DEFINITIVAT 2021

1. Concepte şi noţiuni fundamentale în educaţie fizică şi sport: educaţie fizică,

educaţie fizică adaptată, educaţie fizică incluzivă, sport, sport adaptat,
capacitate motrică, act motric, acţiune motrică, activitatea motrică,
motricitate, psihomotricitate, performanţă, competiţie.
EDUCAȚIE FIZICĂ -este o componenta importanta a educatiei globale. Prin
continutul si sarcinile specifice, prin influentele sale asupra individului in plan
motric, fizic, intelectual, afectiv si estetic ea constituie o cale spre educatia
generala.
Educatia fizica este un process deliberat construit si dirijat in vederea
perfectionarii dezvoltarii fizice, a capacitatii motrice in concordanta cu
particularitatile de varsta, de sex si cu cerintele de integrare sociala a tinerilor, cu
solicitariile fizice ale profesiilor si cu mentinerea conditie fizice.

EDUCAȚIE FIZICĂ ADAPTATĂ/SPECIALĂ—reprezinta o necesitate pentru toti

indivizii societatii in special pentru cei cu nevoi speciale( cu diferite tipuri de
deficiente) avand un rol foarte benefic in recuperarea fizica, motrica, afectiv-
emotionala.
Este o ramura importanta a educatiei fizice ce urmareste recuperarea si
integrarea sociala cu ajutorul un programe adaptate in functie de tipurile de
deficiente.
EDUCAȚIE FIZICĂ INCLUZIVĂ- este un proces continuu de dezvoltare si asigurare a
oportunitatilor si sanselor egale pentru persoanele marginalizate
SPORTUL -reuneste toate formele de activitate fizică menite printr-o participare
organizata sau nu, sa exprime sau sa amelioreze conditia fizica si confortul
spiritual, sa stabileasca relatii sociale sau sa conduca la obtinerea de rezultate in
competitii de orice nivel.
SPORT ADAPTAT- este o ramura a sportului care utilizeaza structuri motrice,
reguli specifice, conditii materiale si organizatorice modificate si adecvate
cerintelor proprii diferitelor tipuri de deficiente( nevoi speciale).
CAPACITATE MOTRICĂ-reprezinta ansamblul posibilitatilor motrice naturale si
dobandite prin care se pot realiza eforturi variate ca structura si dozare.
ACT MOTRIC-este elementul de baza al oricarei miscari, efectuat in scopul
adaptarii imediate sau al construirii de actiuni motrice( de regula se prezinta ca
act reflex,instinctual), ex: miscarea de pompare a mingii in sol in cazul driblingului.
ACTIUNEA MOTRICA- desemneaza un sistem de acte motrice prin care se atinge
un scop imediat, unic sau integrat intr-o activitate motrica(mers, alergare). Are
caracterstici de constanta (ai posibilitatea de a realiza aceeasi sarcina motrica in
repetate randuri, cum ar fi scrisul) si de unicitate (miscarea nu se refera niciodata
la fel, ci exista mici variatii ale acesteia la fiecare repetare)
ACTIVITATEA MOTRICA-reprezinta ansamblul de actiuni motrice, articulate
sistematic pe baza unor idei, reguli si forme organizatorice avand drept rezultanta
atingerea unui scop.
Activitatea motrica este unitara, constienta si bazata pe anticipare, sustinuta de o
motivatie puternica.
Este un fenomen complex, de mare amplitudine care de cele mai multe ori poarta
‘’marca’’ personalitatii individului.
Exemplu: antrenament, educatia fizica si sportul.
MOTRICITATE – provenit din latinescu movere, motricitatea reuneste totalitatea
actelor motrice efectuate bineinteles cu ajutorul muschilor scheletici pentru
intretinerea relatiilor sale cu mediul natural si social in care exista, inclusiv prin
practicarea unui sport.
PSIHOMOTRICITATE- Motricul si psihicul se conditioneaza reciproc, astfel ca
psihomotricitatea reprezinta baza structurilor ce compun activitatea motrica prin
urmatoarele componente:
o schema corporala;
o lateralitate;
 o ideomotricitate ;
o inteligenta motrica;
o Coordonarea statica – echilibrul
o Rapiditatea miscarilor
PERFORMANTA -notiunea de performanta este de multe ori sinonima cu
cuvantul reusita.
Performanta desemneaza rezultatul efectuarii unui anumit act motric( actiuni
motrice) ce poate fi evaluat dupa anumite criterii, norme stabilite, iar aceasta nu
desemneaza neaparat un rezultat de exceptie asa cum este interpretat uneori.
COMPETITIE – este o forma de organizare a intrecerii intre sportivii de diferite
categorii, ce are ca obiectiv principal compararea rezultatelor conform unor reguli
precise.
Ce reprezinta continutul unei lectii de educatie fizica si sport?
Raspuns: totalitatea mijloacelor, metodelor si procedeelor metodice, masurilor
organizatorice si actiunilor si tot ceea ce se petrece in acest spatiu delimitat al
lectiei in vederea indeplinirii obiectivelor instructiv-educative si scopului didactic
constituie CONTINUTUL LECTIEI.
2. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului Dragnea 2006 ,contribuţia educaţiei
fizice şi sportului la realizarea obiectivelor generale ale educaţiei Gloria Raţă:
Didactica Educaţiei fizice şi Sportului
Funcţiile educaţiei fizice şi sportului realizează o corespondenţă între practicarea
exerciţiilor fizice în diverse forme şi efectul (impactul) acestora în ansamblul vieţii
sociale.
Prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele densităţi (roluri,
influenţe) ale activităţilor în cauză, care au caracter constant, răspunzând unor
nevoi ale dezvoltării vieţii omului
 Funcţia de optimizare a potenţialului biologic
Aceasta funcţie reprezintă punctul de plecare al influenţelor pe care le au
exerciţiile fizice asupra organismului uman.
 Omul este o fiinţă biologică, ale cărei componente structural-funcţionale sunt în
mod general şi specific, influenţate prin educaţie fizică şi sport. Un bun potenţial
biologic condiţionează şi o stare optimă de sănătate, întreţinută permanent prin
practicarea exerciţiilor fizice. O solicitare adecvată din punct de vedere calitativ şi
cantitativ, şi în educaţia fizică şi în antrenamentul sportiv, conduce la modificări
morfologice şi funcţionale relevante, cum ar fi: tonifierea musculaturii cardiace şi
respiratorii, creşterea volumelor sistolic şi respirator, scăderea frecvenţei cardiace
în repaus şi în efort, atitudinea corporală corectă. Activităţile de educaţie fizică şi
sport constituie un stimul direct, aproape exclusiv, al dezvoltării morfo-
funcţionale, iar absenţa acestora poate conduce la adaptări de tip involutiv, ale
căror dimensiuni sunt greu de anticipat.
J. Weineck spune că talia şi capacitatea funcţională a organelor importante pentru
performantă fizică depind în proporţie de 60-70% de factorii genetici şi de 30-40%
de calitatea şi cantitatea solicitărilor specifice. Prin urmare, educatia fizică şi
sportul trebuie sa aibă o contribuţie mai mare la compensarea lipsei de activitate
fizică a copilului şi a efectelor acesteia.
 Functia de perfecţionare a capacităţii motrice
Motricitatea este elementul central pentru temele vizând conţinutul instructiv al
unei programe de educatie fizică. Această activitate contribuie esenţial la
dezvoltarea motrică, influenţând conduita subiectului, în procesul de integrare a
acestuia în mediu. Deprinderile motrice sunt consolidate şi rafinate până la
punctul în care subiectul operează cu ele cu uşurinţă, în mod eficient, în orice
condiţii ambientale. Forţa musculară, rezistenţa cardiovasculară şi cea musculară,
mobilitatea articulară şi compoziţia corporală sunt componente ale capacităţii de
mişcare, condiţionate în special de starea de sănătate. Echilibrul, coordonarea
segmentară, agilitatea, viteza, puterea musculară sunt componente ale capacităţii
de mişcare aflate în relaţii de condiţionare cu eficienţa mişcării (deprinderile
performante). Capacitatea motrică este de două feluri:
- Generală: cuprinde calităţi motrice de bază si deprinderi motrice de bază
specifice educaţiei fizice;
- Specifică: include calităţi motrice şi deprinderi motrice specifie ramurilor de
sport;
 Prin funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice, educaţia fizică şi sportul
presupun învăţarea mişcărilor şi învăţarea prin mişcare (prin stimularea
structurilor perceptiv-motorii, cognitive, a imaginii de sine şi a socializării).
 Funcţia psiho-socială Educaţia fizică şi sportul contribuie la procesul de
transformare a copilului în adult şi la integrarea acestuia în societate. Prin faptul
că il capacitează cu competenţe de ordin motric, biologic, funcţional, psihic şi
moral, cele două activităţi au devenit indispensabile în procesul de dezvoltare
armonioasă a personalităţii umane.
Educaţia fizică şi sportul influenţează considerabil dezvoltarea cognitivă şi
afectivă. Prin intermediul mişcării, inclusă într-o activitate planificată şi
organizată, se obţin modificări progresive în capacitatea subiecţilor de a analiza
situaţii, de a rezolva probleme, de a lua decizii şi de a acţiona. Se stimulează
astfel, activitatea intelectuală (gandirea, atenţia, memoria, imaginaţia,
creativitatea), cea care este responsabilă de dobindirea de catre subiecţi a
cunoştinţelor despre deprinderi (cum ar trebui sa se mişte corpul, care sunt
regulile de desfăşurare a acestor activităţi), despre mişcare (cum poate sa se
mişte corpul), despre fitness (cum „functionează” corpul uman). Prin practicarea
exerciţiilor fizice, se dezvoltă sentimentul de apartenenţă la un grup, astfel ca
elevilor li se ofera ocazia sa isi valorifice ideile si acţiunile personale, se
favorizează dezvoltarea capacităţii de apreciere şi de autoapreciere, elemente
deosebit de importante pentru structurarea imaginii de sine, se realizează
acceptarea şi promovarea unui comportament moral consistent, exprimat in
concepte de tipul: fair-play, cooperare etc.
 Funcţia culturală
Ca act de cultură, educaţia fizică şi sportul reprezintă factorii educaţionali care
marchează existenţa individului la un moment dat sau în mod continuu, pe tot
parcursul ontogenezei. Educaţia fizică şi sportul reprezintă surse de inspiraţie
pentru creatorii de arte plastice, literatură, cinematografie, muzică.
Putem aprecia că dezvoltarea culturii universale s-a realizat şi prin îmbogăţirea
culturii fizice (specifică activităţilor de educaţie fizică şi sport), care presupune un
ansamblu de idei, convingeri, obiceiuri, instituţii, discipline ştiinţifice, tehnologii,
opere artistice. Toate aceste elemente crează legătura intrinsecă între sport şi
cultură, realizând un limbaj comun care uneşte diferitele arii geografice, sociale,
religioase, etc.
 Funcţia economică
Educatia fizica si sportului contribuie la menţinerea şi întărirea stării de sănătate
prin practicarea exercitiilor fizice si prin functia lor biologica.
Acest lucru are repercursiuni favorabile din punct de vedere economic, asupra
bugetului fiecărei familii, dar şi asupra societăţii, în general. Sportul, mai ales cel
de performanţă şi înaltă performanţă, reprezintă o importantă zonă de investiţii
şi, de aceea, asupra lui se îndreaptă atenţia economiştilor, managerilor,
speciliştilor din domeniul financiar-contabil, dar şi din turism şi comerţ. Prin faptul
că sunt organizate periodic manifestări de mare anvergură, în sport se crează
infrastructuri (de exemplu, în cazul J.O. de la Barcelona, au fost construite un
aeroport şi o staţie de cale ferată); este stimulat turismul, local şi internaţional;
sunt atrase importante resurse financiare, provenite din drepturi de televiziune,
sponsorizări, taxe de intrare, liceţe (publicate), emise de timbre, monezi etc. În
acelaşi timp sunt mobilizate resurse umane din domeniu mass-media, pazei şi
securităţii etc.
Contribuţia educaţiei fizice şi sportului la realizarea obiectivelor generale
Realizarea obiectivelor educaţiei fizice contribuie în mod pozitiv la dezvoltarea
dimensiunii motrice, intelectuale, afective şi volitive a personalităţii umane.
Printr-o tehnologie didactică corect aplicată, educaţia fizică sprijină realizarea
obiectivelor generale ale educaţiei prin:
- dezvoltarea şi perfecţionarea motricităţii, în scopul însuşirii deprinderilor
motrice şi a perfecţionării priceperilor motrice;
- formarea şi stimularea activităţii intelectuale (gândire, imaginaţie, judecată,
atenţie, memorie, spirit de observaţie) a proceselor afective (emoţii, sentimente,
interese, motivaţii, simpatii, bucurie,respect, sentimentul de dreptate,
dezamăgire/ mânie, simţul responsabilităţii etc.) şi a capacităţii de socializare;
- formarea şi dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă ale personalitătii
(hotărâre, dârzenie, disciplină, cinste, sinceritate, perseverenţă, consecvenţă,
demnitate, modestie, curaj, stăpânire de sine, iniţiativă etc);
 - dezvoltarea percepţiilor şi reprezentărilor asupra mişcării, asupra deplasării în
spaţiu;
- formarea unor deprinderi şi calităţi necesare în activitatea socială (punctualitate,
disciplină, tenacitate, coordonare, rezistenţă, forţă, viteză de reacţie şi execuţie,
reflexe de autoapărare şi autoasigurare, orientare în spaţiu);
- perfectionarea activităţii aparatelor şi sistemelor organismului;
- perfecţionarea unor caracteristici speciale ale funcţiilor organismului - "simţul
mingii", "simţul pragului", "simţul accelerării", "simţul ritmului", "simţul
kinestezic", "simţul porţii", "vederea periferică" etc. Finalităţile, obiectivele
educaţiei fizice şi sportului sunt subordonate celor ale educaţiei generale şi sunt
impuse de nevoile sociale.
Educaţia fizică contribuie la dezvoltarea omului din punct de vedere fizic, psihic,
motric, afectiv şi social.

