI MUSCULARE GENERALE
Timp de lucru: 20”
Pauză: 30”
Circuitul se repetă de 2-3 ori (în funcție de reacția la efort a colectivului de elevi),
după o pauză de 120” între repetări.
STAȚIA NR. 1 – forță brațe
Sprijin culcat înainte: îndoiri și întinderi ale brațelor (flotări).
STAȚIA NR. 2 – forță abdomen
Culcat dorsal: ridicare în șezând cu genunchii la piept și revenire în culcat
STAȚIA NR. 3 – forță picioare
Stând între două banci de gimnastică: sărituri pe ambele picioare, de pe sol pe
banca de gimnastică, alternativ stânga-dreapta
STAȚIA NR. 4 – forță brațe
Așezat, cu spatele la banca de gimnastică, palmele sprijinite pe marginea băcii:
ridicarea trunchiului din așezat și revenire la poziția inițială (triceps)
STAȚIA NR. 5 – forță spate
Culcat facial, palmele la ceafă: extensia trunchiului și revenire în culcat.
2.
Clasa a VIII-a – 20 elevi
Formații de Metod
Verigile
lucru e de Ob
și
Conținutul Dozare și indicații evalua s.
durata
metodice re
... ... ... ... ... ...
Tema: Dezvoltarea
calității motrice coordonarea/înde
mânarea
Exercițiul 1 – liber –2 – formație

Din stând, cu braţele sus: patru paşi repetări de
înainte cu rotarea braţelor spre înapoi gimnastică:
la fiecare pas, patru paşi înapoi cu 5 linii a câte
rotarea spre înainte a braţelor 4 elevi;
spațiu mare
între elevi:
2m
Exercițiul 2 – pe banca de  2 – 5 linii a

gimnastică re câte 4 elevi;
Mers pe vârfuri pe banca de pe la primul
gimnastică cu întoarceri 180°, la tă semnal
semnal sonor ri întoarcerea
4. se face
Realizar Exercițiul 3 – cu mingea Dribling cu spre
ea mâna îndemânatică, la semnal se dreapta, iar
temelor aruncă mingea în sus şi se execută o  2 la
lecției întoarcere de 180°, se prinde mingea re următorul,
(15 înainte de a atinge solul pe invers
minute) tă
ri – individual,
pe tot
spațiul de
lucru (teren
de
handbal/fot
bal)
Exercițiul 4 – cu coarda –2 – individual,

Sărituri pe loc şi cu deplasare înainte, repetări distanță
înapoi sau lateral, după semnele mare între
profesorului elevi, pe tot
terenul de
fotbal
Exercițiul 5 – cu bastonul Câte doi – 2 – pe

faţă-n faţă, stând repetări perechi,
depărtat cu câte un baston ţinut în elevii fiind
palmă: aruncarea concomitentă de la dispuși pe
unul la altul a bastoanelor şi tot terenul
prinderea lor. de
handbal/fot
bal
... ... ... ... ... ...

================================================================
TESTUL NR. 5
1.
a. Efortul fizic reprezintă capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic
într-un anumit interval de timp, interval a cărui durată depinde de apariţia
fenomenului de oboseală. Reluarea efortului se poate realiza numai după ce
organismul a beneficiat de o perioadă de odihnă.
b. Specificitatea stimulilor utilizați este determinată de particularitățile acestora și
de reacțiile provocate funcțiilor organismului (grupele musculare solicitate,
segmentele și articulațiile utilizate, sistemele energetice mobilizate, durata și
intensitatea eforturilor, nivelul și etapa de pregătire etc.), precum și de
calitățile psihologice ale sportivului, de vârstă, nivel de pregătire, de ambient
etc.
Este important să cunoaștem aceste efecte ale aplicării diferiților stimuli asupra
organismului în vederea facilității instalării mecanismelor adaptative, corespunzător
fiecărei ramuri și probe sportive în parte. Exemple:

o Lucrul cu încărcături de 90-100% va facilita dezvoltarea forței
maximale, dar nu are efecte favorabile asupra posibilităților aerobe ale
organismului.
o Sprinturile pe durate scurte – până în 10 sec. – cu pauze mari, care
permit refacerea ATP între repetări, vor dezvolta viteza de deplasare și
mecanismele anaerobe alactacide. Dacă pauzele se reduc drastic și
intensitatea rămâne ridicată, atunci efectele nu se mai adresează
vitezei, ci combinației viteză-rezistență, cu solicitarea mecanismelor
anaerobe-lactacide/glicoliză anaerobă.
o Alergările pe distanțe mari la intensități reduse și medii – FC este sub
intensitatea de prag – vor avea efecte dominante asupra mecanismelor
aerobe care sunt caracteristice eforturilor de rezistență de lungă durată.
c. Volumul (exprimat, după unii autori, ca „Volum temporal și volum motric”) se
apreciază prin calificative (mic, mediu, mare) și se referă le aspectul cantitativ
al activităților fizice prestate, fiind exprimat prin lucrul mecanic total realizat în
timpul efortului.
Volumul temporal vizează următoarele caracteristici:

o număr de secunde, minute, ore, zile sau luni de antrenamente;
o număr de antrenamente, de concursuri (de verificare, de obiectiv);
o număr de zile alocate proceselor de refacere;
o durata efectivă a lecțiilor, durata pauzelor alocate;
o durata alocată factorilor antrenamentului sportiv (pregătirii fizice,
tehnice, tactice, artistice, teoretice, psihologice);
o timpul de acțiune a stimulilor care implică eforturi alactacide, lactacide,
mixte sau cu dominantă aerobă.
Volumul motric cuantifică eforturile astfel:

o
 numărul reprizelor, seriilor, repetărilor;
 numărul de acțiuni/procedee tehnico-tactice, în atac sau apărare;
 numărul de intervenții/pase reușite, de încercări valide, numărul
de greșeli personale;
 numărul de execuții integrale sau parțiale/fragmentate
(gimnastică etc);
 distanțele parcurse (probele atletice, înot, schi, canotaj, ciclism,
trasee montane etc.);
 numărul de kilograme ridicate/valoarea încărcăturilor (culturism,
haltere, sporturi de forță).
d. Intensitatea efortului reprezintă componenta calitativă, însemnând cantitatea
de lucru mecanic efectuat pe unitatea de timp. Este important să se facă
diferențierea dintre intensitatea efortului și intensitatea solicitării, care se
referă la prețul funcțional plătit de organism pentru efortul prestat.
Valoarea intensității, raportată la posibilitățile maxime individuale, se face prin
exprimarea în:
 procente: 100%, 80%, 50% etc.;
 fracții: 4/4, 3/4, 2/4, 1/4;
 calificative care corespund procentelor sau fracțiilor: maximală (100%),
submaximală (85-90%), ridicată, medie, slabă, foarte slabă.
Intesitatea se referă la:
o frecvența mișcărilor sau numărul de repetări/execuții în unitatea de

timp: de exemplu 30 genuflexiuni, ridicări de trunchi sau flotări în 30 de
secunde;
o viteza de deplasare în probele ciclice de alergări, înot, canotaj, patinaj,
schi etc.;
o numărul de acțiuni tehnico-tactice/minut în jocurile sportive, scrimă și
sporturile de luptă;
o numărul de execuții a deprinderilor în gimnastică raportate la diferite
intervale de timp;
o viteza de execuție a mișcărilor în probele de aruncări, frecvența
loviturilor la box etc.
Până la o durată de 3 minute, intensitatea are rol determinant. Peste această durată,
efortul se încarcă pe seama volumului. Volumul se află în raport invers proporţional
cu intensitatea. Creșterea progresivă a intensității efortului de la o etapă la alta este
necesară pentru a evita plafonarea performanțelor, ca urmare a reacției adaptative și
acomodării la stimulii planificați. Cu cât nivelul de pregătire fizică și capacitatea de
efort sunt mai înalte, cu atât stimulii programați vor fi mai puternici, pentru a forța
organismul să se adapteze la noi praguri superioare de efort.
e. Complexitatea efortului are rol în dezvoltarea îndemânării, a învăţării şi
formării priceperilor motrice (coordonarea mişcărilor). Complexitatea efortului
este generată de mai mulți factori:
o numărul de mișcări/acte și acțiuni motrice care sunt efectuate în același
timp, numărul de segmente și grupe musculare implicate;
o gradul de dificultate a deprinderilor care sunt executate, reflectat în nive
lul solicitărilor și oboseala indusă la nivelul SNC;
o mecanismele energetice care susțin efortul, gradul de solicitare a
sistemelor corpului;
o existența situațiilor care implică varietatea și diversitatea continuă a
contextelor în care are loc mișcarea, creativitatea și inventivitatea în
combinarea și execuția mișcărilor.
Complexitatea nu se poate manifesta în condiții standardizate, stereotipe de lucru, ci
necesită spontaneitate, modificarea parametrilor mișcărilor și a ambientului de lucru,
apariția adversarilor/partenerilor și/sau a obstacolelor, diversificarea acțiunilor tactice,
soluționarea situațiilor problemă, a situațiilor imprevizibile, includerea unor mișcări
care implică un control superior etc.
2.
a. Din punct de vedere somatic se înregistrează următoarele caracteristici:
o are loc o dezvoltare exagerată în lungime a segmentelor prin raportare
la trunchi, corpul devine alungit, toracele este îngust, perimetrele și
diametrele nu urmează aceeași evoluție/dezvoltarea transversală este
slabă, aspect care va conduce deseori la aspectul
dizarmonios/caricatural al corpului;
o la fete, trunchiul este mai lung, iar membrele inferioare mai scurte,
musculatura se dezvoltă în special prin alungire;
o dezechilibrele structurale atrag și modificarea calității mișcărilor care
devin mai stângace, se modifică poziția centrului de greutate;
o musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire, dar forţa rel
ativă nu înregistrează creşteri evidente.
b. Din punct de vedere funcțional se înregistrează următoarele caracteristici:
o este debutul maturizării fizice, cu transformări accelerate pe plan morfo-
funcțional în special în intervalul 12-14 ani, dar cu dezechilibre între
creșterea organismului și ritmul de evoluție a organelor interne la nivel
toracal, aspect care generează deseori probleme de adaptare la efort;
o se evidenţiază o continuă îmbunătăţire a marilor funcţii în ciuda
rezervelor funcţionale încă reduse ale aparatului cardiovascular,
aparatul respirator marchează o creştere substanţială, indicii obiectivi
de creştere demonstrând că rezistenţa aerobă poate fi dezvoltată cu
succes în etapa pubertară.
c. Din punct de vedere motric se înregistrează următoarele caracteristici:
o pe lângă perfecţionarea deprinderilor motrice de bază, însuşite în
etapele anterioare, iniţierea în practicarea unor ramuri şi probe sportive
prin însuşirea elementelor tehnico-tactice specifice acestora reprezintă
unul din obiectivele importante ale acestei etape. Acesta trebuie dublat
şi de creşterea capacităţii de aplicare a sistemului de deprinderi şi
priceperi motrice în condiţii diversificate şi de timp liber. Motricitatea
este caracterizată de fluctuații/inconstanță pe parcursul acestei
perioade;
o mobilitatea regresează la ambele sexe dacă nu se mențin eforturile
pentru dezvoltarea acesteia, valori scăzute au fost determinate la fete
pentru vârsta de 12-13 ani, la băieți pentru 13-14 ani;
o băieții au înclinație către mișcările de forță realizate exploziv și precis,
fetele pentru mișcări care presupun mai multă coordonare și
estetică/expresivitate;
o tehnica de aruncare prin azvârlire este accesibilă băieților, fetele au
deseori tendința de a realiza aruncarea diferitelor obiecte prin
împingere;
o forța statică poate fi dezvoltată cu moderație în cazul băieților după 13-
14 ani. Dezvoltarea forței explozive va facilita realizarea săriturilor
atletice, cea în lungime fiind mai accesibilă față de cea în înălțime.
Desprinderile pe un picior sunt mai eficiente decât săriturile cu
desprindere pe ambele picioare;
o fetele pot obține rezultate mai bune decât băieții la 12 ani în probele de
viteză, iar spre finalul perioadei, performanțele superioare aparțin
băieților;
o puberul nu are o conduită motrică egală, ci una marcată de
discontinuităţi, în care mişcările sunt insuficient ajustate.

1.
a. Acest principiu este important deoarece conduce la formarea deprinderilor de
muncă sistematică, la întărirea trăsăturilor de caracter (voinţă, perseverenţă,
conştiinciozitate), precum și la ordonarea şi disciplinarea gândirii şi acţiunii în
vederea unei activităţi mai eficiente.
Aceasta se realizează prin elaborarea corectă şi eficientă a documentelor de
planificare/programare şi de evidenţă ale activităţilor de educaţie fizică şi sport, astfel
încât să asigure reuşita în programarea stimulilor, indiferent de particularităţile
elevilor sau de alte variabile de ordin material, spaţial sau temporal.
b. Pentru respectarea acestui principiu este necesar să fie îndeplinite
următoarele cerinţe:
1. materialul de învăţat/însuşit trebuie să fie grupat, ordonat şi programat
în concordanţă cu logica internă pe care o impune fiecare
componentă/subcomponentă a modelului de educaţie fizică şi sport.
(cunoştinţe, calităţi, deprinderi şi priceperi motrice, indici morfologici şi
funcţionali);
2. materialul nou-predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit anterior şi să
pregătească pe cel ce umează a fi predat, realizându-se „cicluri sau
sisteme tematice” continue;
3. în planificarea/programarea conţinutului trebuie să se ţină cont de
necesitatea succesiunii şi coerenţei logice între lecţii, semestre, ani de
studii, cicluri de învăţământ;
4. participarea ritmică a elevilor la procesul instructiv-educativ.
2.
a. În funcţie de participarea grupelor musculare şi gradul de generalitate avem:
1. Forţa generală – presupune participarea principalelor grupe
musculare/întregul sistem muscular pentru învingerea unor rezistenţe
variabile în activităţi fizice cotidiene de muncă sau legate de sportul de
masă.
2. Forţa specifică – vizează implicarea în efort a acelor grupe musculare s
olicitate prioritar în diferite ramuri de sport, sprijinind realizarea
mişcărilor specifice cu eficienţă ridicată.
b. Cele două modalități de exersare a exercițiilor în cadrul circuitului sunt:
1. frontal: toţi efectuează aceleaşi exerciţii în aceeaşi ordine;
2. pe grupe: fiecare grupă îşi schimbă locul în sensul „acelor de
ceasornic”
c. Exerciţiile trebuie să îndeplinească minimal patru condiţii, dintre care amintesc
următoarele trei:
1. să fie cunoscute de elevi;
2. să se cunoască posibilităţile maxime ale fiecărui elev la exerciţiile
respective;
3. să fie dispuse într-o ordine de efectuare, astfel încât să fie alternate
grupele musculare.

1.
SISTEM DE EXERCIȚII PENTRU ÎNVĂȚAREA UNEI ACȚIUNI TACTICE
INDIVIDUALE DE ATAC DIN FOTBAL: DEMARCAREA
1. Joc de urmărire între 2 jucători. Jucătorul care se demarcă, încearcă să scape
de sub urmărirea adversarului inițial stabilit. Dozare: patru repetări, cu
schimbarea rolurilor, astfel încât fiecare elev să execute acțiunea de
demarcare de două ori.
2. Jocuri între echipe de 3 la 3, fără finalizare. Se urmărește păstrarea mingii și
demarcajul continuu. Dozare: două repetări x 3 minute
3. Joc fără finalizare între două echipe inegale numeric (3 la 2, 4 la 3). Se
urmărește cursivitatea circulației mingii și realizarea demarcajelor eficiente.
4. Joc la o poartă. Echipa care atacă este în superioritate numerică și are ca
temă demarcajul. Echipa în apărare marchează atacanții și respinge atacurile,
fără să atace.
5. Joc între două echipe, pe întreg terenul de joc. Prima echipă este la minge și
circulă liber pe tot terenul, având ca temă demarcajul. Echipa a doua este la
urmărire și efectuează (pasiv/activ) marcajul, fără să execute deposedări.
2.
Activitatea se desfășoară pe jumătatea unui teren de handbal/fotbal.
Formații de
Metode
Verigile și lucru Obs
de
durata Conținutul Dozare și indicații .
evaluare
metodice
... ... ... ... ... ...
 mers pe vârfuri 2 repetări  în

cu brațele coloană
întinse sus, câte
alternată cu unul;
mers pe călcâie 1 tură alternare
cu braţele la 2 diagonale a se face
spate, de palme 2 diagonale la
2. apucat comand
Pregătirea  alergare uşoară 2 diagonale a
organismulu  alergare cu joc 1 repetare profesor
i pentru de gleznă 1 repetare ului
efort  alergare cu 2 diagonale  se va
(7 minute) pendularea lucra pe
gambei înapoi 2 diagonale diagonal
 alergare cu e, iar pe
genunchii sus 2 diagonale lungimea
 alergare 2 diagonale terenului
şerpuită 2 diagonale se vor
 alergare în zig- 1 tură executa
zag mișcări
 deplasare de
laterală cu pas relexare
adăugat și
 deplasare respirați
laterală cu pas e
încrucișat
 pas săltat
 pas sărit
 alergare
accelerată
 mers cu
exerciţii de
relaxare şi de
respiraţie
 se vor
face
corectăril
e
necesar
e
TESTUL NR. 6

a.
1. Din punct de vedere somatic avem următoarele caracteristici:
 creşterea şi dezvoltarea morfo-funcţională a şcolarilor sunt mai
rapide şi în general mai uniforme, mai echilibrate, comparativ cu
etapele anterioare;
 masa musculară se dezvoltă relativ lent, tonusul muscular are
valori mai scăzute, ceea ce favorizează efectuarea unor mişcări
cu amplitudine în diverse articulaţii;
 sistemul osos se dezvoltă mai accelerat decât sistemul
muscular, talia și masa corporală ating valori ridicate în clasa a
3-a;
 pozițiile incorecte în bancă, căratul incorect al ghiozdanului,
dezvoltarea mai puternică a flexorilor decât extensorii sunt
factorii care pot genera apariția deficiențelor și atitudinilor
deficiente la nivelul coloanei (cifoze, lordoze, scolioze etc.).
2. Din punct de vedere funcțional avem următoarele caracteristici:
 FC este în medie de 90 p/min, iar FR de 24 resp/min. la finalul p
erioadei. Iar în efort sunt atinse și valori ale FC de peste 200
p/min, fără a fi considerate patologice;
 trebuie insistat pe dezvoltarea musculaturii respiratorii și
creșterea volumelor pulmonare ca premisă pentru dezvoltarea
rezistenței aerobe, cu eforturi continue și uniforme ce se
încadrează între 5-20 min.;
 plasticitatea scoarței cerebrale favorizează asimilarea unor noi
mișcări și îmbogățirea fondului motric;
 la 9 ani este posibilă alternarea/schimbarea tempourilor, la 11
ani se realizează corect accelerarea uniformă și se dezvoltă
corespunzător forța de impulsie, necesare realizării săriturii în
lungime cu elan.
3. Din punct de vedere cognitiv avem următoarele caracteristici:
 masa creierului atinge 1200 grame, solicitările intelectuale sunt
tot mai diversificate (scris, citit, calcul aritmetic), înregistrându-se
acumulări în plan cognitiv;
 se dezvoltă memoria logică, iar curiozitatea și receptivitatea
copiilor sunt ridicate, ceea ce implică prezentarea noţiunilor noi
(inclusiv a structurilor motrice) folosind ambele sisteme de
semnalizare;
 predominanţa excitaţiei corticale face ca stimulii externi să
producă reacţii motrice exagerate, insuficient coordonate,
explicabile printr-o slabă inhibiţie de diferenţiere;
 sunt îmbunătățite vederea la distanță, formarea reprezentărilor
despre mișcare, aprecierea corectă a mărimii și greutății
obiectelor, percepția timpului și spațiului;
 pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă și motrică a copiilor,
respectiv pentru integrarea lor socială și exprimarea
personalității în formare, sunt folosite cu succes jocurile motrice.
b. Motricitatea în această etapă este debordantă, capacitatea de învăţare
motrică – remarcabilă, dar posibilităţile de fixare a mişcărilor noi sunt reduse.
În consecinţă, doar repetarea sistematică, integrează şi stabilizează structura
nouă în repertoriul motric al copilului.
1. Alergarea – odată cu creşterea şi cu îmbunătăţirea repartiţiei de forţe,
deplasarea verticală a centrului general de greutate creşte, ceea ce
corespunde unei mai mari extensii a piciorului de impulsie, iar piciorul
liber are o cursă mai amplă, cu ridicarea mai accentuată a
genunchiului.
2. Prinderea mingii – la începutul perioadei (7 ani), copilul are dificultăţi de
plasare în spaţiu în raport cu traiectoria mingii. La 9-11 ani, deplasările
la minge sunt mai sigure şi se caracterizează prin menţinerea stabilităţii
posturale verticale (poziţia de aşteptare este mai suplă, braţele sunt
semiflectate, iar picioarele sunt depărtate).
3. Aruncarea mingii – cunoaşte o fază pregătitoare în care piciorul opus
braţului de aruncare avansează, braţul liber este ridicat pentru a
echilibra rotaţia trunchiului, ce are drept consecinţă un recul al acestui
braţ şi o flexie lejeră laterală şi antero-posterioară a trunchiului. Această
deprindere motrică fundamentală se realizează printr-o acţiune pluri-
articulară (scapulo-humerală şi coxo-femurală).
2.
a. Rezistența reprezintă capacitatea organismului uman de a depune eforturi cu o
durată relativ lungă şi o intensitate relativ mare, menţinând indici constanţi de
eficacitate optimă, fără apariţia stării de oboseală (senzorială, emoţională, fizică) sau
prin învingerea ei.
b.
1.
1. rezistenţa generală – când sunt angrenate în efort aproximativ 70% din
grupele musculare şi solicitându-se mult sistemele nervos central,
cardiovascular şi respirator;
2. rezistenţa specială/specifică – în care organismul este solicitat într-o
anumită activitate dintr-o disciplină sau ramură sportivă, dintr-o
activitatea profesională sau cotidiană;
3. rezistenţa anaerobă (lactacidă), specifică pentru eforturile cuprinse între
45 sec. şi 2 min., intensitatea efortului fiind de 95-100%.
c.
1.
1. stabilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia, în
sensul menţinerii unui raport constant între acestea, dar în favoarea
excitaţiei, pe un timp cât mai lung;
2. calitatea sistemelor şi funcţiilor organismului uman, mai ales pe
planurile cardio-vascular şi respirator;
3. culoarea fibrelor musculare implicate în efort (cele roşii sunt lente, deci
favorabile efortului de rezistenţă);
1.
4. resursele energetice ale organismului (glicogen, mai ales), calitatea
metabolismului şi mecanismele hormonale de reglare;
5. calitatea proceselor volitive (mai ales perseverenţa şi dârzenia),
determinate motivaţional.

1.
a. Particularitățile pe care le are în vedere acest principiu sunt: vârsta, sexul şi
nivelul de pregătire. Aceste particularități trebuie cunoscute nu pentru a ne
coborî și a rămâne la nivelul posibilităţilor minime ale elevilor, ci pentru a-i
determina pe aceștia să depună un efort, să treacă printr-o anumită solicitare.
b. Conform acestui principiu, sunt necesare următoarele acţiuni:
1. selecţionarea cu atenţie a stimulilor/a exerciţiilor fizice;
2. stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic;
3. adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire şi educaţie la
nivelul de înţelegere şi de dezvoltare psiho-motrică a elevilor
c. Pentru respectarea acestui principiu se impun următoarele cerinţe:
1. necesitatea cunoaşterii permanente a elevilor cu care se lucrează;
2. stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia elevilor la
stimuli;
3. necesitatea cunoaşterii şi aplicării celor trei reguli clasice ale practicii
didactice, care se regăsesc şi în cazul altor principii de instruire:
1. trecerea de la uşor la greu;
2. trecerea de la simplu la complex;
3. trecerea de la cunoscut la necunoscut.
2.
a. Exerciţiul fizic reprezintă actul (gestul) motric special şi specializat, deoarece e
ste considerat mijlocul specific de bază utilizat pentru realizarea obiectivelor
Educaţiei fizice şi Sportului. De asemenea, reprezintă acțiunea motrică
voluntară realizată în mod deliberat şi repetat sistematic, în scopul realizării
obiectivelor instructiv-educative specifice: dezvoltarea aptitudinilor motrice,
formarea, consolidarea și perfecţionarea deprinderilor motrice, ameliorarea
indicilor morfo-funcţionali etc.
b. Conţinutul exerciţiului fizic este format din următoarele elemente:
o totalitatea mişcărilor corpului şi ale segmentelor acestuia: rotaţie,
circumducţie, flexie, extensie, abducţie, adducţie, răsucire, balansare;
o efortul fizic realizat şi exprimat prin parametrii acestuia: volumul,
intensitatea, complexitatea (cei clasici), precum și durata, amplitudinea,
specificitatea, densitatea și frecvența stimulilor (mai noi, derivați din
volum);
o efortul psihic, caracterizat de procesele cognitive, afective şi volitive.
elementelor sale de conţinut, iar aprecierea eficienţei, prin efectele induse pe
moment și, mai ales, pe termen îndelungat la nivel morfo-funcţional, motric şi psihic.
c. Forma exerciţiului fizic reprezintă modul unic în care sunt ordonate şi
legate/combinate mișcările componente ale fiecărui exercițiu pe parcursul
efectuării acțiunii motrice analizate. Forma reprezintă aspectul exterior, vizibil
al mişcării, permiţând evaluarea prin interpretare şi exprimare de calificative.
Unii autori o asociază cu tehnica de execuţie, referindu-se la deprinderile și
priceperile motrice.
Analiza formei exerciţiului fizic se face prin intermediul următoarelor elemente:

o poziţia corpului şi a segmentelor (iniţială, intermediară şi finală), respect
iv faţă de aparate şi obiecte;
o maniera de dispunere/plasamentul faţă de parteneri şi adversari, în spa
ţiul de practicare a exerciţiilor fizice;
o tempoul şi ritmul mişcarilor;
o amplitudinea, direcţia şi relaţiile dintre segmentele corpului pe parcursul
efectuării mişcărilor.
d. În momentul de față sunt 13 criterii de clasificare, dintre care menționez
următoarele trei:
1. După tipul de deprindere motrică şi faza de instruire vizată:
 exerciţii pentru învăţarea, fixarea, consolidarea, perfecţionarea,
evaluarea deprinderilor motrice;
 exerciţii pentru învăţarea, fixarea, consolidarea, perfecţionarea,
evaluarea elementelor şi procedeelor tehnice specifice diferitelor
ramuri de sport.
2. După succesiunea mişcărilor componente:
 exerciţii cu caracter ciclic/repetitiv: mersul pe bicicletă, alergarea,
flotările, tracţiunile în braţe;
 exerciţii cu caracter aciclic: aruncările, săriturile, loviturile
separate;
 exerciţii cu caracter mixt/combinat: alergare uşoară intercalată
cu pas săltat sau pas sărit.
3. După tipologia contracţiilor musculare:
 exerciţii statice/izometrice: menţinut din atârnat, ţinerea halterei
deasupra capului;
 exerciţii dinamice/izotonice: rotarea braţelor simultan/ alternativ/
înainte-înapoi;
 exerciţii mixte/auxotonice: majoritatea mişcărilor naturale se
bazează pe acest tip de contracţie ce presupune
succesiuni/combinaţii de faze izometrice şi izotonice.

1.
COMPLEX DE DEZVOLTARE FIZICĂ ARMONIOASĂ – CU BASTOANE
Formația de lucru: coloană de gimnastică
P.I. Stând cu bastonul înaintea corpului apucat la capete:
T1: ridicarea brațelor înainte;
T2: ridicarea brațelor sus;
T3: îndoirea brațelor, bastonul la ceafă;
T4: coborârea brațelor prin înainte și revenire în P.I.
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând cu bastonul înaintea corpului, apucat la capete, brațele înainte:
T1: semiflectarea genunchilor concomitent cu răsucirea brațelor (cu bastonul pe
verticală);
T2: revenire în stând cu brațele înainte;
T3: semiflectarea genunchilor, cu răsucirea brațelor, cu bastonul pe verticală, în
partea opusă;
T4: revenire în P.I.
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând depărtat cu brațele sus cu bastonul apucat la capete:
T1: aplecarea trunchiului înainte (900), brațele sus;
T2: îndoirea trunchiului și coborârea bastonului la nivelul gleznelor;
T3: ridicarea trunchiului în stând aplecat cu brațele sus;
T4: revenire în stând depărtat cu brațele sus.
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând cu bastonul la ceafă, de capete apucat:
T1-2,5-6: răsuciri de trunchi spre dreapta, cu arcuire
T3-4,7-8: răsuciri de trunchi spre stânga, cu arcuire
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând cu bastonul la ceafă, de capete apucat:
T1-2,5-6: îndoiri de trunchi spre dreapta, cu arcuire
T3-4,7-8: îndoiri de trunchi spre stânga, cu arcuire
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând cu bastonul înaintea corpului apucat la lățimea umerilor:
T1,3,5,7: îndoirea genunchilor și trecere în sprijin ghemuit;
T2,4,6,8: întinderea genunchilor cu trecere în stând pe vârfuri cu brațele sus;
Dozare: 3x8 timpi
P.I.: Sprijin ghemuit cu bastonul apucat la capete:
T1,5: pas fandat înainte cu piciorul stâng, simultan cu ridicarea brațelor sus;
T2,4,6,8: pas înapoi și trecere în sprijin ghemuit;
T3,7: pas fandat înainte cu piciorul drept, simultan cu ridicarea brațelor sus;
Dozare: 3x8 timpi
P.I. Stând cu brațele jos, bastonul apucat la lățimea umerilor:
T1: prin săritură trecere în stând depărtat cu brațele sus;
T2,5: prin săritură trecere în stând depărtat în plan antero-posterior cu stângul înainte,
dreptul înapoi
T3,6: prin săritură schimbarea picioarelor în plan antero-posterior cu dreptul înainte,
stângul înapoi;
T4,7: prin săritură revenire în stând depărtat;
T8: revenire în P.I. prin apropierea picioarelor cu brațele jos.
Dozare: 3x8 timpi
2.
Formații de
Metode
Verigile și lucru
de Obs.
evaluare
metodice
... ... ... ... ... ...
Tema: Învățarea
principalului element al
alergării de rezistență –
pasul alergător lansat în
tempo moderat (pasul
alergător de semifond și
fond):
1. mers obișnuit și mers – 3 rep. x 60 m – în coloană

cu pasul întins, din ce în câte doi
ce mai rapid, urmat de
trecere în alergare
ușoară: alternări de
mers obișnuit și mers cu
pasul întins, alergare
ușoară și odihnă activă;
4. 2. alergare pe linia – 3 rep. x 60 m – în coloană

Realizare marcată a culoarului, cu câte doi
a temelor atenția îndreptată
lecției asupra punerii tălpilor
(20 paralel cu axa alergării;
minute)
3. alergări cu aterizări – 50 m; – 6 linii x 4

diferite: pe călcâi, pe elevi
toată talpa, pe pingea;
4. alergări cu avântarea – 3 minute – 6 linii x 4

exagerată a gambelor elevi
înainte și înapoi, apoi a
coapselor;
5. alergări pe distanțe – 3 minute – 6 grupe x 4
de 80 m, 100 m, 150 m, elevi; grupele
cu executarea unui pleacă una
număr minim de pași după alta la
(se va evita alergarea interval de 5
sărită) secunde
... ... ... ... ... ...

================================================================
TESTUL NR. 7
1.
a. Calitatea motrică reprezintă „însuşirea psiho-fizică a individului, bazată pe
mecanisme fiziologice, biochimice şi psihice care asigură execuţia acţiunilor
motrice cu indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, elasticitate,
flexibilitate”.
b. Caracteristici generale ale aptitudinilor motrice:
o sunt componentele de bază ale capacității motrice alături de
deprinderile motrice;
o sunt caracteristici înnăscute ale organismului uman, dezvoltându-se de
la sine în corelaţie cu evoluţia ontogenetică a individului până la
un moment de vârf maximal, de unde se instalează anumite bariere şi
acest proces stagnează, intrând apoi în regres;
o dezvoltarea lor poate fi influenţată prin lecţia de educaţie fizică,
folosindu-se mijloace şi metode specifice standardizate, obținându-se
salturi ale indicilor ce le caracterizează;
o fiecărei calităţi motrice îi este alocat un parametru specific care permite
aprecierea contribuţiei acesteia la efectuarea diferitelor mişcări:
rapiditatea pentru viteză, precizia şi complexitatea pentru coordonare,
durata efortului pentru rezistenţă, valoarea încărcăturii pentru forţă,
amplitudinea execuţiilor pentru supleţe;
o evaluarea lor, respectiv rezultatele la probele de control ce vizează
aptitudinile motrice, este caracterizată de un înalt grad de obiectivitate;
o nivelul lor de dezvoltare sintetizează calitatea pregătirii fizice;
o între calități și deprinderi există o strânsă interdependență, aptitudinile
motrice condiţionând formarea şi valorificarea deprinderilor motrice;
o valorificarea deprinderilor motrice are la rândul ei efecte benefice
asupra dezvoltării aptitudinilor motrice, chiar dacă sunt preferate
metode proprii de educare a fiecărei calități motrice;
o procesul de educare a calităţilor motrice poate şi trebuie să devină atra
ctiv pentru elevi, utilizânduse alternarea permanentă a mijloacelor, a co
ncursurilor şi a jocurilor sportive, includerea structurilor dificile în
parcursuri aplicative şi ştafete;
o educarea se poate realiza şi în condiţii materiale simple, în special
rezistenţa, viteza de reacţie, mobilitatea, forţa marilor grupe musculare.
2.
a. Dirijarea efortului în lecţia de educaţie fizică şi sport depinde de capacitatea
profesorului de a-și proiecta conținutul lecției, determinând în același timp și
dinamica efortului. Există două modalităţi de dirijare a efortului în lecţie:
1. Dirijarea anticipată, realizată prin documente de planificare elaborate
de către specialist pe diferite perioade de timp.
2. Dirijarea concretă, realizată în timpul lecţiei, în funcţie de reacţia elevilor
la efortul specific. Reacţia este apreciată după următoarele elemente:
atenţia elevilor, transpiraţia, respiraţia, coloritul pielii, gradul de
coordonare și de precizie a mişcărilor. Astfel, dacă este necesar, se pot
face modificări faţă de dirijarea anticipată, schimbând durata pauzelor
dintre repetări (mai mari, mai mici) şi natura acestora (active, pasive).
b. În lecția de educație fizică regăsim trei tipuri de densitate: pedagogică,
funcțională și motrică.
c. Densitatea pedagogică (Dp), reprezintă timpul cât elevul este înregistrat ca
fiind angrenat activ în acţiunile didactice, metodice sau organizatorice din
lecţie (explicaţii, demonstraţii, corectări ale greşelilor de exersare, marcarea
unor trasee/parcursuri, aducerea sau „ducerea” unor materiale sportive).
Aceasta nu se referă la ce face şi cât face profesorul în scopuri didactice,
metodice şi organizatorice, ci la ce și cât face elevul în acest timp. Dacă
profesorul explică și demonstrează, dar elevul nu este atent, atunci vorbim de
un „timp mort” pentru densitatea pedagogică a elevului. În densitatea
pedagogică intră şi durata pauzelor pasive necesare între repetările efectuate
de subiectul înregistrat.
Formula de calcul al densităţii pedagogice este următoarea: Dp = Timpul în care
subiectul înregistrat participă activ la măsurile didactice, metodice şi organizatorice /
Durata programată a lecţiei x 100.
Valoarea densităţii pedagogice este mai mare în lecţiile care au obiective
operaţionale de
„însuşire/iniţiere primară” a deprinderilor motrice (când apar multe explicaţii,
demonstraţii și corectări ale greşelilor de exersare).

1.
a. Statutul profesorului de educație fizică și sport se prezintă ca un ansamblu de
atribuții date în primul rând de poziția de educator și, în al doilea rând, de
profilul specializării.
Statutul vizează:

o caracterizarea profesională: studiile și calificarea obținută;
o poziția/starea economică;
o situația politico-juridică: modul de exercitare a drepturilor și îndatoririlor
în familie și în societate.
Documentul care precizează drepturile și îndatoririle acestuia este „Statutul
personalului didactic”:

o statutul cultural: determinat de raportarea sa la valorile culturii, atât în
calitate de consumator, cât și de producător de cultură, precum și de
promovator de cultură;
o profilul moral, regăsit în codul etic: cinstit, corect, obiectiv, înțelegător,
non-disciminativ, atașat de elevi și de educația acestora.
b. Rolul general al profesorului derivă din comportamentele așteptate de
principalii actori educaționali
 elevii: pregătirea și asistența oferită elevilor în învățare, protecția, colaborarea,
subordonarea etc. Dincolo de acest rol general, profesorul are și alte roluri
particulare specifice, care apar în interacțiunea sa cu părinții, cu dirigintele, cu
psihologul școlar, cu medicul școlar.
2.
a.
a.1.

o temperatura aerului să nu fie sub minus 10 grade;
o să nu fie precipitaţii puternice (ploaie sau – mai ales – ninsoare);
o să nu fie vânt puternic, admiţându-se o viteză a acestuia doar până la 5
m/s;
o umiditatea aerului să fie cuprinsă între 35-65%;
o să nu existe nebulozitate şi poluare a aerului;
o să fie realizată o pregătire treptată a elevilor în asemenea condiţii şi să
se dispună de un echipament adecvat.
a.2.
 se pot aborda teme din toate calităţile motrice, mai puţin viteza de deplasare,
dacă afară este zăpadă – de exemplu – şi forţa segmentară (locală) în regim
de rezistenţă;
 se pot aborda teme din deprinderile şi/sau priceperile motrice (inclusiv din
schi, patinaj pe gheaţă etc., dacă sunt condiţii concrete prielnice), cu
recomandarea expresă ca acestea să se consolideze sau să se perfecţioneze;
 nu se recomandă verificarea nivelului calităţilor motrice sau a însuşirii
deprinderilor şi/sau priceperilor motrice;
 temele abordate şi obiectivele operaţionale corespunzătoare nu trebuie să
solicite, aproape deloc, folosirea metodelor şi procedeelor metodice verbale şi
intuitive de predare/instruire;
 „Organizarea colectivului de elevi” trebuie să fie foarte scurtă (sub 30 de
secunde) sau să se efectueze – tot „scurt” – în spaţiul din interior unde se
„echipează” elevii;
 „Pregătirea organismului pentru efort” trebuie să aibă o durată mai mare
(aproximativ 7-8 minute), având în vedere temperatura mediului ambient. De
asemenea, această verigă trebuie să fie deosebit de dinamică;
 „Influenţarea selectivă a aparatului locomotor” nu se mai constituie în verigă
de sine stătătoare;
 „Încheierea lecției” trebuie să fie extrem de scurtă sau să se realizeze în
spaţiul din interior unde s-au echipat elevii;
 se vor evita pauzele pasive şi exerciţiile cu caracter static care pot conduce la
scăderea temperaturii corporale.

1.
COMPLEX DE DEZVOLTARE FIZICĂ ARMONIOASĂ – EXERCIȚII LIBERE
Exercițiul 1
P.I. Stând ușor depărtat, brațele îndoite, palmele pe șolduri:
T1: îndoirea gâtului;
T2: revenire;
T3: îndoirea gâtului spre stânga;
T4: revenire
T5: îndoirea gâtului spre dreapta;
T6: revenire;
T7: extensia gâtului;
T8: revenire
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 2
P.I. Stând:
T1: ridicarea brațelor înainte;
T2: ducerea brațelor în lateral;
T3: ridicarea brațelor sus simultan cu bătaia palmelor deasupra capului;
T4: coborârea brațelor prin lateral și revenire în P.I.
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 3
P.I. Stând:
T1: îndoirea brațelor cu mâinile la șold;
T2: ridicarea și îndoirea brațelor cu mâinile pe umeri;
T3: întinderea lor în stând cu brațele sus;
T4: prin coborârea brațelor prin lateral revenire în P.I.
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 4
P.I. Stând cu brațele lateral:
T1: răsucirea trunchiului spre stânga;
T2: revenire în P.I.;
T3: îndoirea trunchiului spre stânga cu mâna stânga la șold și brațul drept sus;
T4: revenire în stând depărtat
T5-8: idem T1-4 spre partea opusă
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 5
P.I. Stând ușor depărtat cu brațele sus:
T1: coborârea brațelor lateral;
T2: ridicarea brațelor sus;
T3: ridicarea piciorului stâng îndoit la piept și coborârea brațelor cu bătaia palmelor
sub coapsă;
T4 coborârea piciorului ridicat simultan cu ridicarea brațelor sus:
T5-8: idem T1-4 cu ridicarea piciorului drept.
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 6
P.I. Stând:
T1: îndoirea genunchilor și trecere în sprijin ghemuit;
T2: întinderea genunchilor cu trecere în stând cu corpul îndoit, palmele pe sol;
T3: trecere în sprijin ghemuit prin îndoirea genunchilor;
T4: întinderea lor și revenire în stând
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 7
P.I. Stând:
T1: pas lateral spre stânga simultan cu ridicarea brațelor lateral;
T2: apropierea piciorului și revenire în stând;
T3: pas înainte cu piciorul stâng și ridicarea brațelor prin înainte sus;
T4: pas înapoi și coborârea brațelor prin înainte și revenire în P.I.
T5-8: idem T1-4 cu piciorul opus.
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 8
P.I.: Sprijin ghemuit:
T1: prin săritură trecere în stând depărtat cu brațele lateral;
T2: prin săritură trecere în stând cu brațele sus;
T3: prin săritură trecere în stând depărtat cu brațele lateral;
T4: prin săritură apropierea picioarelor și revenire în sprijin ghemuit
T5-8: idem T1-4.
Dozare: 3x8 timpi
2.
Formații de
Metode
de
durata Conținutul Dozare și indicații .
evaluare
metodice
... ... ... ... ... ...
Tema: Învățarea
aterizării din cadrul
săriturii în lungime cu
1 1/2 pași – minimum – în coloană
1. Săritură în lungime 3 execuții câte unul
fără elan, cu ridicarea pentru fiecare
coapselor activ în sus elev
şi aruncarea gambelor
înainte
2. Idem cu – minimum 3  în
depăşirea unor execuții pentru coloană
2. limite trasate pe fiecare elev câte
Realizare sol unul
a temelor – minimum 3
lecției 3. Idem cu execuții pentru  în
(20 desprindere de fiecare elev coloană
minute) pe suport câte
(săritură în unul
adâncime)
4. Cu elan mic şi – minimum – în coloană

mediu, desprindere în 3 execuții câte unul
pas sărit şi aterizare în pentru fiecare
şezând pe saltele elev
supraînălţate
5. Cu elan de 9-11-13- – minimum – în coloană

15 paşi de alergare, 3 execuții câte unul
bătaia liberă, săritură în pentru fiecare
lungime cu un pas şi elev
jumătate, aterizare
peste zone şi pe
ambele picioare.
... ... ... ... ... ...

================================================================
TESTUL NR. 8
1.
a. Acest principiu mai este denumit şi principiul „modelării”, urmărind în mod deosebit
să nu transforme instruirea în scop în sine, astfel încât elevii să nu-și însuşească
conţinuturile de dragul instruirii, ci pentru a le valorifica în viaţă, în activităţi curente
sau sportiv-competiţionale.
Cerințe:
 deprinderile şi priceperile motrice care se învaţă trebuie să fie transferabile în
activităţile practice de timp liber sau special organizate, să aibă valoare
practică, să poată fi folosite ori de câte ori este nevoie;
 să se pună accent pe capacitatea de generalizare și de aplicare în condiţii
variate, de multe ori neprevăzute, a ceea ce a fost însuşit în procesul de
instruire;
 să se utilizeze metodele euristice de instruire și, în special, următoarele
mijloace: jocurile sportive bilaterale, traseele/parcursurile aplicative, ştafetele,
jocurile de mişcare/dinamice etc.
2.
a. Dincolo de sinonimia termenilor folosiți (suplețe, flexibilitate, elasticitate și
mobilitate), există un numitor comun, și anume faptul că această calitate motrică
reprezintă capacitatea organismului de a efectua mișcări cu amplitudine mare, într-
una sau mai multe articulații. De regulă, calitatea structurală şi tipul articulaţiilor
implicate în efort reflectă mobilitatea, iar capacitatea musculaturii, a tendoanelor şi a
ligamentelor solicitate de a se întinde reflectă elasticitatea/flexibilitatea/suplețea.
b.
1. suplețe/mobilitate generală – presupune solicitări la nivelul întregului
aparat articular, facilitând executarea unui bagaj complex de mişcări cu
amplitudine crescută;
2. suplețe/mobilitate specială – presupune solicitări doar la nivelul
articulaţiilor care se implică în efectuarea tehnicii specifice ramurii de
sport;
3. suplețe/mobilitate activă – mişcările sunt exclusiv rezultatul propriilor
contracţii musculare, fără intervenţia factorilor externi. Este determinată
de potenţialul de contracţie al musculaturii agoniste şi de capacitatea
de relaxare şi întindere a musculaturii frenatoare/antagoniste;
4. suplețe/mobilitate pasivă – presupune depăşirea limitelor atinse prin
metoda activă datorită intervenţiei forţelor externe (acţiunea
partenerului, propria greutate corporală, diferite aparate);
5. suplețe/mobilitate mixtă – manifestată în condiții de alternare a supleței
active cu cea pasivă.
c.
1. tipologia articulaţiilor;
2. calitatea aparatului muscular;
3. calitatea proceselor de coordonare;
4. temperatura musculară şi temperatura mediului;
5. vârsta şi sexul.

1.
a. Caracteristicile generale ale metodelor:
 metoda înseamnă calea sau „drumul” de urmat pentru atingerea unor
obiective propuse;
 trebuie făcută distincţia între metode şi tendinţe sau orientări
metodologice: metodele sunt consacrate şi cunoscute, tendinţele sunt anumite
idei, „curente” încă negeneralizate şi nici unanim acceptate, iar orientările sunt
tendinţe generalizate, unanim acceptate şi aplicate în practică;
 trebuie făcută distincţie și între metode şi procedee metodice. Procedeele
metodice sunt modalităţi concrete de „existenţă” a metodelor, de exprimare a
acestora. În practică nu se aplică metoda, ci procedeul metodic. De exemplu,
nu există exersarea ca metodă practică de instruire, ci există exersarea prin
circuit, interval, ridicarea de greutăţi, izometrie etc., ca procedee metodice
de exersare.
b. Metodele utilizate în educație fizică sunt:
1. metodele de instruire propriu-zisă;
2. metodele de educaţie;
3. metodele de corectare a greşelilor de execuţie;
4. metodele de verificare, apreciere şi notare;
5. metodele de refacere a capacităţii de efort.
2.
a. Evidența este activitatea care stă la baza unei planificări corecte şi eficiente și
care presupune consemnarea sau înregistrarea (în scris sau în formate
digitale) a rezultatelor din activitatea planificată.
b. Condițiile eficienței acestei activități sunt:
1. să fie obiectivă;
2. să fie realizată la timp.
c. Cele trei forme de evidență sunt:
1. evidenţa preliminară – care este formată din toate datele prealabile
necesare elaborării oricărui document de planificare: număr total al
elevilor şi distribuirea pe sexe (masculin şi feminin), vârsta lor şi starea
lor de sănătate, nivelul de pregătire intelectuală a grupului de elevi,
nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice şi de însuşire a deprinderilor şi
priceperilor motrice (obţinut prin trecerea de către elevi a unor probe
speciale de control, în primele zile de desfăşurare a activităţii, sau din
evidenţa bilanţ şi documentele de planificare din anul de învăţământ
anterior etc.;
2. evidenţa curentă – formată din toate datele concrete care însoţesc
activitatea de educaţie fizică: absenţii şi prezenţii, scutiţii medical de zi
sau pe anumite perioade de timp din semestrul respectiv, rezultatele la
probele de control programate pe parcursul semestrelor; notele curente
şi cele periodice de la probele de control programate, rezultatele la
competiţii interne, locale, zonale şi naţionale, consemnările curente din
fiecare lecţie etc.;
3. evidenţa bilanţ, cuprinde evaluarea pregătirii elevilor la sfârşit de semes
tre şi de an (prin note sau calificative), precum şi o caracterizare a
clasei în ceea ce priveşte nivelul de însuşire a conţinutului programei
de specialitate. Întotdeauna evidenţa bilanţ din anul de învăţământ
curent se transformă, obligatoriu, în element al evidenţei preliminare
pentru anul de învăţământ următor.

1.
COMPLEX DE DEZVOLTARE FIZICĂ ARMONIOASĂ – LA BANCA DE
GIMNASTICĂ
Formația de lucru: câte patru elevi la bancă
Exercițiul 1
P.I. Așezat transversal călare pe banca de gimnastică:
T1-2: îndoirea brațelor cu mâinile la piept și extensie brațelor îndoite cu arcuire;
T3-4: întinderea brațelor lateral cu palmele sus și extensie cu arcuire;
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 2
P.I. Stând cu picioarele de o parte și de alta a băncii („încălecat”), brațele întinse
lateral:
T1-2: îndoirea trunchiului lateral dreapta, cu brațul drept jos și stângul sus, cu
arcuire;
T3-4: îndoirea trunchiului lateral stânga, cu brațul stâng jos și dreptul sus, cu arcuire
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 3
P.I. Așezat pe bancă cu picioarele întinse, tălpile pe sol, mâinile de marginea
îndepărtată apucat:
T1-2: îndoirea genunchilor la piept
T3-4: revenire
T3-4: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 4
P.I. Stând cu fața la bancă, sprijin culcat facial cu palmele pe bancă:
T1-2: rotunjirea spatelui cu bărbia în piept
T3-4: revenire
T,5-6: extensia trunchiului și a gâtului
T,7-8: revenire
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 5
P.I. Stând cu fața la bancă:
T1: îndoirea piciorului drept și așezarea lui pe bancă;
T2: ridicare în stând pe bancă prin întinderea piciorului drept și apropierea piciorului
stâng;
T3: pășire înapoi, jos cu piciorul drept;
T4: revenire
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 6
P.I. Stând pe piciorul stâng, piciorul drept sprijinit cu talpa pe bancă, cu faţa la bancă
(banca aşezată transversal):
T1-4: îndoirea piciorului de pe bancă – fandare joasă spre înainte simultan cu
ridicarea braţelor prin înainte sus.
T5-8: idem T1-4 cu fandare pe piciorul stâng
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 7
P.I. Stând cu umărul drept spre bancă:
T1: săritura spre dreapta, pe bancă, cu ambele picioare;
T2: săritură în adâncime spre dreapta
T3: săritura spre stânga, pe bancă, cu ambele picioare
T4: săritură în adâncime spre stânga
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 8
P.1. Așezat transversal pe bancă, picioarele depărtate
T1-4: ridicarea brațelor prin lateral în sus, cu inspirație;
T5-8: revenire
Dozare: 3x8 timpi
2.
Clasa a VII-a – 20 elevi
Formații de
Metode
Verigile și lucru
de Obs.
evaluare
metodice
... ... ... ... ... ...
Tema: Dezvoltarea
calității motrice
viteza: viteza de
reacție
1. Executarea startului – 2 repetări – 5 linii x 4

din poziții de plecare pentru fiecare elevi
diferite: șezând, poziție x 5 m
ghemuit, cu spatele
spre direcția de
deplasare, sprijin
culcat facial
2. Elevii sunt dispuși – 15 repetări – 4 echipe x 5

pe echipe, în coloană (fiind strigate elevi, așezați în
câte unul, la distanță toate coloană câte
4. de jumătate de metru numerele, cel unul
Realizarea unul de celălat, în puțin de două
temelor așezat cu picioarele ori fiecare)
lecției îndoite. Fiecare elev
(12 primește un număr, în
minute) ordine crescătoare,
pornind de la cel din
față. Profesorul strigă
un număr în mod
aleatoriu, iar elevul
care își aude numărul
strigat se ridică rapid
în stând și se așază la
loc.
3. Pe perechi față în – 6 repetări de – pe perechi,

față din stând, distanță fiecare cu schimbarea
de aproximativ un
metru, un partener are rolurilor
brațele întinse înainte,
ținând în fiecare palmă
o minge de oină.
Acesta dă drumul unei
mingi fără a-i
comunica colegului
care este aceasta, iar
cel fără mingi
acționează cât mai
rapid pentru a o prinde
înainte ca aceasta să
cadă pe sol.
4. Pe perechi față în – 6 repetări de – pe perechi,
față din stând, distanță fiecare cu schimbarea
de aproximativ 1,5-2 rolurilor
metri, un partener are
brațele ridicate lateral,
paralele cu solul,
ținând în fiecare palmă
o minge de tenis.
Acesta dă drumul unei
mingi care ajunge pe
sol și ricoșează, fără a-
i comunica colegului
care este aceasta, iar
cel fără mingi se
deplasează cât mai
rapid pentru a o
prinde, fără a permite
mingii să cadă mai
mult de o dată pe sol.
5. alergare ușoară: la – 10 rep. – elevii execută

semnal sonor, individual, pe
schimbare de direcție, tot terenul
urmată de alergare
ușoară până la un nou
semnal
... ... ... ... ... ...

================================================================
TESTUL NR. 9
1. a.
Cunoştinţele de specialitate cuprind informaţiile teoretice de specialitate și se
transmit pe cale verbală sau intuitivă (grafice planşe, scheme etc.) concomitent cu
procesul de practicare a exerciţiilor fizice, înaintea, în timpul sau după exersarea
actelor şi acţiunilor motrice. Ele au rol primordial în conştientizarea practicării
exerciţiilor fizice, iar nivelul lor de însuşire poate conduce și la creșterea calității
practicării exerciţiilor fizice. Acest nivel de însuşire se verifică prin conversaţie cu
elevii, prin unele chestionare scrise sau prin observaţie directă în activităţile practice
concrete.
b.
Spre exemplificare, prezint următoarele categorii de cunoştinţe teoretice de
specialitate:
poziţiile şi direcţiile mişcărilor, realizate prin contracţia muşchilor scheletici;
principalele segmente ale corpului omenesc şi cele mai importante acte şi acţiuni
motrice efectuate de aceste segmente;
regulile de bază privind practicarea exerciţiilor fizice din punct de vedere igienic,
fiziologic, metodic, psihopedagogic etc.;
prevederile unor regulamente oficiale, care vizează practicarea unor ramuri sau
probe sportive pe plan competiţional;
mecanismul fundamental de execuţie a unor acte şi acţiuni motrice.
c.
Principalele metode care se folosesc în lecția de educație fizică sunt: explicația, dialo
gul, convorbirea, expunerea. Acestea trebuie adaptate atât categoriilor de cunoștințe
transmise, precum și particularităților elevilor cu care se lucrează.
Dobândirea acestor cunoștințe în afara lecțiilor de educație fizică se poate realiza pri
n două modalități:
dirijat, prin formularea unor teme pentru acasă sau prin recomandări privind
vizionarea sau participarea la anumite competiții;
spontan, prin validarea sau corectarea de către profesor a cunoștințelor dobândite în
urma accesului liber al elevului la mediatizarea fenomenului sportiv.
Metodele de evaluare a acestor cunoștințe teoretice sunt: verificarea teoretică prin
teste/chestionare, întocmirea de referate, arbitrarea unor meciuri, organizarea unor
competiții la nivelul clasei/școlii.
2
Formele de organizare în regimul zilei de școală sunt:
prevăzute în planul de învățământ:
1.1. în planul-cadru:
a.1. lecție de trunchi comun
a.2. lecțiile de CDȘ: aprofundare, extinderi, opționale
1.2. extracurriculare:
a.3. lecții de pregătire a echipelor competiționale
neprevăzute în planul de învățământ:

a.4. momentul de educație fizică
a.5. recreația organizată
a.6. gimnastica zilnică
a.7. gimnastica compensatorie
a.8. activitatea fizică de înviorare.
Formele de organizare prevăzute pentru timpul liber al elevilor sunt:
activități de educație fizică și sport pentru toți:
1.1 competiționale:
-campionate școlare interne, locale, județene, naționale, la diferite sporturi
-crosuri
-cupe
1.2. necompetiționale:
-acțiuni turistice (plimbări, excursii, drumeții)
-serbări sportive
-tabere de vacanță (inițiere în ramuri/probe sportive)
activități sportive de performanță, realizate în asociații și cluburi sportive școlare sau

private:
-lecția de antrenament sportiv

1.
Acest principiu se mai numeşte şi principiul „însuşirii durabile” sau al „durabilităţii”.
Respectarea acestui principiu este condiţionată de modul în care sunt respectate – în
mod temeinic – toate celelalte principii de instruire: accesibilitate, sistematizare,
continuitate, participare conştientă şi activă, generalizare etc.
Principiul presupune respectarea următoarele trei cerinţe:
-asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor motrice, atât în
fiecare lecţie, cât și pe parcursul ciclurilor;
-într-o perioadă scurtă de timp să nu se programeze însuşirea unui volum prea mare
din materialul de învăţat;
-pentru cunoaşterea permanentă a nivelului de însuşire a materialului predat şi a
calităţii predării, trebuie ca în mod ritmic să se facă verificarea prin probe de control,
concursuri sportive.
2.
a. Metodele utilizate în educație fizică sunt:
metodele de instruire propriu-zisă;
metodele de educaţie;
metodele de corectare a greşelilor de execuţie;
metodele de verificare, apreciere şi notare;
metodele de refacere a capacităţii de efort.
b. Metodele intuitive sunt:
Demonstraţia – este eficientă dacă se realizează la nivel de „model” și se realizează
prin două procedee:
demonstraţia realizată de către profesor, care se mai numeşte şi „demonstraţie
nemijlocită”;
demonstraţia realizată de către un elev, care se mai numeşte şi „demonstraţie
mijlocită”.
Folosirea unor materiale iconografice – recomandate atunci când demonstraţia nu
poate fi realizată la un nivel de „model” sau ca o modalitate suplimentară, de întărire
a efectelor demonstraţiei. Acestea pot fi materiale clasice (planşe, scheme, grafice
etc.) sau moderne (diverse formate digitale, diapozitive, filme, casete video etc.).
Observarea execuţiei altor subiecţi – ce trebuie să fie întotdeauna dirijată/orientată
de către profesor pe baza unui „ghid de observare” sau a unei „tematici de
observare”, precis stabilite. Se poate observa execuţia unor colegi sau a altor
subiecţi, dar numai „dirijată”, atât în lecție, cât și în concursurile sportive. Se pot
observa atât aspecte pozitive din execuţia actelor sau acţiunilor motrice, dar şi
aspecte negative. Această capacitate de observare este educabilă.

1.
COMPLEX DE DEZVOLTARE FIZICĂ ARMONIOASĂ – CU BASTOANE
Exercițiul 1
P.I. Stând depărtat cu bastonul jos de ambele capete apucat:
T1-2: ridicarea brațelor prin înainte sus și extensie cu arcuire;
T3: coborârea brațelor întinse în fața trunchiului și răsucirea lor spre stânga;
T4: răsucirea brațelor spre dreapta;
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 2
P.I. Stând cu bastonul înaintea corpului apucat la lățimea umerilor:
T1: ridicarea brațelor înainte
T2: pas lateral cu piciorul stâng și ridicarea brațelor sus cu ridicare pe vârfuri;
T3: îndoirea brațelor cu bastonul la ceafă;
T4: revenire în P.I. prin coborârea brațelor jos;
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 3
P.I. Stând cu brațele sus, bastonul apucat la lățimea umerilor:
T1: pas lateral spre stânga și aplecarea trunchiului înainte cu brațele sus
T2: răsucirea trunchiului spre stânga
T3: revenire în aplecat
T4: ridicarea trunchiului și revenire în P.I.
T5-8: idem T1-4, spre dreapta
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 4
P.I. Culcat dorsal cu brațele sus, bastonul de ambele capete apucat:
T1: ridicare în așezat;
T2-3: îndoirea trunchiului înainte, bastonul peste vârful picioarelor și arcuire;
T4: revenire.
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 5
P.I. Stând depărtat cu bastonul înapoia trunchiului:
T1: apropierea picioarelor și aplecarea trunchiului înainte cu ridicarea brațelor spre
înapoi;
T3: îndoirea trunchiului înainte cu ridicarea brațelor înapoi
T4: ridicarea trunchiului cu trecere în P.I.
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 6
P.I. Stând cu picioarele de o parte și de alta a bastonului așezat pe sol:
T1-8: sărituri alternative de pe un picior pe celălalt, imitând patinajul pe gheață
Dozare: 3x8 timpi

Formații de
lucru Metode
Verigile și
Conținutul Dozare de Obs.
durata
și indicații evaluare
metodice
... ... ... ... ... ...
Tema: Învățarea
Bătăiidesprinderii din
cadrul săriturii în lungime
cu 1 1/2 pași.
6. Sărituri pe lada de – minimum – în coloană
gimnastică (60-120 cm câte unul
înălţime), cu elan de 2-5- 3 execuții
7 paşi de alergare. pentru fiecare
elev
7. Sărituri peste diferite – minimum - în coloană
obstacole cu elan de câte unul
2. 3-5-7 paşi de 3 execuții
alergare. pentru fiecare
Realizare elev
a temelor - 4 linii a câte
lecției 5 elevi
8. Desprindere în pas
(20 săltat, din elan mic. – 3-5 repetări
minute)
9. Desprindere în pas – 3-5 repetări – 4 linii a câte
sărit din elan mic. 5 elevi
10. Bătăi şi desprinderi – 3-5 repetări – 4 linii a câte

repetate, precedate de 5 elevi
3, apoi 5 paşi de
alergare (desprinderi în
pas sărit).
================================================================
TESTUL NR. 10
1.
a. Aceste obiective fac parte din categoria „Obiectivelor după sfera de influență
și tipul de comportament” și mai sunt regăsite și sub denumirea de „Obiective
ale dezvoltării fizice armonioase”;
1. realizarea armoniei între indicii somatici (antropometrici) şi cei
funcționali (fiziologici);
2. realizarea armoniei și proporționalității în interiorul fiecărei categorii de
indici;
3. îmbunătăţirea şi menţinerea unui tonus muscular optim (tonicităţii şi
troficităţii musculare);
4. obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale globale şi segmentare
corecte;
5. educarea tuturor marilor funcţii ale organismului, prioritate având-o cea
respiratorie.
b.
1. dezvoltarea schemei corporale, ca reper în reglarea mișcărilor și ca
nucleu al imaginii de sine;
2. dezvoltarea coordonărilor senzorio-motorii normale;
3. dezvoltarea echilibrului static și dinamic;
4. dezvoltarea lateralității și armoniei laterale;
5. formarea coordonatelor de timp ale mișcării (ritm, tempou, durată).
c. Prin mijloace strict specifice educației fizice sunt vizate următoarele obiective:
 La nivelul cunoașterii senzoriale:
1. conştientizarea şi dezvoltarea sensibilităţii proprioceptive
 La nivelul atenţiei:
2. dezvoltarea calităţilor atenţiei (concentrarea, distribuţia, volumul)
 La nivelul cunoaşterii logice:
3. dezvoltarea memoriei mişcărilor şi a memoriei topografice;
4. dezvoltarea inteligenţei și a creativităţii motrice;
5. dezvoltarea proceselor de gândire (anticipare, rapiditate, operativitate,
intuiție).
2.
a. Deprinderile motrice au mai multe caracteristici, dintre care amintesc doar
următoarele cinci:
1. sunt elemente ale comportamentului motric voluntar, nefiind
ereditare/moştenite, aşa cum este cazul aptitudinilor motrice. Ele sunt
învățate/formate/corectate permanent în cadrul proceselor instructiv-
educative și mai ales în stadiile dezvoltării ontogenetice;
2. se consolidează şi se perfecţionează neuniform, progresele fiind mai
mari în primele etape ale formării lor (când se asimilează mecanismul
de bază şi deţin un control relativ al mişcării) şi din ce în ce mai dificile
în faza de măiestrie motrică (care necesită ani de pregătire şi cizelare
tehnică, când se poate ajunge la formarea simţurilor complexe: al
mingii, al porţii, etc.);
3. au un caracter unic şi individual. Aceeaşi deprindere executată de
subiecţi diferiţi prezintă caracteristici ale mişcărilor şi eficienţă extrem
de variabile, chiar dacă mecanismul de bază este identic. Ele sunt
determinate deci de stilul personal de execuţie, de amprenta individuală
a fiecăruia. Chiar în cazul unor deprinderi complexe executate de
acelaşi subiect, posibilitatea de reproducere a mişcărilor la parametri
identici este nulă. Exemplu: tirul, loviturile libere din fotbal, aruncările
din atletism, loviturile de atac la fileu ale unui sportiv pot fi similare, dar
nu se pot suprapune perfect peste execuţia anterioară, existând mici
diferenţe de precizie, traiectorie, unghi de lovire, amplitudine, poziţii
iniţiale şi intermediare, coordonare inter-segmentară, viteza şi rotaţia
obiectelor folosite etc.;
4. formarea lor presupune repetarea mişcărilor în condiţii standardizate,
concretizată în formarea legăturilor temporale stabile şi realizarea unui
lanţ de reflexe condiţionate numit stereotip dinamic;
5. sunt strâns condiţionate de nivelul de manifestare a calităţilor motrice,
fără de care procesul lor de formare şi aplicare ulterioară ar fi întârziat.
Exemplu: dezvoltarea superioară a proceselor de coordonare şi a
combinaţiei forţă-viteză permite scurtarea timpului necesar învăţării
mişcărilor bazate pe eforturi explozive: sărituri, aruncări, dar şi
valorificarea acestor deprinderi cu randament ridicat.
b. După unii autori, mai noi, există 8 criterii de clasificare. În continuare voi
prezenta doar 5 criterii mai importante:
1. După nivelul automatizării:
 Deprinderi motrice elementare – care sunt complet automatizate.
Ele au un lanţ de mişcări cu caracter fazic, care se repetă în
aceeaşi succesiune (este cazul deprinderilor motrice cu caracter
ciclic: mers, alergare, înot, ciclism etc.).
 Deprinderi motrice complexe – care sunt parţial automatizate.
Ele sunt formate din deprinderi elementare şi alte mişcări
neautomatizate sau incomplet automatizate (este cazul unor
deprinderi din jocurile sportive şi din alte ramuri sau probe
aciclice: gimnastică, sărituri, lupte, aruncări etc.).
2. După finalitatea folosirii:
 Deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative. Folosite, cu
precădere, în viața cotidiană din ontogeneză, dar şi în
practicarea unor ramuri sau probe sportive (este cazul
deprinderilor de mers, alergare, săritură, aruncare-prindere,
târâre, căţărare, escaladare, tracţiune-împingere, transport de
greutăţi/obiecte etc.).
 Deprinderi motrice specifice ramurilor şi probelor sportive (este
vorba de elementele şi procedeele tehnice din aceste ramuri şi
probe sportive).
3. După nivelul participării sistemului nervos la formarea şi valorificarea
deprinderilor:
 Deprinderi motrice propriu-zise – se formează prin repetări stere
otipe, efectuate de foarte multe ori (este cazul deprinderilor din
gimnastică, patinaj, sărituri la platformă etc.).
 Deprinderi perceptiv-motrice – care sunt influenţate, în formare şi
valorificare, de ambianţă (este cazul deprinderilor din schi, oină,
tir cu talere etc.).
 Deprinderi inteligent-motrice – sunt influenţate, în formare şi –
mai ales – valorificare, de partenerii şi adversarii de întrecere
(este vorba de deprinderile din jocurile sportive, lupte, box, judo,
scrimă etc.).
4. După modul în care sunt conduse:
 autoconduse: sunt desfăşurate strict pe baza programului mental
al subiectului, fără intervenţia factorilor externi perturbatori
(sărituri, aruncări);
 heteroconduse: programul mental trebuie adaptat modificărilor
din mediu şi intervenţiilor adversarilor care nu permit/se opun la
efectuarea mişcărilor propuse (fotbal, hochei, baschet, judo etc.).
5. În funcţie de rolurile pe care le urmăresc prioritar:
 de stabilitate: asigură realizarea celorlalte tipuri de deprinderi şi
constau din acele acţiuni ce urmăresc stabilizarea echilibrului
static şi dinamic (întoarceri, fandări, aplecări, piruete, rostogoliri,
ridicări etc.);
 locomotorii: asigură deplasarea corpului pe orizontală sau
verticală (mers, alergare, săritură, căţărare, târâre, alunecare);
 de manipulare: presupun manevrarea diferitelor obiecte
(prindere, pasare, lovire, aruncare, împingere, rostogolire,
dribling).
c. Activitatea de învăţare presupune și anumite influenţe favorabile, nefavorabile
sau nule ale acumulărilor/rezultatelor activităţii de instruire din etapele
anterioare, asupra conţinuturilor noi ce se asimilează.
Când influențele sunt favorabile vorbim de transfer (pozitiv), acesta având loc
atunci când între deprinderile deja formate şi cele noi propuse pentru învăţare există
similarităţi de ordin structural. Exemple de transfer pozitiv:
➢ cei ce stăpânesc tehnica alergării de viteză, pasul săltat şi pasul sărit vor asimila
mai repede tehnica săriturii în lungime cu elan sau triplusalt din atletism;
➢ tehnica aruncării mingii de oină cu elan favorizează învăţarea aruncării suliţei, dat
orită similitudinii structurale;
➢ deplasările în teren, schimbările de direcţie, marcajul, plasamentul sunt rapid
transferabile în cazul jocurilor sportive – handbal, fotbal, baschet. Acest lucru explică
rapiditatea adaptării la cerinţele unui nou joc sportiv în cazul celor care fac un alt joc
sportiv, comparativ cu cei implicaţi în sporturi individuale, unde tehnica respectivă nu
este solicitată;
➢ exersarea mişcărilor din înot pe uscat va favoriza învăţarea ulterioară a tehnicilor
specifice în apă, existând în acest caz un transfer prin imitaţie.
Transferul nul presupune lipsa oricărei influenţe a unei deprinderi vechi asupra celei
noi, fenomen datorat deosebirilor structurale majore. Exemplu: aruncarea la coş de
pe loc din baschet şi driblingul din fotbal, tehnica alergării de rezistenţă şi săriturile la
platformă.
Interferenţa (Transferul negativ) se întâmplă atunci când se suprapun elemente ce
fac parte din vechea deprindere peste noua deprindere, fiind afectat mecanismul de
execuţie, prelungindu-se astfel şi timpul de învăţare corectă a ei. Exemple de transfer
negativ:
➢ automatizarea dribligului din handbal – cu lovirea mingii la trei paşi – influenţează
negativ învăţarea driblingului din baschet, ultimul presupunând lovirea mingii la
fiecare pas realizat;
➢ săritura în lungime şi cea în înălţime din atletism;
➢ săriturile din atletism cu cele din gimnastică – tehnica diferită de
bătaie/desprindere: pe ambele picioare la săriturile specifice gimnasticii, pe un picior
la cele atletice;
➢ tehnica loviturilor din tenis interferează cu cea din badminton.