3. Raportul educaţie fizică – sănătate în concepţie europeană

Educatia fizica – educatia prin fizic – la baza acestei conceptii a stat ideea ca
educatia mintii se poate realiza si prin educatia corpului.
Obiectivele sale specifice erau:
- dezvoltarea organica (cresterea), neuromusculara (deprinderile),
dezvoltarea inteligentei si cea emotionala;
- contributia la o viata intensiva, completa, formarea deprinderilor pentru
activitatile de timp liber si activitatile recreative;

Conceptia europeana porneste de la ideea ca educatia fizica si sportiva este parte

integrala a educatiei in scolile de toate gradele, raspunzand la cele 4 nevoi
fundamentale ale copiilor:
- de solicitare fizica favorabila proceselor de crestere si dezvoltare;
- dobandirea de experienta motrica;
- de a fi apreciati, laudati si menajati;
- de a actiona in grup;
Obiectivele educatiei fizice in tarile europene sunt urmatoarele:
- dezvoltare unor obisnuinte de activitate fizica pentru sanatate;
- formarea obisnuintei de a efectua activitati fizice intreaga viata;
- formarea deprinderilor motrice, gimnice sportive, de expresie, artistice si a
calitatilor motrice;
- dezvoltarea armonioasa a personalitatii;
- favorizarea integrarii in grup si a comunicarii in cadrul aesteia;
- formarea atitudinii de fair-play si a respectului fata de regulament.

Pentru realizarea acestor obiective, tarile membre ale C.E. acorda trei lectii pe
saptamana, fiecare fiind preocupata pentru crearea unor conditii materiale cat
mai bune pentru desfasurarea activitatilor.
Valorile create si promovate de educatia fizica sunt reprezentate de:
- transmiterea unor cunostinte despre organismul uman, ex fizic, igiena
efortului, regulamentele ramurilor sportive;
- finess-ul reprezinta un vector important al influentei educatiei fizice, el
contribuind la ameliorarea calitatii vietii;
- deprinderile motrice determina cresterea posibilitatilor de miscare, ceea ce
favorizeaza exprimarea personalitatii;
educatia fizica genereaza satisfactii si bucurii, elibereaza tensiuni si creeaza
sentimentul libertatii individuale
4. Exerciţiul fizic – definiţie, structură, criterii de clasificare, taxonomia
exerciţiilor fizice.
Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare instrumentală, conceput
şi programat în vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi
antrenamentului sportiv. Exerciţiul fizic nu trebuie înţeles numai ca pe o
repetare stereotipă, rigidă, ci ca pe o posibilitate de adaptare permanentă la
condiţii variate externe şi interne. În acest context, exerciţiul fizic nu
presupune doar repetare sistematică, ci şi posibilitatea de a construi, de a
ansambla (pe baza mişcărilor învăţate) o conduită motrică proprie subiectului
care a asimilat un material pe care apoi îl exteriorizează sub forma
comportamentului motric.
Conţinutul exerciţiilor fizice este astfel structurat încât să conducă la
realizarea scopului final al educaţiei fizice sau sportului.
CONȚINUTUL EXERCIȚIILOR FIZICE
 Mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie, balansare,
rasucire etc.)
 Efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate, complexitate,
densitate etc.
 Efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor psihice
(exerciţiul fizic este un act voluntar, intenţional şi orientat conştient,
influenţând benefeci comportamentul uman în ansamblul său).
Forma reprezintă modul în care se succed mișcările, precum și relațiile
dintre acestea; ea redă aspectul exterior vizibil. Ea are o structură
cinematică și o structură dinamică.

 Structură cinematică reunește aspecte de:

-repartizarea pe faze a mișcării;
-caracteristicile de viteză;
-reperele temporare ale mișcării;
-lungimile și traiectoriile mișcării.

 Structură dinamică se referă la forțele externe și interne ale mișcării:

-relația dintre puseele de forță și frânare;
-coordonarea impulsurilor parțiale care permit însumarea forțelor.

 Criterii de clasificare si taxonomia exercițiilor fizice

 a)d.p.d.v. al structurii și formei

 exerciții analitice si globale – reproduc fragmentar sau în totalitate o
anumită structură tehnică, o situație tehnico-tactică sau o altă sarcină;
 exerciții simple și complexe – au o influență selectivă sau de ansambu
asupra unor calități etc;
 exerciții standardizate și variabile – presupune o învățare de tip
algorithmic sau creative;
 exerciții speciale – reproduc sarcini pe care le solicită competiția într-o
ramură de sport.

 b)după gradul de codificare

 exerciții cu codificare internă – toți parametrii exercițiului sunt clar
definiți;
 exerciții cu codificare externă – exersarea se realizează în condiții
externe definite;
 exerciții cu codificare mixtă – atât parametrii cât și condițiile externe
sunt bine precizate;
 exerciții fără codificare – se realizează unei orientări generale;
 exerciții cu codificare strictă – au caracter competitiv.

 c)după natura efectelor

 exerciții pregătitoare – sunt generale pt toate probele;
 exerciții specifice – transformă potențialul fizic, tehnic, tactic în
capacitate de performanță;
 exerciții de concurs – angajează stresul de competiție.

 d)după calitățile motrice

 exerciții pt forță, viteză, rezistență, coordonare, suplețe etc.

 e.după tipul de încărcătură adițională

 exerciții cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu nisip.

 f)după tipul de pregătire

 exerciții pt pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică.
 g)după sistemele biologice solicitate
 exerciții neruro-musculare, cardio-respiratorii, endocrino-metabolice.
 h)după natura contracției musculare
 exerciții statice, dinamice și mixte.
 i)după intensitatea efortului
 exercitii maximale, submaximale, medii.
  j)după natura obiectivelor
 exerciții pt dezvoltarea calităților motrice;
 exerciții pt dezvoltarea fizică armonioasă;
 exerciții pt învățarea și perfecționarea deprinderilor motrice;
 exerciții pt dezvoltarea capacității de efort;
 k)după funcțiile îndeplinite
 exerciții introductive;
 exerciții repetitive;
 exerciții asociative, aplicative, creative;
 exeriții de întrecere, recuperare, de expresie corporală;
 l)după structura socială
 exerciții individuale, în grup, mixte sau demixate
 dupa gradul de constrangere: ex tipizate, semitipizate si libere.
 Sintetizând, apreciem că exerciţiul fizic are următoarele patru
categorii de caracteristici:
 spaţiale (poziţii, direcţii, amplitudine, distanţă, etc.);
 temporale (ritm, tempo, durată);
 spatio-temporale (determinate de vitezele cu care se
 efectuează);
 dinamice (determinate de forţele interne şi externe care
influenţează execuţia)