1.
a. Proiectarea reprezintă ansamblul de procese şi operaţii deliberative de anticip
are, de fixare mentală a paşilor ce vor fi parcurşi în realizarea instrucţiei şi edu
caţiei şi a relaţiilor dintre aceştia la nivel macro – numită proiectare pedagogic
ă – (proces de învăţământ) şi micro – numită proiectare didactică – (unităţi de
învăţare/ capitole/teme şi operaţional – activităţi didactice concrete).
Proiectarea didactică este acțiunea de anticipare și pregătire a activităților didactice
și educative pe baza unui sistem de operații, concretizat în programe de instruire
diferențiate prin creșterea performanțelor.
De asemenea, aceasta reprezintă un demers personalizat, care presupune
elaborarea de instrumente didactice de interpretare personală a programei şcolare,
concretizată în întocmirea unor documente specifice, în funcţie de contextul
educaţional.
b. Etapele proiectării didactice sunt:
1. Etapa I „Formularea obiectivelor”
2. Etapa a II-a „Analiza resurselor”
3. Etapa a III-a „Stabilirea strategiilor scenariului didactic”
4. Etapa a IV-a „Evaluarea eficienţei activităţii curente”
c. Definirea obiectivelor operaționale presupune respectarea următoarelor
norme:
1. obiectivul nu vizează activitatea profesorului specialist, ci schimbarea
care se aşteaptă să se producă în urma instruirii elevilor. Avem, astfel,
obiective informative (ce trebuie să ştie elevii) şi obiective formative (ce
trebuie să ştie să facă elevii);
2. obiectivul trebuie să fie formulat în termeni expliciţi, prin folosirea unor
verbe de acţiune, care să indice un comportament observabil al elevilor;
3. fiecare obiectiv trebuie să vizeze o operaţie singulară, pentru a uşura
măsurarea şi evaluarea;
4. un obiectiv trebuie să fie descris în cât mai puţine cuvinte, pentru a
uşura referirea la conţinutul său specific;
5. obiectivul trebuie să fie integrat şi derivabil logic, pentru a fi asociat
construcţiei logice a conţinutului informaţional şi situaţiilor instructive.
2.
a. Acest principiu presupune tratarea elevului ca subiect al propriei deveniri,
implicându-l pe acesta în propriul proces de asimilare a cunoştinţelor şi de
formare a personalităţii sale. Pentru ca elevul să participe conștient și să
participe și activ (acestea fiind și cele două laturi care derivă din denumirea
principiului) trebuie ca informațiile și experiențele de învățare să fie astfel
structurate și restructurate încât să contribuie atât la formarea armonioasă a
personalității lui, cât și să răspundă preferințelor și particularităților acestuia.
b. Respectarea acestui principiu presupune îndeplinirea următoarelor cerinţe:
1. cunoaşterea şi înţelegerea corectă şi aprofundată a obiectivelor
specifice procesului de practicare a exerciţiilor fizice, ce va conduce la
o mai bună motivare şi conştientizare a acţiunilor elevilor. Aceștia
trebuie să fie conştienţi în privinţa efectelor practicării sistematice a
exerciţiilor fizice asupra organismului propriu, dozării precise a efortului
în funcţie de particularităţile individuale şi de obiectivele urmărite,
corelării corecte între stimuli şi efecte, necesităţii unei succesiuni de
mijloace sau sisteme de acţionare (chiar dacă nu întotdeauna acestea
sunt şi atractive) etc.;
2. înţelegerea clară a mecanismului de bază al execuţiei actelor şi acţiunil
or motrice supuse învăţării ce asigură formarea unei reprezentări cât
mai exacte şi uşurinţa memorării mişcărilor. De aceea, este foarte
important cum este transmis ceea ce trebuie învăţat, cum este
programat materialul respectiv, cât de atractiv şi accesibil este pentru
elevi şi dacă are şi i se prezintă şi valenţele formative;
3. stimularea autonomiei şi iniţiativei elevilor în alegerea soluţiilor motrice
la problemele create de profesor, ce va menţine o stare de implicare cât
mai ridicată. Stimularea execuţiilor conştiente, nu mecanice, adaptarea
la propriile particularităţi a ceea ce se predă, abordarea unei atitudini
critice – dacă este cazul – faţă de ceea ce se predă şi față de modul
cum se realizează predarea;
4. implicarea elevilor în procesul de evaluare a propriilor acţiuni şi a celor
desfăşurate de colegii lor. Trebuie urmărită formarea capacităţii de
apreciere obiectivă a propriului randament, a propriilor execuţii şi
rezultate (autoapreciere obiectivă), evitându-se supra-aprecierile și sub-
aprecierile. Limitarea, pe cât posibil, în explicarea sau justificarea
succeselor şi insucceselor, a argumentelor de ordin relativ subiectiv
(calitatea arbitrajului, comportamentul spectatorilor, calitatea
instalaţiilor/materialelor/bazei sportive, lipsa de fair-play din partea
„adversarilor” etc.).

1.
STRUCTURĂ DE EXERCIȚII PENTRU ÎNSUȘIREA ARUNCĂRII LA POARTĂ DIN
SĂRITURĂ, DIN HANDBAL
Exercițiul 1. Sărituri cu genunchii la piept, precedate de 2-3 sărituri cu picioarele
întinse
Dozare: 3 serii x 5 sărituri
Formație de lucru: în cerc
Exercițiul 2. Sărituri succesive pe piciorul de bătaie, cu ridicarea celuilalt îndoit la
piept
Dozare: 3 serii x 10 secunde
Formație de lucru: în cerc
Exercițiul 3. Pase din săritură sub formă de suveică
Dozare: 3 minute
Formație de lucru: 4 grupe x 5 elevi (grupa 1 lucrează cu grupa 2 și grupa 3 cu grupa
Exercițiul 4. Pase din săritură sub forma de suveica, precedate de dribling
Dozare: 3 minute
Formație de lucru: 4 grupe x 5 elevi, idem ex. 3
Exercițiul 5. Aruncări la poartă din săritură, precedate de dribling simplu
Dozare: 3 minute
Formație de lucru: 4 grupe x 5 elevi
Exercițiul 6. Aruncări la poartă peste o bancă așezată la semicercul de 9 metri
Dozare: 4 minute
Exercițiul 7. Dribling 8 metri și aruncare la poartă din săritură
Dozare: 4 minute
2.
SISTEM DE EXERCIȚII PENTRU ÎNSUȘIREA ALERGĂRII DE VITEZĂ

1. Exerciții pentru însușirea pasului accelerat:
a. mers, trecere în alergare ușoară, creșterea treptată a vitezei în linie
dreaptă.
Dozare: 2-3 repetări pe 20-30 m.
Formație de lucru: pe perechi
b. alergare accelerată în linie dreaptă, cu creșterea vitezei la semnalul
sonor al profesorului.
Dozare: 2-3 repetări pe 20-30 m
2. Exerciții pentru însușirea pasului lansat de viteză:
a. alergare accelerată până la viteza maximă după care se aleargă liber
10-20 m.
b. alergare accelerată în linie dreaptă până la viteza maximă și
menținerea acesteia 10-15 metri.
3. Exerciții pentru însușirea startului de jos și lansării de la start
a. starturi din diferite poziții (ghemuit, ghemuit cu sprijin pe palme, fandat,
fandat cu sprijin pe palme)
Dozare: 4 repetări pe 5-6 m
Formație de lucru: 5 linii a câte 4 elevi
b. treceri din poziția „pe locuri” în cea de „gata” și revenire. La a 3-a
repetare se face cu plecare de la start.
Dozare: 3 repetări
4. Exerciții pentru însușirea atacului liniei de sosire:
a. din alergare, cu viteză moderată, lansată pe 30-40 m, trecerea liniei de
sosire
Dozare: 2-3 repetări
b. din alergare cu pas lansat de viteză pe 20-30 m trecerea liniei de sosire
cu accent pe aplecarea trunchiului înainte pe ultimul pas, după care se
continuă alergarea cu aceeași viteză încă 5-10 m.
TESTUL NR. 11
1.
a. Capacitatea organismului uman de a efectua acte şi acţiuni motrice, mai ales

în condiţii variate şi neobişnuite, cu eficienţă maximă şi cu consum minim de
energie.
b. Formele de manifestare ale îndemânării sunt:

1. în funcţie de tipul de deprindere motrică executată:
➢ îndemânare generală – prezentă în realizarea tuturor mişcărilor elem
entare necesare desfăşurării activităţilor cotidiene sau în rezolvarea
situaţiilor diverse de viaţă;
➢ îndemânare specială: presupune coordonări specializate pentru
executarea bagajului tehnicotactic specific fiecărei ramuri de sport
(îndemânarea specifică handbalistului, hocheistului, gimnastului,
luptătorului etc.). Ea poate fi specifică şi diferitelor meserii:
îndemânarea dactilografului, a mecanicului, a chirurgului, a sticlarului
etc.
2. în funcţie de combinaţiile coordonării cu celelalte aptitudini:
➢ îndemânarea în regim de viteză – efectuarea mişcărilor complexe în
ritmuri optime cu tempouri ridicate. Exemplu: liniile acrobatice din
gimnastică la sol, acţiunile de contraatac la jocurile sportive;
➢ îndemânarea în regim de forţă – efectuarea precisă a mişcărilor cu
încărcătură. Exemplu: elementele de forţă şi echilibru din gimnastică,
aruncările atletice;
➢ îndemânarea în regim de rezistenţă – efectuarea corectă a
deprinderilor pe fond de oboseală cu randament ridicat. Exemplu:
reluarea/repetarea acţiunilor ce solicită procesele de coordonare
ridicată din jocurile sportive.
3. în funcţie de numărul de fibre musculare implicat în contracţie şi de
fineţea mişcărilor rezultate:
➢ coordonări motrice fine-fine (motor skill) – rezultate în urma controlul
ui precis al unor grupe mici de muşchi sau fascicule musculare (mişcăril
e de dexteritate la nivelul falangelor mâinilor)
➢ coordonări motrice grosiere/generale (gross motor skill) – mai puţin
precise faţă de primele, determinate de angrenarea unui număr sporit
de grupe sau fascicule musculare (şutul la poartă).
c. Dintre cei 12 factori care condiționează capacitățile coordinative, amintesc:
1. calitatea sistemului nervos central şi – mai ales – capacitatea de
coordonare a centrilor din acest sistem;
2. plasticitatea scoarţei cerebrale, adică proprietatea acesteia de a
combina mai multe stereotipuri elementare pentru a elabora un răspuns
complex, conform cu situaţiile noi intervenite;
3. capacitatea analizatorilor de a capta selectiv informaţia şi de a realiza
sinteza aferentă pentru analiza situaţiei;
4. calitatea transmiterii impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente;
5. calitatea inervaţiei musculare, care determină contracţia şi relaxarea.
2.
a. Efortul - este un proces de învingere conştientă a solicitărilor, în vederea

atingerii unui bun nivel de pregătire (A.Dragnea);
Componentă a activităţii fizice sau intelectuale, reprezintă capacitatea
psiho-fizică a omului de a presta activităţi caracterizate prin indici superiori de
solicitare.
b. Durata stimulului se apreciază prin timpul cât acesta acţionează singular sau
în serie, în cadrul unor structuri specifice.
Amplitudinea stimulului este reprezentată de ansamblul valorilor numerice

relative ale duratei şi numărului de stimuli în cursul unei structuri de lecţie. De
exemplu, 2 x 6 x 10 (două reprize, a câte şase serii, cu 10 de repetări fiecare).
Densitatea stimulului este apreciată prin raportul dintre durata aplicării
stimulilor şi durata pauzelor din lecţie.
Frecvenţa aplicării stimulului este dată de numărul de lecţii la care participă
elevul într-un semestru, an, etc.
c. Volumul (exprimat, după unii autori, ca „Volum temporal și volum motric”) se

apreciază prin calificative (mic, mediu, mare) și se referă le aspectul cantitativ
al activităților fizice prestate, fiind exprimat prin lucrul mecanic total realizat în
timpul efortului.
Volumul temporal vizează următoarele caracteristici:

număr de secunde, minute, ore, zile sau luni de antrenamente;
o
o număr de antrenamente, de concursuri (de verificare, de obiectiv);
o număr de zile alocate proceselor de refacere;
o durata efectivă a lecțiilor, durata pauzelor alocate;
o durata alocată factorilor antrenamentului sportiv (pregătirii fizice,
tehnice, tactice, artistice, teoretice, psihologice);
o timpul de acțiune a stimulilor care implică eforturi alactacide, lactacide,
mixte sau cu dominantă aerobă.
Volumul motric cuantifică eforturile astfel:

o
 numărul reprizelor, seriilor, repetărilor;
 numărul de acțiuni/procedee tehnico-tactice, în atac sau apărare;
 numărul de intervenții/pase reușite, de încercări valide, numărul
de greșeli personale;
 numărul de execuții integrale sau parțiale/fragmentate
(gimnastică etc.);
 distanțele parcurse (probele atletice, înot, schi, canotaj, ciclism,
trasee montane etc.);
 numărul de kilograme ridicate/valoarea încărcăturilor (culturism,
haltere, sporturi de forță).
d. Intensitatea reprezintă gradul de solicitare a organismului și se exprimă prin
procente faţă de posibilitatea maximă (60%, 70%, 80% etc.), tempo de
execuţie (2/4, 3/4, 4/4 etc.), număr de execuţii pe unitatea de timp etc.
o calificative care corespund procentelor sau fracțiilor: maximală (100%),
submaximală (85-90%), ridicată, medie, slabă, foarte slabă.
Intesitatea se referă la:

o frecvența mișcărilor sau numărul de repetări/execuții în unitatea de
timp: de exemplu 30 genuflexiuni, ridicări de trunchi sau flotări în 30 de
secunde;
o viteza de deplasare în probele ciclice de alergări, înot, canotaj, patinaj,
schi etc.;
o numărul de acțiuni tehnico-tactice/minut în jocurile sportive, scrimă și
sporturile de luptă;
o numărul de execuții a deprinderilor în gimnastică raportate la diferite
intervale de timp;
o viteza de execuție a mișcărilor în probele de aruncări, frecvența
loviturilor la box etc.
Până la o durată de 3 minute, intensitatea are rol determinant. Peste această durată,
efortul se încarcă pe seama volumului. Volumul se află în raport invers proporţional
cu intensitatea.
e. Complexitatea efortului are rol în dezvoltarea îndemânării, a învăţării şi
formării priceperilor motrice (coordonarea mişcărilor). Complexitatea efortului
este generată de mai mulți factori:
o numărul de mișcări/acte și acțiuni motrice care sunt efectuate în același
timp, numărul de segmente și grupe musculare implicate;
o gradul de dificultate a deprinderilor care sunt executate, reflectat în
nivelul solicitărilor și oboseala indusă la nivelul SNC;
o mecanismele energetice care susțin efortul, gradul de solicitare a
sistemelor corpului;
o existența situațiilor care implică varietatea și diversitatea continuă a
contextelor în care are loc mișcarea, creativitatea și inventivitatea în
combinarea și execuția mișcărilor.
Complexitatea nu se poate manifesta în condiții standardizate, stereotipe de lucru, ci
necesită spontaneitate, modificarea parametrilor mișcărilor și a ambientului de lucru,
apariția adversarilor/partenerilor și/sau a obstacolelor, diversificarea acțiunilor tactice,
soluționarea situațiilor problemă, a situațiilor imprevizibile, includerea unor mișcări
care implică un control superior etc.

1.
a. Metodele utilizate în educația fizică sunt:
1. metodele de instruire propriu-zisă;
2. metodele de educaţie;
3. metodele de corectare a greşelilor de execuţie;
4. metodele de verificare, apreciere şi notare;
5. metodele de refacere a capacităţii de efort.
b. Cele șase tipuri de exersare specifice metodei practice, a exersării, sunt:
1. exersarea pentru formarea deprinderilor şi priceperilor motrice;
2. exersarea pentru dezvoltarea, educarea calităţilor motrice;
3. exersarea pentru optimizarea dezvoltării fizice corporale;
4. exersarea pentru formarea capacităţii de organizare;
5. exersarea pentru formarea capacitării de practicare autonomă a
exerciţiilor fizice;
6. exersarea pentru formarea capacităţii de practicare independentă a
exerciţiilor fizice.
c. Cea mai des utilizată metodă intuitivă este demonstrația. Aceasta este
eficientă dacă se realizează la nivel de model prin două procedee: de către
profesor (demonstraţie nemijlocită) și de către un alt subiect (demonstraţie
mijlocită), al cărui nivel motric permite acest lucru. Pentru o mai bună
înțelegere și reprezentare a celor demonstrate este indicat să fie implicați mai
mulți analizatori. Nu în ultimul rând, trebuie abordată atât demonstrația globală
a acțiunilor motrice, cât și cea parțială, doar a anumitor secvențe de mișcare,
astfel încât elevii să poată observa toate detaliile acțiunilor motrice supuse
învățării. În același scop, se poate regla și ritmul demonstrației.
2.
a. Evidența este activitatea care stă la baza unei planificări corecte şi eficiente și
care presupune consemnarea sau înregistrarea (în scris sau în formate
digitale a) rezultatelor din activitatea planificată sau a altor aspecte care o
preced, o însoţesc sau o urmează.
b. Cele trei forme de evidență sunt:
1. evidenţa preliminară – care este formată din toate datele prealabile
necesare elaborării oricărui document de planificare: număr total al
elevilor şi distribuirea pe sexe (masculin şi feminin), vârsta lor şi starea
lor de sănătate, nivelul de pregătire intelectuală a grupului de elevi,
nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice şi de însuşire a deprinderilor şi
priceperilor motrice (obţinut prin trecerea de către elevi a unor probe
speciale de control, în primele zile de desfăşurare a activităţii, sau din
evidenţa bilanţ şi documentele de planificare din anul de învăţământ
anterior etc.;
2. evidenţa curentă – formată din toate datele concrete care însoţesc
activitatea de educaţie fizică: absenţii şi prezenţii, scutiţii medical de zi
sau pe anumite perioade de timp din semestrul respectiv, rezultatele la
probele de control programate pe parcursul semestrelor; notele curente
şi cele periodice de la probele de control programate, rezultatele la
competiţii interne, locale, zonale şi naţionale, consemnările curente din
fiecare lecţie etc.;
3. evidenţa bilanţ care cuprinde evaluarea pregătirii elevilor la sfârşit de se
mestre şi de an (prin note sau calificative), precum şi o caracterizare a
clasei în ceea ce priveşte nivelul de însuşire a conţinutului programei d
e specialitate. Întotdeauna evidenţa=bilanţ din anul de învăţământ cure
nt se transformă, obligatoriu, în element al evidenţei preliminare pentru
anul de învăţământ următor.
c. Activitatea de evidență necesită înregistrarea multiplelor informații astfel încât
activitatea de educație fizică să prezinte consecvenţă, sistematizare, bună
organizare, bun control şi viziune în perspectiva îmbunătățirilor ulterioare. În
acest sens, sunt utilizate mai multe documente printre care le amintesc pe
următoarele: catalogul și caietul profesorului.

1.
COMPLEX DE EXERCIȚII CU BANCA DE GIMNASTICĂ
Formație de lucru: câte 5 elevi la bancă; clasa a VIII-a
EXERCIȚIUL 1.
P.I. Stând cu picioarele depărtate, lângă latura stângă a băncii.
T1 – ridicarea băncii din lateral stânga deasupra capului, odată cu apropierea
picioarelor
T2 – genuflexiune
T3 – ridicare în poziția stând cu banca deasupra capului
T4 – coborârea băncii în partea opusă odată cu depărtarea picioarelor
T5-8 – idem T1-4
Dozare: 2x8T
EXERCIȚIUL 2.
P.I. Stând cu picioarele depărtate, banca deasupra capului:
T1 – îndoirea brațelor și așezarea băncii pe umărul stâng
T2 – ridicarea băncii deasupra capului
T3 – trecerea băncii pe umărul drept T4 – revenire
T5-8 – idem T1-4
Dozare: 2x8T
EXERCIȚIUL 3.
P.I. Sprijin culcat înainte cu palmele pe bancă, picioarele pe sol: îndoiri și întinderi de
brațe. Dozare: 20 secunde
EXERCIȚIUL 4.
P.I. Stând de o parte a băncii de gimnastică cu piciorul stâng sprijinit pe bancă,
brațele pe lângă corp:
T1,2 – ducerea brațelor sus: extensie și arcuire de trunchi
T3,4 – aplecare la piciorul sprijinit pe bancă și arcuire
T5,6 – ducerea brațelor sus: extensie și arcuire de trunchi
T7,8 – aplecare la piciorul sprijinit pe sol și arcuire
Dozare: 2x8T
EXERCIȚIUL 5.
P.I. Culcat transversal pe bancă, la nivelul abdomenului, brațele sunt întinse în
prelungirea trunchiului
T1,3,5,7 – ridicarea trunchiului cu extensie, cu brațele întinse
T2,4,6,8 – revenire
Dozare: 2x8T
EXERCIȚIUL 6.
P.I. Șezând depărtat pe bancă:
T1 – ghemuirea genunchilor la piept
T2 – întinderea picioarelor depărtate, odată cu ducerea brațelor sus
T3 – ghemuirea genunchilor la piept
T4 – revenire
T5-8 – idem T1-4
Dozare: 2x8T
EXERCIȚIUL 7.
P.I. Stând în partea stângă a băncii, cu piciorul drept pe bancă:
T1-4 – fandare pe piciorul drept, cu sprijinul palmelor pe genunchi
T5-8 – trecere în partea dreaptă a băncii și fandare pe piciorul stâng
Dozare: 2x8T
EXERCIȚIUL 8.
P.I. Ghemuit, în partea stângă a băncii, cu mâinile sprijinite pe banca de gimnastică:
T1,3,5,7 – schimbarea poziției corpului în partea dreaptă a băncii prin săritură peste
bancă
T2,4,6,8 – revenire prin săritură
Dozare: 8 sărituri
EXERCIȚIUL 9.
P.I. Stând pe bancă:
T1,3,5,7 – săritură în departat, cu brațele pe șold
T2,4,6,8 – săritură în stând pe bancă cu brațele lateral.
Dozare: 2x8T
EXERCIȚIUL 10.
P.I. Culcat dorsal, cu picioarele întinse și călcâiele sprijinite pe bancă, brațele ușor
depărtate de trunchi:
T1,3,5,7 – inspirații profunde
T2,4,6,8 – expirații profunde
Dozare: 2x8T
2.
Formații de
Metode
Verigile și lucru
de Obs.
evaluare
metodice
... ... ... ... ... ...
Tema: Consolidarea
pasului lansat de
viteză
Exercițiul 1.  2  se va
4. Alergare accelerată repetări respecta
Realizarea până la viteza maximă alergare
temelor după care se aleargă a pe
lecției liber 10-20 m. propriul
(20 culoar
minute) Exercițiul 2.  2  5 linii a
Alergare accelerată în repetări câte 4
linie dreaptă până la elevi
viteza maximă pe  5 linii a
primii 20 m și câte 4
menținerea acesteia elevi
pe următorii 10 m
Exercițiul 3. – 2 repetări – 5 linii a câte 4

Alergare accelerată pe elevi
10 m, continuată de
alergare liberă pe 10 m
și din nou alergare
accelerată pe următorii
10 m, urmată de
alergare liberă pe
ultimii 10 m.

Alergare accelerată cu elevi
plecări din diferite
poziții și continuarea
cu pasul lansat pe
distanțe de 20, 25 m.

Alergare cu start lansat elevi
pe diferite distanțe (20,
30 m) ce se
cronometrează.
... ... ... ... ... ...

================================================================
TESTUL NR. 12
1.
a. Lecția de educație fizică este structurată, în acest moment, pe următoarele
verigi:
1. prima verigă – organizarea colectivului de elevi
2. a II-a verigă – pregătirea organismului pentru efort
3. a III-a verigă – influenţarea selectivă a aparatului locomotor
(optimizarea dezvoltării fizice, dezvoltarea fizică armonioasă)
4. a IV-a verigă – realizarea temelor lecției
1. dezvoltarea calităţilor motrice (viteză sau îndemânarea)
2. învăţarea, consolidarea, perfecţionarea sau verificarea
deprinderilor motrice
3. dezvoltarea calităţilor motrice (forţa sau rezistenţa)
5. a V-a verigă – revenirea organismului după efort
6. a VI-a verigă – încheierea organizată a lecţiei (aprecieri, evidenţieri şi
recomandări)
Unii autori consideră componentele tematice din cadrul verigii IV ca fiind verigi de sin
e stătătoare care apar sau dispar din proiectul de lecție în funcție de temele prevăzut
e. În acest sens, vorbim de 8 verigi.
b.
1. Veriga a I-a – Organizarea colectivului de elevi Obiective:
1. asigurarea începerii lecţiei într-un cadru organizat pentru a realiz
a o comunicare optimă între cadrul didactic şi elevi;
2. cunoaşterea situaţiei de moment privind componenţa şi starea
de sănătate a colectivului de elevi cu care se lucrează
(cunoaşterea variabilelor de moment).
2. Veriga a II-a – Pregătirea organismului pentru efort Obiective:
1. stimularea treptată a marilor funcţiuni ale organismului;
2. asigurarea unui nivel optim de excitabilitate corticală pentru activitatea care se
va desfăşura în cadrul lecţiei.
3. Veriga a III-a – Influenţarea selectivă a aparatului locomotor Obiective:
1. stimularea tonicităţii şi troficităţii musculare;
2. educarea atitudinii corporale corecte (globale şi segmentare).
4. Veriga a IV-a – Învăţarea, consolidarea, perfecţionarea şi verificarea
deprinderilor şi priceperilor motrice - Obiective:
1. formarea reprezentărilor corecte;
2. formarea stereotipului dinamic.
c. Din cele patru procedee de exersare în lecție (frontal/simultan, pe echipe, pe
perechi, individual) le voi prezenta pe primele 3:
1. Exersarea frontală presupune activitatea simultană a întregului colectiv
de elevi. Acest procedeu se foloseşte frecvent deoarece:
➢ contribuie la angrenarea tuturor elevilor în activitate, asigurând o
bună densitate motrică a lecţiei;
➢ asigură acelaşi nivel de efort tuturor executanţilor;
➢ favorizează atingerea unui nivel crescut de efort sub aspectul
volumului şi intensităţii;
➢ permite reglarea minuţioasă şi variată a efortului în mod egal pentru
toţi elevii;
➢ favorizează o bună organizare a activităţii şi menţine disciplina
colectivului;
➢ solicită profesorului să se preocupe de asigurarea unei baze materia
le corespunzătoare acestei activităţi.
Dezavantaje:
 lucrându-se cu un colectiv numeros, nu se poate observa execuţia fiecărui
elev în parte;
 nu permite prevenirea din timp a greşelilor şi corectarea lor;
 creează dificultăţi în tratarea diferenţiată.
2. Activitatea pe echipe (grupe, ateliere)
➢ echipele trebuie să aibă o componenţă valorică cât mai omogenă;
➢ trebuie să aibă un caracter relativ stabil pe parcursul mai multor
sisteme de lecţii;
➢ în jocurile sportive fiecare echipă are un elev cu un nivel mai ridicat
de pregătire, capabil să îndeplinescă şi rolul de coordonator.
Avantajele activităţii pe echipe:
 se realizează o aplicare mai corectă a principiului accesibilităţii;
 se asigură creşterea interesului, a motivaţiei şi o activizare mai bună a elevilor;
 sunt promovate relaţiile de grup, formându-se deprinderile şi obişnuinţa de
autoorganizare, cooperare, de acceptare şi respectare a liderului;
 se creează simţul de răspundere, atât cel colectiv, cât şi cel individual.
Cerinţe de constituire a echipelor:
 folosirea testărilor iniţiale si periodice pentru a constitui şi a modifica echipele î
n raport de progresul realizat;
 alegerea liderilor de echipe să se facă cu tact şi discernământ;
 la repartizarea în echipe să se aibă în vedere şi criteriul afinităţii personale.
3. Activitatea pe perechi
➢ perechea sau lucrul cu partener, reprezintă o formă curentă de
organizare a elevilor în lecţia de educaţie fizică;
➢ elevii care formează perechea trebuie să fie de nivel şi forţe
apropiate.
Activitatea pe perechi prezintă următoarele forme:
 unul dintre elevi execută, partenerul ajută sau sprijină execuţia;
 unul dintre elevi execută, partenerul corectează;
 unul dintre elevi execută, partenerul opune rezistenţă;
 unul dintre elevi execută, partenerul se odihneşte.
Avantajele activităţii pe perechi:
 sunt promovate formele de activitate independentă, de colaborare şi
întrajutorare;
 se dezvoltă iniţiativa, spiritul de observaţie, atitudinea critică şi autocritică;
 se intrebuinţează raţional timpul de lucru, profesorul reglând, după necesitate,
pauzele şi exersările;
 se accentuează caracterul metodologic al procesului de instruire;
 sunt promovate relaţiile de colaborare între profesor şi elevi şi între elevi.
2.
a. Rezistența reprezintă capacitatea organismului uman de a depune eforturi cu o
durată relativ lungă şi o intensitate relativ mare, menţinând indici constanţi de
eficacitate optimă, fără apariţia stării de oboseală (senzorială, emoţională, fizică) sau
prin învingerea ei.
b.
1. stabilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia, în
sensul menţinerii unui raport constant între acestea, dar în favoarea
excitaţiei, pe un timp cât mai lung;
2. calitatea sistemelor şi funcţiilor organismului uman, mai ales pe
planurile cardio-vascular şi respirator;
3. culoarea fibrelor musculare implicate în efort (cele roşii sunt lente, deci
favorabile efortului de rezistenţă);
4. resursele energetice ale organismului (glicogen, mai ales), calitatea
metabolismului şi mecanismele hormonale de reglare.
c. Există 3 clasificări ale procedeelor de dezvoltare a rezistenței:
➢ bazate pe variaţia volumului efortului fizic:
1. procedeul eforturilor uniforme când se menţine în exersare aceeaşi intensitate
şi creşte volumul (exprimat prin durată, distanţă, număr de repetări etc.) în ace
eaşi activitate sau de la o activitate la alta (lecţii, activităţi fizice de întreţinere
etc.);
2. procedeul eforturilor repetate când intensitatea efortului rămâne tot constantă,
dar efortul se efectuează cu un număr de repetări în creştere a aceeaşi unităţi
de efort (fie în aceeaşi activitate, fie de la o activitate la alta).
➢ bazate pe variaţia intensităţii efortului fizic:
3. procedeul eforturilor variabile când se menţine aceeaşi unitate de efort
(durată/„repriză”, distanţă, număr de repetări), dar se modifică intensitatea, în
sens de creştere şi descreştere;
4. procedeul eforturilor progresive, când se menţine aceeaşi unitate de efort
(distanţă, durată/„repriză”, număr de repetări), dar se modifică intensitatea
numai în sens de creştere (fie pe parcursul unităţii de efort, fie de la o unitate
de efort la alta).
➢ bazate atât pe variaţia volumului, cât şi a intensităţii efortului fizic:
5. procedeul metodic „cu intervale” – prezintă câteva aspecte:

o variaţia volumului efortului fizic se realizează numai de la o activitate la
alta, nu în aceeaşi activitate, iar variaţia intensităţii efortului se
realizează – dacă este necesar – numai în aceeaşi activitate, de la o
repetare la alta a unităţii de efort;
o efortul depus într-o activitate, sub aspectul volumului, trebuie să
depăşească – prin însumarea „unităţilor” specifice – modelul de efort
competiţional sau existenţial/vital în ontogeneză;

o pauza, adică intervalul dintre repetările din aceeaşi activitate, trebuie să
aibă durata precisă de 90 secunde. În acest „interval”, refacerea
organismului nu trebuie să fie completă. După modul în care decurge
această refacere (apreciat prin valorile frecventei cardiace), se reglează
sau nu intensitatea efortului pentru repetarea următoare, fiind posibile
următoarele trei variante:
1. dacă frecvența cardiacă coboară, în cele 90 de secunde de
pauză, spre valorile de la care a „plecat” în repetarea respectivă,
atunci în repetarea următoare se menţine aceeaşi intensitate a
efortului fizic (de obicei maximă);
2. dacă frecvenţa cardiacă coboară, în pauză sau chiar în mai
puţine zeci de secunde, la valorile de la care a „plecat” în
repetarea respectivă, atunci în repetarea următoare trebuie să
crească intensitatea efortului fizic;
3. dacă frecvenţa cardiacă nu coboară, în cele 90 de secunde de
pauză, spre valorile de la care a „plecat” în repetarea respectivă,
atunci în repetarea următoare trebuie să scadă intensitatea
efortului fizic;

o pentru că trebuie să ținem cont de reacţia individualizată a fiecărui
organism nu trebuie precizate valori minimale şi maximale ale
frecvenței cardiace (adică de la cât trebuie să „plece” şi la cât poate sau
trebuie să ajungă).

1.
a. Deprinderea motrică este actul sau acţiunea motrică ajunsă, prin exersare, la un
înalt grad de stabilitate, precizie şi eficienţă
b.
1. odată consolidate, asigură precizie în realizarea mişcărilor datorită
coordonării, uşurinţei în execuţie, consum redus de energie etc.;
2. au stabilitate relativă în condiţii constante şi plasticitate în condiţii
variate;
3. sunt componente total sau parţial automatizate ale activităţilor,
presupunând în aceste condiţii o reducere a controlului conştient
asupra realizării/desfăşurării mecanismului lor de bază, activitatea fiind
în acest caz gestionată de subconştient;
4. sunt strâns condiţionate de nivelul de manifestare a calităţilor motrice,
fără de care procesul lor de formare şi aplicare ulterioară ar fi întârziat;
5. stabilizarea deprinderii şi corectarea permanentă a greşelilor de
execuţie sunt posibile datorită aferentaţiei inverse/ feed-back-ului, prin
care scoarţa cerebrală este informată asupra calităţii execuţiilor,
depistând cauzele nereuşitelor şi elaborând comenzi noi pentru
optimizarea proceselor de coordonare.
c. Din perspectiva metodicii educaţiei fizice şi sportului, etapele formării
deprinderilor motrice sunt următoarele:
1. Etapa iniţierii (însuşirii primare) în bazele tehnice de execuţie a
deprinderii motrice, în care sunt specifice următoarele obiective:
➢ formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii respective, prin
explicaţii şi demonstraţii în mod special (formarea imaginii mentale);
➢ formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii motrice
respective;
➢ descompunerea deprinderii motrice, dacă este necesar şi posibil, în
elemente componente şi exersarea analitică a acestora;
➢ preîntâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie. În acea
stă primă etapă predomină volumul efortului fizic.
2. Etapa consolidării deprinderii motrice, cu următoarele obiective:
➢ realizarea tehnicii de execuţie a deprinderii în concordanţă cu
caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice optime;
➢ întărirea legăturilor temporale prin exersarea deprinderii în condiţii
relativ şi predominant constante, standardizate;
➢ corectarea, cu prioritate, a greşelilor individuale de execuţie a
deprinderii motrice;
➢ în această etapă creşte rolul intensităţii efortului fizic şi al controlului
sau autocontrolului nivelului de execuţie a deprinderii motrice
respective.
3. Etapa perfecţionării deprinderii motrice, cu următoarele obiective:
➢ sporirea variantelor de execuţie a fiecărei deprinderi, prin
desăvârşirea procedeelor tehnice specifice;
➢ exersarea deprinderii motrice în condiţii cât mai variate şi apropiate
de cele întâlnite în practică, mai ales în cea competiţional-sportivă;
➢ includerea deprinderii în înlănţuiri de alte deprinderi motrice şi
executarea acestor combinaţii cu uşurinţă, cursivitate şi eficienţă.
➢ în această etapă intervine şi complexitatea efortului fizic la realizarea
obiectivelor propuse. Este etapa în care se face trecerea de la
deprinderi la priceperi motrice complexe.
2.
a. Evaluarea este definită ca fiind procesul menit să măsoare și să aprecieze
valoarea rezultatelor sistemului de educație (în cazul nostru al sistemului de
educație fizică școlară) sau a unei părți a acestuia, eficacitatea resurselor, a
condițiilor și operațiilor folosite în desfășurarea unei activități, prin compararea
rezultatelor cu obiectivele propuse în vederea luării deciziilor privind
ameliorarea activității în etapele următoare. Evaluarea este un proces
sistematic, parte integrală și esențială a sistemului educațional prin care se
realizează ameliorarea permanentă a acestuia datorită faptului ca ea permite
să se măsoare gradul în care au fost atinse obiectivele.
Evaluarea este o componentă stabilă a procesului didactic, alături de predare-
învățare. Are rigoarea necesară numai când se raportează la obiectivele propuse a
se realiza prin instruire.
Evaluarea în educație fizică și sport reprezintă „sistemul de tehnici de măsurare și
apreciere a rezultatelor procesului instructiv-educativ, în raport cu obiectivele
stabilite, specifice educației fizice și antrenamentului sportiv”
b. Cele trei funcții principale ale notării sunt:
1. Funcţia didactică – se referă la necesitatea ca prin note să fie surprins
mecanismul intern al procesului de instruire, nivelul de însuşire de către
elevi a componentelor şi subcomponentelor modelului de educaţie
fizică şi sport.
2. Funcţia educativă – se referă la faptul că prin notă trebuie să-i fie
determinată elevului o atitudine activă, conştientă, pozitivă faţă de
educaţia fizică şi sportivă. Prin valoarea notei, mai ales când aceasta
este mică, nu trebuie ca subiectul să se îndepărteze de educaţie fizică
şi sport, să nu mai vină la lecţii, să-şi facă rost de scutire medicală etc.
3. Funcţia socială – se referă la faptul că nota îndeplineşte această funcţie
numai dacă ierarhizează valoric subiectul, dacă îi poate oferi acestuia
direcţia cea mai sigură de evoluţie ulterioară pe plan profesional,
domeniul pe care îl poate „ataca”, îl poate aborda cu sorţi siguri de
reuşită.
c. SNSE prezintă următoarele aspecte:
 se aplică pentru evaluarea elevilor care participă la lecțiile de educație fizică
din trunchiul comun și este permanent corelat cu prevederile actuale ale
planurilor de învățământ și conținuturile programelor școlare. Pentru lecțiile
opționale, profesorii au obligația, ca pe lângă propriile programe, să elaboreze
și probele de control corespunzătoare conținuturilor predate;
 în funcție de schema orară a fiecărei clase, elevul va susține probe de control
pentru calități motrice și pentru deprinderi și priceperi motrice. Sistemul le
permite profesorilor să realizeze evaluări și la alte conținuturi predate de-a
lungul anului școlar;
 notarea/acordarea de calificative se va realiza aplicând sistemul criteriilor de
evaluare la educație fizică;
 sistemul de evaluare prevede baremul minimal, echivalent notei 5/
calificativului suficient, profesorul urmând să elaboreze propriile scale de
notare;
 sistemul de evaluare îi asigură profesorului și opțiunea de a alege nota de
plecare pentru aprecierea execuțiilor la gimnastică și jocuri sportive. Și elevul
are posibilitatea de a opta pentru anumite probe de evaluare, la care știe că
poate obține cele mai bune rezultate;
– profesorul va întocmi și Fișa individuală de evaluare în care vor fi consemnate
rezultatele la evaluările curente și sumative, respectiv nivelul performanțelor obținute.

1.
COMPLEX DE DEZVOLTARE FIZICĂ ARMONIOASĂ, CU PARTENER
Exercițiul 1
P.I. – partenerii, faţă în faţă, stând depărtat, trunchiul aplecat, braţele sus cu palmele
sprijinite pe umerii partenerului:
T1-8: îndoire de trunchi spre înainte cu arcuire
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 2
P.I. – partenerii, faţă în faţă, stând depărtat, trunchiul aplecat, braţele sus cu palmele
sprijinite pe umerii partenerului:
T1-2, 5-6: răsuciri ale trunchiului cu arcuire spre stânga
T3-4, 7-8: răsuciri ale trunchiului cu arcuire spre dreapta
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 3
P.I. – partenerii, faţă în faţă, stând depărtat, braţele întinse înainte, palmă în palmă,
degetele întrepătrunse:
T1-8: îndoiri şi întinderi succesive ale braţelor cu/fără opunere de rezistenţă.
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 4
P.I. – partenerii, spate în spate, braţele lateral, de mâini apucat:
T1-8: îndoiri laterale de trunchi, cu arcuire, stânga-dreapta
Dozare: 3x8 timpi
Exerciţiul 5
P.I.: – partenerii, spate în spate, braţele sus, de mâini apucat:
T1-4: fandări spre înainte pe piciorul stâng, simultan cu extensia accentuată a
spatelui.
T5-8: fandări spre înainte pe piciorul drept, simultan cu extensia accentuată a
spatelui.
Dozare: 3x8 timpi
Exerciţiul 6
P.I.: – partenerul A – sprijin ghemuit înainte, partenerul B – înapoia partenerului A,
stând depărtat cu palmele sprijinite pe umerii acestuia: partenerul A, prin întinderea
picioarelor, încearcă să treacă în poziţia stând, partenerul B opune rezistenţă cu
presiuni la nivelul umerilor.
Dozare: 2 repetări de fiecare partener
Exerciţiul 7
P.I.: – partenerii, faţă în faţă, aşezat depărtat, talpă în talpă, braţele înainte, de mâini
apucat:
T1,3,5,7: îndoirea trunchiului partenerului A, concomitent cu trecerea în culcat dorsal
a partenerului B.
T2,4,6,8: îndoirea trunchiului partenerului A, concomitent cu trecerea în culcat dorsal
a partenerului B.
Dozare: 3x8 timpi
Exerciţiul 8
P.I.: – partenerii, faţă în faţă, ghemuit, braţele îndoite la nivelul pieptului, palmele
înainte: sărituri succesive pe ambele picioare încercând şi dezechilibrarea
partenerului prin lovirea palmelor.
Dozare: 2 repetări x 15 secunde
2.
STRUCTURĂ DE EXERCIȚII PENTRU ÎNSUȘIREA ARUNCĂRII LA COȘ DE PE
LOC – BASCHET
Înainte ca elevii să înceapă cele 7 exerciții vor asista la demonstrația și explicațiile
profesorului.
Exercițiul 1:
Acțiunea motrică: Fără minge, imitarea aruncării la coș
Dozare: 10 repetări
Formație: în cerc, se lucrează frontal, profesorul corectează
Exercițiul 2:
Acțiunea motrică: la perete, la un metru distanță – simularea aruncării
Formație: 4 linii x 5 elevi
Exercițiul 3:
Acțiunea motrică: lucru cu partener, față în față: simularea aruncării la coș
Formație: pe perechi
Exercițiul 4:
Acțiunea motrică: elevii așezați în stânga și în dreapta panoului de baschet, paralel
cu tușa de fund, la o distanță de 1,5 m față de coș: execută aruncări peste inel
Dozare: cel puțin 5 repetări de fiecare
Formație: 4 coloane x 5 elevi, distribuite la ambele coșuri de baschet
Exercițiul 5:
Acțiunea motrică: aruncări la coș din apropierea panoului. Grupele așezate în unghi
de 450
Formație: 4 coloane x 5 elevi, distribuite la ambele coșuri de baschet
Exercițiul 6:
Acțiunea motrică: dribling pe loc, prindere și aruncare la coș de pe loc
Formație: 4 coloane x 5 elevi, distribuite la ambele coșuri de baschet, la 5-6 m
distanță
Exercițiul 7:
Acțiunea motrică: aruncarea mingii înainte, prindere, oprire și aruncare la coș de pe
loc.
Formație: 4 coloane x 5 elevi, distribuite la ambele coșuri de baschet, la 3-4 m
distanță
TESTUL NR. 13
1.
a. Conform analizei făcute de J.B. Parks, în 1984, despre concepția despre
educația fizică, a reieșit existența a trei școli de gândire:
1. educația fizică – o educație prin fizic
2. educația fizică – o educație a fizicului
3. educația fizică – o educație pentru și prin mișcare
b. Predarea educației fizice a fost abordată sub forma a trei concepții diferite,
care nu s-au exclus una pe cealaltă, diferențele dintre ele fiind doar la nivelul
priorităților asumate:
1. tradițională
2. umanistă
3. socială
c. Majoritatea țărilor europene alocă cel puțin 3 ore pe săptămână pentru
educație fizică și se preocupă permanent pentru crearea unor condiții
materiale cât mai bune pentru desfășurarea lecțiilor, ceea ce arată importanța
pe care o acordă acestui domeniu.
Astfel, concepția europeană pornește de la ideea că educația fizică și sportivă este
parte integrantă a educației în toate școlile, pentru fiecare nivel, răspunzând celor
patru nevoi fundamentale ale copiilor:
1. de solicitare fizică favorabilă proceselor de creștere și dezvoltare;
2. dobândirea de experiență motrică;
3. de a fi apreciați, lăudați, menajați;
4. de a acționa în grup.
Obiectivele educației fizice în țările europene sunt:
1. dezvoltarea unor obișnuințe de activitate fizică pentru sănătate;
2. formarea obișnuinței de a efectua activități fizice întreaga viață;
3. formarea deprinderilor motrice, gimnice sportive, de expresie, artistice și
dezvoltarea calităților motrice;
4. dezvoltarea fizică optimă și atitudinea corectă a corpului;
5. dezvoltarea armonioasă a componentelor personalității;
6. favorizarea integrării și comunicării în grup,
7. formarea atitudinii de fair-play și a respectului față de regulamente, a spiritului
de toleranță și încurajarea cooperării.
2.
a. Forța este o calitate/aptitudine motrică ce reprezintă capacitatea
organismului uman de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin
intermediul contracţiei musculare.
b. Există în acest moment 5 criterii de clasificare a forței, dintre care le
prezint pe următoarele 3:
1. După grupele musculare care participă la efectuarea eforturilor
de forţă:
 forţa generală care cuprinde forţa dezvoltată de
musculatura întregului corp;
 forţa locală ce se referă la forţa musculară dezvoltată de
anumite zone sau segmente ale corpului.
2. După activitatea în care este solicitată forţa:
 forţa generală în care învingerea diferitelor forme de
rezistenţă se efectuează pe seama încordării tuturor
grupelor principale de muşchi,
 forţa specială ce presupune învingerea diferitelor tipuri
de rezistenţă pe baza încordării anumitor grupe
musculare specific anumitor discipline sau probe sportive.
3. După caracterul contracţiei musculare:
 forţa statică se concretizează prin acţiunea muşchilor
asupra unor rezisteţe externe, exclusiv prin încordare fără
modificarea lungimii fibrelor musculare. În acest caz,
musculatura lucrează în regim izometric (din grecescul
isometros = de mărime egală);
 forţa dinamică este acel gen de forţă în care învingerea
rezistenţei externe este realizată prin încordarea şi apoi
scurtarea muşchilor. În acest caz, musculatura lucrează în
regim izotonic (de la grecescul isotonos = aceeaşi
intensitate). Manifestându-se în două direcţii:
 forţa dinamică de învingere în care musculatura lu
crează în regim miometric (de la grecescul meion +
metros = de mărime mai puţină) prin scurtarea
fibrelor musculare;
 forţa dinamică de cedare în care musculatura
lucrează în regim pliometric (de la grecescul pleion
+ metros = de mărime mai mare) prin alungirea
fibrelor musculare;
 forţa mixtă, combinată, în care musculatura lucrează în
regim auxotonic. În cadrul acestui tip de forţă se întâlnesc
atât contracţii statice, cât şi dinamice.
c. Printre cei mai importanţi factori de condiționare a forței amintesc:
1. capacitatea de concentrare a proceselor nervoase
fundamentale: excitaţia şi inhibiţia;
2. numărul de fibre musculare angajate în efort şi – mai ales –
suprafaţa secţiunii fiziologice a acestora;
3. calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor energetice
existente în muşchi;
4. durata contracţiei musculare (sunt mai eficiente contracţiile de
15-20 secunde, decât cele de 30 de secunde);
5. starea de funcţionare a segmentelor osoase de sprijin, a
ligamentelor şi articulaţiilor;
6. unii factori psihici: motivaţia, stările emoţionale, voinţa,
concentrarea atenţiei.

1.
a. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului – ce derivă din idealul educațional,
contribuind fundamental la realizarea acestuia – stabilesc influenţele
exercitate constant de aceste activităţi în cadrul procesului de perfecţionare a
omului. Aceste influenţe se materializează în special asupra laturii formative,
realizând un echilibru dinamic între aspiraţiile personale şi necesităţile sociale.
b. Această funcție mai este denumită și Funcţia de perfecţionare a dezvoltării
fizice armonioase.
Idealul unui corp dezvoltat armonios a constituit o prioritate de-
a lungul timpului, plecând din antichitatea greacă și până în zilele noastre.
Astăzi este cu atât mai importantă, din cauza dezechilibrelor generate de indu
strializare, mecanizare, progresele tehnologice şi automatizarea principalelor
sectoare de activitate, urbanizare şi poluare, stres şi complexitatea sarcinilor
ce trebuie rezolvate în intervale scurte de timp etc.
Prin această funcție se urmărește:

o atingerea şi menţinerea unui randament profesional ridicat, reducând
efectele influenţelor nocive;
o creșterea rezistenţei organismului;
o instalarea mecanismelor adaptative morfologice şi fiziologice: postură
corectă, hipertrofie musculară, echilibru în dezvoltarea lanţurilor şi
grupelor musculare, creşterea capacităţii vitale şi a amplitudinii
respiratorii, bradicardie de repaus şi efort, scăderea tensiunii arteriale,
optimizarea coordonărilor neuromusculare, creşterea toleranţei la lactat
etc.;
o valorificarea fazei de acumulări pe plan somatic şi motric, pentru tânăra
generație, ce nu vor putea fi recuperate ulterior;
o diminuarea expunerii tinerilor la socializarea şi petrecerea timpului liber
prin intermediul tehnologiilor informatice, neglijând practicarea exerciţilo
r fizice, pentru a limita apariția următoarelor efecte negative: sedentaris
mul, obezitatea, bolile cardiovasculare şi nervoase, diabetul, reducerea
perioadei vieţii active
c. Această funcție vizează optimizarea capacităţii motrice generale (prin educație
fizică) și a capacităţii motrice specifice (prin activitatea sportivă de
performanţă). De asemenea, o capacitatea motrică optimizată/dezvoltată
determină și un bun randament şi o reuşită în activităţile profesionale, precum
și în activitățile vieţii cotidiene.
Prin această funcție se urmăreşte:

o învățarea, consolidarea şi perfecţionarea unui număr cât mai mare de
deprinderi motrice și valorificarea lor eficientă în contexte variabile;
o dezvoltarea aptitudinilor motrice, reflectat în nivelul pregătirii fizice
generale şi specifice, ce favorizează prestarea unor eforturi fizice
variabile ca volum şi intensitate.
2.
a. Cele mai utilizate trei metode verbale în educație fizică sunt:
1. expunerea verbală: povestirea, explicația, prelegerea;
2. conversația;
3. studiul individual.
b.
metodice:
demonstraţia, explicaţia poate să: urmeze demonstraţiei, să
 prelegerea – folosită cu precădere în învăţământul superior și
mai ales la clasele cu profil de educaţie fizică şi sport, unde
trebuie predate cunoştinţe teoretice de specialitate. La baza
oricărei prelegeri ar trebui să stea o argumentare ştiinţifică și
folosirea unei terminologii corespunzătoare temelor abordate.
elev în jurul problemelor specifice instruirii (nu pe altele colaterale, de
3. Studiul individual – utilizat mai rar, dar necesar în relația cu toți elevii (și
mai ales cu cei scutiți de efort fizic sau în situația orelor online, din
perioada pandemiei). Este o metodă individuală clasică ce trebuie
realizată sub îndrumarea profesorului, pe baza celor mai semnificative
surse bibliografice despre problema sau problemele specifice instruirii
la educaţie fizică şi sport.

1.
SISTEM DE EXERCIȚII PENTRU ÎNVĂȚAREA ARUNCĂRII MINGII DE OINĂ CU
ELAN
EXERCIȚIUL 1.
Acțiunea motrică: imitarea aruncării, fără minge și cu minge, dar fără desprinderea
acesteia din mână, din stând depărtat antero-posterior
Formație de lucru: în cerc, lucru individual
EXERCIȚIUL 2.
Acțiunea motrică: aruncarea mingii mici de la unul la altul
Dozare: 10 repetări de fiecare
Formație de lucru: pe perechi, la 2-3 m distanță, unul față de celălalt
EXERCIȚIUL 3.
Acțiunea motrică: aruncarea mingii mici peste plasa de volei, panoul de baschet
Dozare: 10 repetări de fiecare
EXERCIȚIUL 4.
Acțiunea motrică: aruncarea mingii mici în zid și aruncare la ţintă sub formă de
întrecere, din stând depărtat lateral şi apoi antero-posterior
Dozare: câte 5 repetări de fiecare variantă
Formație de lucru: 3 echipe
EXERCIȚIUL 5.
Acțiunea motrică: mers şi alergare cu ducerea braţului înapoi, apoi aruncarea mingii
mici din mers şi oprire în sprijin dublu
Dozare: 5-6 repetări de fiecare
Formație de lucru: pe perechi, distanță 10 m, unul față de celălalt
EXERCIȚIUL 6.
Acțiunea motrică: aruncarea mingii mici din alergare şi oprire în sprijin dublu;
alergare uşoară, apoi mai rapidă (3-5 paşi) cu oprire în sprijin dublu şi azvârlire.
Formație de lucru: pe perechi, distanță 15-20 m, unul față de celălalt
EXERCIȚIUL 7.
Acțiunea motrică: aruncare la distanţă, cu executarea pasului încrucişat (stând cu
piciorul drept la linie, braţul cu mingea întins înapoi, executarea paşilor de aruncare
călcând în zone marcate fără aruncare), apoi sub formă de întrecere
Dozare: 2-3 repetări de fiecare elev și pentru fiecare variantă
Formație de lucru: execuție individuală; aruncă fiecare elev, separat, în ordine
alfabetică
2.
SISTEM DE EXERCIȚII PENTRU ÎNVĂȚAREA SĂRITURII ÎN SPRIJIN DEPĂRTAT
LA CAPRA DE GIMNASTICĂ
EXERCIȚIUL 1.
Acțiunea motrică: stând, îndoirea genunchilor cu ducerea braţelor lateral – menţinut
şi revenire;
Formație de lucru: în cerc, interval mare între elevi
EXERCIȚIUL 2.
Acțiunea motrică: sărituri în adâncime de pe banca de gimnastică
Dozare: 5-6 repetări de fiecare grupă
Formație de lucru: grupe de 3 elevi la o bancă
EXERCIȚIUL 3.
Acțiunea motrică: alergare, bătaie pe trambulină și aterizare pe saltea
Formație de lucru: în coloană câte unu
EXERCIȚIUL 4.
Acțiunea motrică: trei paşi alergaţi şi trecerea prin săritură de pe un picior pe ambele
picioare şi aterizarea pe saltea
Dozare: câte 3-4 repetări de fiecare
EXERCIȚIUL 5.
Acțiunea motrică: cu sprijinul mâinilor pe capră, bătăi succesive pe trambulină cu
depărtarea picioarelor și ridicarea bazinului
EXERCIȚIUL 6.
Acțiunea motrică: săritură depărtată peste un partener care stă cu trunchiul îndoit
înainte (capră vie)
Formație de lucru: grupe de câte 4 elevi
EXERCIȚIUL 7.
Acțiunea motrică: săritură dreaptă peste capră în lăţime/în lungime, cu înălţime
redusă
Dozare: 2-3 repetări de fiecare elev și pentru fiecare variantă
Formație de lucru: execuție individuală; în coloană câte unu
EXERCIȚIUL 8.
Acțiunea motrică: aceleaşi sărituri, ridicând treptat înălţimea aparatului
Dozare: 2 repetări de fiecare elev, pentru fiecare înălțime schimbată a aparatului
Formație de lucru: execuție individuală; în coloană câte unu
================================================================
TESTUL NR. 14
1.
a. Lecția de educație fizică este structurată, în acest moment, pe următoarele
verigi:
1. prima verigă – organizarea colectivului de elevi
2. a II-a verigă – pregătire organismului pentru efort
3. a III-a verigă – influenţarea selectivă a aparatului locomotor
(optimizarea dezvoltării fizice, dezvoltarea fizică armonioasă)
4. a IV-a verigă – realizarea temelor lecției
1. dezvoltarea calităţilor motrice (viteză sau îndemânarea)
2. învăţarea, consolidarea, perfecţionarea sau verificarea
deprinderilor motrice
3. dezvoltarea calităţilor motrice (forţa sau rezistenţa)
5. a V-a verigă – revenirea organismului după efort
6. a VI-a verigă – încheierea organizată a lecţiei (aprecieri, evidenţieri şi
recomandări)
Unii autori consideră componentele tematice din cadrul verigii IV ca fiind verigi de sin
e stătătoare care apar sau dispar din proiectul de lecție în funcție de temele prevăzut
e. În acest sens, vorbim de 8 verigi.
b. Prezentând ca exemplu veriga de Revenire a organismului după efort, avem
următoarele 3 obiective:
1. revenirea treptată a marilor funcţiuni;
2. scăderea nivelului de efort;
3. întărirea reflexului de postură.
c. Pentru desfășurarea lecțiilor în spații improvizate este necesar ca profesorul
să cunoască următoarele aspecte:
1. Tipurile de spaţii improvizate:
 culoar (hol, coridor), sală de clasă cu bănci sau fără bănci, ateliere,
laboratoare etc.

2. Conţinutul lecţiei:
 teme din calităţi motrice, deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare,
gimnastică acrobatică (elemente statice: cumpăna pe un genunchi, cumpăna
înainte, semisfoara), sărituri specifice gimnasticii, de dezvoltare fizică generală
etc.;
 se recomandă ștafetele, parcursuri aplicative, jocuri de mișcare, exerciții
pentru dezvoltarea simțului ritmului.
3. Structura lecţiei:
 pregătirea organismului pentru efort se desfăşoară pe loc sau cu deplasare
mică;
 se măreşte durata influenţării selective a aparatului locomotor;
 se recomandă lucru pe ateliere, cu partener, cu obiecte.
4. Măsuri organizatorice și igienice:
 locul de desfășurare să fie la parter pentru a nu perturba celelalte activități:
 aranjarea spaţiului de lucru, aerisirea, ştergerea duşumelei;
 echipament corespunzător;
 selecţionarea mijloacelor și aranjarea unor materiale sportive şi instalaţii;
 este interzisă folosirea unor „bunuri didactice” (catedră, bănci, tablă) pentru pr
acticarea efectivă a unor exerciţii fizice (rostogoliri pe catedră sau sărituri pe şi
de pe aceasta, aruncări la ţintă în tablă).
2.
motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un
timp cât mai scurt (cu rapiditate maximă).
b. Calitatea motrică viteza are 6 forme de manifestare, dintre care le prezint pe
următoarele 3:
1. Viteza de reacţie – reprezintă timpul scurs între recepţionarea unui
stimul şi apariţia răspunsului motor. În funcţie de analizatorii care
recepţionează stimulii, viteza de reacţie diferă, astfel: cea mai scurtă se
înregistrează la stimulii cutanaţi (140 ms), apoi la stimulii sonori (150
ms) şi cel mai mult la stimulii vizuali (180 ms).
Reacţiile la diferiţi stimuli pot fi:
 simple – ce apar în cazul unor stimuli cunoscuţi, dar cărora nu li se cunoaște
exact momentul declanșării (starturile în diferite probe de concurs);
 complexe – ce apar în cazul în care nu se cunoşte nici stimulul şi nici
momentul în care va apărea acesta (în jocurile sportive şi în sporturile cu
adversari direcţi).
În educaţia fizică, viteza de reacţie se regăseşte în exerciţiile care dezvoltă capacitat
ea de orientare în spaţiu şi timp (jocurile de mişcare, acţiuni din cadrul exerciţiilor de f
ront şi formaţii), în exerciţiile pentru consolidarea unor priceperi şi deprinderi motrice
utilitar-aplicative (echilibru, escaladare, trasee şi ştafete aplicative), exerciţii pentru
însuşirea tehnicii startului, elemente şi procedee tehnice din jocurile sportive etc.
Timpul de reacţie este influenţat negativ de starea de oboseală sau boală, fiind mai b
un/scurt la bărbaţi decât la femei pentru toate etapele ontogenetice, mai scurt pentru
membrele superioare decât pentru cele inferioare. Rapiditatea reacţiilor depinde de
calitatea şi funcţionalitatea întregului traseu ce este implicat în receptarea stimulilor,
transmiterea şi interpretarea semnalelor, inervarea musculaturii.
2. Viteza de execuţie – reprezintă capacitatea organismului de a efectua
cât mai rapid un act sau o acţiune motrică (mişcare singulară şi unitară
ca şi structură – pasa, desprinderea, aruncarea etc.). Se măsoară prin
timpul care trece de la începerea şi până la terminarea unei mişcări şi
se exprimă în milisecunde. Ea este determinată în mod deosebit de
structurile motrice aciclice, sărituri, aruncări, elementele tehnice din
gimnastică, procedeele tehnice din jocurile sportive etc. Factorii
limitativi în dezvoltarea vitezei de execuţie sunt forţa musculară şi
tehnica de execuţie a mişcărilor.
3. Viteza de repetiţie – numită şi frecvenţa mişcărilor, se referă la
capacitatea organismului de a efectua un număr cât mai mare de
mişcări în unitatea de timp. Se exprimă prin numărul de repetări
efectuat în unitatea de timp. Viteza de repetiţie este implicată în
acţiunile motrice ce au în structura lor mişcări ciclice, ce se repetă într-o
succesiune rapidă într-un interval limitat de timp (probele atletice de
alergare, înot, ciclism, jocuri sportive) şi se manifestă corelat cu forţa şi
rezistenţa.
c.
1. mobilitatea proceselor nervoase corticale fundamentale, excitaţia şi
inhibiţia, care condiţionează alternanţa contracţiei şi relaxării
musculare;
2. calitatea componentei senzoriale, adică fineţea şi acuitatea analizatorilo
r (auditiv, tactil, kiestezic, vizual) implicaţi în efectuarea diferitelor
mişcări; calitatea transmiterii impulsurilor nervoase pe căile aferente şi
eferente;
3. tipul fibrelor musculare care intră în contracţie (fibrele albe fiind
favorabile unei viteze bune);
4. cantitatea şi calitatea resurselor şi proceselor energetice (mai ales
conţinutul în ATP şi fosfocreatină din muşchii contractați);
5. nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (în special, forţa);
6. capacitatea de concentrare a atenţiei, procesele volitive, motivaţia,
echilibrul emoţional.

1.
a. Din punct de vedere somatic se înregistrează următoarele caracteristici:
o are loc o dezvoltare exagerată în lungime a segmentelor prin raportare
la trunchi, corpul devine alungit, toracele este îngust, perimetrele și
diametrele nu urmează aceeași evoluție/dezvoltarea transversală este
slabă, aspect care va conduce deseori la aspectul
dizarmonios/caricatural al corpului;
o la fete, trunchiul este mai lung, iar membrele inferioare mai scurte,
musculatura se dezvoltă în special prin alungire;
o dezechilibrele structurale atrag și modificarea calității mișcărilor care
devin mai stângace, se modifică poziția centrului de greutate;
o musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire, dar forţa rel
ativă nu înregistrează creşteri evidente.
b. Din punct de vedere funcțional se înregistrează următoarele caracteristici:
o este debutul maturizării fizice, cu transformări accelerate pe plan morfo-
funcțional în special în intervalul 12-14 ani, dar cu dezechilibre între
creșterea organismului și ritmul de evoluție a organelor interne la nivel
toracal, aspect care generează deseori probleme de adaptare la efort;
o se evidenţiază o continuă îmbunătăţire a marilor funcţii în ciuda
rezervelor funcţionale încă reduse ale aparatului cardiovascular,
aparatul respirator marchează o creştere substanţială, indicii obiectivi
de creştere demonstrând că rezistenţa aerobă poate fi dezvoltată cu
succes în etapa pubertară.
c. Din punct de vedere motric se înregistrează următoarele caracteristici:
 pe lângă perfecţionarea deprinderilor motrice de bază, însuşite în etapele
anterioare, iniţierea în practicarea unor ramuri şi probe sportive prin însuşirea
elementelor tehnico-tactice specifice acestora, reprezintă unul din obiectivele
importante ale acestei etape. Acesta trebuie dublat şi de creşterea capacităţii
de aplicare a sistemului de deprinderi şi priceperi motrice în condiţii
diversificate şi de timp liber. Motricitatea este caracterizată de
fluctuații/inconstanță pe parcursul acestei perioade;
 mobilitatea regresează la ambele sexe dacă nu se mențin eforturile pentru
dezvoltarea acesteia, valori scăzute au fost determinate la fete pentru vârsta
de 12-13 ani, la băieți pentru 13-14 ani;
 băieții au înclinație către mișcările de forță realizate exploziv și precis, fetele
pentru mișcări care presupun mai multă coordonare și estetică/expresivitate;
 tehnica de aruncare prin azvârlire este accesibilă băieților, fetele au deseori
tendința de a realiza aruncarea diferitelor obiecte prin împingere;
 forța statică poate fi dezvoltată cu moderație în cazul băieților după 13-14 ani.
Dezvoltarea forței explozive va facilita realizarea săriturilor atletice, cea în
lungime fiind mai accesibilă față de cea în înălțime. Desprinderile pe un picior
sunt mai eficiente decât săriturile cu desprindere pe ambele picioare;
 fetele pot obține rezultate mai bune decât băieții la 12 ani în probele de viteză,
iar spre finalul perioadei, performanțele superioare aparțin băieților;
 puberul nu are o conduită motrică egală, ci una marcată de discontinuităţi, în
care mişcările sunt insuficient ajustate.
2.
a. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului – ce derivă din idealul educațional,
contribuind fundamental la realizarea acestuia – stabilesc influenţele
exercitate constant de aceste activităţi în cadrul procesului de perfecţionare a
omului. Aceste influenţe se materializează în special asupra laturii formative,
realizând un echilibru dinamic între aspiraţiile personale şi necesităţile sociale.
b. Funcţia educativă este o funcţie asociată/nespecifică, considerată ca cea mai
complexă prin prisma modalităţilor de îndeplinire şi a influenţelor asupra
dezvoltării personalităţii umane în integralitatea sa. Educaţia fizică nu are
influențe pozitive doar asupra „fizicului”, ci și asupra celorlaltor planuri ale
personalităţii umane: intelectual, moral, estetic și tehnico-profesional.
1. Pe plan intelectual:
 însuşirea de către subiecţi a unor cunoştinţe teoretice de bază di
n domeniul fiziologiei şi igienei,efortului fizic, biomecanicii de exe
cuţie a actelor şi acţiunilor motrice, psihologiei activităţilor
motrice, metodicii efortului fizic etc.;
 contribuie la dezvoltarea unor trăsături şi calităţi intelectuale:
atenţia, memoria, spiritul de observaţie, imaginaţia, creativitatea,
rapiditatea gândirii etc.
2. Pe plan moral:
 formarea unor deprinderi, priceperi şi obişnuinţe de comportame
nt corect transferabile în viaţa cotidiană şi alte activităţi
profesionale;
 educaţia în spiritul respectului faţă de colegi, parteneri, adversari
arbitri, spectatori, în spiritul colaborării pentru îndeplinirea cu
eficienţă a unor sarcini motrice, al disciplinei în muncă, al
respectului faţă de bunurile comune.
3. Pe plan estetic:
 educarea gustului pentru frumos, prin execuţiile tehnice şi tactice
deosebite ca nivel calitativ, prin dezvoltarea fizică corectă şi
armonioasă, prin aprecierea măiestriei sportive;
 aprecierea frumuseților naturale din țară și din întreaga lume;
 aprecierea realizărilor umane pe planurile social-economic,
cultural-artistic, sportiv etc., ce se dezvoltă prin activităţi
specifice: plimbări, excursii, drumeţii, vizite;
 dezvoltarea unor trăsături şi calităţi de ordin estetic (ritm,
armonie, graţie, expresivitate, atitudine corporală globală şi
segmentară, prin practicarea exerciţiilor fizice pe fond muzical.
4. Pe planul tehnico – profesional:
 creşterea indicilor calităţilor motrice de bază și aplicativ-utilitare
necesare exercitării cu eficienţă a profesiilor;
 prevenirea apariţiei unor deficienţe fizice specifice exercitării
unor meserii sau al formării reflexelor de autoasigurare;
 dezvoltarea responsabilităţii în îndeplinirea unor sarcini sau
obiective, a respectului faţă de eforturile colegilor, a înţelegerii
necesităţii unei ierarhizări a rolurilor în cadrul grupului, a formării
unor deprinderi şi priceperi organizatorice etc.
c. Funcţia de emulaţie este o funcție asociată/nespecifică a educaţiei fizice şi
sportului, ce vizează dezvoltarea spiritului competitiv şi în formarea dorinţei
permanente de „autodepăşire” şi de „depăşire”, respectând prevederile
regulamentare și general umane.
De asemenea, este vizată dorinţa de obţinere a victoriei, de situare pe primele locuri,
precum și dezvoltarea creativității în vederea găsirii celor mai eficiente soluții în
„confruntările” sportive, care produc entuziasm, încântare, bucurie.
Toate acestea se realizează prin utilizarea în școală a întrecerii, prin jocuri sportive
bilaterale, jocuri de mişcare, ştafete, parcursuri sau trasee aplicative, concursuri etc.