5. Jocurile de mişcare în educaţie fizică şi sport: definire, caracteristici, tipologie

Stanescu 2012
DEFINITIE:Jocurile de mișcare( dinamice)reprezintă unele dintre cele mai
eficiente metode si mijloace de însușire a conținuturilor specific educației
fizice și sportului.
Jocul de mișcare(dinamic) reprezinta o varianta a activitatii ludice in care
rolul miscarilor este clar exprimat. Baza jocului o constituie diferitele actiuni
motrice efectuate de catre subiect si ingradite partial de o serie de reguli.
CARACTERISTICI: Jocul de miscare reprezinta unul dintre mijloacele de baza
ale educatiei fizice indiferent de varsta elevilor cu care se lucreaza.
Ocupa un loc important la varsta prescolara(3-6 ani).
Jocul se utilizeaza ca mijloc pentru realizarea temelor din calitati motrice,
deprinderi motrice, dar poate constitui el insusi tema de lectie.
Ceeea ce il CARACTERIZEAZA sunt regulile relativ putine, insa suficiente
pentru a conferi un caracter organizat activitatii si simplitatea sarcinilor
motrice.
Se recomanda ca deprinderile motrice folosite in cadrul jocurilor sa fie in
faza de consolidare.
La varsta scolara mica ( 6-10 ani) copiii sunt capabili sa inteleaga si sa
memoreze reguli mai numeroase pe care le pot aplica ulterior la jocurile din
timpul liber.
Se recomanda folosirea jocurilor de tip stafeta, de intrecere in echipe,de
aruncare la tinta cu conditia sa nu se impuna un anumit tip de aruncare la
tinta.
La vârsta de 9-10 ani se observa o crestere a capacitatii de comunicare cu
cei din jur, asta permite copilului sa participe la jocuri care sa il pregateasca
pentru invatarea unor jocuri sportive.
Prin intermediul jocului:
 Se dezvolta spiritul de echipa
 Se educa trasaturile de personalitate
La varsta scolara mare( 11-14 ani) scade ponderea jocurilor de miscare,
insa ramane in continuare un mijloc important la clasa a Va si a VI-a.
In concluzie, jocul insoteste toate perioadele vietii, insa el isi schimba
formele ajungand ca la o varsta adulta si la varsta a treia sa fie preferate
jocurile de relaxare, intelectuale, culturale si distractiile sportive.
TIPOLOGIA JOCURILOR DE MISCARE
a) Dupa relatiile reciproce:frontale(buchetelele) cu impartire pe echipe,
pe grupe(cursa pe numere)
b) Dupa materialul folosit: fara obiecte, materiale, aparate( stafete cu
alergare)
c) Dupa continutul pregatitor pentru jocurile sportive: jocuri
pregatitoare pentru baschet, voli, fotbal, handbal(stafete cu mingi)
d) Dupa mediul in care se desfasoara: in apa, pe uscat, pe zapada
e) Dupa nr.de participanti: individuale(statuile); pe perechi(lupta
cocosilor); colective(leapsa)
 f) Dupa caracterul relatiilor dintre participanti: fara contact direct cu
adversarul( mingea prin tunel); cu contact direct cu
adversarul( variante de leapsa)
g) Dupa natura sarcinilor de rezolvat:jocuri pentru formarea
deprinderilor motrice de baza; jocuri pentru deprinderi utilitar-
aplicative; jocuri pentru formarea deprinderilor motrice spefice
ramurilor de sport, jocuri pentru dezvoltarea calitatilor motrice de
baza ; jocuri pentru educarea unor functii si procese psihice
h) Dupa mediul ambiant in care se joaca: numai in exterior( soft ball);
numai in sala, pentru exterior si interior
i) Dupa efortul solicitat: maximal, mediu, minimal
j) Dupa cadrul organizatoric: in lectie, in momentul de educatie fizica;
in recreatia organizata; in excursii, tabere , in timpul liber

6.Motricitatea la diferite vârste; stadiile dezvoltării motrice

1. Motricitatea la vârsta şcolară mică- perioada antepubertară (6-10/11 ani)
Masa musculară se dezvoltă relativ lent, tonusul muscular are valori mai reduse
ceea ce favorizează efectuarea unor mişcări cu amplitudine, forta musculară este
realativ redusă, iar menţinerea echilibrului necesită un efort suplimentar .
Activităţile cognitive favorizează o dezvoltare intelectuală evidentă, ce conferă
copilului o mare receptivitate. Predominanţa exitaţiei corticale face ca stimulii
externi să producă reacţii motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile şi
printr-o slabă inhibiţie de diferenţiere. Motricitatea în această etapă este foarte
mare, capacitatea de învăţare motrică-remarcabilă, dar posibilităţile de fixare a
mişcărilor noi sunt reduse. În consecinţă, doar repetarea sistematică integrează şi
stabilizează o structura nouă, în repertoriul motric al copilului. Deprinderile
motrice fundamentale se supun unui proces de consolidare- perfecţionare.
Alergarea are un aspect apropiat de cel motric; odată cu creşterea şi cu
îmbunătăţirea repartiţiei de forţe, deplasarea verticală a centrului general de
greutate creşte, ceea ce corespunde unei mai mari extensii a piciorului de
impulsie. Prinderea mingii se caracterizează printr-o poziţie de aşteptare mai
suplă, braţele sunt semiflectate, iar picioarele sunt depărtate.
La începutul perioadei (7 ani), copilul are dificultăţi de plasare în spaţiu în raport
cu traiectoria mingii. La 9-11 ani deplasările la minge sunt mai sigure şi se
caracterizează prin menţinerea stabilităţii posturale verticale.
Aruncarea mingii în această etapă cunoaşte o fază pregătitoare în care piciorul
opus braţului de aruncare avansează, braţul liber este ridicat pentru a echilibra
rotaţia trunchiului .Această deprindere motrică fundamentală se realizează printr-
o acţiune pluriarticulară (scapulo-humerală şi coxo-femurală).
Săritura în lungime – una dintre cele mai utilizate deprinderi implică o acţiune a
segmentelor corporale – braţe, membre inferioare, trunchi, cap – în funcţie de
orientarea lor în spaţiu şi de amplitudinea mişcării fiecăruia dintre acestea. Copilul
care a căpătat un plus de forţă faţă de etapa de vârstă anterioară, este capabil să
realizeze o impulsie puternică a piciorului de bătaie, se observa o acţiune
coordonată a braţelor.
2. Motricitatea în etapa pubertară (10 - 14 ani)
Caracteristici:
- ritm accentuat al dezvoltării somatice (în special între 12 şi 14 ani) prin:
dimorfism sexual, dezechilibre între diferitele segmente
- dezechilibre între sferele morfologică şi vegetative
- musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire
- forţa relativă nu înregistrează creşteri evidente
- accelerarea creşterii rezultă în special din dezvoltarea în lungime membrelor faţă
de trunchi
- mobilitatea articulară înregistrează valori relativ scăzute
- ameliorare a marilor funcţii ale organismului
- rezistenţa aerobă poate fi dezvoltată în această etapă.
Comportamentul motric:
Etapa pubertară reprezintă un interval optim pentru învăţarea majorităţii
deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport, precum şi pentru dezvoltarea
calităţilor: viteză, rezistenţă, coordonare. Pe lângă perfecţionarea deprinderilor
motrice de bază, însuşite în etape anterioare, unul dintre obiectivele importante
ale acestei etape il reprezinta iniţierea în practicarea unor ramuri şi probe
sportive prin însuşirea elementelor tehnicotactice specific.
Puberul are o conduită motrică marcată de discontinuităţi, în care mişcările sunt
insuficient ajustate.
3. Motricitatea în etapa adolescenţei (14-18 ani)
U.Şchiopu, împarte această etapă în 3 subetape:
- preadolescenţa (14-16 ani)
- adolescenţa propriu – zisă (16-18 ani)
- adolescenţa prelungită (18-25 ani)
Caracteristici în plan somatic:
- reducerea creşterii în înălţime
- creşteri ale perimetrelor şi diametrelor segementare
Caracteristici în plan funcţional:
- maturizarea coordonării sistemului neuroendocrin
-creşterea capacitătii marilor funcţii
Comportamentul motric:
- recţiile motrice devin complexe
- dezvoltarea abilităţilor de a dezvolta elemente semnificative pentru o conduită
motrică eficientă
-calităţile motrice progresează - deprinderile şi priceperile motrice consolidate în
etapele anterioare trebuie perfecţionate (în special în sportul de performanţă)
 7.Efortul în educaţie fizică şi sport: definiţie, caracteristici, parametri, tipuri
de efort
Definitie: Trasatura comuna a tuturor actiunilor unui individ o reprezinta
consumul energetic, care atunci cand atinge un anumit nivel determina starea
de oboseala Raspunzator direct de aparitia starii de obseala, efortul trebuie
analizat in corelatie cu oboseala si cu actiunile de indepartare a ei, respective
refacerea. Din relatia efort-oboseala-refacere se poate aprecia nivelul
consumul energetic necesar activitatii depuse. In ed fizica dozarea efortului
este esentiala pt realizarea obiectivelor si se realizeaza prin modificarea
parametrilor efortului.

proces de invingere
constienta a solicitarilor, in
vederea atingerii unui bun nivel
de pregatire
proces de invingere
constienta a solicitarilor, in
vederea atingerii unui bun nivel
de pregatire
proces de invingere
constienta a solicitarilor, in
vederea atingerii unui bun nivel
de pregatire
Efortul fizic poate fi definit si ca un proces de invingere constienta a solicitarilor
functionale si psihice in vederea atingerii unui nivel bun de pregatire.
CARACTERISTICILE EFORTULUI

A.Marimea efortului – este privita atat din perspective externa a factorilor

indusi de specialisti(volum, durata, amplitudine, densitate, intensitate,
complexitate) cat si din perspective interna a reactiei complexe a organismului
la activitatea desfasurata
 Specificitatea stimulului- este data de structura miscarii care selectioneaza
grupele muscular, durata solicitarii, tipul de actiune etc.
 Volumul – reprezinta capacitatea totala de repetari apreciata prin: distante
parcurse, greutati ridicate, timp de lucru. Executiile partiale sau integrale ale
ex, nr de lectii ..
 Durata stimulului – se aprecieaza prin timpul cat acesta actioneaza singur sau
in serie, in cadrul unor structuri specifice.
 Amplitudinea stimulului – reprezentata de ansamblul valorilor numerice ale
duratei si nr de stimului in cursul unei structuri de lectie. De ex 2x6x10 (doua
reprise, a cate sase serii, cu 10 repetari fiecare)
 Densitatea stimulului – se aprecieaza prin raportul dintre durata aplicarii
stimulului si durata pauzelor lectiei.
 Frecventa aplicarii stimulului – este data de nr de lectii la care participa
elevul intr-un semestru, an etc
 Intensitatea efortului – este definite drept cantitatea de lucru mecanic pe
unitate de timp
  Complexitatea efortului – rezulta din nr actiunilor motrice efectuate in
timpul unei activitati si de originalitatea inlantuirii acestora.
B. Orientarea efortului – se aprecieaza in functie de sistemul furnizor de
energie dominat in timpul efortului programat in lectie/ aerob/anaerob.
Este determinat si de particularitatile aplicarii caracteristicilor de durata,
intensitate, caracterul exercitiilor, al pauzelor, nr de repetari.
Orientarea efortului poate fi SELECTIVA, atunci cand se actioneaza prioritar
asupra unui sistem functional si COMPLEXA, atunci cand sunt vizate mai multe
sisteme.
EFORTURILE SELECTIVE se folosesc in lectii de perfectionare sau de
individualizare pe cand EFORTURILE COMPLEXE se folosesc mai des in
microcicluri si mezocicluri de inceput ale perioadelor pregatitoare .
C. Tipul efortului – este discutat sub aspectul efortului specific si nespecific,
specificitatea efortului este data pe de o parte de caracteristicile externe ale
miscarii si pe de alta parte de structura cognitive si particularitatile fuctionale
ale muschiului.
De altfel, tipul efortului mai poate fi discutat in functie de forma de organizare
in care se realizeaza: eforturi competitionale si eforturi de antenament
CLASIFICAREA EFORTULUI:

PARAMETRII EFORTULUI
  VOLUM
 INTENSITATE
 COMPLEXITATE

8. Densitatea lecţiei de educaţie fizică şi sport: definiţie, tipuri.

caracteristici (se referă la tot ceea ce se găseşte la descrierea fiecărui tip
de densitate)

Def: este indicatorul care sublinieaza calitatea unei lectii de educatei fizica,
scotand in evidenta modul de valorificare a timpului alocat lectiei, atat dpdv al
volumului, al intensitatii sau al complexitatii efortului. Este indicatorul care arata
calitatea si cantitatea efortului din lectie.
Tipuri:
Densitatea motrica – aprecieaza durata totala a activitatii motrice a elevului in
cadrul lectiei. Acest tip de densitate include si pauzele active prevazute de
profesor in planul de lectie. Ea se calculeaza cu ajutorul formulei:
DM = timpul efectiv de lucru x100
durata integrala a lectei

Densitatea pedagogica – reflecta durata din timpul lectiei in care elevul participa
la momentele metodice organizate. In cadrul acestui tip de densitate vor fi incluse
si pauzele pasive impuse de necesitatile metodologice de dezvoltare a calitatilor
motrice sau de formare a deprinderilor motrice.
Se calculeaza cu ajutorul formulei:
DP = timpul in care elevul participa la momentele metodico-organizatorice x100
durata integrala a lectiei

Densitatea functionala – nu are o formula de calcul. Ea se apreciaza prin

intermediul evolutiei frecventei cardiace si a celei respiratorii de-a lungul lectiei.
La final se poate elabora un protocol de densitate in care se consemneaza
duratele de lucru efectiv, durata pauzelor, a momentelor organizatorice, dar si
valorile indicilor functionali calculand primele doua tipuri de densitate si
reprezentarea grafica a celei de-a treia.

Caracteristicile DENSITATII:
- organizatorice : pregatirea formatiilor de lucru, amenajarea din timp a
locului de desfasurare, a instalatiilor, pregatirea materialelor;
- metodice : explicatiile prebuie sa fie clare, scurte, concise, demonstratiile sa
fie clare si convingatoare, succesiunea mijloacelor sa fie corespunzatoare;
- de alta natura : sa existe plan de lectie, atractivitatea mijloacelor, starea
pozitiva a elevilor.

Masuri pentru imbunatatirea densitatii:

 cresterea unei motivatii puternice la elevi;
 promovarea lucrului pe grupe ;
 alegerea unor formatii de lucru corespunzatoare;
 sarcini suplimentare;
 caracter atractiv al lectiilor;

9. Sistemul de educaţie fizică şi sport din România: definiţie, structură
Def: reprezinta o grupare de elemente (institutii, organizatii, structuri
administrative etc.) de naturi diferite, circumscrise in limitele unor coordonate
spatio-temporale. Elementul definitoriu al unui sistem este interactiunea dintre
elementele de structura, capacitatea de reglare,de autoreglare si de adaptare a
acestui ansamblu.

Structura este compusa din institutii, organizatii, structurile administrative etc,

care se interconditioneaza. Ea se imparte in doua:
- structuri administrative publice pentru sport;
- structuri sportive: asociatii, cluburi, ligi profesioniste, federatiile, Comitetul
Olimpic Roman.
Structurile administratiei publice pentru sport:
Agentia Nationala pentru Sport – coordoneaza activitatea din domeniul educatiei
fizice si sportului la nivel national, cu exceptia celei din unitatile si institutiile de
intamant si militare. A.N.S este condusa de catre un presedinte.
Unitatile coordonate de catre A.N.S. sunt: directiile pentru tineret si sport
judetene si ale municipiului Bucuresti, federatiile sportive nationale, C.O.R., ligi
profesioniste, asociatiile judetele si ale municipiului Bucuresti pe ramuri de sport,
asociatiile sportive, cluburile sportive;

DJTS-Directiile judetene pentru tineret si sport si ale municipiului au ca scop

aplicarea si respectarea in teritoriu a strategiei Guvernului, privind tineretul si
activitatea sportiva. Ofera indrumare si control asupra unitatilor sportive din
subordine, care au ca obiect de activitate administrarea, intretinerea si
amenajarea bazelor sportive de interes national si prestarea de servicii pentru
activitatea sportiva si de tineret.

Structurile sportive sunt asociatii de drept privat, formate din persoane fizice sau
juridice, au ca obiective: promovarea uneia sau mai multor discipline sportive,
practicarea acestora de catre membrii sai si participarea la activitatile si
competitiile sportive.
Ele sunt inscrise in Registrul Sportiv si li se atribuie Certificat de Identitate
Sportiva si Numar de Identificare. Pe plan national, structurile sunt:

- asociatii sportive – structuri sportive fara personalitate juridica, se pot

constitui in cadrul institutiilor publice sau private;
- cluburi sportive – structuri sportive cu personalitate juridica, ele pot fi
persoane de drept public sau privat;
- asociatiile judetene si ale municipiului Bucuresti pe ramuri de sport – sunt
persoane juridice de drept privat, avand drept scop organizarea activitatii in
ramura respectiva.
- federatiile sportive – sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate
publica, autonome, neguvernamentale si fara scop lucrativ, constituite prin
asocierea cluburilor sportive si a asociatiilor judetene si ale municiupiului
Bucuresti,pe ramuri de sport.
- ligile profesioniste – sunt persoane juridice de drept privat, constituite prin
asocierea cluburilor sportive profesioniste pe ramuri de sport.
- Comitelul Olimpic si Sportiv Roman – este o prsoana juridica de drept
privat, care organizeaza si functioneaza in baza statutului propriu elaborat
in conformitate cu prevederile Chartei Olimpice.

10.. Olimpiada Naţională a Sportului Şcolar şi Olimpiada

Gimnaziilor - activităţi sportive extracurriculare
- In fiecare an, Ministerul Educatiei Nationala, organizeaza competitii
sportive sub denumirea „Olimpiada Nationala A Sportului Scolar”. La
aceasta au drept de participare toti copiii si elevii din unitatile scolare de
invatamant preuniversitar, forma de zi, inscrisi in registrul matricol al
unitatii scolare pe care o reprezinta, la data de 15 septembrie.
- De asemenea, la nivelul fiecarei unitati de intamant se organizeaza si
desfasoara, in fiecare an scolar, Campionatul Sportiv al Unitatii de
Invatamant.
-
- Continutul si forme de organizare
- Calendarul competitional cu disciplinele sportive nominalizate, se
elaboreaza, anual, si se transmit in teritoriu pana la data de 1 noiembrie a
fiecarui an scolar.
- O.N.S.S. se organizeaza pe urmatoarele faze:
- -faza pe unitate de invatamant;
- -faza pe localitate;
- -faza pe judet;
- -faza pe zona/municipiul Bucuresti;
- -faza nationala.