1.
COMPLEX DE DEZVOLTARE FIZICĂ ARMONIOASĂ – EXERCIȚII CU MINGE
Formația de lucru pentru tot complexul: în coloană de gimnastică.
Exercițiul 1
P.I. Stând cu mingea ţinută jos, cu ambele mâini:
T1: îndoirea uşoară a picioarelor, cu ridicarea braţelor înainte;
T2: întinderea picioarelor cu ridicarea braţelor sus;
T3: îndoirea uşoară a picioarelor cu coborârea braţelor înainte;
T4: revenire
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 2
P.I. Stând depărtat, mingea ţinută jos cu ambele mâini:
T1-4: rotarea braţelor spre dreapta, în plan frontal;
T5-8: rotarea braţelor spre stânga, în plan frontal
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 3
P.I. Stând depărtat, mingea ţinută la ceafă, cu ambele mâini:
T1: aplecarea trunchiului înainte
T2: întinderea braţelor sus;
T3: îndoirea braţelor cu mâinile la ceafă;
T4: revenire
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 4
P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, mingea ţinută cu ambele mâini pe coapse
T1-3: ridicare pe genunchi şi extensia mare a trunchiului, cu braţele sus;
T4: revenire
T5-7: idem T1-3
T8: revenire
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 5
P.I. Stând depărtat, cu braţele sus, mingea ţinută cu ambele mâini:
T1: fandare spre dreapta, cu îndoirea trunchiului spre stânga;
T2: revenire;
T3: fandare spre stânga, cu îndoirea trunchiului spre dreapta;
T4: revenire
T5-8: idem
T1-4 Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 6
P.I. Culcat dorsal, cu braţele sus, mingea ţinută între glezne:
T1: ridicarea picioarelor peste cap şi aşezarea mingii în mâini;
T2: revenire în culcat dorsal ;
T3: ridicarea trunchiului şi îndoirea lui înainte, cu aşezarea mingii între glezne;
T4: revenire în culcat dorsal
T5-8: idem T1-4
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 7
P.I. Stând cu mingea ţinută între glezne:
T1-4: sărituri cu deplasare înainte
T5-8: sărituri cu deplasare înapoi
Dozare: 3x8 timpi
Exercițiul 8
P.I. Stând, mingea ţinută jos cu ambele mâini:
T1-4: ridicarea braţelor sus – inspiraţie;
T5-8: coborârea braţelor – expiraţie;
Dozare: 3x8 timpi
2.
CIRCUIT PENTRU DEZVOLTAREA FORȚEI PRINCIPALELOR GRUPE
MUSCULARE
Formație de lucru: câte șase elevi la fiecare staţie
Dozare: 30” timp de lucru – 45” pauză. Circuitul se repetă de 2-3 ori (în funcție de
reacția la efort a colectivului de elevi), după o pauză de 120” între repetări.
STAȚIA NR.1 – forță brațe
Ridicarea băncii de gimnastică deasupra capului şi aşezarea ei pe sol stânga,
dreapta.
STAȚIA NR.2 – forță abdomen
Culcat dorsal, pe perechi față în faţă (2m distanţă între parteneri), cu o minge de vole
i în mâini. Ridicarea trunchiului la 90° şi transmiterea mingii partenerului.
STAȚIA NR.3 – forță picioare
Sărituri pe ambele picioare de o parte şi de cealaltă a băncii de gimnastică, în torent.
STAȚIA NR.4 – forță brațe
Pe perechi, față în față, de o parte și de cealaltă a băncii de gimnastică, în așezat cu
genunchii îndoiți. Ambii parteneri apucă o minge de baschet, menținută deasupra bă
ncii: tracțiuni ale mingii prin forța brațelor.
STAȚIA NR.5 – forță spate
Culcat facial, se execută extensia spatelui simultan cu ridicarea brațului drept și a
piciorului stâng, revenire și execuție similară pentru celelalte segmente (brațul stâng
și piciorul drept).
================================================================
TESTUL NR. 15
1.
a. Cele două laturi derivă din însăși denumirea principiului: participarea
conştientă şi participarea activă a subiecţilor. Aceasta înseamnă că elevul este
tratat ca subiect al propriei deveniri, fiind implicat în propriul proces de
asimilare a cunoştinţelor şi de formare a personalităţii sale.
cum se realizează predarea;
rezultate (autoapreciere obiectivă), evitându-se supra-aprecierile și sub-
2.
a. Activitatea de proiectare didactică pornește prin formularea a 4 întrebări
esenţiale (din care vor deriva 4 etape de proiectare):
1. Ce voi face? Ce vreau să realizez?
2. Cu ce voi face? Cu ce voi realiza cele propuse?
3. Cum voi face? Cum voi realiza cele propuse?
4. Cum voi şti dacă ceea ce trebuie făcut a fost făcut? Cum voi ști dacă
am realizat ceea ce mi-am propus?
b. Întrebările formulate mai sus sunt etape ale proiectării, iar soluţiile la
răspunsuri sunt operaţii/acțiuni ale fiecărei etape. Astfel:
1. Etapa I. Operaţiile specifice acestei prime etape vizează identificarea, d
imensionarea și precizarea clară a obiectivelor. De aceea, etapa I se
mai numeşte şi „Cum să începi activitatea didactică cu sfârşitul”.
Obiectivele trebuie să fie concrete, să fie măsurabile, să fie în
concordanţă cu programa de specialitate şi – mai ales – să fie
compatibile cu timpul avut la dispoziţie pentru realizarea lor.
2. Etapa a II-a constă în stabilirea – prin analiză – a resurselor umane şi
materiale de care se dispune pentru desfăşurarea lecţiei. De aceea,
această etapă se mai numeşte şi de „analiză a resurselor”.
În principiu, nu există decât trei resurse importante:
a. conţinutul învăţării (informaţii, exerciţii, probleme);
b. capacităţile de învăţare (psihologia celor care învaţă, interes, aptitudini,
motivaţie etc.);
c. condiţiile concrete (de timp, spaţiu, aparatură).
Operaţiile specifice acestei etape a II-a sunt:
 analiza calităţii „materialului” uman cu care se va lucra (clasele de elevi);
 analiza condiţiilor materiale concrete.
3. Etapa a III-a cuprinde cele mai multe operaţii, vizează stabilirea
strategiilor optime, adică a unor sisteme coerente de metode, materiale
şi mijloace („cei trei M”) pe baza cărora să se atingă obiectivele
propuse pentru lecţia respectivă. În această etapă este inclusă şi
dozarea efortului. Acum se stabilește esenţa „scenariului didactic”,
instrument eficace pentru evitarea hazardului în lecţie, dar lăsând
suficient loc și spontaneităţii şi creativităţii elevilor, astfel încât
amănunţirea şi rigorismul, într-o măsură excesivă, să nu devină la fel
de dăunătoare ca şi lipsa oricăror repere procedurale.
4. Etapa a IV-a se mai numeşte şi „evaluarea eficienţei activităţii curente”,
fiind centrată pe elaborarea unui sistem de metode şi tehnici de
evaluare, care să „măsoare” nivelul de realizare a obiectivelor
operaţionale propuse. Pot fi menţionate doar 4 acţiuni principale:
 Acţiunea I constă în precizarea obiectivului operaţional
subordonat fiecărei teme abordate în lecţia care se proiectează.
 Acţiunea II este reprezentată de consemnarea „indicatorilor de r
ecunoaştere şi analiză”: instalaţiile, aparatele şi materialele dida
ctice specifice, efectivul clasei pe sexe, dimensiunile locului de d
esfăşurare, nominalizarea şi cantitatea instalaţiilor, aparatelor şi
materialelor didactice specifice.
 Acţiunea a III-a constă în completarea rubricilor specifice
planului de lecţie: Verigile şi durata, Conţinut, Dozare, Formaţii
de lucru, Modalităţi de exersare, indicaţii metodice și
organizatorice, Alte consemnări.
 La rubrica „Verigile şi durata” se nominalizează verigile în ordinea succesiunii
lor şi se menţionează timpul alocat (în minute), astfel încât prin însumare să
rezulte durata integrală a lecţiei. Pentru verigile tematice, durata se preia din
planul tematic anual.
 La rubrica „Conţinut” se consemnează, în succesiunea lor, mijloacele,
metodele şi procedeele metodice preconizate pentru fiecare verigă. Pentru
verigile tematice, sistemele de acţionare sunt preluate din planul calendaristic
semestrial. Trebuie consemnat fiecare sistem de acţionare, iar nu „grupe” de
sisteme („exerciţii de mers”, „exerciţii de alergare”, „exerciţii de front şi formaţi
etc.).
 La rubrica „Dozare” se consemnează, pentru fiecare element de la rubrica
„Conţinut”, varianta cea mai funcţională, dacă este posibilă alegerea dintre
mai multe variante. Se recomandă ca exerciţiile care implică deplasarea în
spaţiu a elevilor să fie dozate prin repere de tipul: lungimilor (L.) sau lăţimilor
(l.), diagonalelor (D.), tururilor de teren sau de sală etc., sau în unităţi de
spaţiu (metri, de regulă). Pentru sistemele de acţionare din verigile tematice se
preia dozarea prevăzută în planul calendaristic propriu-zis.
 La rubrica „Formaţii de lucru, modalităţi de exersare şi indicaţii metodice” se
consemnează, aşa cum rezultă şi din denumire, următoarele:
o formaţia de lucru, nominalizată prin cuvinte sau reprezentată grafic,
pentru fiecare element de conţinut; păstrarea formaţiei de lucru
anterioare se marchează prin ghilimele;
o modalitatea concretă de exersare, din formaţia de lucru preconizată;
o indicaţiile metodice, atunci când este cazul, fără a le confunda cu unele
aspecte care ţin de execuţia corectă a actelor sau acţiunilor motrice, de
tipul: „spatele drept”, „braţele întinse”, „privirea înainte”, „coatele lângă t
runchi” etc. Aceste indicaţii metodice pot viza tratarea diferenţiată a ele
vilor, autonomia elevilor, darea unor teme pentru acasă sau verificarea l
or, autoorganizare-autoconducere-autoapreciere etc.
 Rubrica „Alte consemnări” (fostă „Observaţii”) se completează, dacă este
cazul, numai după desfăşurarea lecţiei, menţionându-se „abaterile” de la ceea
ce s-a prevăzut în plan şi cauzele acestora.
Acţiunea a IVa constă în stabilirea modalităţilor concrete de evaluare a niv
elului de îndeplinire a obiectivelor operaţionale specifice lecţiei care se
proiectează.

1.
a. Cele 3 note definitorii ale deprinderilor motrice sunt: stabilitatea, precizia și
eficiența.
b. Există cel puțin 10 caracteristici, dintre care amintesc doar următoarele trei:
1. sunt rezultatul modificărilor calitative obţinute ca urmare a repetărilor
multiple ale mişcărilor;
2. sunt ireversibile, succesiunea legăturilor temporare fiind stereotipă într-
un singur sens;
3. se însuşesc în practica vieţii, mai ales în copilărie, sau în procese de
instruire special organizate (educaţie fizică, antrenament sportiv).
c. După unii autori, mai noi, există 8 criterii de clasificare. În continuare voi
prezenta doar 3 criterii:
1. După modul în care sunt conduse:
 autoconduse: sunt desfăşurate strict pe baza programului mental
al subiectului, fără intervenţia factorilor externi perturbatori
(sărituri, aruncări);
 heteroconduse: programul mental trebuie adaptat modificărilor
din mediu şi intervenţiilor adversarilor care nu permit/se opun la
efectuarea mişcărilor propuse (fotbal, hochei, baschet, judo etc.).
2. Din punct de vedere sistemic:
o închise: nu sunt influenţate de ambianţă, presupunând execuţii în
situaţii standardizate şi fiind reglate doar prin feed-back intern
(gimnastică);
o deschise: se apropie mai mult de priceperi, combinarea sau selectarea
deprinderilor efectuate facându-se spontan, solicitând creativitatea şi
gândirea pentru adoptarea unor soluţii viabile la momentul respectiv
(jocuri sportive, arte marţiale).
 de stabilitate: asigură realizarea celorlalte tipuri de deprinderi şi constau din
acele acţiuni ce urmăresc stabilizarea echilibrului static şi dinamic (întoarceri,
fandări, aplecări, piruete, rostogoliri, ridicări etc.);
 locomotorii: asigură deplasarea corpului pe orizontală sau verticală (mers,
alergare, săritură, căţărare, târâre, alunecare);
 de manipulare: presupun manevrarea diferitelor obiecte (prindere, pasare,
lovire, aruncare, împingere, rostogolire, dribling).
2.
a. Cele cinci obiective generale ale educației fizice, selectate, sunt:
1. menţinerea unei stări optime de sănătate şi creşterea potenţialului de
muncă şi de viaţă;
2. favorizarea proceselor de creştere şi optimizare a dezvoltării fizice a
elevilor;
3. dezvoltarea/educarea – calităţilor motrice de bază şi a celor specifice
sporturilor;
4. formarea corectă a unui sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice,
precum şi valorificarea lor în plan sportiv (competițional);
5. formarea şi perfecţionarea capacităţii şi obişnuinţei de practicare sistem
atică, corectă şi conştientă a exerciţiilor fizice, mai ales în timpul liber
uman.
b. Obiectivele specifice tinerei generații sunt:
1. favorizarea proceselor de creștere și dezvoltare fizică armonioasă;
2. prevenirea instalării și corectarea deficiențelor de postură;
3. dezvoltarea calităților motrice, formarea și perfecționarea deprinderilor
și priceperilor motrice;
4. stimularea interesului și aptitudinilor pentru practicarea diferitelor
sporturi;
5. formarea obișnuinței de a practica exerciții în mod independent.
c. Obiectivele în plan motivațional și afectiv-volitiv sunt:
1. formarea unor convingeri referitoare la rolul exercițiilor fizice în
creșterea calității vieții;
2. echilibrarea și reglarea emoțională;
3. educarea atitudinilor, convingerilor și sentimentelor morale (fair-play,
respect, colaborare);
4. educarea emoțiilor estetice (date de frumusețea mișcărilor și a esteticii
corporale);
5. educarea capacității de autoreglare la nivelul comportamentului global
(disciplină, perseverență, spirit de organizare, curaj, dârzenie)

1.
SISTEM DE EXERCIŢII PENTRU DEZVOLTAREA SUPLEȚEI/MOBILITĂȚII
Exercițiul 1:
Acțiunea motrică: Stând cu braţul stâng îndoit sus, palma stângă între omoplaţi, cotul
stâng susţinut de palma dreaptă; menţinerea poziției.
Dozare: 2x8 secunde pentru fiecare braț
Formație: în cerc, cu fața spre interior
Exercițiul 2:
Acțiunea motrică: Stând cu brațele întinse înainte, încrucișate și răsucite, brațul stâng
deasupra, palmele față în față lipite, degetele împreunate: răsucirea brațelor spre
înainte.
Dozare: 2x8 secunde pentru fiecare braț (deasupra)
Exercițiul 3:
Acțiunea motrică: Înainte culcat sprijin pe palme, cu braţe întinse, spatele în extensie:
menţinere.
Dozare: 2x8 secunde
Exercițiul 4:
Acțiunea motrică: Culcat facial: menţinerea poziţiei de „coşuleţ”
Dozare: 2x8 secunde
Exercițiul 5:
Acțiunea motrică: Din aşezat, cu dreptul îndoit peste stângul, trunchiul răsucit spre
dreapta, palmele sprijinite pe sol: menţinere
Dozare: 2x8 secunde, apoi idem spre stânga
Exercițiul 6:
Acțiunea motrică: Din poziţia stând cu trunchiul îndoit înainte cu mâinile prinse de
glezne: menţinerea poziţiei
Dozare: 2x8 secunde
Exercițiul 7:
Acțiunea motrică: În poziţia fandat înainte pe piciorul stâng, menţinere
Dozare: 2x8 secunde, apoi idem pe piciorul drept.
Exercițiul 8:
Acțiunea motrică: Stând cu faţa la scara fixă, pe un picior, celălalt întins şi sprijinit pe
şipcă la nivelul bazinului, trunchiul îndoit pe piciorul de pe şipcă: menţinere
Dozare: 2x8 secunde, apoi idem cu celălalt picior
Formație: pe grupe, câte un elev din fiecare grupă la scara fixă
2.
SISTEM DE EXERCIŢII PENTRU ÎNSUȘIREA SĂRITURII CU ROSTOGOLIRE, ÎN
GHEMUIT, PE LADA DE GIMNASTICĂ AȘEZATĂ LONGITUDINAL
EXERCIȚIUL 1.
Acțiunea motrică: Săritura în adâncime din atârnat cu spatele la scara fixă
Dozare: 3-4 repetări de fiecare elev
Formație de lucru: grupe de 4 – 6 elevi
EXERCIȚIUL 2.
Acțiunea motrică: De pe două-trei cutii de ladă, săritură dreaptă, aterizare cu
amortizare (din tripla articulație: șold-genunchi-gleznă)
EXERCIȚIUL 3.
Acțiunea motrică: Alergare, bătaie pe trambulină și aterizare pe saltea
EXERCIȚIUL 4.
Acțiunea motrică: Rostogolire lungă pe saltea; folosirea a 4 saltele sprapuse
Formație de lucru: în coloană câte unu;
EXERCIȚIUL 5.
Acțiunea motrică: Săritură lungă cu rostogolire pe mai multe saltele aşezate una
peste alta
Formație de lucru: în coloană unu
EXERCIȚIUL 6.
Acțiunea motrică: Săritură cu rostogolire peste lada mai joasă
EXERCIȚIUL 7.
Acțiunea motrică: Săritură cu rostogolire înainte peste lada în lungime
TESTUL NR. 16
1.
a. Deprinderea motrică este actul sau acţiunea motrică ajunsă, prin exersare, la
un înalt grad de stabilitate, precizie şi eficienţă.
b. După unii autori, mai noi, există 8 criterii de clasificare. În continuare voi
prezenta doar 3 criterii:
1. În funcţie de evidenţierea începutului şi finalizării mişcării:
 discrete: viteza mişcărilor poate fi variabilă, începutul şi sfârşitul
mişcărilor este evidenţiat clar;
 seriale: se bazează pe combinarea celor discrete, finalul unui ele
ment conducând la declanşarea elementului următor;
 continue: au o durată mai mare decât cele enumerate anterior,
se desfăşoară mai lent, iar finalizarea sarcinii este decisă de
subiect sau de un factor exterior.
2. În funcţie de efectorii implicaţi în realizarea mişcărilor:
 fine: întâlnite la nivelul mâinilor, realizate prin intermediul
degetelor, extrem de exacte;
 intermediare: la nivelul diferitelor segmente ale corpului, celelalte
zone neparticipând direct la mişcare;
 grosiere: implică coordonarea marilor lanţuri musculare.
 de stabilitate: asigură realizarea celorlalte tipuri de deprinderi şi
constau din acele acţiuni ce urmăresc stabilizarea echilibrului
static şi dinamic;
 locomotorii: asigură deplasarea corpului pe orizontală sau
verticală;
 de manipulare: presupun manevrarea diferitelor obiecte.
c. Exemple de deprinderi motrice:
1. În funcţie de evidenţierea începutului şi finalizării mişcării:
 discrete: pasa, aruncarea, lovitura mingii;
 seriale: structură complexă – pasă, alergare, reprimire, dribling
multiplu, şut la poartă;
 continue: înot, alergare.
2. În funcţie de efectorii implicaţi în realizarea mişcărilor:
 fine: mişcările de manipulare şi cele de dexteritate efectuate cu
mingea de baschet;
 intermediare: lovituri de braţe sau picioare;
 grosiere: ridicarea halterelor, lovitura de atac din volei, aruncarea
discului.
 de stabilitate: întoarceri, fandări, aplecări, piruete, rostogoliri,
ridicări;
 locomotorii: mers, alergare, săritură, căţărare, târâre, alunecare;
 de manipulare: prindere, pasare, lovire, aruncare, împingere,
rostogolire, dribling.
2.
a.
1. Conţinutul exerciţiului fizic este format din următoarele elemente:
1. totalitatea mişcărilor corpului şi ale segmentelor acestuia: rotaţie,
circumducţie, flexie, extensie, abducţie, adducţie, răsucire,
balansare;
2. efortul fizic realizat şi exprimat prin parametrii acestuia: volum,
durata, amplitudinea, densitatea stimulului, frecvența stimulilor,
intensitatea, complexitatea, specificitatea efortului;
3. efortul psihic, caracterizat de procesele cognitive, afective şi
volitive.
elementelor sale de conţinut, iar aprecierea eficienţei prin efectele induse pe moment
și, mai ales, pe termen îndelungat la nivel morfo-funcţional, motric şi psihic.

2. Forma exerciţiului fizic reprezintă modul unic în care sunt ordonate şi
legate/combinate mișcările componente ale fiecărui exercițiu pe
parcursul efectuării acțiunii motrice analizate. Forma reprezintă
aspectul exterior, vizibil al mişcării, permiţând evaluarea prin
interpretare şi exprimare de calificative. Unii autori o asociază cu
tehnica de execuţie, referindu-se la deprinderile și priceperile motrice.
Analiza formei exerciţiului fizic se face prin intermediul următoarelor
elemente:
 poziţia corpului şi a segmentelor (iniţială, intermediară şi finală), respectiv faţă
de aparate şi obiecte;
 maniera de dispunere/plasamentul faţă de parteneri şi adversari, în spaţiul de
practicare a exerciţiilor fizice;
 tempoul şi ritmul mişcarilor;
 amplitudinea, direcţia şi relaţiile dintre segmentele corpului pe parcursul
efectuării mişcarilor
b. Relaţia dintre conţinutul şi forma exerciţiului fizic este doar de natură
dialectică, unitatea dintre cele două elemente fiind de nedespărțit.
Forma apare ca element de legătură între intenţie/scop şi finalitate. În relaţia de tip
dialectic, întotdeauna conţinutul are rol determinant. Adică, întotdeauna, forma
(tehnica de execuţie, sistemul de joc, tipologia combinaţiilor tactice etc.) este
dependentă de conţinut. Niciodată forma (care se exprimă şi prin regulament) nu
poate determina esenţial conţinutul, dar poate avea influenţă activă asupra acestuia.
Exemple:

o conţinutul nou al jocului sportiv de fotbal (în mare viteză, cu participare
aproape a tuturor jucătorilor în fazele de atac şi de apărare etc.) a
determinat schimbarea formei de organizare a acţiunilor individuale sau
colective şi „ieşirea” din sistemele clasice de „aşezare” a sportivilor în
spaţiul de lucru;
o în schiul alpin, forma cât mai aerodinamică a contribuit, evident, la
îmbunătăţirea conţinutului, adică a performanţelor, deşi – sub aspect
estetic – poate că nu suntem, în unanimitate, de acord cu forma
respectivă;
o la săritura în înălţime cu elan din alergare, ca probă atletică, noile
procedee tehnice de execuţie („rostogolire ventrală” şi „rostogolire
dorsală”, mai ales), expresie a formei, influenţează în sens pozitiv
performanţele motrice.
Pentru că am vorbit de formă și conținut, putem atenționa și asupra aspectului numit
„formalism” care se referă la menţinerea unor forme de execuţie tehnică depăşite,
„învechite”, care nu mai corespund noului conţinut al activităţilor motrice
fundamentale din domeniu sau care nu mai contribuie la îmbunătăţirea acestui
conţinut.
c. În momentul de față sunt 13 criterii de clasificare, dintre care menționez
următoarele trei:
1. după intensitatea efortului fizic: exerciţii fizice supramaximale, exerciţii fi
zice maximale, exerciţii fizice submaximale, exerciţii fizice de intensitate
medie, exerciţii fizice de intensitate mică;
2. după etapele de pregătire cărora le sunt subordonate şi efectele
obţinute:
 exerciţii pregătitoare
 exerciţii specifice probei sau ramurii de sport
 exerciţii de concurs
3. după structură şi formă:
 exerciţii simple şi complexe
 exerciţii analitice şi globale
 exerciţii tipizate şi variabile
 exerciţii speciale (specifice fiecărei ramuri şi probe sportive)
d. Exemple de exerciții pentru categoriile clasificate anterior:
1. după intensitatea efortului fizic: exerciţiu fizic supramaximal – alergare
cu genunchii sus, cu frecvență mare, pe 20 m;
2. după etapele de pregătire cărora le sunt subordonate şi efectele
obţinute:
 exerciţiu pregătitor: deplasare laterală cu pas adăugat
 exerciţiu specific probei sau ramurii de sport: baschet –
aruncarea la coș de pe loc
 exerciţii de concurs: probă din fotbal – pasă, reprimire, dribling
printre 5 jaloane, șut la poartă
3. după structură şi formă:
 exerciţii simple şi complexe: jocul de gleznă – rostogolirea din
depărtat în depărtat
 exerciţii analitice şi globale: bătaia pe trambulină – săritura în
depărtat la capra de gimnastică
 exerciţii tipizate şi variabile: pas săltat, bătaie, sprijin pe aparat –
joc din fotbal cu temă: pasa din prima atingere
 exerciţii speciale: hochei pe gheață – patinaj cu spatele prin
spatele porții, preluare puc, frână cu spatele, patinaj cu fața și
șut la poartă din lateral.

1.
a. Circuitul se adresează dezvoltării forței în regim de rezistență.
b. În funcţie de numărul exerciţiilor, circuitele pot fi:
1. scurte, formate din 4-6 exerciţii
2. medii, formate din 8-9 exerciţii
3. lungi, formate din 10-12 exerciţii
c. Cele patru condiţii pe care trebuie să le îndeplinească exerciţiile incluse în
circuit sunt:
1. să fie simple;
2. să fie cunoscute de toți elevii;
3. să se cunoască posibilităţile maxime ale fiecărui elev la exerciţiile
selectate;
4. alternarea grupelor musculare solicitate, a poziţiilor de lucru, a efortului
cu pauza, a exerciţiilor simple cu cele complexe, a îngreuierilor ridicate
cu cele mai slabe de la o staţie la alta.
2.
Educaţia fizică şi sportul respectă acest principiu, indiferent de vârsta subiecţilor, dar
mai ales la vârste mici, deoarece acum nu este dezvoltată treapta logică a
cunoaşterii.
Trebuie delimitată intuiţia implicată în acest principiu față de acţiunea umană prin car
e elevul/sportivul „ghicește”/„nimerește” o soluţie optimă pentru rezolvarea unor
situaţii sau „prevede” desfăşurarea unor evenimente specifice.
intuitive trebuie să permită o vizualizare optimă pentru toți elevii
şi generalizarea.
c. În educație fizică și sport sunt utilizate următoarele metode intuitive:
1. demonstrarea celor ce urmează să fie însuşite;
2. prezentarea unor materiale (planşe, schiţe, diapozitive, filme, materiale
audio-video, digitale), care redau imaginea celor ce trebuie învăţate;
3. observarea (dirijată tematic) execuţiei altor subiecţi, din acelaşi grup
sau din alte grupuri.

1.
STRUCTURĂ DE EXERCIȚII PENTRU ÎNSUȘIREA MARCAJULUI ÎN BASCHET
Exercițiul 1. Elevii așezați în linie pe două rânduri, pe laturile terenului, cu fața spre
interiorul terenului, execută deplasări din poziție fundamentală cu pas adăugat
înainte, înapoi și lateral; profesorul indică direcția de deplasare, verbal sau cu
ajutorul brațelor. Dozare: 3-4 repetări pentru fiecare direcție de deplasare.
Exercițiul 2. Pe perechi, față în față, distanță 2 m, jucătorii imită – în „oglindă” –
mișcarea de deplasare a partenerului, aplicându-se astfel pasul adăugat înainte,
înapoi și lateral. Se schimbă rolurile între executant și imitator, la 20-30 de secunde.
Dozare: 2 minute.
Exercițiul 3. Elevii împărțiți pe 6 grupe, distribuite la distanță egală, pe liniile de fund
ale terenului (3 pe o linie, 3 pe cealaltă), în coloană câte unul: la semnal, alergare de
viteză de la linia de fund până la centru terenului și apoi alergare cu spatele. Pe
parcurs, la semnal, se vor executa opriri, schimbarea sensului de alergare, apoi
alegare cu spatele la propria grupă. Dozare: 3 minute.
Exercițiul 4. Elevii aflați pe 4 șiruri cu fața la profesorul care se află la mijlocul
terenului. Aceștia execută deplasare laterală stânga-dreapta, în funcție de sensurile
de deplasare ale profesorului care driblează pe linia de mijloc. Dozare: 3 minute.
Exercițiul 5. Elevii distribuiți pe tot terenul. Exersare 1x1, atacantul fără minge
execută demarcaj, iar apărătorul marcajul. Se va urmări în permanență menținerea
poziției fundamentale și a plasamentului față de adversar. Dozare: 3 minute, cu
schimbarea alternativă a rolurilor.
Exercițiul 6. Elevii distribuiți pe tot terenul. Pe perechi: jucătorul aflat în posesia
mingii pasează partenerului, apoi acesta se deplasează și execută marcaj la
jucătorul aflat în posesia mingii, care execută pivot și protecție. Dozare: 3 minute, cu
schimbarea alternativă a rolurilor.
Exercițiul 7. Elevii împărțiți pe grupe, 5 atacanți aflați în semicerc, apărătorii plasați
în dreptul lor, execută marcaj individual la jucătorul cu minge și la jucătorul fără
minge. Dozare: 3 minute, cu schimbarea alternativă a rolurilor.
Exercițiul 8. Joc 5x5, „ținerea mingii” pe teren, apoi pe tot terenul, cu aplicarea
marcajului individual; atacanții nu au voie să dribleze. Dozare: 5 minute, cu
schimbarea alternativă a rolurilor celor două echipe.
2.
Formații de
Verigile și lucru Metode de Obs
Conținutul Dozare
durata și indicații evaluare .
metodice
... ... ... ... ... ...
1. – adunarea; 30” – în linie pe – observația

Momentul - alinierea; 30” un rând curentă
organizatori - salutul; 10” –
c - verificarea 60” înregistrare
(3 minute) prezenței, ţinutei și a absenților
a stării de sănătate; 20” în caietul
– anunţarea temelor 30” profesorului
lecţiei
– exercițiu pentru
captarea atentiei
... ... ... ... ... ...

================================================================
TESTUL NR. 17
1.
a. Disciplinele care abordează etapele învățării motrice sunt: psihologia,
fiziologia, metodica educației fizice.
b. Din punctul de vedere al psihologiei există patru etape/faze ale învățării
motrice:
1. etapa iniţială, a orientării şi familiarizării cu acţiunea, în care se ia cunoş
tinţă de structura acţiunii, de mecanismul său de bază, se intuiesc princ
ipalele elemente componente şi se fac primele execuţii;
2. etapa însuşirii fiecărui element al acţiunii (deprinderii) respective, punân
du-se accent pe elementul sau elementele-cheie;
3. etapa unificării elementelor componente ale acţiunii (deprinderii) în
cadrul unor execuţii integrale;
4. etapa automatizării, în care deprinderea se exersează în condiţii cât
mai variate.
c. Din punctul de vedere al fiziologiei există trei etape/faze ale învățării motrice:
1. etapa mişcărilor inutile, grosiere, nediferenţiate şi lipsite de coordonare;
2. etapa mişcărilor în concordanță cu scopul acţiunii, dar realizate prin
contracţii excesive, prin încordări puternice, inhibiţia crescând ca
intensitate;
3. etapa formării propriu-zise şi a stabilizării deprinderii motrice, în care se
întăreşte stereotipul dinamic, iar execuţia este concentrată precis în
zonele interesate.
2.
a. Formele de organizare în regimul zilei de școală sunt:
1. <> prevăzute în planul de învățământ
A - în planul-cadru
1. lecție de trunchi comun
2. lecțiile de CDȘ: aprofundare, extinderi, opționale
B - extracurriculare
3. lecții de pregătire a echipelor competiționale
2. <> neprevăzute în planul de învățământ:

4. momentul de educație fizică
5. recreația organizată
6. gimnastica zilnică
7. gimnastica compensatorie
8. activitatea fizică de înviorare
b. Formele de organizare prevăzute pentru timpul liber al elevilor sunt:
1. <> activități de educație fizică și sport pentru toți:
1.1 competiționale
1. campionate școlare interne, locale, județene, naționale, la diferite
sporturi
2. crosuri
3. cupe
1.2. necompetiționale
4. acțiuni turistice (plimbări, excursii, drumeții)
5. serbări sportive
6. tabere de vacanță (inițiere în ramuri/probe sportive)
2. <> activități sportive de performanță, realizate în asociații și cluburi
sportive școlare sau private
7. lecția de antrenament sportiv

1.
a. Acest principiu presupune tratarea elevului ca subiect al propriei deveniri,
implicându-l pe acesta în propriul proces de asimilare a cunoştinţelor şi de
formare a personalităţii sale. Pentru ca elevul să participe conștient și să
participe și activ (acestea fiind și cele două laturi care derivă din denumirea
principiului) trebuie ca informațiile și experiențele de învățare să fie astfel
structurate și restructurate încât să contribuie atât la formarea armonioasă a
personalității lui, cât și să răspundă preferințelor și particularităților acestuia.
cum se realizează predarea.
rezultate (auoapreciere obiectivă), evitându-se supra-aprecierile și sub-
2.
a.
1. funcţia de prognosticare asupra evoluţiei viitoare a grupului de elevi, îns
oţită şi de sugestii privind deciziile necesare pentru a optimiza procesul
instructiv-educativ;
2. funcţia de decizie asupra poziţiei sau integrării unui elev într-o ierarhie,
într-o formă sau într-un nivel al pregătirii sale;
3. funcţia pedagogică, atât în perspectiva elevului, cât şi în perspectiva
profesorului, pentru a şti ce au făcut şi ce au de realizat;
4. funcţia de informare a societăţii, prin diferite modalităţi, asupra stadiului
şi evoluţiei pregătiri diferitelor eşaloane de elevi.
b. Evaluarea presupune trei elemente componente, numite și etape:
1. verificarea;
2. aprecierea;
3. notarea sau acordarea de calificative
c. Metode de verificare sunt următoarele:
1. trecerea probelor de motricitate prevăzute în SNŞE, în funcţie şi de
opţiunile profesorului şi elevilor privind probele prevăzute;
2. trecerea unor probe de motricitate, stabilite de fiecare profesor pentru
orele de educaţie fizică din CDȘ şi pentru orele extracurriculare,
conform principiului autonomiei;
3. trecerea unor probe de cunoştinţe teoretice de specialitate (necesare la
clasele cu profil sportiv, dar nu numai);
4. măsurarea unor indici de dezvoltare fizică
5. executarea de către elevi a unor deprinderi şi priceperi motrice în
condiţii asemănătoare probei, ramurii sau activităţii respective;
6. executarea de către elevi a unor deprinderi şi priceperi motrice în
condiţii concrete de concurs;
7. îndeplinirea de către elevi a unor sarcini speciale de natură organizatori
că sau metodico-didactică: conducerea unor verigi din lecţie; arbitrarea
unor întreceri, jocuri sportive bilaterale; conducerea gimnasticii zilnice;
lider, atunci când se împarte clasa pe grupe de lucru etc.;
8. observarea curentă a elevilor şi înregistrarea datelor observaţiei
(reacţia la efort, atitudini comportamentale etc.).

1.
STRUCTURĂ DE EXERCIȚII PENTRU ÎNSUȘIREA BLOCĂRII ARUNCĂRILOR LA
POARTĂ – HANDBAL
Exercițiul 1. Elevii așezați în linie pe două rânduri, pe laturile terenului, cu fața spre
interiorul terenului, execută deplasări din poziție fundamentală cu pas adăugat în
lateral; profesorul indică direcția de deplasare, verbal sau cu ajutorul brațelor.
Dozare: 3-4 repetări pentru fiecare direcție de deplasare.
Exercițiul 2. Pe perechi, față în față, distanță 2 m, jucătorii imită – în „oglindă” –
mișcarea de deplasare a partenerului cu pas adăugat. Se schimbă rolurile între
executant și imitator, la 20-30 de secunde.
Dozare: 2 minute.
Exercițiul 3. Pe perechi, față în față, distanță 1 m: imitarea blocării aruncărilor la
poartă, prin mișcări ale brațelor în diferite poziții: sus, jos, lateral (însoțită de fandare).
Dozare: 3 minute, cu schimbarea rolurilor.
Exercițiul 4. Câte doi, față-n față, unul fiind atacantul cu mingea, se simuleaza
aruncări la poartă în diferite direcții și la diferite înălțimi, iar apărătorul execută
mișcările corespunzătoare pentru blocare. Dozare: 3 minute, cu schimbarea rolurilor.
Exercițiul 5. Elevii lucrează pe două grupe în următoarea succesiune: atacantul
pasează apărătorului, aflat în apropierea semicercului, acesta retransmite mingea
atacantului care aruncă, având partea și înălțimea dinainte stabilite, iar apărătorul
blocheaza aruncarea.
Dozare: 3 minute, cu schimbarea alternativă a rolurilor.
Exercițiul 6. Pe perechi: atacanții, cu mingea în mână, vor executa fentă de
aruncare precedată de un elan de trei pași. Apărătorii vor ataca adversarul cu
mingea pe partea brațului de aruncare, după care ambii jucători se retrag repetând
exercițiul, cu schimbarea alternativă a rolurilor.
Dozare: 3 minute.
Exercițiul 7. Jocuri 3x3, 4x4, pe jumătate de teren, respectiv 6x6 pe tot terenul, avân
d ca temă principală: blocarea aruncărilor la poartă.
Dozare: 10-15 minute.
2.
STRUCTURĂ DE EXERCIȚII EXECUTATE CU BENZI ELASTICE
Formația de lucru: pe grupe, lucrând câte unul în dreptul unei scări fixe.
Exercițiul 1
P.I. Șezând cu picioarele apropiate și întinse, cu sprijinul palmelor înapoi, un capăt al
benzii agățat de vârful picioarelor, celălalt de cureaua din jurul capului: extensia
gâtului și revenire.
Dozare: 2-3 serii x 10 repetări.
Exercițiul 2
P.I. Stând depărtat înainte, cu un capăt al benzii sub talpă, celălalt ținut cu mâna,
cotul pe bazin, mâna opusă pe șold: flexia antebrațului pe braț și revenire. Se
lucrează alternativ cu fiecare braț în parte și apoi simultan cu ambele brațe.
Dozare: 2-3 serii x 10 repetări.
Exercițiul 3
P.I. Culcat înainte cu sprijin pe palme, brațele îndoite, banda așezată transversal pe
spate (pe la nivelul omoplaților), apucat cu mâinile de capete: întinderea și îndoirea
brațelor (flotări cu brațele pe lângă corp).
Dozare: 2-3 serii, cu 10 repetări.
Exercițiul 4
P.I. Stând depărtat cu o bandă elastică sub tălpi, prinsă la fiecare capăt de o mână.
Se execută ridicarea brațelor în plan lateral, cu întinderea benzii și revenire.
Dozare: 2-3 serii x 10-15 repetări.
Exercițiul 5
P.I. Culcat dorsal, cu corpul ghemuit, banda elastică fixată pe cea mai joasă șipcă a
scării fixe, iar genunchii îndoiți până când formează un unghi de 90 de grade. Al
doilea capăt al benzii este cuprins cu vârfurile picioarelor astfel încât să se formeze
presiunea benzii: ridicarea genunchilor în sus spre umeri realizând mișcarea
specifică abdomenelor.
Dozare: 2-3 serii x 10-15 repetări
Exercițiul 6
P.I. Pe genunchi, cu spatele la scara fixă, coatele rămân îndoite pe lângă corp,
ambele mâini prind banda care este mai întâi înfășurată de una din șipcile mai înalte:
aplecare spre sol și revenire cu cedare ușoară din forță.
Dozare: 2-3 serii x 10-15 repetări
Exercițiul 7
P.I. Stând ușor depărtat cu picioarele la nivelul umerilor, cu banda înfășurată în jurul
gleznelor, astfel încât banda să fie suficient de tensionată. Transferarea ușoară a
greutății corpului pe piciorul stâng și efectuarea un pas lateral cu piciorul drept. Apoi
apropierea ușoară a piciorului stâng către piciorul drept, cu banda tensionată: pași în
lateral
Dozare: 8-10 pași după care schimbarea sensului.
Exercițiul 8
P.I. Stând cu banda elastică sub tălpi și picioarele îndepărtate la nivelul umerilor.
Mânerele benzii elastice ținute la nivelul umerilor: genuflexiuni cu banda elastică.
Dozare: 10-15 repetări.
================================================================
TESTUL NR. 18
1.
a. Capacitățile coordinative (îndemânarea) reprezintă capacitatea individului de a
însuşi şi efectua acţiuni motrice cu grade de dificultate diferite, dirijând precis
şi economic mişcările în timp şi spaţiu, cu vitezele şi încordările necesare, în
deplină concordanţă cu condiţiile impuse ce apar pe parcursul efectuării
acţiunii.
b. Dintre cei 12 factori care condiționează capacitățile coordinative, amintesc:
1. calitatea sistemului nervos central şi – mai ales – capacitatea de
coordonare a centrilor din acest sistem;
2. plasticitatea scoarţei cerebrale, adică proprietatea acesteia de a
combina mai multe stereotipuri elementare pentru a elabora un răspuns
complex, conform cu situaţiile noi intervenite;
3. capacitatea analizatorilor de a capta selectiv informaţia şi de a realiza
sinteza aferentă pentru analiza situaţiei;
4. calitatea transmiterii impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente;
5. calitatea inervaţiei musculare, care determină contracţia şi relaxarea.
2.
a. Curriculumul naţional reprezintă ansamblul planurilor-cadru de învăţământ şi
al programelor şcolare din învăţământul preuniversitar. Acesta cuprinde un set
de documente care reglementează modalităţile prin care şcoala poate asigura
atingerea finalităţilor educaţionale, astfel încât să ofere fiecărui elev şanse
egale pentru dezvoltarea personală şi profesională și pentru inserţia socială.
b. Principalele componente ale Curriculumului Național sunt: planurile cadru și
programele școlare.
c. Planul-cadru de învăţământ este un document de politică educaţională. Pentru
elev structurează parcursul educaţional şi timpul şcolar, iar pentru profesor,
norma didactică. În mod corespunzător, generarea planului-cadru de
învăţământ nu este un proces arbitrar, ci se raportează la un profil de formare
al absolventului, din perspectiva a ce trebuie să ştie, să ştie să facă şi să se
manifeste atitudinal la finalul unui nivel de studiu.
d. Programa școlară este documentul oficial care prevede conţinutul procesului
de instruire la nivelul diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice și pornește de
la un profil de formare, structurat pe baza celor 8 competențe-cheie europene.

1.
a.
1. Evaluarea iniţială – predictivă – prin care profesorul obţine informaţiile
necesare despre nivelul de însuşire ce îl ajută în proiectarea realistă a
activităţii viitoare. Se efectuează la începutul fiecărui ciclu de învăţământ, an
şcolar sau chiar la abordarea fiecărei unităţi de învăţare.
2. Evaluarea continuă – formativă – oferă profesorului informaţii obiective asupra
eficienţei metodelor şi mijloacelor folosite. Elevului îi oferă posibilitatea
raportării nivelului de însuşire a conţinutului predat, la un moment precis de
timp, faţă de modelul planificat şi pretins de activitatea de educaţie fizică.
3. Evaluarea finală – sumativă – se realizează la încheierea ciclurilor tematice
ale fiecărei unităţi de învăţare proiectate pentru fiecare semestru şi clasă. Este
principalul mijloc prin care se acordă notele ce sunt trecute în catalogul clasei,
pentru fiecare elev în parte şi are caracter obligatoriu. Pentru aceasta, elevii
trebuie să cunoască din timp: unităţile de învăţare care vor fi notate, respectiv
criteriile şi baremurile de scalare a performanţelor ptr. transf. lor în note.
b.
1. Funcţia didactică – se referă la necesitatea ca prin note să fie surprins
mecanismul intern al procesului de instruire, nivelul de însuşire de către elevi
a componentelor şi subcomponentelor modelului de educaţie fizică şi sport.
2. Funcţia educativă – se referă la faptul că prin notă trebuie să-i fie determinată
elevului o atitudine activă, conştientă, pozitivă faţă de educaţia fizică şi
sportivă. Prin valoarea notei, mai ales când aceasta este mică, nu trebuie ca
subiectul să se îndepărteze de educaţie fizică şi sport, să nu mai vină la lecţii,
să-şi facă rost de scutire medicală etc.
3. Funcţia socială – se referă la faptul că nota îndeplineşte această funcţie numai
dacă ierarhizează valoric subiectul, dacă îi poate oferi acestuia direcţia cea
mat sigură de evoluţie ulterioară pe plan profesional, domeniul pe care îl poate
„ataca”, îl poate aborda cu sorţi siguri de reuşită.
c. Din mai multe criterii de evaluare, prezint următoarele șase:
1. Progresul realizat de elevi în raport cu nivelul iniţial
2. Performanţa motrice obţinută raportată la anumite norme
3. Cantitatea şi calitatea elementelor însuşite, raportate la prevederile programei
şcolare
4. Capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice de către elevi
5. Nivelul cunoştinţelor teoretice însuşite privind practicarea exerciţiilor fizice
6. Atitudinea elevului faţă de educaţie fizică şi sport: față de profesor, față de
colegi și față de lecții, în general (prezență, echipament, implicare).
2.
a. Tipologia lecțiilor este realizată după mai multe criterii, astfel:
1. După componenta tematică abordată:
1. lecţii cu teme din deprinderile şi/sau priceperile motrice;
2. lecţii cu teme din calităţile motrice;
3. lecţii mixte, atât din deprinderi şi/sau priceperi motrice, cât şi din
calităţi motrice.
2. După felul deprinderilor şi/sau priceperilor motrice abordate tematic:
1. lecţii monosport;
2. lecţii bisport;
3. lecţii polisport.
3. După etapele învăţării deprinderilor şi/ sau priceperilor motrice abordate
tematic:
1. lecţii de însuşire/iniţiere primară;
2. lecţii de consolidare;
3. lecţii de perfecţionare;
4. lecţii de verificare;
5. lecţii mixte/combinate.
4. După plasamentul în structura anului de învăţământ:
1. lecţii de organizare/introductive (la început de an şi semestre);
2. lecţii curente, săptămânale;
3. lecţie bilanţ (ultimele din fiecare semestru).
5. După locul şi condiţiile de desfăşurare:
1. lecţii în aer liber, condiţii atmosferice şi climaterice normale;
2. lecţii în aer liber pe timp friguros;
3. lecţii în interior, condiţii normale (sală de educaţie fizică);
4. lecţii în interior, în spaţii improvizate (culoar, coridor, hol, sală de
clasă)
6. După numărul de teme abordate:
1. lecţii cu o temă;
2. lecţie cu două teme;
3. lecţii cu trei teme;
4. lecţii cu patru sau mai multe teme (de tip „demonstrativ”).

1.
STRUCTURĂ DE EXERCIȚII PENTRU ÎNSUȘIREA UNUI PROCEDEU TEHNIC
DE APĂRARE DIN FOTBAL – DEPOSEDAREA
EXERCIȚII PE PERECHI
Un elev conduce mingea din mers sau din ușoară alergare, iar un adversar încearcă
deposedarea din față. Dozare: 3 minute, cu schimbarea rolurilor după fiecare
deposedare.
Un elev conduce mingea, iar celălalt încearcă deposedarea din lateral. Dozare: 3
minute, cu schimbarea rolurilor după fiecare deposedare.
Un elev conduce mingea, iar celălalt încearcă deposedarea prin urmărire. Dozare: 3
minute, cu schimbarea rolurilor după fiecare deposedare.
Un elev conduce mingea cu mișcări înșelătoare, iar celălalt încearcă deposedarea
din față, din lateral sau din urmărire. Dozare: 3 minute, cu schimbarea rolurilor după
fiecare deposedare.
EXERCIȚII PE GRUPE
Într-un spațiu limitat (6x6 m), 4-5 elevi, fiecare având câte o minge pe care o
conduce, iar un alt elev încearcă deposedarea alternativă a acestora. Rolurile se
schimbă continuu. Dozare: 5-6 minute.
În același spațiu limitat, doi elevi conduc mingea, iar alți doi încearcă deposedarea.
Rolurile se schimbă. Dozare: 5-6 minute.
Patru elevi, plecând de la mijlocul terenului spre poartă pentru finalizare, sunt atacați
de doi elevi apărători, care îi deposedează succesiv. Dozare: 5-6 minute, cu
schimbarea rolurilor.
Joc 3x3 la porți mici, având ca temă principală deposedarea celor care se află în
posesia mingii. Dozare: 10 minute.
2.
Formații de
Metode
Conținutul Dozare de
durata și indicații .
evaluare
metodice
... ... ... ... ... ...
alergare uşoară 60”

  în
efectuată cu coloană
intensitate câte unu
redusă, urmată 60”
5. de mers liniștit  în
Revenirea  din mers, mișcări coloană
organismulu de relaxare câte unu
i musculară prin
după efort ducerea brațelor 60”
(3 minute) prin lateral sus,
combinate cu  în cerc,
mișcări de cu fața
inspirație- spre
expirație interiorul
profundă cercului
 exerciţiu pentru
întărirea
reflexului de
postură cu
caracter
educativ-corectiv:
„statuia”
(la semnal, adoptarea și
menținerea pentru 5
secunde a posturii
corecte în stând)
... ... ... ... ... ...

TESTUL NR. 19
1.
a. Metodele de evaluare cuprind următoarele metode de apreciere și
notare/acordare calificative:
1. Metoda aprecierii verbale, prin care aprecierea este însoţită
permanent de acordarea unor calificative, pentru a se produce
feedback-ul, astfel încât elevul să cunoască nivelul execuţiei sale: dacă
a executat bine, foarte bine, satisfăcător, insuficient etc.
2. Metode de apreciere şi notare/acordare de calificative nonverbale, scri
se, prin care se acordă note sau calificative, care se trec în caietul
profesorului/catalog:
1. Metoda aprecierii, notării/acordării de calificative pe baza unor
norme sau baremuri cuprinse în tabele valabile pe plan naţional,
zonal sau chiar local. Mai este numită şi absolută și se poate
aplica în cazul efectuării de către elevi a unor probe pentru
calităţile motrice.
2. Metoda aprecierii, notării/acordării de calificative prin
compararea rezultatelor obţinute doar la nivelul unei clase de
elevi. Mai este numită şi relativă, realizându-se în şcolile în care
nu există decât câte o clasă de elevi la acelaşi nivel de vârstă şi
pregătire. Profesorul „aşează” în ordine rezultatele elevilor din
clasa respectivă şi face scalarea acestora pe intervale
corespunzătoare notelor.
3. Metoda de apreciere, notare/acordare de calificative pe baza pr
ogresului individual, calculat în funcţie de valoarea
performanţiala iniţială şi finală.
4. Metoda de apreciere, notare/acordare de calificative pe
baza nivelului de execuţie tehnică sau tactică a unor
deprinderi şi priceperi motrice în condiţii de exersare parţială sau
globală (inclusiv joc sportiv bilateral). Această metodă depinde
aproape exclusiv de competenţa profesională a cadrului didactic
evaluator.
5. Metoda de apreciere, notare/acordare de calificative în funcţie
de modul în care elevii îndeplinesc unele sarcini speciale de
natură organizatorică sau metodico-didactică.
b. SNSE prezintă următoarele aspecte:
 se aplică pentru evaluarea elevilor care participă la lecțiile de educație fizică
din trunchiul comun și este permanent corelat cu prevederile actuale ale
planurilor de învățământ și conținuturile programelor școlare. Pentru lecțiile
opționale, profesorii au obligația ca, pe lângă propriile programe, să elaboreze
și probele de control corespunzătoareconținuturilor predate;
 în funcție de schema orară a fiecărei clase, elevul va susține probe de control
pentru calități motrice și pentru deprinderi și priceperi motrice. Sistemul le
permite profesorilor să realizeze evaluări și la alte conținuturi predate de-a
lungul anului școlar;
 notarea/acordarea de calificative se va realiza aplicând sistemul criteriilor de e
valuare la educație fizică;
 sistemul de evaluare prevede baremul minimal, echivalent notei 5/
calificativului suficient, profesorul urmând să elaboreze propriile scale de
notare;
 sistemul de evaluare îi asigură profesorului și opțiunea de a alege nota de
plecare pentru aprecierea execuțiilor la gimnastică și jocuri sportive. Și elevul
are posibilitatea de a opta pentru anumite probe de evaluare, la care știe că
poate obține cele mai bune rezultate;
 profesorul va întocmi și Fișa individuală de evaluare în care vor fi consemnate
rezultatele la evaluările curente și sumative, respectiv nivelul performanțelor
obținute.
2.
a. În afară de exercițiul fizic mai există încă două mijloace specife, și anume:
1. Aparatura de specialitate: instalaţii (porţi, panouri, groapa de sărituri,
bară fixă, parcursuri aplicative, fileu etc.), aparate şi materiale specifice
(mingi, bănci de gimnastică, saltele, bastoane, cercuri, gantere etc.).
Toate acestea trebuie să se prezinte în cantitatea și calitatea necesare
influenţării pozitive a organismului, asigurării eficienţei practicării
exerciţiilor fizice și a unei bune densităţii motrice. Aparatura de
specialitate adaugă exerciţiilor fizice valori funcţionale deosebite, care
nu pot fi realizate altfel.
2. Mijloacele si măsurile de refacere a capacităţii de efort a
subiecţilor: mult mai importante în sport decât în educaţia fizică
şcolară, se realizează sub două forme:
 Refacerea pe parcursul activităţii respective (lecţie, concurs etc.)
: se realizează în majoritatea cazurilor prin pauzele (active sau p
asive, mai mari sau mai mici) dintre exerciţii, reprize, jocuri.
 Refacerea după încheierea activităţii respective (lecţie, concurs
etc.): se realizează minimal, oricând şi oriunde, prin duş cald şi
mişcări de relaxare musculară (inclusiv de automasaj).
b. Mijloacele nespecifice/asociate educației fizice sunt:
1. Condiţiile igienice, referitoare la igiena individuală şi la igiena bazelor
materiale.
Igiena individuală constă în următoarele elemente:
 deprinderi şi obişnuinţe privind echipamentul sportiv;
 reguli de depunere a efortului predominant fizic;
 reguli precise de alimentaţie;
 cerinţe minimale privind raportul dintre efort şi odihnă;
 alte reguli de viaţă şi activitate pe plan individual.
Igiena bazelor materiale (instalaţii, aparate, săli, terenuri, materiale sportive) constă
în:
 respectarea unor reguli de tip ergonomic şi ecologic în
confecţionare/construire;
 folosirea corectă, „civilizată” a bazelor materiale (aerisire, luminozitate,
culoare, acustică)
2. Factorii naturali de călire: apa, aerul şi soarele. Folosirea atentă,
raţională, a acestor factori, ori de câte ori este posibil, conduce la o
eficienţă deosebită în sensul realizării temeinice a obiectivelor: călirea
organismului, sporirea rezistenţei faţă de diferiţi microbi şi faţă de
diferite boli, adaptarea la intemperiile naturale „neprogramate” şi
obţinerea unui randament sporit în orice activitate.
3. Mijloacele împrumutate din alte laturi ale educaţiei generale:
 din educaţia intelectuală: studierea lucrărilor de specialitate şi a celor literare
sau artistice cu subiecte din domeniul practicării exerciţiilor fizice;
 din educaţia estetică: muzica;
 din educaţia morală: respectarea unor prevederi regulamentare şi logice de
comportament în activitatea cotidiană şi, mai ales, în competiţiile sportive;
 din educaţia tehnico-profesională: îndeplinirea unor norme/baremuri pe baza
unor cunoştinţe şi calităţi specifice fiecărei activităţi.

1.
a. Caracteristicile generale ale metodelor sunt:
o metoda înseamnă calea sau „drumul” de urmat pentru atingerea unor
obiective propuse;
o trebuie făcută distincţia între metode şi tendinţe sau orientări
metodologice: metodele sunt consacrate şi cunoscute, tendinţele sunt
anumite idei, „curente” încă negeneralizate şi nici unanim acceptate,
iar orientările sunt tendinţe generalizate, unanim acceptate şi aplicate
în practică;
o trebuie făcută distincţie și între metode şi procedee
metodice. Procedeele metodice sunt modalităţi concrete de „existenţă”
a metodelor, de exprimare a acestora. În practică nu se aplică metoda,
ci procedeul metodic. De exemplu, nu există exersarea ca metodă
practică de instruire, ci există exersarea prin circuit, interval, ridicarea
de greutăţi, izometrie etc., ca procedee metodice de exersare.
b. Cele șase tipuri de exersare specifice metodei practice, a exersării, sunt:
1. exersarea pentru formarea deprinderilor şi priceperilor motrice
2. exersarea pentru dezvoltarea, educarea calităţilor motrice
3. exersarea pentru optimizarea dezvoltării fizice corporale
4. exersarea pentru formarea capacităţii de organizare
5. exersarea pentru formarea capacitării de practicare autonomă a
exerciţiilor fizice
6. exersarea pentru formarea capacităţii de practicare independentă a
exerciţiilor fizice
c. Metoda aleasă este „Observarea execuţiei altor subiecţi”.
Observația trebuie să fie întotdeauna dirijată/orientată de către profesor pe baza unui
„ghid de observare” sau a unei „tematici de observare”, precis stabilite. Se poate
observa execuţia unor colegi sau a altor subiecţi, dar numai „dirijată”, atât în lecție,
cât și în concursurile sportive. Se pot observa atât aspecte pozitive din execuţia
actelor sau acţiunilor motrice, dar şi aspecte negative. Această capacitate de
observare este educabilă.
2.
a. După etapele învăţării deprinderilor şi/sau priceperilor motrice avem următoarele
tipuri de lecții:
1 - de însuşire/iniţiere primară;
2 - lecţii de consolidare;
3 - lecţii de perfecţionare;
4 - lecţii de verificare;
5 - lecţii mixte (luate, cel puţin, câte două: consolidare-perfecţionare, consolidare-
verificare etc.)
b.
1. Durata acestei verigi: 1-3 minute
2. Obiectivele verigii:
1. conştientizarea elevilor de necesitatea participării la lecţie şi asupra
nivelului de execuţie atins în însuşirea deprinderilor motrice;
2. formarea capacităţii de apreciere şi autoapreciere;
3. stimularea interesului elevilor pentru activitatea independentă.
c. Dinamica efortului în lecție are următoarele caracteristici generale:
 efectuarea oricărui act motric duce la cheltuire de energie nervoasă şi
musculară;
 atunci când acest consum este mare, apare oboseala. Înlăturarea sau
diminuarea oboselii se realizează prin odihnă și alte măsuri adiacente;
 relaţia dintre efort şi odihnă se numeşte dozarea efortului;
 efortul în lecţie poate fi: mic, mijlociu, submaximal şi maximal, fiind determinat
de temele și obiectivele specifice fiecărei teme;
 parametrii clasici ai efortului sunt: volumul, intensitatea şi complexitatea. După
alți autori, aceștia sunt completați și prezentați astfel: volumul motric și
temporal, intensitatea/solicitarea, complexitatea, durata stimulului, densitatea
stimulilor/efortului, amplitudinea stimulilor, frecvența lecțiilor/stimulilor,
specificitatea stimulilor;
 dinamica efortului (confundată uneori cu densitatea) este „curba” acestuia,
„traiectoria” sa în reprezentare grafică conform succesiunii secvenţelor
structurale ale lecției. Constatările cele mai semnificative sunt următoarele,
nefiind prezentate în ordinea importanţei:
o În primele trei verigi, dinamica efortului înregistrează o curbă continuu
ascendentă. Se pleacă, în efort, de la valori ale FC în jur de 70-80
pulsaţii/minut şi ale FR în jur de 16-18 respiraţii/minut, ajungându-se la
aproximativ 120-130/140 pulsaţii/minut şi 20-22 respiraţii/minut.
o În veriga tematică, curba efortului înregistrează, de regulă, un „platou”,
adică o relativă stabilitate, în funcţie de obiectivele operaţionale şi de
metodologia folosită (FC variază între 130-180 pulsaţii/minut). Cele mai
ridicate vârfuri se obţin la teme de dezvoltare a calităţilor motrice, în
întreceri şi jocuri bilaterale/de mişcare/dinamice, parcursurile sau
traseele aplicative şi ştafetele efectuate sub formă de întrecere.
o În ultimele două verigi se înregistrează o scădere/coborâre a curbei
efortului. De reţinut că aproape niciodată, chiar şi în lecţiile slabe sub
aspectul efortului, nu se revine la valorile FC şi FR de la începutul
lecţiei;
 dinamica efortului depinde de:
o succesiunea şi conţinutul verigilor lecţiei;
 parametrii efortului;
 gradul de oboseală fizică şi nervoasă a elevilor;
 temperatura aerului;
 eterogenitatea claselor.

1.
DE ATAC DIN VOLEI – LOVITURA DE ATAC
A. Exerciții pentru învățarea acțiunii brațelor la minge:
1. din minge ținută pe palma stângă deasupra capului, lovirea mingii spre
sol cu brațul drept. Exercițiul se efectuează la distanță mică de perete
(3-4 m). Mingea lovită trebuie să atingă prima dată solul și apoi
peretele;
2. același exercițiu cu minge ținută de un partener; la acest exercițiu se
lucrează și cu brațul stâng;
3. elevul urcat pe o bancă de gimnastică, situată lângă plasă, execută
lovitura de atac din minge oferită de profesor. La acest exercițiu se
urmărește acțiunea corectă și coordonată a ambelor brațe la minge.
B. Exerciții pentru învățarea elanului:
4. repetarea ultimului pas al elanului peste o saltea sau peste
repere trasate pe sol. Picioarele se așază în bătaie în tiparele
desenate pe sol. Bătaia se execută obligatoriu pe călcâiul
piciorului drept, iar oprirea înaintării se realizează prin așezarea
piciorului stâng mai în față, pe muchia internă;
5. același exercițiu cu minge de oină sau de tenis ținută în mâna
stângă. După executarea elanului și bătăii, trecerea mingii
deasupra capului în mâna dreaptă și aruncarea ei peste plasă;
6. același exercițiu cu elan de doi pași. Lungimea celor doi pași să
fie executați folosind repere trasate pe sol sau alte repere
(jetoane, jaloane, saltele etc.);
7. elan de 2 pași, lovitura de atac din minge ținută de profesor
deasupra plasei;
8. același exercițiu cu minge aruncată de profesor.
2.
Formații de
Metode
Verigile și lucru
Conținutul Dozare de Obs.
durata și indicații
evaluare
metodice
... ... ... ... ... ...
1. aprecierea modului 30” – în linie pe

de desfăşurare a lecţiei, un rând
a participării şi
6. comportării elevilor la 60”
Încheiere lecţie;
a lecției 2. aprecierea
(3 minute) rezultatelor obţinute, 30”
evidenţieri pozitive/
negative (mai rar),
privind însuşirea 20”
temelor predate;
3. notarea în caietul
profesorului a 10”
notelor/calificativelor 40” – în coloană
obținute în lecția de zi; câte unul
4.transmiterea unor
sarcini şi recomandări
pentru activitatea
independentă;
5. salutul pentru
încheierea organizată a
lecţiei;
6. deplasarea ordonată
de pe terenul de sport
şi supravegherea
comportamentului
elevilor la vestiare.
... ... ... ... ... ...

TESTUL NR. 20
1.
a. Noțiunile fundamentale din educație fizică și sport sunt: 1. Educaţia fizică, 2.
Sportul, 3. Antrenamentul Sportiv, 4. Dezvoltarea fizică, 5. Capacitatea
motrică, 6. Deprinderile motrice, 7. Priceperile motrice, 8. Calităţile motrice, 9.
Exerciţiul fizic, 10. Mişcarea omului, 11. Cultura fizică.
b. Educaţia fizică este activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de
practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi, în principal, a potenţialului biologic
al omului conform cerinţelor sociale.
c. Sportul este un fenomen social cu o activitate de întrecere, format din acțiuni
motrice diferențiate pe ramuri, având ca scop obținerea de performanțe,
depășirea partenerilor, autodepășirea și este adesea folosit ca mijloc al
educației fizice.
De asemenea, sportul este o activitate motrică de loisir sau de întrecere, desfășurată
în cadru instituționalizat sau independent, cu caracter mai mult sau mai puțin spontan
și competitiv.
d.
1. Definiție: Priceperile motrice sunt acţiuni motrice însuşite în ontogeneza
umană, ulterioare deprinderilor motrice. Ele exprimă, în ultimă instanţă,
măiestria motrică a indivizilor umani, mai ales în situaţii variabile şi
competitive.
2. Caracteristici:
 sunt componente neautomatizate ale motricităţii voluntare,
manifestându-se doar în variabilitatea situaţiilor întâlnite;
 plasticitatea scoarţei cerebrale condiţionează nivelul lor de
manifestare;
 formarea şi manifestarea lor presupune formularea de noi situaţii
problemă pentru cei incluşi în procesul de instruire;
 solicită puternic procesele cognitive, favorizează formarea şi div
ersificarea schemelor mentale de acţiune, memoria, imaginaţia şi
creativitatea;
 stabilesc nivelul de măiestrie sportivă, fiind totuşi dependente de
cantitatea şi calitatea deprinderilor motrice învăţate;
 priceperile superioare sunt caracterizate de complexitate
structurală şi funcţională, incluzând şi solicitând cunoştinţe
teoretice, scheme mentale, deprinderi cât mai stabile şi variate.
2.
a. Forța este o calitate/aptitudine motrică ce reprezintă capacitatea organismului
uman de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin intermediul contracţiei
musculare.
b. Formele de manifestare a forței se clasifică după 4 criterii:
1. După „participarea grupelor musculare” în efort:
 forţa generală. atunci când în efort participă principalele grupe
musculare;
 forţa specifică atunci când în efort participă una sau câteva
grupe musculare.
2. După „caracterul contracţiei musculare”:
 forţa statică, atunci când nu se modifică dimensiunile fibrelor
musculare angajate în efort; un tip special de forţă statică este
cea „izometrică”, atunci când „rezistenţa” de învins este mai
mare decât capacitatea de forţă maximă a musculaturii
executantului;
 forţa dinamică/izotonică, atunci când se modifică dimensiunile
fibrelor musculare angajate în efort; dacă fibrele musculare se
scurtează, se vorbeşte de forţă dinamică de tip învingere (sau în
regim miometric), iar dacă fibrele musculare se alungesc, se
vorbeşte de forţă dinamică de tip cedare (sau în regim
pliometric);
 forţa mixtă, atunci când se produc atât contracţii statice, cât şi
dinamice, alternând în funcţie de natura actelor şi acţiunilor
motrice;
3. După „capacitatea de efort în relaţie cu puterea individuală umană”:
 forţa maximă (sau absolută);
 forţa relativă, care exprimă raportul dintre forţa absolută/maximă
şi greutatea corporală, adică valoarea forţei pe kilogram-corp.
4. După „modul de combinare cu celelalte calităţi motrice”:
 forţa în regim de viteză, numită de majoritatea specialiştilor şi
forţa explozivă;
 forţa în regim de îndemânare;
 forţa în regim de rezistență.
c. Forța are mai mulți factori de condiționare, dintre care amintesc următorii 6:
1. capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale:
excitaţia şi inhibiţia;
2. numărul de fibre musculare angajate în efort şi – mai ales – suprafaţa
secţiunii fiziologice a acestora;
3. calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor energetice existente în
muşchi;
4. durata contracţiei musculare (sunt mai eficiente contracţiile de 15-20
secunde decât cele de 30 de secunde);
articulaţiilor;
6. valoarea unghiulară a segmentelor corporale implicate în efort.

1. a.
1. Durata: 10-12 minute
2. Obiective:
 pentru veriga „Dezvoltarea calităților motrice
viteza/îndemânarea”:
– creşterea indicilor de manifestare a vitezei/ capacităților
coordinative;
 pentru veriga „Dezvoltarea calităților motrice forța/rezistența”:
– creşterea indicilor de manifestare a forţei/rezistenţei.
b.
Densitatea motrică reprezintă raportul dintre timpul consumat de fiecare elev pentru
efectuarea mişcărilor cerute şi comandate de profesor şi durata totală a lecţiei.
 este indicatorul care ne arată eficienţa lecţiei
 DM = (Timpul efectiv de lucru al unui elev x 100): durata orei (50 min.)
 se exprimă în procente (%);
 o densitate motrică bună are valori de 60-65%.
 din punct de vedere teoretic, procentul densităţii pedagogice + procentul densi
tăţii motrice = 100%.
c.
1. Evaluarea iniţială – predictivă – prin care profesorul obţine informaţiile
necesare despre nivelul de însuşire ce îl ajută în proiectarea realistă a
activităţii viitoare. Se efectuează la începutul fiecărui ciclu de
învăţământ, an şcolar sau chiar la abordarea fiecărei unităţi de
învăţare.
2. Evaluarea continuă – formativă – oferă profesorului informaţii obiective
asupra eficienţei metodelor şi mijloacelor folosite. Elevului îi oferă
posibilitatea raportării nivelului de însuşire a conţinutului predat, la un
moment precis de timp, faţă de modelul planificat şi pretins de
activitatea de educaţie fizică.
3. Evaluarea finală – sumativă – se realizează la încheierea ciclurilor
tematice ale fiecărei unităţi de învăţare proiectate pentru fiecare
semestru şi clasă. Este principalul mijloc prin care se acordă notele ce
sunt trecute în catalogul clasei, pentru fiecare elev în parte şi are
caracter obligatoriu. Pentru aceasta, elevii trebuie să cunoască din
timp: unităţile de învăţare care vor fi notate, respectiv criteriile şi
baremurile de scalare a performanţelor ptr. transf. lor în note.
2.
Educaţia fizică şi sportul respectă acest principiu, indiferent de vârsta
subiecţilor, dar mai ales la vârste mici, deoarece acum nu este dezvoltată
treapta logică a cunoaşterii. Trebuie delimitată intuiţia implicată în acest
principiu față de acţiunea umană prin care elevul/sportivul
„ghicește/nimerește” o soluţie optimă pentru rezolvarea unor situaţii
sau „prevede” desfăşurarea unor evenimente specifice.
intuitive, trebuie să permită o vizualizare optimă pentru toți elevii
şi generalizarea.
c. Metodele intuitive sunt:
1.
1. Demonstraţia – este eficientă dacă se realizează la nivel de „model” și
se realizează prin două procedee:
 demonstraţia realizată de către profesor, care se mai numeşte şi
„demonstraţie nemijlocită”;
 demonstraţia realizată de către un elev, care se mai numeşte şi
„demonstraţie mijlocită”.
2. Folosirea unor materiale iconografice – recomandate atunci când
demonstraţia nu poate fi realizată la un nivel de „model” sau ca o
modalitate suplimentară, de întărire a efectelor demonstraţiei. Acestea
pot fi materiale clasice (planşe, scheme, grafice etc.) sau moderne
(diverse formate digitale, diapozitive, filme, casete video etc.).
3. Observarea execuţiei altor subiecţi – ce trebuie să fie întotdeauna
dirijată/orientată de către profesor pe baza unui „ghid de observare”
sau a unei „tematici de observare”, precis stabilite. Se poate observa
execuţia unor colegi sau a altor subiecţi, dar numai „dirijată”, atât în
lecție cât și în concursurile sportive. Se pot observa atât aspecte
pozitive din execuţia actelor sau acţiunilor motrice, dar şi aspecte
negative. Această capacitate de observare este educabilă.