- Faza nationala desemneaza Campioana Nationala Scolara. La faza

natioanala participa cel putin 4 echipe, respectiv 4 elevi.
Respectarea regulamentului pentru fiecare faza, este obligatoriu.
- Faza pe unitatea de invatamant reprezinta Campionatul sportiv al scolii si
facilieaza constituirea formatiilor sportive ce vor reprezenta unitatea de
invatamant la fazele superioare ale O.N.S.S.
Elevii participanti la competitii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
- respectarea grupelor de varsta;
- prezentarea BI/CI sau certificatul de nastere in original;
- adeverinta de participare, eliberata de unitatea de invatamant;
- formular de inscriere, eliberat de unitatea de intamant;
Pregatirea elevilor pentru participarea la competitiile ONSS, se face sub
indrumarea cadrelor didactice. Grupele de varsta participante se stabilesc
anual. Lotul de sportivi validat la inceputul competitiei nu mai poate fi
modificat pe parcursul acesteia. In caz contrar, echipa respectiva este exclusa
din competitie. La toate fazele competitiilor, desfasurarea sedintei tehnice
conditioneaza inceperea si derularea competitiei. Ora de desfasurare a
sedintei se stabileste de Comisia de Organizare si se anunta si celorlalti
participanti cu 7 zile lucratoare ianintea inceperii competitiei.
- Echipele vor fi insotite in competitii numai de catre persoane angajate ale
unitatii de invatamant participante, desemnate in calitate de conducatori
oficiali in formularul de inscriere inaintat de unitatea de invatamant.
- Incalcarea regumanetului de catre elevi sau cadre didactice atrage dupa
sine sanctiuni.
- Pe parcursul unui an scolar, se mai pot organiza si alte competitii de nivel
local, zonal, national si international, finantate de catre persoane fizice sau
juridice, interesate de desfasurarea unor astfel de actiuni.
-
- Olimpiada Gimnaziilor
- Prin organizarea si desfasurarea O.G., se urmareste atragerea unui nr cat
mai mare de copii catre sport, depistarea tinerelor talente,educarea
tinerilor in spiritul unui mod de viata activ,bazat pe practicarea regulata a
ex fizice, constientizarea parintilor privind rolul educativ al sportului si al
olimpismului.
Anul competitional incepe la 1 octombrie cu „Ziua sportului scolar”,zi in care elevii
participa la activitati motrice desfasurate in scoala. In fiecare unitate de
invatamant, se organizeaza competitii sub forma de campionate, cupe si
concursuri.
O.G. se organizeaza pe urmatoarele faze:
- -faza pe unitate de invatamant;
- -faza pe localitate;
- -faza pe sector;
- -faza pe regiune;
- -faza nationala – desemneaza Campioana O.G.
Fiecare unitate de invatamant are obligatia sa participe, in cadrul O.G.,lacel putin
3 discipline sportive,dintre cele prevazute in Calendarul competitional national.
Din cele trei discipline, cel putin una sa fie la un joc sportiv.
Participarea elevilor este conditionata de:
- -respectarea grupelor de varsta;
- -prezentarea C.I. sau a certificatului de nastere in original;
- -prezentarea adeverintei de participare, eliberata de unitatea de
invatamant la care elevul este inscris in Registrul Matricol;
- -prezentarea formularului de inscriere,eliberat de unitatea de invatamant;
- -prezentarea copiei certificatului de identitate al asociatiei sportive scolare;
Participarea la fiecare faza,mai putin faza pe scoala, se anunta in scris,prin fax sau
email, la comisia de organizare, cu cel putin 10 zile lucratoare inainte de
inceperea competitiei, de catre oficialii echipelor calificate.
La toate fazele O.G., desfasurarea sedintei tehnice conditioneaza inceperea si
derularea competitiei. Ea se stabileste cu 7 zile lucratoare inaintea inceperii
competitiei, pastrandu-se probele scriecare dovedesc anuntarea partiipantilor. La
ea participa membrii comisiei organizatoare si delegatii oficiali ai unitatilor de
invatamant participante. Ea se finalizeaza cu proces-verbal semnat in mod
obligatoriu de toti participantii. Refuzul de a semna elimina dreptul de participare
al echipei respective.
Pentru incalcarea prevederilor regulamentului, angajati cat si elevii vor raspunde
disciplinar, material sau penal,conform legislatiei.
Odata cu intrarea in vigoare a regulamentului,toate unitatile de invatamant si
inspectoratele scolare,se vor ingriji permanent de asigurarea resurselor financiare
corespunzatoare desfasurarii in bune conditii a competitiilor sportive scolare din
cadrul O.G.

DIDACTICA EFS
1.Competenţele generale şi specifice disciplinei Educaţie fizică şi sport: definire,
componente
Competentele – sunt ansambluri structurate de cunostinte, deprinderi si atitudini
dezvoltate prin invatare, care permit identificarea si rezolvarea unor probleme
specifice unui domeniu sau a unor probleme generale, in contexte particulare
diverse.
Competentele generale – sunt componente dezvoltate pentru ciclul achizitiilor
fundamentale.Acestea ajuta la dezvoltarea motricitatii elevului, la familiarizarea
acestuia cu deprinderile necesare unei vieti sanatoase si unei dezvoltari fizice
armonioase.
Competentele specifice – sunt deduse din cele generale si se formeaza pe durata
unui an scolar. Pentru dezvoltarea lor sunt propuse diferite tipuri de activitati de
invatare, care valorifica experienta concreta a elevului.
Continuturile/componentele invatarii sunt grupate pe urmatoarele domenii:
-elemente de organizare a activitatii motrice;
-elemente ale dezvoltarii fizice armonioase;
-capacitati motrice;
-deprinderi motrice de baza, aplicativ-utilitare;
-deprinderi de locomotie, de manipulare si de stabilitate;
-igiena si protectie individuala;
-deprinderi motrice specifice disciplinelor sportive;
-dezvoltarea trasaturilor de personalitate.

Programa scolara, permite cadrului didactic sa modifice, sa completeze sau sa

inlocuiasca activitatile de invatare. Se urmareste realizarea unui demers didactic
personalizat, care sa asigure formarea competentelor prevazute in programa in
contextul specific al fiecarei clase si al fiecarui elev. EFS este disciplina care
influenteaza in scoala dezvoltarea fizica, se realizeaza invatarea deprinderilor
motrice, dezvoltarea capacitatii de efort si favorizarea integrarii in mediul social si
natural. In planul cadru ea apare cu 2 ore pe saptamana.
2.Programa de educatie fizica si sport: caracteristici, structura,
continut (pe componentele procesului de invatamant, la diferite clase)
Programa este un document elaborat prin comisia de specialitate a Consiliului
National pentru Curriculum. Ea este obligatorie pentru toate unitatile de
invatamant de stat si particulare acreditate. Ea se aplica in lectiile de educatie
fizica din curriculum nucleu, precum si in cele de aprofundare si extindere din
ciclul gimnazial.

Caracteristici:
- sunt obligatorii pentru toate unitatile de invatamant, in ceea ce priveste
obiectivele pe care si le propune;
- imbina caracterul concentric al instruirii cu caracter linear;
- exprima nivelul minimal de abordare a unui anumit continut;
- continutul permite multa autonomie locala: pot fi practicate dupa optiunile
elevilor si ale parintilor, in concordanta cu ofertele facute de unitatea de
invatamant, sporturi cum ar fi: badminton, oina, patinaj, dansuri sportive
etc;
- au un caracter dinamic, in sensul ca se schimba conform comenzii sociale;
- prin obiectivele sau competentele pe care le prevad, asigura o pregatire
buna pentru toti elevii.

Structura
Nota de prezentare – precizeaza statutul disciplinei in cadrul curriculumului
national si contributia educatiei fizice la realizarea finalitatilor invatamantului.
Competentele generale – sunt componente dezvoltate pentru achizitiile
fundamentale.Acestea ajuta la dezvoltarea motricitatii elevului, la familiarizarea
acestuia cu deprinderile necesare unei vieti sanatoase si unei dezvoltari fizice
armonioase.
Competentele specifice – sunt deduse din cele generale, si se formeaza pe durata
unui an scolar. Pentru dezvoltarea lor sunt propuse diferite tipuri de activitati de
invatare, care valorifica experienta concreta a elevului.
Activitati de invatare – sunt oferite ca exemplu in programele scolare cu rolul de
a orienta profesorul in stabilirea mijloacelor pe care le poate utiliza pentru
realizarea obiectivelor.
Continutul programei/ invatarii – este organizat pe urmatoarele componente:
capacitatea de organizare, dezvoltare fizica armonioasa, calitati motrice de baza,
deprinderi motrice de baza, de locomotie, manipulare si stabilitate. Deprinderile
motrice sportive considerate a fi de baza sunt: atletism, gimnastica, jocuri
sportive.
Standardele curriculare de performanta – se refera la nivelul la care trebuie sa
ajunga elevul la sfarsitul unui ciclu de invatamant in raport cu obiectivele cadru
formulate. Programele se aplica lectiilor din trunchiul comun si celor din
curriculum la decizia scolii cu statut de aprofundare sau extindere.
3. Componentele procesului de invatamant la educatie fizica: cunostinte de
specialitate – def, categorii; indicii morfologici si functionali – def, categorii;
calitati motrice (viteza, indemanare, forta, rezistenta, mobilitatea) – def, forme
de manifestare, factori de conditionare, indicatii metodice privind abordarea
acestora la diferite varste; deprinderi si priceperi motrice – def, caracteristici,
tipuri, etapele formarii deprinderilor motrice; atitudini si obisnuinte specifice –
def, categorii
Cunostinte de specialitate
Def – reprezinta capacitatea subiectului de a dobandi informatii despre activitatea
motrica in care sunt implicati, a efectelor pe care le au exercitiile asupra
organismului lor. In procesul de practicare a exercitiilor fizice, subiectii intra in
contact cu o serie de informatii specifice domeniului, pe care si le asimileaza sub
forma de notiuni, reguli, principii, perceptii si reprezentari.
In consecinta, alaturi de invatarea motrica are loc si un proces de invatare
cognitiva, constand din dobandirea cunostintelor teoretice din domeniul educatiei
fizice si sportului.
Categorii de cunostinte de specialitate:
-argumente privind importanta practicarii exercitiilor fizice;
-denumirea principalelor segmente ale corpului uman, a grupelor musculare si
articulatiilor;
-regulamente de practicare a disciplinelor sportive;
-denumirea procedeelor si a elementelor tehnice, a actiunilor tactice specifice
anumitor discipline sportive;
-reguli privind conceperea, organizarea si desfasurarea, in conditii de eficienta si
siguranta, a exercitiilor fizice;
-reguli de igiena individuala si colectiva care trebuie respectate in timpul, inainte
si dupa desfasurarea activitatii de educatie fizica;
-reguli de nutritie asociate efortului fizic;
-recorduri, performante, personalitati din lumea sportului;
-elemente din istoria si filosofia educatiei fizice;
-organizarea de intreceri, competitii sportive etc.
Indicii morfologici si functionali
Def – presupun dezvoltarea armonioasa a organismului uman. Pe baza lor se
poate constitui o capacitate motrica si de efort adecvate particiularitatilor fiecarei
categorii de subiecti angrenati in activitatea de educatie fizica.
Categorii
Indicii morfologici/somatici – inaltime, greutate, dimensiunea segmentelor
corporale, perimetre, diametre, anvergura bratelor;
Indicii functionali – frecventa cardiaca, frecventa respiratorie, capacitate
respiratorie.
CALITATILE MOTRICE
DEF: In literatura de specialitate a domeniului exista numeroase puncte de vedere cu privire la
denumirea acestei componente a procesului instructive-educativ, astfel vom putea intalni
termenul de calitati motrice sau aptitudini motrice( in literatura franceza)!!!
In cele mai intalnite cazuri este folosita sintagma calitati motrice, asa cum o regasim si in
programele scolare.