1.
DE APĂRARE DIN VOLEI – BLOCAJUL
Exercițiul 1. Din poziţia fundamentală, deplasări laterale stânga, dreapta, cu sărituri
şi ducerea braţelor sus ca pentru blocaj la semnalul profesorului. Colectivul împărțit p
e tot terenul, cu interval două lungimi de braț.
Dozare: 2x60 secunde.
Exercițiul 2. În coloană cîte doi, jucătorii se deplasează în jurul terenului; la semnalul
profesorului se grupează şi execută o săritură ca pentru blocaj.
Exercițiul 3. Pe grupe de câte 4 elevi, deoparte și de alta a fileului: sărituri la blocaj
fără minge, la fileu, mai întâi de pe loc, apoi cu deplasare, cu pas adăugat.
Dozare: 2x30 secunde, pentru fiecare variantă (de pe loc și din deplasare).
Exercițiul 4. Pe grupe de câte 5 elevi: din stând pe o bancă de gimnastică, acțiunea
brațelor la mingi ținute deasupra plasei; se urmărește acțiunea brațelor cu palma
deschisă așezată deasupra mingii. Controlul vizual al acțiunii este obligatoriu.
Exercițiul 5. În coloană câte unul: elevul stă pe bancă cu brațele ținute deasupra
plasei, pentru blocaj; profesorul atacă în palmele elevului.
Dozare: 3-4 repetări de fiecare. La ultima repetare, profesorul va fi înlocuit de unul
dintre elevi.
Exercițiul 6. Pe 4 grupe, în coloană câte unul, în fața scărilor fixe, unde se află
așezate la distanţa de 3 m câte o minge, în golul din scară: fiecare elev execută de
4–5 ori blocaj cu deplasare la dreapta şi la stânga.
Dozare: 2 repetări de fiecare.
Exercițiul 7. Pe perechi: un elev se deplasează cu mingea pe lângă fileu şi execută
atac cu autoridicare, în timp ce în terenul opus un alt elev execută blocaj.
Dozare: câte două repetări de fiecare, cu schimbarea rolurilor.
Exercițiul 8. Pe perechi: din stând pe sol lângă plasă, pregatit pentru acțiunea de
blocaj, elevul execută o săritură la blocaj fără minge, apoi o săritură la blocaj la
mingea atacată de partener.
Dozare: 5-6 repetări de fiecare, cu schimbarea rolurilor.
2.
TRASEU APLICATIV FORMAT DIN 6 APARATE/MATERIALE
1. Aparatele/materialele traseului:
o 3 jaloane
o saltea de gimnastică
o capac ladă de gimnastică
o bancă de gimnastică
o scară fixă
o 6 cercuri
2. Descrierea exercițiilor: Colectivul este împărţit pe două şiruri egale, fiecare
coloană parcurgând traseul propriu. La semnal, primul elev execută alergare
cu ocolire printre cele 3 jaloane aflate la distanța de 1 metru între ele, execută
o rostogolire din ghemuit în ghemuit înainte pe salteaua așezată longitudinal,
apoi execută escaladarea capacului de ladă aşezat transversal printr-o
săritură cu sprijinul brațelor pe aparat și pășirea picioarelor, continuă
deplasarea pe banca înclinată fixată cu un capăt de o șipcă medie a scării
fixe, realizează o trecere în lateral pe scara fixă alăturată, apoi o coborâre pe
scara fixă, alergare accelerată pe 5 metri și pășirea alternativă prin cele 6
cercuri și trecere la coada șirului.
3. Dozare: 4 repetări ale întregului traseu. Ultimele două repetări sub formă de
întrecere.
TESTUL NR. 21
1.
a. Cele șase obiective generale ale educației fizice sunt:
elevilor;
3. dezvoltarea/educarea – calităţilor motrice de bază şi a celor specifice
sporturilor;
atică, corectă şi conştientă a exerciţiilor fizice, mai ales în timpul liber;
6. contribuţia eficientă la dezvoltarea unor trăsături şi calităţi intelectuale,
estetice, morale, civice etc.
b. Funcţiile derivă din ideal, în sensul că se subordonează acestuia, prin ele
realizându-se (apropierea de) idealul. Voi prezenta în continuare câte două
din fiecare tip:
Funcţiile specifice:
1.
1. Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice
2. Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice
Funcțiile asociate/nespecifice:
3. Funcţia igienică
4. Funcţia recreativă
5. Educativa
6. De emulaţie
c. Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice are rol prioritar în educaţia
fizică a tinerei generaţii. Rolul pozitiv al dezvoltării fizice/corporale armonioase,
al unor indici superiori pe plan somatic/morfologic şi pe cel funcţional/fiziologic,
pentru viaţa şi activitatea oamenilor de toate vârstele este cu atât mai
important în zilele noastre când suntem bombardați de influenţele negative ale
unor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane (digitalizare, industrializare,
automatizare, mecanizare, urbanizare, poluare, stress etc.).
Rezultatele negative care apar (sedentarismul, obezitatea, bolile cardiovasculare şi n
ervoase, diabetul) reduc considerabil perioada vieţii active şi posibilităţile de atingere
a idealului corporal armonios. Realizarea acestei funcţii contribuie la atingerea şi
menţinerea unui randament profesional ridicat, reducând efectele acestor influenţe
nocive şi crescând rezistenţa organismului.
Este necesară programarea corectă a solicitărilor fizice care să determine instalarea
mecanismelor adaptative morfologice şi fiziologice aşteptate: postură corectă,
hipertrofie musculară, echilibru în dezvoltarea lanţurilor şi grupelor musculare,
creşterea capacităţii vitale şi a amplitudinii respiratorii, bradicardie de repaus şi efort,
scăderea tensiunii arteriale, optimizarea coordonărilor neuro-musculare, creşterea
toleranţei la lactat, călirea organismului etc.
Absenţa sau planificarea greşită a stimulilor la vârsta copilăriei și adolescenței
conduce la efecte nedorite pe termen lung, cu atât mai mult cu cât se pierd acele
faze de acumulări pe plan somatic şi motrice ce nu vor putea fi recuperate ulterior,
generaţiile actuale fiind orientate şi preocupate covârşitor de socializarea şi
petrecerea timpului liber prin intermediul tehnologiilor informatice, neglijând
practicarea exerciţilor fizice sub o formă organizată.
2.
motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un
timp cât mai scurt (cu rapiditate maximă).
b. Calitatea motrică viteza are 6 forme de manifestare, dintre care le prezint pe
următoarele 3:
1. Viteza de reacţie – reprezintă timpul scurs între recepţionarea unui
stimul şi apariţia răspunsului motor. În funcţie de analizatorii care
recepţionează stimulii, viteza de reacţie diferă, astfel: cea mai scurtă se
înregistrează la stimulii cutanaţi (140 ms), apoi la stimulii sonori (150
ms) şi cel mai mult la stimulii vizuali (180 ms).
Reacţiile la diferiţi stimuli pot fi:
 simple – ce apar în cazul unor stimuli cunoscuţi, dar cărora nu li se cunoaște
exact momentul declanșării (starturile în diferite probe de concurs);
 complexe – ce apar în cazul în care nu se cunoşte nici stimulul şi nici
momentul în care va apărea acesta (în jocurile sportive şi în sporturile cu
adversari direcţi).
În educaţia fizică, viteza de reacţie se regăseşte în exerciţiile care dezvoltă capacitat
ea de orientare în spaţiu şi timp (jocurile de mişcare, acţiuni din cadrul exerciţiilor de f
ront şi formaţii), în exerciţiile pentru consolidarea unor priceperi şi deprinderi motrice
utilitar-aplicative (echilibru, escaladare, trasee şi ştafete aplicative), exerciţii pentru
însuşirea tehnicii startului, elemente şi procedee tehnice din jocurile sportive etc.
Timpul de reacţie este influenţat negativ de starea de oboseală sau boală, fiind mai b
un/scurt la bărbaţi decât la femei pentru toate etapele ontogenetice, mai scurt pentru
membrele superioare decât pentru cele inferioare. Rapiditatea reacţiilor depinde de
calitatea şi funcţionalitatea întregului traseu ce este implicat în receptarea stimulilor,
transmiterea şi interpretarea semnalelor, inervarea musculaturii.
2. Viteza de execuţie – reprezintă capacitatea organismului de a efectua
cât mai rapid un act sau o acţiune motrică (mişcare singulară şi unitară
ca structură – pasa, desprinderea, aruncarea etc.). Se măsoară prin
timpul care trece de la începerea şi până la terminarea unei mişcări şi
se exprimă în milisecunde. Ea este determinată în mod deosebit de
structurile motrice aciclice, sărituri, aruncări, elementele tehnice din
gimnastică, procedeele tehnice din jocurile sportive, etc. Factorii
limitativi în dezvoltarea vitezei de execuţie sunt forţa musculară şi
tehnica de execuţie a mişcărilor.
3. Viteza de repetiţie – numită şi frecvenţa mişcărilor, se referă la
capacitatea organismului de a efectua un număr cât mai mare de
mişcări în unitatea de timp. Se exprimă prin numărul de repetări
efectuat în unitatea de timp. Viteza de repetiţie este implicată în
acţiunile motrice ce au în structura lor mişcări ciclice, ce se repetă într-o
succesiune rapidă într-un interval limitat de timp (probele atletice de
alergare, înot, ciclism, jocuri sportive şi se manifestă corelat cu forţa şi
rezistenţa.
c.
1. mobilitatea proceselor nervoase corticale fundamentale, excitaţia şi
inhibiţia, care condiţionează alternanţa contracţiei şi relaxării
musculare;
2. calitatea componentei senzoriale, adică fineţea şi acuitatea analizatorilo
r (auditiv, tactil, kinestezic, vizual) implicaţi în efectuarea diferitelor
mişcări; calitatea transmiterii impulsurilor nervoase pe căile aferente şi
eferente;
3. tipul fibrelor musculare care intră în contracţie (fibrele albe fiind
favorabile unei viteze bune);
4. cantitatea şi calitatea resurselor şi proceselor energetice (mai ales
conţinutul în ATP şi fosfocreatină din muşchii contractați);
5. nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice (în special, forţa);
6. capacitatea de concentrare a atenţiei, procesele volitive, motivaţia,
echilibrul emoţional

1.
a.
1. Principiul accesibilităţii
2. Principiul legării instruirii de cerințele activității practice
3. Principiul însușirii temeinice
b.
1. Principiul accesibilităţii
Particularitățile pe care le are în vedere acest principiu sunt: vârsta, sexul şi nivelul
de pregătire. Aceste particularități trebuie cunoscute nu pentru a ne coborî și a
rămâne la nivelul posibilităţilor minime ale elevilor, ci pentru a-i determina pe aceștia
să depună un efort, să treacă printr-o anumită solicitare. Trebuie precizat faptul că
individualizarea/personalizarea reprezintă faza superioară a accesibilităţii, şi nu un
principiu de instruire de sine stătător.
Conform acestui principiu, sunt necesare următoarele acţiuni:
1. selecţionarea cu atenţie a stimulilor/a exerciţiilor fizice;
2. stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic;
3. adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire şi educaţie la nivelul
de înţelegere şi de dezvoltare psiho-motrică a elevilor.
Pentru respectarea acestui principiu se impun următoarele cerinţe:
1. necesitatea cunoaşterii permanente a elevilor cu care se lucrează;
2. stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia elevilor la
stimuli;
3. necesitatea cunoaşterii şi aplicării celor trei reguli clasice ale practicii
didactice, care se regăsesc şi în cazul altor principii de instruire:
1. trecerea de la uşor la greu
2. trecerea de la simplu la complex
3. trecerea de la cunoscut la necunoscut
2. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice
Acest principiu mai este denumit şi principiul „modelării”, urmărind în mod deosebit s
ă nu transforme instruirea în scop în sine, astfel încât elevii să nu-și însuşească conţi
nuturile de dragul instruirii, ci pentru a le valorifica în viaţă, în activităţi curente sau
sportiv-competiţionale.
Cerințe:
 deprinderile şi priceperile motrice care se învaţă trebuie să fie transferabile în
activităţile practice de timp liber sau special organizate, să aibă valoare
practică, să poată fi folosite ori de câte ori este nevoie;
 să se pună accent pe capacitatea de generalizare și de aplicare în condiţii
variate, de multe ori neprevăzute, a ceea ce a fost însuşit în procesul de
instruire;
 să se utilizeze metodele euristice de instruire și, în special, următoarele
mijloace: jocurile sportive bilaterale, traseele/parcursurile aplicative, ştafetele,
jocurile de mişcare/dinamice etc.
3. Principiul însuşirii temeinice
Acest principiu se mai numeşte şi principiul „însuşirii durabile” sau al „durabilităţii”.
Respectarea acestui principiu este condiţionată de modul în care sunt respectate – în
mod temeinic – toate celelalte principii de instruire: accesibilitate, sistematizare,
continuitate, participare conştientă şi activă, generalizare etc.
Principiul presupune respectarea următoarele trei cerinţe:
1. asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor
motrice, atât în fiecare lecţie, cât și pe parcursul ciclurilor;
2. într-o perioadă scurtă de timp să nu se programeze însuşirea unui
volum prea mare din materialul de învăţat;
3. pentru cunoaşterea permanentă a nivelului de însuşire a materialului
predat şi a calităţii predării, trebuie ca în mod ritmic să se facă
verificarea prin probe de control, concursuri sportive.
2.
a. Eşaloanele/subsistemele educaţiei fizice sunt:
1. Educaţia fizică a tinerei generaţii: preşcolară, primară, gimnazială,
liceală, tehnico-profesională, specială
2. Educaţia fizică a adulţilor
3. Educaţia fizică a vârstnicilor
4. Educaţia fizică profesională
5. Educaţia fizică militară
6. Autoeducaţia fizică – activitatea fizică independentă
b. Eşalonul educaţiei fizice a tinerei generaţii este considerat ca fiind cel mai
important pentru că acum se pun bazele activităţii celorlalte eşaloane:
asimilarea cunoştinţelor de specialitate, formarea-fixarea deprinderilor motrice
de bază şi aplicativ utilitare, introducerea în tehnica şi tactica diferitelor ramuri
şi probe sportive, dezvoltarea calităţilor/aptitudinilor motrice. Calitatea celor
dobândite în această perioadă va fi transferată și valorificată la nivelul
celorlalte eşaloane.
Caracteristici fundamentale/proprii ale educaţiei fizice:
 are un caracter accesibil, adresându-se tuturor persoanelor, indiferent de:
potenţial motric, stare de sănătate, vârstă, sex, profesie, rasă, apartenenţă
etnică, orientare politică, religie, statut social, zonă geografică etc.;
 are un dublu caracter:
o formativ – prin indeplinirea obiectivelor specifice;
o competitiv – deoarece concursul, intrecerea sunt prezente constant în e
ducaţia fizică şcolară favorizând aplicarea deprinderilor nou-
formate în condiţii ce presupun simultan cooperare şi adversitate;
 beneficiază de un număr ridicat de exerciţii fizice faţă de celelalte activităţi
motrice, ce pot fi modificate/adaptate pentru a fi realizate finalităţile şi formate
competențele.

1.
SISTEM DE EXERCIȚII PENTRU ÎNSUȘIREA SĂRITURII ÎN ÎNĂLȚIME CU
PĂȘIRE
Formația de lucru: în coloană câte unul
Dozare: 3-5 repetări de fiecare exercițiu (în funcție de reacția elevilor față de
însușirea mișcărilor respective)
Exercițiul nr. 1 – pas săltat cu desprindere energică pe verticală, cu atingerea unui
obiect suspendat
Exercițiul nr. 2 – cu elan de 3-5 pași, pas săltat înalt
Exercițiul nr. 3 – de pe loc, oblic față de o linie trasată pe sol, trecere prin forfecarea
picioarelor, mai întâi trece piciorul aflat mai aproape de linie apoi cel depărtat, fără
desprindere
Exercițiul nr. 4 – același exercițiu cu trecerea peste o ștachetă așezată pe sol
(același exercițiu la o ștachetă așezată la groapa de nisip – unde permit condițiile)
Exercițiul nr. 5 – stând la un pas înapoia ștachetei, oblic față de locul de bătaie, pas
cu piciorul de bătaie spre înainte, bătaie, desprindere, trecerea ștachetei prin
forfecare
Exercițiul nr. 6 – cu elan perpendicular de 3-5-7 pași, pășire peste o ștachetă joasă
Exercițiul nr. 7 – același exercițiu cu elan de 3 pași, prin mărirea unghiului față de
planul ștachetei
Exercițiul nr. 8 – cu elan de 3-5-7 pași, săritura în înălțime cu pășire, cu creșterea
vitezei pe elan.
2.
EXERCIȚII PENTRU DEZVOLTAREA FORȚEI MEMBRELOR INFERIOARE
Exercițiul nr. 1 – genuflexiuni
Dozare: 3 serii x 20 repetări, pauză 30 secunde între serii
Exercițiul nr. 2 – fandări înainte
Dozare: 3 serii x 20 repetări pe fiecare picior, pauză 30 secunde
Exercițiul nr. 3 – sărituri peste banca de gimnastică, din lateralul băncii, deoparte și
de alta prin ridicarea genunchilor cât mai sus
Dozare: 3 serii x 20 repetări, pauză 1 minut
Exercițiul nr. 4 – extensia șoldului din culcat pe spate, brațele pe lângă corp
Exercițiul nr. 5 – fandări laterale
Exercițiul nr. 6 – sărituri alternative cu vârfurile picioarelor pe banca de gimnastică.
Un picior pe sol, celălalt cu vârful pe bancă: săritură cu schimbarea poziției
picioarelor.
TESTUL NR. 22
1.
a. Noțiunile fundamentale din educație fizică și sport sunt: 1. Educaţia fizică, 2.
Sportul, 3. Antrenamentul sportiv, 4. Dezvoltarea fizică, 5. Capacitatea
motrică, 6. Deprinderile motrice, 7. Priceperile motrice, 8. Calităţile motrice, 9.
Exerciţiul fizic, 10. Mişcarea omului, 11. Cultura fizică.
b. Dezvoltarea fizică reprezintă rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre infl
uenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman, concretizată în
indici morfologici (somatici) şi funcţionali calitativi şi proporţionali, cât mai apro
piaţi de valorile atribuite în acest sens organismului sănătos la diferite vârste.
c.
1. Definiție: Priceperile motrice sunt acţiuni motrice însuşite în ontogeneza
umană, ulterioare deprinderilor motrice. Ele exprimă, în ultimă instanţă,
măiestria motrică a indivizilor umani, mai ales în situaţii variabile şi
competitive.
2. Caracteristici:
 sunt componente neautomatizate ale motricităţii voluntare,
manifestându-se doar în variabilitatea situaţiilor întâlnite;
 plasticitatea scoarţei cerebrale condiţionează nivelul lor de
manifestare;
 formarea şi manifestarea lor presupune formularea de noi
situaţii-problemă pentru cei incluşi în procesul de instruire;
 solicită puternic procesele cognitive, favorizează formarea şi
diversificarea schemelor mentale de acţiune, memoria,
imaginaţia şi creativitatea;
 stabilesc nivelul de măiestrie sportivă, fiind totuşi dependente de
cantitatea şi calitatea deprinderilor motrice învăţate;
 priceperile superioare sunt caracterizate de complexitate
structurală şi funcţională, incluzând şi solicitând cunoştinţe
teoretice, scheme mentale, deprinderi cât mai stabile şi variate.
d. Cultura fizică e o componentă a culturii universale, care sintetizează toate
valorile menite a fructifica exerciţiile fizice în scopul perfecţionării potenţialului
uman. Cultura fizică nu presupune, în sine, activitate.
Ea cuprinde următoarele valori:
1. Valori create în scopul organizării superioare a practicării exerciţiilor
fizice, de-a lungul istoriei sociale: discipline ştiinţifice în domeniu,
regulamente competiţionale, performanţe motrice, măiestria tehnică şi
tactică
2. Valori create în dezvoltarea filogenetică a omului: idealul despre
dezvoltarea armonioasă corporală umană (reflectat şi în unele opere
clasice) și corecta practicare a exerciţiilor fizice.
3. Valori create în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice, de
natură materială sau create prin spectacolul sportiv.
4. Valori de ordin spiritual, gânduri şi reflecţii scrise despre practicarea
exerciţiilor fizice, despre unele proiecte de baze materiale sau instalaţii
sportive.
2.
a. – reducerea creşterii în înălţime și creşterea perimetrelor şi diametrelor
segementare;
o se modifică percepţia de sine, inclusiv schema/imaginea corporală, ca
expresie a propriei identităţi, polarizând atenţia tânărului care caută
constant să-şi îmbunătăţească această imagine, motiv pentru care este
dispus să practice activitățile motrice în mod independent.
b. – maturizarea coordonării sistemului neuro-endocrin;
o creşterea capacității marilor funcţii.
c. – acţiunile devin complexe şi nuanţate pe fondul dezvoltării abilităţilor de a
sesiza elementele semnificative pentru o conduită motrică eficientă;
o calităţile motrice progresează (în special la băieţi). Există premise
favorabile dezvoltării vitezei, forţei, rezistenţei;
o deprinderile şi priceperile motrice consolidate în etapele anterioare
trebuie perfecţionate, căutânduse să acopere cât mai bine aria
activităţilor motrice existente (educaţionale, competiţionale, de timp
liber, de expresie corporală etc.);
o învăţarea fiecărei mişcări este un „demers experimental” resimţit
corporal;
o în finalul acestei etape (18 ani) se încheie pentru majoritatea tinerilor
acţiunea formativ-emoţională exercitată de şcoală în sistem, cu
dimensiunile sale motrice, cognitivă şi afectivă.

1.
a. Învăţarea motrică poate fi abordată cel puţin din două puncte de vedere:
1. ca proces (dirijat pedagogic sau independent: individual sau pe
grupuri);
2. ca finalitate cu rezultate pe care specialiştii le concretizează în:
deprinderi motrice, priceperi motrice, atitudini corporale şi cunoştinţe de
specialitate.
b. Din punctul de vedere al psihologiei există patru etape/faze ale învățării
motrice:
1. etapa iniţială, a orientării şi familiarizării cu acţiunea, în care se ia cunoş
tinţă de structura acţiunii, de mecanismul său de bază, se intuiesc princ
ipalele elemente componente şi se fac primele execuţii;
2. etapa însuşirii fiecărui element al acţiunii (deprinderii) respective, punân
du-se accent pe elementul sau elementele-cheie;
3. etapa unificării elementelor componente ale acţiunii (deprinderii) în cadr
ul unor execuţii integrale;
4. etapa automatizării, în care deprinderea se exersează în condiţii cât
mai variate.
2.
a. Cunoştinţele de specialitate cuprind informaţiile teoretice de specialitate și se
transmit pe cale verbală sau intuitivă (grafice planşe, scheme etc.)
concomitent cu procesul de practicare a exerciţiilor fizice, înaintea, în timpul
sau după exersarea actelor şi acţiunilor motrice. Ele au rol primordial în
conştientizarea practicării exerciţiilor fizice, iar nivelul lor de însuşire poate
conduce și la creșterea calității practicării exerciţiilor fizice. Acest nivel de
însuşire se verifică prin conversaţie cu elevii, prin unele chestionare scrise sau
prin observaţie directă în activităţile practice concrete.
b. Spre exemplificare, prezint următoarele categorii de cunoştinţe teoretice de
specialitate:
1. poziţiile şi direcţiile mişcărilor, realizate prin contracţia muşchilor
scheletici;
2. principalele segmente ale corpului omenesc şi cele mai importante acte
şi acţiuni motrice efectuate de aceste segmente;
3. regulile de bază privind practicarea exerciţiilor fizice din punct de
vedere igienic, fiziologic, metodic, psihopedagogic etc.;
4. prevederile unor regulamente oficiale, care vizează practicarea unor
ramuri sau probe sportive pe plan competiţional;
5. mecanismul fundamental de execuţie a unor acte şi acţiuni motrice.
c. Principalele metode care se folosesc în lecția de educație fizică sunt: explicați
a, dialogul, convorbirea, expunerea. Acestea trebuie adaptate atât categoriilor
de cunoștințe transmise, precum și particularităților elevilor cu care se
lucrează.
Dobândirea acestor cunoștințe în afara lecțiilor de educație fizică se poate realiza pri
n două modalități:
 dirijat, prin formularea unor teme pentru acasă sau prin recomandări privind
vizionarea sau participarea la anumite competiții;
 spontan, prin validarea sau corectarea de către profesor a cunoștințelor
dobândite în urma accesului liber al elevului la mediatizarea fenomenului
sportiv.
Metodele de evaluare a acestor cunoștințe teoretice sunt: verificarea teoretică prin
teste/chestionare, întocmirea de referate, arbitrarea unor meciuri, organizarea unor
competiții la nivelul clasei/școlii.

1.
SISTEM DE EXERCIȚII PENTRU DEZVOLTAREA ECHILIBRULUI
Exercițiul nr. 1 – stând pe un picior cu diferite poziții și mișcări ale brațelor: cu
brațele întinse lateral, cu ridicarea spre înainte și menținere, cu ridicare în sus prin
lateral.
Dozare: 2 repetări x 20-30 secunde, pentru fiecare picior
Formația de lucru: în cerc
Exercițiul nr. 2 – mers pe vârfuri și pe călcâie cu brațele la spate, de palme apucat
Dozare: 2 repetări x 20-30 secunde, pentru fiecare tip de mers
Exercițiul nr. 3 – mers pe o linie trasată pe sol, întâi cu menținerea brațelor în
lateral, apoi cu rotări de brațe spre înainte și spre înapoi
Dozare: 2 repetări x 10 secunde, pentru fiecare tip de mers
Exercițiul nr. 4 – mers pe banca de gimmnastică cu efectuarea a două întoarceri de
3600, prima spre dreapta, a doua spre stânga.
Exercițiul nr. 5 – mers cu spatele pe banca de gimnastică
Exercițiul nr. 6 – mers pe partea opusă (mai îngustă) a băncii de gimnastică
Exercițiul nr. 7 – cumpăna pe un picior
Dozare: 2 repetări pentru fiecare picior
Formația de lucru: în cerc, distanță două lungimi de braț
Exercițiul nr. 8 – sărituri într-un picior, deoparte și de alta a unei linii trasate pe sol
Dozare: 2 repetări x 5-6 m
2.
EXERCIȚII PENTRU DEZVOLTAREA FORȚEI TRUNCHIULUI
Exercițiul nr. 1 – abdomene, cu genunchii îndoiți
Dozare: 3 serii x 20 repetări, pauză 30 secunde între serii
Exercițiul nr. 2 – extensia spatelui din culcat facial, brațele pe lângă corp
Exercițiul nr. 3 – din culcat dorsal, sprijin pe coate: forfecări ale picioarelor în plan
vertical și în plan orizontal
Dozare: 3 serii x 20–30 repetări, pauză 1 minut
Exercițiul nr. 4 – culcat facial, cu brațele sus: extensia trunchiului și menținere
Dozare: 3 serii x 10-20 secunde, pauză 30 secunde
Exercițiul nr. 5 – atârnat, cu spatele la scara fixă: ridicări ale picioarelor cu genunchii
la piept
Dozare: 3 serii x 15–20 repetări, pauză 30 secunde
Exercițiul nr. 6 – culcat înainte, ridicarea alternativă a picioarelor şi a trunchiului în
extensie, odată cu rularea pe abdomen, dând impresia unui balansoar
Dozare: 3 serii x 10–20 secunde, pauză 30 secunde
TEST UL NR. 23

1.
a. Idealul este un model prospectiv spre care trebuie să se îndrepte întreaga acti
vitate teoretică şi practică specifică. El depăşeşte întotdeauna cerinţele
prezentului şi vizează perspectiva. Idealul educaţiei fizice şi sportului trebuie
să fie în concordanţă cu idealul general educaţional al societăţii. Întotdeauna
este stabilit de comanda socială. În educaţie fizică şi sport, avem următoarele
idei fundamentale:
o educaţia fizică şi sportul, alături de celelalte activităţi motrice fundament
ale din domeniu, fac parte integrantă din măsurile privind dezvoltarea
fizică armonioasă şi menţinerea unei stări optime de sănătate pentru
toate categoriile de populaţie ale ţării noastre;
o în practicarea exerciţiilor fizice sub forma activităţilor de educaţie fizică
şi sport trebuie să fie angrenaţi toţi oamenii apţi pentru efort fizic;
o trebuie urmărită, cu prioritate, afirmarea talentelor pe planul activităţilor
competiţional-sportive, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional;
o să fie pus accent pe tânăra generaţie, care poate să constituie o premis
ă şi pentru o activitate sportivă de calitate superioară pe plan
performanţial;
o petrecerea timpului liber al oamenilor de diferite vârste şi profesii să se
realizeze – în mod util şi recreativ – şi prin practicarea exerciţiilor fizice
prin diferite forme organizatorice specifice;
o asigurarea unei conduceri unitare a fenomenului naţional de practicare
a exerciţiilor fizice, pe fondul unei autonomii locale în plină afirmare.
b. Principalele elemente de referinţă sunt:
o dezvoltarea fizică/corporală corectă şi armonioasă;
o calităţile motrice;
o deprinderile şi priceperile motrice (de bază, utilitar-aplicative şi specifice
sporturilor);
o cunoştinţele şi tehnicile individuale sau de grup privind
autoorganizarea, autoconducerea şi autoevaluarea practicării
exerciţiilor fizice;
o dezvoltarea calităţilor, trăsăturilor şi comportamentelor pozitive pe plan
moral, intelectual, estetic, tehnico-profesional.
2.
a. Conform analizei făcută de J.B. Parks, în 1984, despre concepția despre
educația fizică, a reieșit existența a trei școli de gândire:
1. educația fizică – o educație prin fizic
2. educația fizică – o educație a fizicului
3. educația fizică – o educație pentru și prin mișcare
b. Predarea educației fizice a fost abordată sub forma a trei concepții diferite,
care nu s-au exclus una pe cealaltă, diferențele dintre ele fiind doar la nivelul
priorităților asumate:
1. tradițională
2. umanistă
3. socială.
c. Majoritatea țărilor europene alocă cel puțin 3 ore pe săptămână pentru
educație fizică și se preocupă permanent pentru crearea unor condiții
materiale cât mai bune pentru desfășurarea lecțiilor, ceea ce arată importanța
pe care o acordă acestui domeniu.
Astfel, concepția europeană pornește de la ideea că educația fizică și sportivă este
parte integrantă a educației în toate școlile, pentru fiecare nivel, răspunzând celor
patru nevoi fundamentale ale copiilor:
1. de solicitare fizică favorabilă proceselor de creștere și dezvoltare;
2. dobândirea de experiență motrică;
3. de a fi apreciați, lăudați, menajați;
4. de a acționa în grup.
Obiectivele educației fizice în țările europene sunt:
1. dezvoltarea unor obișnuințe de activitate fizică pentru sănătate;
2. formarea obișnuinței de a efectua activități fizice întreaga viață;
3. formarea deprinderilor motrice, gimnice sportive, de expresie, artistice și dezv
oltarea calităților motrice;
4. dezvoltarea fizică optimă și atitudinea corectă a corpului;
5. dezvoltarea armonioasă a componentelor personalității;
6. favorizarea integrării și comunicării în grup;
7. formarea atitudinii de fair-play și a respectului față de regulamente, a spiritului
de toleranță și încurajarea cooperării.

1.
a. Învăţarea motrică poate fi abordată cel puţin din două puncte de vedere:
1. ca proces (dirijat pedagogic sau independent: individual sau pe
grupuri);
2. ca finalitate cu rezultate pe care specialiştii le concretizează în:
deprinderi motrice, priceperi motrice, atitudini corporale şi cunoştinţe de
specialitate.
b. Din punctul de vedere al fiziologiei există trei etape/faze ale învățării motrice:
1. etapa mişcărilor inutile, grosiere, nediferenţiate şi lipsite de coordonare;
2. etapa mişcărilor în concordanță cu scopul acţiunii, dar realizate prin
contracţii excesive, prin încordări puternice, inhibiţia crescând ca
intensitate;
3. etapa formării propriu-zise şi a stabilizării deprinderii motrice, în care se
întăreşte stereotipul dinamic, iar execuţia este concentrată precis în
zonele interesate.
2.
a.
1. Din punct de vedere somatic avem următoarele caracteristici:
 creşterea şi dezvoltarea morfo-funcţională a şcolarilor sunt mai
rapide şi în general mai uniforme, mai echilibrate, comparativ cu
etapele anterioare;
 masa musculară se dezvoltă relativ lent, tonusul muscular are
valori mai scăzute, ceea ce favorizează efectuarea unor mişcări
cu amplitudine în diverse articulaţii;
 sistemul osos se dezvoltă mai accelerat decât sistemul
muscular, talia și masa corporală ating valori ridicate în clasa a
3-a;
 pozițiile incorecte în bancă, căratul necorespunzător al ghiozdan
ului, dezvoltarea mai puternică a flexorilor decât extensorii sunt
factorii care pot genera apariția deficiențelor și atitudinilor
deficiente la nivelul coloanei (cifoze, lordoze, scolioze etc.).
2. Din punct de vedere funcțional avem următoarele caracteristici:
 FC este în medie de 90 p/min, iar FR de 24 resp/min la finalul
perioadei. Iar în efort sunt atinse și valori ale FC de peste 200
p/min, fără a fi considerate patologice;
 trebuie insistat pe dezvoltarea musculaturii respiratorii și
creșterea volumelor pulmonare ca premisă pentru dezvoltarea
rezistenței aerobe, cu eforturi continue și uniforme ce se
încadrează între 5 și 20 min.;
 plasticitatea scoarței cerebrale favorizează asimilarea a unor noi
mișcări și îmbogățirea fondului motric;
 la 9 ani este posibilă alternarea/schimbarea tempourilor, la 11
ani se realizează corect accelerarea uniformă și se dezvoltă
corespunzător forța de impulsie, necesare realizării săriturii în
lungime cu elan.
3. Din punct de vedere cognitiv avem următoarele caracteristici:
 masa creierului atinge 1200 grame, solicitările intelectuale sunt
tot mai diversificate (scris, citit, calcul aritmetic), înregistrându-se
acumulări în plan cognitiv;
 se dezvoltă memoria logică, iar curiozitatea și receptivitatea
copiilor sunt ridicate, ceea ce implică prezentarea noţiunilor noi
(inclusiv a structurilor motrice) folosind ambele sisteme de
semnalizare;
 predominanţa excitaţiei corticale face ca stimulii externi să
producă reacţii motrice exagerate, insuficient coordonate,
explicabile printr-o slabă inhibiţie de diferenţiere;
 sunt îmbunătățite vederea la distanță, formarea reprezentărilor
despre mișcare, aprecierea corectă a mărimii și greutății
obiectelor, percepția timpului și spațiului;
 pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă și motrică a copiilor,
respectiv pentru integrarea lor socială și exprimarea
personalității în formare, sunt folosite cu succes jocurile motrice.
b. Motricitatea în această etapă este debordantă, capacitatea de învăţare
motrică – remarcabilă, dar posibilităţile de fixare a mişcărilor noi sunt reduse.
În consecinţă, doar repetarea sistematică, integrează şi stabilizează structura
nouă în repertoriul motric al copilului.
1. Alergarea – odată cu creşterea şi cu îmbunătăţirea repartiţiei de forţe,
deplasarea verticală a centrului general de greutate creşte, ceea ce
corespunde unei mai mari extensii a piciorului de impulsie, iar piciorul
liber are o cursă mai amplă, cu ridicarea mai accentuată a
genunchiului.
2. Prinderea mingii – la începutul perioadei (7 ani), copilul are dificultăţi
de plasare în spaţiu în raport cu traiectoria mingii. La 9-11 ani,
deplasările la minge sunt mai sigure şi se caracterizează prin
menţinerea stabilităţii posturale verticale (poziţie de aşteptare este mai
suplă, braţele sunt semiflectate, iar picioarele sunt depărtate).
3. Săritura în lungime – una dintre cele mai utilizate deprinderi implică o
acţiune însumată a diferitelor segmente corporale – braţe, membre
inferioare, trunchi, cap – în funcţie de orientarea lor în spaţiu şi de
amplitudinea mişcării fiecăruia dintre acestea. Copilul care a căpătat un
plus de forţă faţă de etapa de vârstă anterioară este capabil să
realizeze o impulsie puternică a piciorului de bătaie, o relativă
cooperare a forţelor orizontale şi verticale, o acţiune coordonată a
braţelor și o extensie completă a piciorului de impulsie în timpul
zborului.

1.
SISTEM DE EXERCIȚII PENTRU DEZVOLTAREA AMBIDEXTRIEI
Exercițiul nr. 1 – Stând ușor depărtat, brațele ușor îndoite și ridicate spre înainte, cu
mingea de volei în mâna dreaptă: trecerea mingii dintr-o mână în cealaltă prin
aruncare ușoară prin fața trunchiului.
Dozare: 4 repetări x 20 aruncări
Exercițiul nr. 2 – Stând ușor depărtat, ținând o minge de baschet în mâini: trecerea
mingii dintr-o mână în cealaltă prin jurul bazinului.
Dozare: 4 repetări x 20 secunde, schimbând direcția de predare a mingii
Exercițiul nr. 3 – Stând ușor aplecat, cu picioarele depărtate și semiflectate:
tracerea mingii de baschet, dintr-o mână în cealaltă, printre picioare.
Dozare: 4 repetări x 20 secunde, schimbând direcția de predare a mingii (prin fața,
respectiv prin spatele piciorului inițial)
Exercițiul nr. 4 – Stând, cu folosirea a două mingi de baschet: aruncarea şi
prinderea lor alternativ în sus; (pe măsură ce execuţia se îmbunătăţeşte, mingile se
pot arunca concomitent).
Dozare: 2 repetări x 20 secunde
Exercițiul nr. 5 – Conducerea mingii de baschet, de pe loc, prima dată cu mâna
îndemânatică, apoi cu mâna neîndemânatică.
Dozare: 4 repetări x 20 secunde, alternând execuția cu fiecare braț
Exercițiul nr. 6 – Rostogolirea mingii de baschet pe banca de gimnastică, la dus cu
mâna dreaptă, la întoarcere cu mâna stângă.
Dozare: 3 repetări
Formația de lucru: în coloană câte unul, pe patru grupe
Exercițiul nr. 7 – Rostogolirea mingii de baschet printre patru jaloane, la dus cu
mâna dreaptă, la întoarcere cu mâna stângă.
Dozare: 3 repetări
Formația de lucru: în coloană câte unul, pe patru grupe
2.
SISTEM DE EXERCIȚII EXECUTATE CU COARDA DE SĂRIT
Exercițiul nr. 1 – Sărituri cu desprindere de pe ambele picioare, de pe loc, cu
rotarea corzii spre înainte (și apoi spre înapoi, pentru elevii avansați).
Dozare: 2 repetări x 10-20 secunde, pauză 30 secunde
Formația de lucru: în coloană de gimnastică, distanță mare între elevi
Exercițiul nr. 2 – Sărituri cu desprindere alternativă de pe un picior pe celălalt, cu
rotarea corzii spre înainte (și apoi spre înapoi, pentru elevii avansați).
Dozare: 2 repetări x 10-20 secunde, pauză 30 secunde
Formația de lucru: în coloană de gimnastică, distanță mare între elevi
Exercițiul nr. 3 – Sărituri pe loc, cu picioarele încrucişate, cu rotarea corzii spre
înainte (și apoi spre înapoi, pentru elevii avansați).
Dozare: 2 repetări x 10-20 secunde
Exercițiul nr. 4 – Sărituri de pe loc, cu desprindere de pe ambele picioare, cu
încrucișarea brațelor: sărituri încrucișate, cu rotarea corzii spre înainte (și apoi spre
înapoi, pentru elevii avansați).
Exercițiul nr. 5 – Sărituri cu alternarea diferitelor mișcări: balansarea alternativă a
unui picior înainte, pendulând gamba înapoi și cu ridicarea genunchilor sus.
Exercițiul nr. 6 – Sărituri pe un singur picior.
Dozare: 2 repetări x 10-20 secunde, schimbând piciorul
Exercițiul nr. 7 – Sărituri duble: sărituri cu trecerea corzii de două ori pe sub picioare
(și triple, pentru elevii avansați).
Exercițiul nr. 8 – Sărituri cu deplasare înainte (și înapoi, pentru elevii avansați), cu
rotarea corzii spre înainte (și spre înapoi, pentru elevii avansați).
Formația de lucru: în coloană câte unul, pe cinci grupe, plecare la semnal.
TESTUL NR. 24
1.
a. Dintre cele 6 funcții ale educației fizice le menționez pe următoarele:
3. Funcţia educativă
4. Funcţia recreativă
5. Funcţia de emulaţie
b. Funcţia igienică vizează cerinţa fundamentală de menţinere a unei stări
optime de sănătate a celor care practică, sistematic şi ştiinţific, exerciţiile
fizice. Se are în vedere acționarea cu prioritate în mod preventiv, respectiv
pentru corectarea şi ameliorarea unor deficienţe fizice.
c. Funcţia recreativă are un rol deosebit pentru oamenii de toate vârstele şi
profesiile, regăsindu-se în două sensuri:
 asigurarea unui fond cantitativ şi calitativ de cunoştinţe teoretice, deprinderi,
priceperi şi calităţi motrice, în scopul petrecerii utile şi recreative a timpului
liber;
 asigurarea condiţiilor şi dezvoltarea interesului pentru urmărirea, tot în timpul
liber, direct sau prin mass-media, a întrecerilor motrice competiţionale de bună
calitate sau a unor activităţi motrice desfăşurate necompetitiv, dar nu în
defavoarea timpului alocat pentru mișcare/efort fizic.
2.
a. Cele cinci obiective generale ale educației fizice, selectate, sunt:
elevilor;
3. dezvoltarea/educarea calităţilor motrice de bază şi a celor specifice
sporturilor;
atică, corectă şi conştientă a exerciţiilor fizice, mai ales în timpul liber.
b. Obiectivele specifice tinerei generații sunt:
1. favorizarea proceselor de creștere și dezvoltare fizică armonioasă;
2. prevenirea instalării și corectarea deficiențelor de postură;
3. dezvoltarea calităților motrice, formarea și perfecționarea deprinderilor
și priceperilor motrice;
4. stimularea interesului și aptitudinilor pentru practicarea diferitelor
sporturi;
5. formarea obișnuinței de a practica exerciții în mod independent.
c. Obiectivele în plan motivațional și afectiv-volitiv sunt:
1. formarea unor convingeri referitoare la rolul exercițiilor fizice în
creșterea calității vieții;
2. echilibrarea și reglarea emoțională;
3. educarea atitudinilor, convingerilor și sentimentelor morale (fair-play,
respect, colaborare);
4. educarea emoțiilor estetice (date de frumusețea mișcărilor și a esteticii
corporale);
5. educarea capacității de autoreglare la nivelul comportamentului global
(disciplină, perseverență, spirit de organizare, curaj, dârzenie).

1.
a. Din perspectiva metodicii educaţiei fizice şi sportului, etapele formării
deprinderilor motrice sunt următoarele:
1. Etapa iniţierii (însuşirii primare) în bazele tehnice de execuţie a
deprinderii motrice, în care sunt specifice următoarele obiective:
 formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii respective,
prin explicaţii şi demonstraţii în mod special (formarea imaginii
mentale);
 formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii
motrice respective;
 descompunerea deprinderii motrice, dacă este necesar şi posibil,
în elemente componente şi exersarea analitică a acestora;
 preîntâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie. În a
ceastă primă etapă predomină volumul efortului fizic.
2. Etapa consolidării deprinderii motrice, cu următoarele obiective:
 realizarea tehnicii de execuţie a deprinderii în concordanţă cu
caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice optime;
 întărirea legăturilor temporale prin exersarea deprinderii în condiţ
ii relativ şi predominant constante, standardizate;
 corectarea, cu prioritate, a greşelilor individuale de execuţie a
deprinderii motrice;
 în această etapă creşte rolul intensităţii efortului fizic şi al
controlului sau autocontrolului nivelului de execuţie a deprinderii
motrice respective.
3. Etapa perfecţionării deprinderii motrice, cu următoarele obiective:
 sporirea variantelor de execuţie a fiecărei deprinderi, prin
desăvârşirea procedeelor tehnice specifice;
 exersarea deprinderii motrice în condiţii cât mai variate şi apropi
ate de cele întâlnite în practică, mai ales în cea competiţional-
sportivă;
 includerea deprinderii în înlănţuiri de alte deprinderi motrice şi
executarea acestor combinaţii cu uşurinţă, cursivitate şi eficienţă;
 în această etapă intervine şi complexitatea efortului fizic la
realizarea obiectivelor propuse.
Este etapa în care se face trecerea de la deprinderi la priceperi motrice complexe.
b. Activitatea de învăţare presupune și anumite influenţe favorabile, nefavorabile
sau nule ale acumulărilor/rezultatelor activităţii de instruire din etapele anterioa
re, asupra conţinuturilor noi ce se asimileză.
Când influențele sunt favorabile vorbim de transfer (pozitiv), acesta având loc
atunci când între deprinderile deja formate şi cele noi propuse pentru învăţare există
similarităţi de ordin structural. Exemple de transfer pozitiv:
 cei ce stăpânesc tehnica alergării de viteză, pasul săltat şi pasul sărit vor
asimila mai repede tehnica săriturii în lungime cu elan sau triplusalt din
atletism;
 tehnica aruncării mingii de oină cu elan favorizează învăţarea aruncării suliţei,
datorită similitudinii structurale;
 deplasările în teren, schimbările de direcţie, marcajul, plasamentul, sunt rapid
transferabile în cazul jocurilor sportive – handbal, fotbal, baschet. Acest lucru
explică rapiditatea adaptării la cerinţele unui nou joc sportiv în cazul celor care
fac un alt joc sportiv, comparativ cu cei implicaţi în sporturi individuale, unde
tehnica respectivă nu este solicitată;
 exersarea mişcărilor din înot pe uscat va favoriza învăţarea ulterioară a
tehnicilor specifice în apă, existând în acest caz un transfer prin imitaţie.
Transferul nul presupune lipsa oricărei influenţe a unei deprinderi vechi asupra celei
noi, fenomen datorat deosebirilor structurale majore. Exemplu: aruncarea la coş de
pe loc din baschet şi driblingul din fotbal, tehnica alergării de rezistenţă şi săriturile la
platformă.
Interferenţa (Transferul negativ) se întâmplă atunci când se suprapun elemente ce
fac parte din vechea deprindere peste noua deprindere, fiind afectat mecanismul de
execuţie, prelungindu-se astfel şi timpul de învăţare corectă a ei. Exemple de transfer
negativ:
 automatizarea dribligului din handbal – cu lovirea mingii la trei paşi – influenţe
ază negativ învăţarea driblingului din baschet, ultimul presupunând lovirea
mingii la fiecare pas realizat;
 săritura în lungime şi cea în inălţime din atletism;
 săriturile din atletism cu cele din gimnastică – tehnica diferită de
bătaie/desprindere: pe ambele picioare la săriturile specifice gimnasticii, pe un
picior la cele atletice;
 tehnica loviturilor din tenis interferează cu cea din badminton.
2.
a. Dincolo de sinonimia termenilor folosiți (suplețe, flexibilitate, elasticitate și
mobilitate) există un numitor comun, și anume faptul că această calitate motrică
reprezintă capacitatea organismului de a efectua mișcări cu amplitudine mare, într-
una sau mai multe articulații. De regulă, calitatea structurală şi tipul articulaţiilor
implicate în efort reflectă mobilitatea, iar capacitatea musculaturii, tendoanelor şi
ligamentelor solicitate de a se întinde reflectă elasticitatea/flexibilitatea/suplețea.
b.
1. suplețe/mobilitate generală – presupune solicitări la nivelul întregului
aparat articular, facilitând executarea unui bagaj complex de mişcări cu
amplitudine crescută;
2. suplețe/mobilitate specială – presupune solicitări doar la nivelul
articulaţiilor care se implică în efectuarea tehnicii specifice ramurii de
sport;
3. suplețe/mobilitate activă – mişcările sunt exclusiv rezultatul propriilor
contracţii musculare, fără intervenţia factorilor externi. Este determinată
de potenţialul de contracţie al musculaturii agoniste şi de capacitatea
de relaxare şi întindere a musculaturii frenatoare/antagoniste;
4. suplețe/mobilitate pasivă – presupune depăşirea limitelor atinse prin
metoda activă datorită intervenţiei forţelor externe (acţiunea
partenerului, propria greutate corporală, diferite aparate);
5. suplețe/mobilitate mixtă – manifestată în condiții de alternare a supleței
active cu cea pasivă.
c. Principalele aspecte metodice de dezvoltare a supleței:
 la vârsta preşcolară, datorită particularităţilor aparatului musculo-ligamentar, n
u se impun exerciţii speciale destinate dezvoltării ei;
 între 6 şi 10 ani se recomandă creşterea numărului de exerciţii destinate
mobilităţii articulaţiilor coxo-femurale şi scapulo-humerale;
 între 10 şi 14 ani, mobilitatea se ameliorează doar în direcţia în care se
intervine asupra ei;
 în perioada pubertăţii, caracterizată printr-un puseu de creştere important, se r
ecomandă să se intervină asupra mobilităţii generale, dar se vor evita exerciţiil
e care să suprasolicite aparatul locomotor.
 înaintea efectuării exerciţiilor pentru dezvoltarea supleţei trebuie realizată
încălzirea aparatului locomotor;
 mişcările se execută în serii de 10-15 repetări, cu creşterea treptată a amplitu
dinii de la o serie la alta;
 exerciţiile folosite vor conţine mişcări bazate pe arcuiri, balansări, rotări ample,
cu parteneri, exerciţii statice cu accent pe dezvoltarea capacităţii de relaxare
musculară.

1.
PROCEDEE METODICE PENTRU DEZVOLTAREA REZISTENȚEI
Procedeul nr. 1
Denumire: Procedeul eforturilor variabile
Exemplu exercițiu: alergare pe 800 m
Formația de lucru: pe grupe de 5-6 elevi
Număr serii și repetări: 6 (șase)
Tempoul/intensitatea: seria 1 = 50%, seria 2 = 60%, seria 3 = 80%, seria 4 = 65%,
seria 5 = 60%, seria 6 = 75%
Durata pauzelor: 90-120 secunde
Procedeul nr. 2
Denumire: Procedeul eforturilor progresive
Exemplu exercițiu: alergare pe 1.000 m
Formația de lucru: pe grupe de 5-6 elevi
Număr serii și repetări: 2 (două)
Tempoul/intensitatea: 400 m/50% + 300 m/65% + 200 m/70% + 100 m/80%
Durata pauzelor: 2-3 minute
2.
STRUCTURĂ DE EXERCIȚII PENTRU ÎNSUȘIREA STÂNDULUI PE MÂINI CU
ELAN
Exercițiul 1:
Acțiunea motrică: sprijin culcat înainte: îndoiri și întinderi de brațe;
Dozare: 1 minut;
Formație de lucru: 5 grupe x 4 elevi; lucru individual;
Exercițiul 2:
Acțiunea motrică: mers pe mâini cu picioarele susținute de un partener (roaba);
Dozare: 2 minute;
Formație de lucru: pe perechi;
Exercițiul 3:
Acțiunea motrică: sprijin culcat înainte cu picioarele pe scara fixă, pe a treia șipcă:
ridicare din șipcă în șipcă spre stând pe mâini și revenire;
Dozare: 2 minute;
Formație de lucru: 5 grupe x 4 elevi;
Exercițiul 4:
Acțiunea motrică: sprijin ghemuit pe un picior: balansarea picioarelor înapoi și sus,
cu forfecarea lor pe verticală;
Dozare: 2 minute;
Exercițiul 5:
Acțiunea motrică: sprijin ghemuit pe un picior: balansarea picioarelor înapoi sus, în
stând pe mâini, cu sprijinul picioarelor la perete sau scara fixă, cu ajutor;
Dozare: 3 minute;
Formație de lucru: 5 grupe x 4 elevi; Exercițiul 6:
Acțiunea motrică: același exercițiu din stând, cu și fară ajutor;
Dozare: 2 minute;
Exercițiul 7:
Acțiunea motrică: stând pe mâini cu ajutor, din sprijin ghemuit sau cu elan;
Dozare: 2 minute;
Formație de lucru: pe perechi.
Exercițiul 8:
Acțiunea motrică: introducerea elementului în combinații.
Combinația 1: stând pe mâini cu menținere 3-5 secunde urmat de rostogolire spre
înainte în ghemuit;
Combinația 2: cumpăna pe un picior și trecere în stând pe mâini cu menținere 3-5
secunde.
Combinația 3: cumpăna pe un picior – stând pe mâini – rostogolire în ghemuit.
Dozare: 3-5 minute;
Formație de lucru: 5 grupe x 4 elevi.
TESTUL NR. 25
1.
a. Noțiunile fundamentale din educație fizică și sport sunt:
1. Educaţia fizică
2. Sportul
3. Antrenamentul sportiv
4. Dezvoltarea fizică
5. Capacitatea motrice
6. Deprinderile motrice
7. Priceperile motrice
8. Calităţile motrice
9. Exerciţiul fizic
10. Mişcarea omului
11. Cultura fizică.
b. Dezvoltarea fizică reprezintă rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre
influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman, concretizată
în indici morfologici (somatici) şi funcţionali calitativ şi proporţionali, cât mai
apropiaţi de valorile atribuite în acest sens organismului sănătos la diferite
vârste.
c. Capacitatea motrică reprezintă ansamblul posibilităţilor motrice naturale și
dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare. De
asemenea, ea reprezintă unitatea dialectică dintre calitățile și deprinderile sau
priceperile motrice.
d. Cultura fizică sintetizează toate valorile menite a fructifica exerciţiile fizice în
scopul perfecţionării potenţialelor biologic, spiritual şi motric ale omului.
Cultura fizică nu presupune, în sine, activitate. Ea cuprinde următoarele valori:
1. Valori create în scopul organizării superioare a practicării exerciţiilor
fizice, de-a lungul istoriei sociale: discipline ştiinţifice în domeniu,
regulamente competiţionale, performanţe motrice, măiestria tehnică şi
tactică
2. Valori create în dezvoltarea filogenetică a omului: idealul despre
dezvoltarea armonioasă corporală umană (reflectat şi în unele opere
clasice) și corecta practicare a exerciţiilor fizice
3. Valori create în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice, de
natură materială sau create prin spectacolul sportiv
4. Valori de ordin spiritual, gânduri şi reflecţii scrise despre practicarea
exerciţiilor fizice, despre unele proiecte de baze materiale sau instalaţii
sportive.
2.
a. Eşaloanele/subsistemele educaţiei fizice sunt:
1. Educaţia fizică a tinerei generaţii: preşcolară, primară, gimnazială,
liceală, tehnico-profesională, specială
2. Educaţia fizică a adulţilor
3. Educaţia fizică a vârstnicilor
4. Educaţia fizică profesională
5. Educaţia fizică militară
6. Autoeducaţia fizică – activitatea fizică independentă
b. Eşalonul educaţiei fizice a tinerei generaţii este considerat ca fiind cel mai
important pentru că acum se pun bazele activităţii celorlalte eşaloane:
asimilarea cunoştinţelor de specialitate, formarea-fixarea deprinderilor motrice
de bază şi aplicativ utilitare, introducerea în tehnica şi tactica diferitelor ramuri
şi probe sportive, dezvoltarea calităţilor/aptitudinilor motrice. Calitatea celor
dobândite în această perioadă va fi transferată și valorificată la nivelul
celorlalte eşaloane.
Caracteristici fundamentale/proprii ale educaţiei fizice:
 are un caracter accesibil, adresându-se tuturor persoanelor, indiferent de:
potenţial motric, stare de sănătate, vârstă, sex, profesie, rasă, apartenenţă
etnică, orientare politică, religie, statut social, zonă geografică etc.;
 are un dublu caracter:
3. formativ – prin indeplinirea obiectivelor specifice;
4. competitiv – deoarece concursul, intrecerea sunt prezente constant în educaţi
a fizică şcolară favorizând aplicarea deprinderilor nou-formate în condiţii ce pr
esupun simultan cooperare şi adversitate;
 beneficiază de un număr ridicat de exerciţii fizice faţă de celelalte activităţi
motrice, ce pot fi modificate/adaptate pentru a fi realizate finalităţile şi formate
competențele.

1.
a.
3. Funcţia igienică
b. Funcţia educativă este o funcţie asociată/nespecifică, considerată ca cea mai

complexă prin prisma modalităţilor de îndeplinire şi a influenţelor asupra dezvoltării
personalităţii umane în integralitatea sa. Educaţia fizică nu are influențe pozitive doar
asupra „fizicului”, ci și asupra celorlalte planuri ale personalităţii umane: intelectual,
moral, estetic și tehnico-profesional.
1. plan intelectual:
o însuşirea de către subiecţi a unor cunoştinţe teoretice de bază din dom
eniul fiziologiei şi igienei efortului fizic, biomecanicii de execuţie a
actelor şi acţiunilor motrice, psihologiei activităţilor motrice, metodicii
efortului fizic etc.;
o contribuie la dezvoltarea unor trăsături şi calităţi intelectuale: atenţia,
memoria, spiritul de observaţie, imaginaţia, creativitatea, rapiditatea
gândirii etc.
2. plan moral:
o formarea unor deprinderi, priceperi şi obişnuinţe de comportament core
ct transferabile în viaţa cotidiană şi în alte activităţi profesionale;
o educaţia în spiritul respectului faţă de colegi, parteneri, adversari,
arbitri, spectatori, în spiritul colaborării pentru îndeplinirea cu eficienţă a
unor sarcini motrice, al disciplinei în muncă, al respectului faţă de
bunurile comune.
3. plan estetic:
o educarea gustului pentru frumos, prin execuţiile tehnice şi tactice
deosebite ca nivel calitativ, prin dezvoltarea fizică corectă şi
armonioasă, prin aprecierea măiestriei sportive;
o aprecierea frumuseților naturale din țară și din întreaga lume;
o aprecierea realizărilor umane pe planurile social-economic, cultural-
artistic, sportiv etc., ce se dezvoltă prin activităţi specifice: plimbări,
excursii, drumeţii, vizite;
o dezvoltarea unor trăsături şi calităţi de ordin estetic (ritm, armonie,
graţie, expresivitate, atitudine corporală globală şi segmentară, prin
practicarea exerciţiilor fizice pe fond muzical.
4. planul tehnico-profesional:
o creşterea indicilor calităţilor motrice de bază și aplicativ-utilitare
necesare exercitării cu eficienţă a profesiilor;
o prevenirea apariţiei unor deficienţe fizice specifice exercitării unor
meserii sau al formării reflexelor de autoasigurare;
o dezvoltarea responsabilităţii în îndeplinirea unor sarcini sau obiective, a
respectului faţă de eforturile colegilor, a înţelegerii necesităţii unei
ierarhizări a rolurilor în cadrul grupului, a formării unor deprinderi şi
priceperi organizatorice etc.
c. Funcţia de emulaţie este o funcție asociată/nespecifică a educaţiei fizice şi
sportului, ce vizează dezvoltarea spiritului competitiv şi formarea dorinţei permanente
de „autodepăşire” şi de „depăşire”, respectând prevederile regulamentare și general
umane.
De asemenea, este vizată dorinţa de obţinere a victoriei, de situare pe primele locuri,
precum și dezvoltarea creativității în vederea găsirii celor mai eficiente soluții în
„confruntările” sportive, care produc entuziasm, încântare, bucurie.
Toate acestea se realizează prin utilizarea în școală a întrecerii, prin jocuri sportive
bilaterale, jocuri de mişcare, ştafete, parcursuri sau trasee aplicative, concursuri etc.
2.
a. – reducerea creşterii în înălţime și creşterea perimetrelor şi diametrelor
segementare;
o se modifică percepţia de sine, inclusiv schema/imaginea corporală, ca
expresie a propriei identităţi, polarizând atenţia tânărului care caută
constant să-şi îmbunătăţească această imagine, motiv pentru care este
dispus să practice activitățile motrice în mod independent.
b. – maturizarea coordonării sistemului neuro-endocrin;
o creşterea capacității marilor funcţii.
c. – acţiunile devin complexe şi nuanţate pe fondul dezvoltării abilităţilor de a
sesiza elementele semnificative pentru o conduită motrică eficientă;
o calităţile motrice progresează (în special la băieţi). Există premise
favorabile dezvoltării vitezei, forţei, rezistenţei;
o deprinderile şi priceperile motrice consolidate în etapele anterioare treb
uie perfecţionate, căutându-se să acopere cât mai bine aria activităţilor
motrice existente (educaţionale, competiţionale, de timp liber, de
expresie corporală etc.);
o învăţarea fiecărei mişcări este un „demers experimental” resimţit
corporal;
o în finalul acestei etape (18 ani) se încheie pentru majoritatea tinerilor
acţiunea formativ-emoţională exercitată de şcoală în sistem, cu
dimensiunile sale: motrică, cognitivă şi afectivă.

1.
COMPLEX DE DEZVOLTARE FIZICĂ ARMONIOASĂ LA SCARA FIXĂ
Exercițiul 1. Stând facial, față de scara fixă, cu brațele sus la 1,5 metri față de scară:
T1: pas lateral și aplecarea trunchiului, la 90o, cu așezarea mâinilor pe scara fixă la
nivelul bazinului;
T2: răsucirea trunchiului spre stânga;
T3: revenire în stând depărtat cu corpul aplecat la 90o, apucat la nivelul bazinului;
T4: ridicarea trunchiului cu revenire în poziția inițială, stând cu brațele sus
T5-8: idem cu răsucirea trunchiului spre dreapta.
Exercițiul 2. Atârnat stând pe prima șipcă, apucat la nivelul pieptului, cu brațele
îndoite:
T1: aplecarea trunchiului prin retragerea bazinului și apăsare pe umeri;
T2: îndoirea genunchilor în atârnat stând ghemuit;
T3: întinderea picioarelor;
T4: îndoirea brațelor și revenire în P.I.
T5-8: idem T1-4
Exercițiul 3. Atârnat stând pe prima șipcă, apucat la nivelul pieptului cu brațele
îndoite:
T1: aplecarea triunchiului prin retragerea bazinului și apăsare pe umeri;
T2: ridicarea piciorului stâng înapoi;
T3: coborârea piciorului în atârnat stând cu triunchiul aplecat, cu apăsare pe umeri;
T5-8: idem cu ridicarea piciorului drept înapoi.
Exercițiul 4. Atârnat dorsal:
T1: ridicarea piciorului stâng îndoit, la piept, înainte;
T2: ridicarea și apropierea celuilalt picior în atârnat ghemuit;
T3: coborârea piciorului stâng în atârnat cu piciorul drept îndoit la piept;
T4: coborârea celuilalt picior cu revenire în poziție inițială, atârnat dorsal;
T5-8: idem T1-4.
T1: ridicarea piciorului stâng, întins, înainte;
T2: ridicarea și apropierea celuilalt picior în atârnat echer;
T3: coborârea piciorului stâng în atârnat cu piciorul drept întins înainte;
T4: coborârea celuilalt picior cu revenire în poziție inițială, atârnat dorsal;
T5-8: idem T1-4.
Exercițiul 6. Stând pe un picior, facial, celălalt picior întins sprijinit pe scara fixă la
înălțimea bazinului, brațele sus:
T1: semiflectarea piciorului de bază, cel pe verticală;
T2: întinderea piciorului semiflectat în stând pe un picior celălalt întins sprijnit pe
scara fixă;
T3: îndoirea trunchiului înainte, pe piciorul sprijinit pe scara fixă;
T4: ridicarea trunchiului și revenire în poziția inițială.
T5-8: idem T1-4, cu schimbarea piciorului de sprijin
Exercițiul 7. Stând costal stâng, piciorul stâng sprijinit pe scară la nivelul bazinului,
brațele sus:
T1: aplecarea trunchiului înainte, 90o, cu brațele în lateral;
T2: îndoirea trunchiului înainte, pe piciorul de bază, palma la nivelul gleznei;
T3: ridicarea trunchiului, în aplecat la 90o, cu ducerea brațelor lateral;
T4: ridicarea trunchiului și a brațelor sus cu revenire în poziția inițială;
T5-8: idem T1-4 din stând costal drept.
T1-2: ridicarea picioarelor și a bazinului spre orizontală;
T3-4: sub-balansare cu aterizare.
Revenire în poziția inițială și repetarea mișcărilor T1-4.
2.
STRUCTURĂ DE EXERCIȚII FIZICE PENTRU ÎNSUȘIREA ROSTOGOLIRII
DIN GHEMUIT ÎN GHEMUIT ÎNAINTE
Exercițiul 1.
Acțiunea motrică: Șezând: trecerea rapidă și lentă în grupat;
Dozare: 2 minute;
Formație de lucru: 5 linii x 4 elevi;
Exercițiul 2.
Acțiunea motrică: Șezând cu corpul grupat: rulări înainte și înapoi;
Dozare: 2 minute;
Exercițiul 3.
Acțiunea motrică: Culcat dorsal: grupare cu apucarea gambelor și menținere 1–2
secunde;
Dozare: 3 minute;
Exercițiul 4.
Acțiunea motrică: Sprijin ghemuit: rulare înapoi și revenire în poziția inițială;
Dozare: 2 minute;
Exercițiul 5.
Acțiunea motrică: Sprijin ghemuit: ridicarea bazinului cu rotunjirea spatelui și
ducerea bărbiei în piept;
Dozare: 2 minute;
Exercițiul 6.
Acțiunea motrică: Rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit pe un plan înclinat
(trambulina acoperită cu o saltea);
Dozare: 3 minute;
Exercițiul 7.
Acțiunea motrică: Sprijin ghemuit pe capătul unei bănci: rostogolire înainte din
ghemuit pe două saltele suprapuse așezate la capătul băncii; rostogolire cu ajutor;
Dozare: 3 minute;
Formație de lucru: 4 bănci de gimnastică; 5 elevi la fiecare bancă.

01 Rezolvari - R & S

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

01 Rezolvari - R & S

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TESTUL NR.

SUBIECTUL 1 (30 de puncte)

SUBIECTUL 2 - (30 de puncte)

SUBIECTUL 3 (30 de puncte)

COMPLEX DE DEZVOLTARE FIZICĂ ARMONIOASĂ, ÎN PERECHI

EXERCIȚII PENTRU DEZVOLTAREA FORȚEI MEMBRELOR SUPERIOARE

SUBIECTUL 1 (30 de puncte)

2. Forma exerciţiului fizic reprezintă modul unic în care sunt ordonate şi

SUBIECTUL 2 (30 de puncte)

SUBIECTUL 3 (30 de puncte)

... ... ... ... ... ...

... ... ... ... ... ...

SUBIECTUL 1 (30 de puncte)

SUBIECTUL 2 (30 de puncte)

SUBIECTUL 3 (30 de puncte)

... ... ... ... ... ...

Exercițiul 4 – pentru  2 repetări

... ... ... ... ... ...

SUBIECTUL 2 (30 de puncte)

SUBIECTUL 3 (30 de puncte)

... ... ... ... ... ...

Exercițiul 1 – liber –2 – formație

Exercițiul 2 – pe banca de  2 – 5 linii a

Exercițiul 4 – cu coarda –2 – individual,

Exercițiul 5 – cu bastonul Câte doi – 2 – pe

... ... ... ... ... ...

o frecvența mișcărilor sau numărul de repetări/execuții în unitatea de

SUBIECTUL 2 (30 de puncte)

SUBIECTUL 3 (30 de puncte)

... ... ... ... ... ...

 mers pe vârfuri 2 repetări  în

SUBIECTUL 1 (30 de puncte)

SUBIECTUL 2 (30 de puncte)

SUBIECTUL 3 (30 de puncte)

... ... ... ... ... ...

1. mers obișnuit și mers – 3 rep. x 60 m – în coloană

4. 2. alergare pe linia – 3 rep. x 60 m – în coloană

3. alergări cu aterizări – 50 m; – 6 linii x 4

4. alergări cu avântarea – 3 minute – 6 linii x 4

... ... ... ... ... ...

SUBIECTUL 2 (30 de puncte)

SUBIECTUL 3 (30 de puncte)

... ... ... ... ... ...

4. Cu elan mic şi – minimum – în coloană

5. Cu elan de 9-11-13- – minimum – în coloană

... ... ... ... ... ...

SUBIECTUL 1 (30 de puncte)

SUBIECTUL 2 (30 de puncte)

SUBIECTUL 3 (30 de puncte)

... ... ... ... ... ...

1. Executarea startului – 2 repetări – 5 linii x 4

2. Elevii sunt dispuși – 15 repetări – 4 echipe x 5

3. Pe perechi față în – 6 repetări de – pe perechi,

5. alergare ușoară: la – 10 rep. – elevii execută

... ... ... ... ... ...

neprevăzute în planul de învățământ:

activități sportive de performanță, realizate în asociații și cluburi sportive școlare sau

SUBIECTUL 2 (30 de puncte)

SUBIECTUL 3 (30 de puncte)

Proiect didactic – secvență

10. Bătăi şi desprinderi – 3-5 repetări – 4 linii a câte

SUBIECTUL 2 (30 de puncte)

SUBIECTUL 3 (30 de puncte)