Calitatile motrice sunt caracteristici inascute ale motricitatii individului, al caror

nivel se dezvolta pe parcursul vietii in functie de mai multi factori:
-fondul genetic al individului;
-caracteristicile procesului de crestere si dezvoltare biologica, categorii de varsta
etc;
-cadrul geografic si social in care se dezvolta individul;
-implicarea intr-un proces formativ organizat si specializat, de tip educatie fizica
sau activitate sportiva.
Literatura de specilitate prezinta o tipologie a calitatilor motrice:
-calitati motrice de baza – viteza, rezistenta, forta, capacitatile coordinative,
supletea;
-calitati motrice specifice anumitor ramuri de sportive, reprezentate prin
combinatii ale calitatilor motrice de baza.
Viteza – este capacitatea organismului uman de a executa acte sau acțiuni
motrice, cu întreg corpul sau cu anumite segmente ale acestuia într-un timp cât
mai scurt, cu rapiditate maximă, în funcție de condițiile existente.
Forme de manifestare
a.viteza de reacție – i se mai zice și timpul latent al reacției motrice.
Reacția motrică este de două feluri:
-simplă – care constă în răspunsuri la excitanți cunoscuți, dar care apar spontan;
-complexă –Răspunsurile sunt în funcție de acțiunile partenerilor sau adversarilor
etc.
Este dependentă de următoarele elemente:
-apariția excitației în receptor sau receptori;
-transmiterea pe cale aferentă;
-analiza semnalului;
-transmiterea pe cale eferentă;
-excitatia muschilor.
b.viteza de execuție – este capacitatea de a efectua un act motric sau o acțiune
motrică, dar și mai multe acte și acțiuni motrice nerepetabile. Se măsoară prin
timpul care trece de la începutul execuției și până la încheierea acesteia. Este
determinată de nivelul însușirii tehnicii de execuție a deprinderilor și priceperilor
motrice sau a unor acte motrice implicate. Deși este foarte importantă, ea este
cea mi incomplet studiată, atât teoretic, cât și experimental.
c.viteza de repetiție – constă în capacitatea de a efectua aceeași mișcare într-o
unitate de timp prestabilită, deci, se referă la mișcarile ciclice. Se mai numește și
frecvența mișcării și este condiționată de tempoul și ritmul mișcării.
d.viteza de deplasare – este menționată de puțini specialiști ca formă de
manifestare distinctă, deoarece:
-se confundă calitatea motrică viteză cu deprinderea și priceperea motrică
alergare de viteză;
-se consideră că deplasarea în spațiu se face doar prin alergare;
-se consideră că în spații de lucru improvizate nu se poate dezvolta/educa viteza.
Ea este o forma a vitezei de repetiție, concretizandu-se în două modalități:
-parcurgerea unui spațiu prestabilit (15-20 m și 100-150 m contratimp);
-parcurgerea, într-un spațiu prestabilit (10-30 sec) a unei distanțe.
e.viteza uniformă și neuniformă -Se menține foarte rar o viteză uniformă,
constantă. Atunci când viteza crește este vorba despre accelerație, iar când
descrește este vorba despre decelerație. Este forte important să știi când să
accelerezi și când să reduci viteza, adică să fie formată capacitatea de a menține o
viteză optimă în funcție de necesități, capacitate numită "simț al vitezei".
f.viteza în regimul altor calități
-viteză în regim de forță, numită și detentă;
-viteză în regim de îndemânare;
-viteză în regim de rezistență.
Factori de condiționare:
Factorul nervos
- rapiditatea cu care alternează procesele nervoase fundamentale pe scoarţa
cerebrală: excitaţia şi inhibiţia;
- coordonarea intramusculară – se referă la activitatea unităţilor motorii cu o
frecvenţă care să permită accelerarea contracţiei şi relaxării muşchilor implicaţi în
mişcare;
- coordonarea intermusculară – realizată de centrii motori şi reflectată în relaţia
dintre muşchii agonişti şi antagonişti implicaţi în realizarea unei mişcări;
Factorul muscular : - tipul de fibre din structura muşchiului ( fibrele albe sunt fibre
rapide)
- sursele de energie
– substanţele fosfagene existente la nivel muscular ( ATP, CP);
- forţa musculară;
- elasticitatea musculară.
Factor osos:
- lungimea segmentelor
- înălţime.
Factorul psihic :
- capacitatea de concentrare a atenţiei
- nivelul motivaţiei.
Factorul motric:
- nivelul de manifestare a celorlalte calitaţi motrice( în special forţa )
Procedee metodice de dezvoltare a vitezei:
-efectuarea actelor și acțiunilor motrice în tempouri maximale, folosindu-se
condiții normale de lucru: alergare pe teren plat cu echipament regulamentar,
pase sau dribling cu mingea pt un joc sportiv.
-efectuarea actelor și acțiunilor motrice în tempouri supramaximale, folosindu-
se condiții ușoare de lucru: alergare la vale pe o pantă ușor înclinată, alergare pe
teren plat cu echipament mai ușor, pase sau dribling cu minge mai ușoară decât
cea regulamentară.
-efectuarea actelor și acțiunilor motrice în tempouri submaximale, folosindu-se
condiții ușor îngreuiate de lucru: alergare la deal pe o pantă ușor înclinată,
alergare pe teren plat cu echipament puțin mai greu decât cel regulamentar, pase
sau dribling cu minge puțin mai grea decât cea regulamentară.
-efectuarea actelor și acțiunilor motrice în tempouri alternative, tempouri
imprimate de factori externi.
Alergare(stafeta) pe distanţa de 20 m, la dus T= 4x4, la întoarcere cu o minge
medicinala in maini,T= 3x4
Cerinte
-durata exercitiilor circa 5-6 sec pana la 40-43 sec;
-pauzele trebuie sa fie lungi pentru revenirea functiilor vegetative;
-exercitiile pt viteza se vor planifica la inceputul lectiilor pentru un sistem nervos
odihnit si organismul incalzit
Metodica( indicatii metodice) dezvoltării vitezei în cadrul educaţiei fizice:
-intre 5-7 ani se observa o crestere progresiva a vitezei de reactie;
-intre 7-10 ani datorita cresterii si dezvoltarii armonioase creste viteza de executie
si de reactie;
-intre 10/14-15 ani se pot atinge printr-o instruire corecta indici foarte buni ai
vitezei de deplasare( creste si capacitatea de efort anaerob) si a vitezei in regim
de forta
-adolescenta=perioada in care pot fi abordate toate formele de manifestare a
vitezei.

Îndemânarea Definiţie : După A.Dragnea şi A.Bota, capacităţile coordinative

reprezinta „ un complex de calităţi preponderent psiho-motric, care presupune
capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii
variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric
existent”.
Forme de manifestare a capacităţiilor coordinative:
1. Capacităţile coordinative generale: necesare însuşirii şi efectuării tuturor
actelor şi acţiunilor motrice.
2. Capacitătile coordinative specifice: evidenţiate în practicarea diferitelor ramuri
şi probe sportive.
3. Capacităţile coordinative în regimul altor calităţi motrice: ( în regim de viteză,
rezistenţă, forţă).
Factorii de condiţionare a capacităţilor coordinative. Este determinată de
următoarele categorii de factori( A.Dragnea, 1993):
1. biologici:
- mobilitatea proceselor nervoase fundamentale excitaţia şi inhibiţia;
- viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente şi eferente;
- calitatea analizatorilor implicaţi în recepţionarea informaţiilor;
- calitatea inervaţiei musculare care determină contracţia şi relaxarea;
- valoarea surselor energetice existente în organism;
2. motrici: - nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice ( viteză, forţă,
rezistenţă, mobilitate şi combinaţiile dintre acestea);
- numărul şi complexitatea deprinderilor motrice stăpânite .
3. psihologici:
- capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării;
- anticiparea evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se execută mişcarea
- calitatea proceselor cognitive ( percepţii, reprezentări);
- memoria ( de scurtă şi lungă durată):
- gândirea rapidă cu toate procesele sale .

Procedee metodice de dezvoltare-educare

1.Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii constante, evident într-un
număr mare de repetări şi într-un timp îndelungat;
Exemplu: clasa a VI a, 24 elevi; Dribling cu mâna îndemânatică pe distanţa de 20
m, dus întors; 8x; Formaţii de lucru:6 grupe x 4elevi, 3/4, pauza 45 sec.
2.Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în conditii complexe, în sensul creşterii
dificultăţilor de execuţie comparativ cu condiţiile normale - introducerea unor
acte sau acţiuni motrice suplimentare, - micşorarea suprafeţei de lucru, etc.
Exemplu: clasa a VI a, 24 elevi; Dribling cu mingea de baschet, cu mana
îndemânatică printre 6 jaloane aflate la 1,5m, unul de altul, pe distanţa de 15
m,dus intors,8x, Formaţii de lucru:6 grupe x 4elevi,3/4.pauza 45 sec.(exercitiul de
desfasoară în sală)
3. Efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii variabile, care să
preântâmpine orice situaţie viitoare posibilă. - exersare în săli de sport cu
dimensiuni diferite - exersare pe suprafeţe diferite,etc
Exemplu: clasa a VI a, 24 elevi; Dribling cu mingea de baschet,cu mâna
îndemânatică printre 6 jaloane aflate la 1,5m, unul de altul, pe distanţa de 15
m,dus intors,8x, Formaţii de lucru:6 grupe x 4elevi,3/4.pauza 1,30 min.(exerciţiul
se desfăşoară afară)
Metodica dezvoltării capacităţilor coordinative în cadrul educaţiei fizice.
Trebuie să se ţină cont de stadiile creşterii şi dezvoltării organismului ( J.Weineck,
1994; A.Dragnea, 1993; V.Tudor, 1999):
- între 3-6 ani se va insista asupra însuşirii unui număr cât mai mare de deprinderi
motrice simple;
- între 6 -10 ani, accentul se va pune pe ameliorarea capacităţii de coordonare
segmentară; se vor aborda precizia şi orientarea spaţio- temporală;
- intre 10 – 14 ani continua abordarea preciziei si orientarii spaţio- temporală si
se amelioreaza capacitatea de învăţare motrică, manifestată mai ales la nivelul
indicilor de stocare a informaţiei şi de diferenţiere temporală,;
- între 14 şi 18 ani se înregistrează o scadere a capacităţii de coordonare
segmentară, mai ales în cazul mişcarilor complexe ca urmare a modificărilor
proporţiilor, creşterii extremităţilor.
Cerinţe de care trebuie să se ţină seama în procesul de dezvoltare a capacităţilor
coordinative:
- abordarea capacităţilor coordinative se realizează la începutul lecţiei de
educaţie fizică, ca şi în cazul vitezei, pe fond de odihnă şi încălzire
corespunzătoare a organismului;
- nu se recomandă abordarea capacităţilor coordinative şi a vitezei în cadrul
aceleiaşi lecţii;
- între exerciţii trebuie programate intervale de odihnă optime ca durată, care să
permită revenirea marilor funcţii ale organismului la valori adecvate reluării
efortului.
Rezistența –reprezinta capacitatea organismului uman de a depune o activitate,
intr-un timp cat mai indelungat, fara scaderea randamentului si totodata prin
invingerea oboselii.
Forme de manifestare:
a.după masa musculara implicata:
-rezistență generală - reprezintă capacitatea organismului de a efectua acte și
acțiuni motrice timp îndelungat, fără apariția stării de oboseală, angrenându-se în
efort aproximativ 70% din grupele musculare și solicitându-se S.N.C., cardio-
vascular și respirator;
- regionala(este angrenata masa musculara intre 30-70%);
-locala(este angrenata masa musculara sub 30 %)
-rezistentă specifică - reprezintă capacitatea de a depune eforturi fizice, cu
eficiență și fără apariția stării de oboseală pe care le implică ramurile și probele
sportive.
b. dupa activitatea in care se manifesta
-rezistenta generala: solicitata de activitatea cotidiana a omului
-rezistenta specifica: solicitata de o anumita proba si ramura sportiva
c. dupa procesele metabolice care furnizeaza energia
- rezistenţa anaerobă - alactacidă, pentru eforturile până în 10 secunde si
lactacidă pentru eforturile cuprinse între 10 secunde şi două minute,
- rezistenţa aerobă,, specifică pentru eforturile peste două minute
d) După durata efortului:
- Rezistenţă de scurtă durată între 2-10 minute
- Rezistenţă de durată medie între10-30 minute
- Rezistenţă de durată lungă peste 30 minute
e) După modul de combinare cu alte calităţi motrice:
- rezistenţă în regim de viteză;
- rezistenţă în regim de îndemânare;
- rezistenţă în regim de forţă ( numită şi rezistenţă musculară locală).
Factori de condiționare:
Rezistenţa aerobă este condiţionată de:
 factori morfologici:
- tipul de fibre musculare – fibrele lente ( roşii) sunt favorabile;
- cantitatea de mioglobină;
- numărul de mitocondrii;
 factori fiziologici:
- capilarizarea şi reglarea periferică;
- capacitatea cardiovasculară ( VO2 maxim, debit cardiac, debit sistolic) şi
pulmonară;
- coordonarea intra- şi inter- musculară;
 factori metabolici
- rezervele energetice ( glicogen şi lipide);
 factori psihici:
- voinţa,
- motivaţia.
Rezistenţa anaerobă este determinată de:
- tipul fibrelor musculare - fibrele albe ;
- rezervele energetice – ATP, CP, glicogenul muscular;
- rezistenţa la acidoză, respectiv la acidul lactic acumulat intracelular şi în sânge.
În cazul ambelor tipuri de rezistenţă se adaugă stabilitatea proceselor nervoase
fundamentale ( excitaţia şi inhibiţia)
Procedee metodice de dezvoltare:
a)Procedee metodice bazate pe variaţia volumului efortului fizic:
a.1. procedeul eforturilor uniforme-intensitate constantă şi creşte volumul
exprimat prin durată, distanţă, număr de repetări în aceeasi activitate sau de la o
lecţie la alta.
Exemplu: Clasa a VI a, 24 elevi; 1. Alergare de durată,1x 4min, Formaţii de lucru:2
grupe x 12 elevi,2/4,pauză 2 min. 2. Alergare de durată,1x 4,30 min, Formaţii de
lucru:2 grupe x 12 elevi,2/4.,pauză 2 min
a.2. procedeul eforturilor repetate; intensitatea constantă , dar creşte numărul de
repetări în aceeaşi unitate de efort ( fie în aceeaşi activitate, fie de la o activitate
la alta;
Exemplu: Clasa a VI a, 24 elevi;1. Alergare de durată, 2 x 4min, Formaţii de
lucru:12 grupe x 12 elevi,2/4.pauza 2 min
b) Proceee metodice bazate pe variaţia intensităţii efortului fizic:
b.1. procedeul eforturilor variabile, unitate de efort constantă , dar se modifică
intensitatea, în sens de creştere şi descreştere.
Exemplu:Clasa a VI a, 24 elevi;1. Alergare de durată, 4min, astfel:1min T=1/4;1min
T=2/4;1min T-1/4;1min T=2/4,Formaţii de lucru:2 grupe x 12 elevi,2/4.pauză 2
min
b.2. procedeul eforturilor progresive, unitate de efort constantă , dar se modifică
intensitatea, numai în sens de creştere ( fie pe parcursul unităţii de efort, fie de la
o unitate de efort la alta).
Exemplu:Clasa a VI a, 24 elevi;1. Alergare de durată, 4min, astfel:1min T=1/4;2min
T=2/4;1min T-3/4;Formaţii de lucru:2 grupe x 12 elevi,.pauză 2 min
c) Procedeul metodic „cu intervale”, care se bazează atât pe variaţia volumului ,
cât şi a intensităţii efortului fizic. Variaţia volumului efortului fizic se realizează
numai de la o activitate la alta; deci nu în aceeaşi activitate. Variaţia intensităţii
efortului, care este semnificativă pentru acest procedeu metodic, se realizează –
dacă este necesar – numai în aceeaşi activitate, de la o repetare la alta a unităţii
de efort. Exemplu:Clasa a VI a, 24 elevi;1. Alergare de durată,1x 4 min, Formaţii de
lucru:2 grupe x 12 elevi,2/4,pauză 2 min. 2. Alergare de durată,1x 4,30 min,
Formaţii de lucru:2 grupe x 12 elevi,3/4.,pauză 2,30 min
Metodica dezvoltării rezistenţei . (J.Weineck,1992)
- copii şi adolescenţii au o capacitate de efort anaerob redusă, de aceea se vor
folosi metode de instruire care să solicite capacitatea de efort aerob;
- între 7 şi 10-11 ani, se va viza dezvoltarea rezistenţei generale, prin eforturi de
lungă durată, în tempouri uniforme;
- capacitatea aerobă creşte progresiv pâna la 10 – 12 ani;
- se poate interveni asupra acestei calităţi motrice în primul stadiu al pubertăţii,
ca urmare a existenţei unor proporţii optime între dimensiunea şi greutatea
inimii, precum şi cea a plămânilor;
- în timpul copilăriei şi adolescenţei, metoda eforturilor continue este cea mai
adecvată; se va evita metoda eforturilor repetate care să includă distanţe care
solicită glicoliza anaerobă

Forța – reprezintă „ capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de

învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin
contracţia uneia sau mai multor grupe musculare”.DRAGNEA

Forme de manifestare:
1. În funcţie de masa musculară implicată:
- forţă generală – cu participarea principalelor grupe musculare;
- forţa locală – cu participarea a una sau câteva grupe de muşchi;
2. În funcţie de activitatea prestată:
- forţă generală – solicitată în general de activitatea cotidiană a individului;
- forţă specifică – dezvoltată de actele motrice implicate într-un anumit tip e
activitate.
3. În funcţie de lucrul mecanic efectuat:
- forţă dinamică (izotonică) – apare atunci când prin contracţie musculară se
efectuează lucrul mecanic; se subîmparte în:
- forţă maximă ( cea mai mare forţă care poate fi dezvoltata de sistemul
neuromuscular, în cadrul unei contractii musculare),
- forţă– viteză ( capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă cu
cea mai mare viteză de contracţie posibilă),
- rezistenţa - forţa dinamică ( capacitatea musculară de a rezista la oboseală în
efortul de lungă durară);
- forţă statică – apare în condiţiile contracţiei izometrice, fără efectuarea de lucru
mecanic, ci doar cu dezvoltare de tensiune internă;
- forţă mixtă –alternează contracţiile musculare statice cu cele dinamice.
4.În funcţie de modificările care apar la nivelul fibrelor musculare în timpul
contracţiei se poate vorbi despre:
- forţă izometrică ( statică) – muşchiul nu îşi modifică lungimea;
- forţă pliometrică ( în regim de cedare) – cu creşterea lungimii fibrelor;
- forţă miometrică ( în regim de învingere) – cu scurtarea lungimii totale a fibrelor
musculare.
5.Raportată la greutatea corporală, se poate vorbi despre:
- forţa absolută – când forţa dezvoltată nu ia în considerare greutatea corporală;
- forţa relativă – când forţa dezvoltată este raportată la greutatea corporală .
6.În funcţie de combinarea cu alte calităţi motrice:
- fortă în regim de viteză ( forţă explozivă);
- forţă în regim de rezistenţă;
- forţă în regimul capacităţilor coordinative
7.După caracterul contracției musculare
-forță statică – atunci când nu se modifică dimensiunea fibrelor musculare
angajate în efort. Un tip special de forță este cea izometrică.
-forța dinamica/izotonică – atunci când se modifică dimensiunile fibrelor
musculare anagajate în efort. Dacă fibrele musculare se scurtează se vorbește de
forță dinamică de învingere, iar dacă fibrele musculare se alungesc se vorbește de
forță dinamică de cedare.
-forța mixtă – atunci când se produc atât contracții statice, cât și danamice.
Factori de condiționare:
 factori centrali:
- capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale;
- capacitatea de coordonare a muşchilor ( coordonare intramusculară,
coordonare intermusculară);
- nivelul tonusului muscular;
 factori periferici:
- diametrul muşchiului implicat în contracţie ( grosimea, secţiunea transversală a
fibrei musculare este direct proporţională cu valoarea forţei);
- lungimea muşchiului şi unghiului dintre segmente;
- volumul muşchiului;
- structura muşchiului ( prezenţa fibrelor rapide fazice favorizează dezvoltarea
forţei)
- rezervele energetice ( cantitatea de ATP şi CP);
 factori psihici:
- motivaţia,
- starile emoţionale
- concentrarea atenţiei,
- voinţa
 factori metodici:
- intensitatea contracţiei musculare;
- durata sau amplitudinea contracţiei musculare;
 factori de mediu:
- radiaţiile ultraviolete favorizează acţiunea glandelor suprarenale, care
mobilizează hormonii sexuali masculini;
Alti factori: varsta si genul

Procedee metodice de dezvoltare- educare.

a)Procedeul„cu greutăţi” ( inclusiv propriul corp):
a. 1. Creşterea continuă a încărcăturii, raportându-se totul la posibilităţile
maxime pentru exerciţiul respectiv. Dacă vrem să facem mai multe repetări în
aceeaşi activitate, atunci rata de creştere a încărcăturii va fi mai mică ( de
exemplu 5%: 60% - 65% - 70% etc.). Dacă vrem să facem mai puţine repetări în
aceeaşi activitate, atunci rata de creştere a încărcăturii va fi mai mare ( de
exemplu 10%: 60% - 70% - 80% etc.).
a. 2. Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii. La această variantă rata de
creştere şi descreştere a încărcăturii trebuie să fie aceeaşi. Se folosesc cel puţin
următoarele doua modalităţi: - aceeaşi mărime a ratei ( de creştere şi
descreştere) ca la varianta anterioară, dar se reduce la jumătate numărul
repetărilor dintr-o lecţie: - valori procentuale mult mai mici ale ratei ( de creştere
şi descreştere) ca la varianta anterioară, dar cu un număr de repetăti mai mare.
a. 3. Varianta metodică în trepte., sunt necesare pentru formarea ei minimum
două repetări cu aceeaşi încărcătură ( 60% - 60%; 65% - 65%; 70% - 70%; 80% -
80% etc. sau 60% - 60%; 70% - 70%; 80% - 80% etc a.
4. Varianta metodică în val. Se bazează pe alternarea creşterii şi a descreşterii
încărcăturii de la o repetare la alta. Regula principală ca să se formeze „ valul”
este ca întodeauna rata de creştere să fie mai mare decăt rata de descreştere. În
funcţie de diferenţa dintre cele două rate de se obţin „ valuri mari” ( cănd cele
două rate sunt apropiate valoric: 60% - 70% - 62% - 72% - 64% - 74% etc.,unde, ca
exemplu, rata de creştere este de 10%, iar cea de descreştere de 8%), „ valuri
medii” ( când rata de descreştere este jumătete – ca valoare – din rata de creştere
( 60% - 70% - 65% - 75% - 70% - 80% etc.) şi „ valuri mici” ( când între cele două
rate sunt mari diferenţe valorice: 60% - 70% - 67% - 77% - 74% - 84% etc., unde,
de exemplu, rata de creştere este de 10%, iar cea de descreştere este de 3%.
b) Procedeul în circuit „ Circuitul” – ca procedeu metodic – a fost creat pentru
dezvoltarea - educarea forţei principalelor grupe musculare ale organismului
uman de englezii Morgan şi Adamson. Nu se includ în circuit exerciţii care se
adresează îndemânării, vitezei, tehnicii, tacticii etc.
Se lucrează:
- frontal - toţi elevii efectuează aceleaşi exerciţii în aceeaşi ordine,
- pe grupe - care îşi schimbă locul în sensul „acelor de ceasornic”;
Exerciţiile trebuie să îndeplinească cel puţin patru condiţii:
- să fie simple;
- să fie cunoscute de subiecţi;

- să se cunoască posibilităţile maxime ale fiecărui subiect la exerciţiile respective;

- să fie astfel dispuse, ca ordine de efectuare, încât să nu se angajeze succesiv
musculatura aceluiaşi segment corporal.
După numărul exerciţiilor, circuitele pot fi:
- scurte, formate din 4 – 6 exerciţii;
- medii, formate din 8 – 9 exerciţii;
- lungi, formate din 10 – 12 exerciţii.
Dozarea efortului fizic în cadrul „ circuitului”. Conform celor care l-au creat, ar fi
funcţională doar următoarea formulă individualizată de dozare a efortului fizic:
posibilităţile maxime la exerciţiul respectiv supra doi, plus rata de creştere.
PM la exercitiul respective
2 + rata de crestere
Pentru a fi posibilă aplicarea unei asemenea formule, trebuie să se lucreze cu
puţini subiecţi şi să se dispună de o bază materială foarte bună.
În lecţia de educaţie fizică nu sunt posibile aceste condiţii . S-a ajuns la efectuarea
exerciţiilor din circuit şi a pauzelor dintre acestea „ contratimp”. De regulă, mai
ales în educaţia fizică, timpul de lucru este mai mic decât cel de pauză ( 20
secunde lucru şi 30 secunde pauză; 30 secunde lucru şi 45 secunde pauză etc.).
Foarte rar se ajunge la egalitate între timpul de lucru şi cel de pauză ( 15 secunde
lucru şi 15 secunde pauză; 20 secunde lucru şi 20 secunde pauză etc.).
Exemplu:Clasa a VI a ,24 elevi; 1. Sărituri cu genuflexiune; 2. Ridicarea picioarelor
îndoite din atârnat la scara fixă.3.Ridicarea trunchiului la 90,din culcat dorsal,cu
pricoarele la prima sipcă de la scara fixa. 4. Impingerea de la piept a unei mingi
medicinale de 2 kg. Formaţii de lucru:4 grupe x 6 elevi,2/4.pauza 20sec. lucru30
sec,pauză.
c)Procedeul izometriei
Se foloseşte pentru dezvoltarea masei musculare , de regulă după 14 – 15 ani.
Rezistenţa de învins prin contracţie musculară este imobilă, deci imposibil de a fi
deplasată ( o bară fixă, un zid construit, o halteră foarte grea etc.). Durata
contracţiei musculare trebuie să fie de 10 – 12 secunde. Pauza maximă între
contracţiile musculare este de 90 – 120 secunde şi trebuie să fie numai activă.
Într-o lecţie se recomandă să se efectueze şase – opt contracţii izometrice, care se
pot repeta într -o săptămână doar de două trei ori.
d) Procedeul PowerTraining
Se foloseste pentru dezvoltarea forţei explozive, acţionându-se prin trei grupe de
exerciţii:
- exerciţii cu haltere;
- exerciţii cu mingea umplută ( „ medicinală”);
- exerciţii acrobatice
 Un program de lucru, după întemeietorii procedeului, cuprinde 12 exerciţii, adică
câte patru din fiecare grupă. Deci sunt trei serii între care se face pauză de trei –
cinci minute.
In fiecare serie se începe cu execuţia fiecărui exerciţiu de câte şase ori. Dacă
viteza de execuţie a exerciţiilor este corespunzătoare, se trece în aceaşi activitate
la câte 12 repetări pentru fiecare exerciţiu. Când se constată că şi cele 12 repetări
se fac cu viteză corespunzătoare se creşte încărcătura ( faţă de posibilităţile
maxime individuale ) şi se reia lucrul cu şase şi, apoi, cu 12 repetări. Nu se
foloseste în lecţia de educaţie fizică.
e) Procedeul contracţiilor musculare izotonice intense şi rapide
Se mai numeşte şi procedeul „ eforturilor dinamice” şi se foloseşte tot pentru
dezvoltarea - educarea forţei explozive, adică a forţei în regim de viteză.
Exerciţiile se execută cu amplitudine maximă şi într –o manieră cât mai apropiată
sau chiar identică cu structura unor deprinderi sau priceperi motrice.
f) Procedeul eforturilor repetate până la refuz
Este folosit cu încărcături ale efortului fizic de 35 – 40 % pentru începători şi 55 –
60 % pentru avansaţi. Are mare accesibilitate deoarece nu poate produce
accidente asupra organismului subiecţilor. Eficienţa lui este vizibilă doar la
ultimele exerciţii, deci după instalerea oboselii reale.
Metodica dezvoltării forţei în cadrul educaţiei fizice. Cerinţe care trebuie
respectate în procesul de instruire:
- la vârsta preşcolară se va evita antrenementul de forţă pură ( J.Weineck, 1992);
- între 6-7 şi 10 ani, se vor folosi exerciţii dinamice de dezvoltare a forţei,
evitându -se cele statice;
- până în jurul vârstei de 11 – 12 ani, atât la fete cât şi la băieţi, se înregistrează o
evoluţie asemănătoare a indicilor de forţă; acest lucru rămâne valabil doar până la
această vârstă
- între 10 şi 14-15 ani se pot utiliza exerciţii în care încărcătura este propriul corp
sau greutăţi de circa 1 – 2 kg;
-pâna la vârsta de 14 ani, cuplul forţă – viteză poate fi dezvoltat fără restricţii;

 SUPLEŢEA / MOBILITATEA
DEFINITIE „ Capacitatea unui sportiv de a executa mişcări cu mare amplitudine, în
una sau mai multe articulaţii prin el însăşi sau sub acţiunea unor forţe extreme”.
(J. Weineck,1992). Unii autori folosesc şi termenul de mobilitate.
Formele de manifestare ale supleţei
- supleţea generală – exprimată prin intermediul mobilităţii principalelor
articulaţii ale corpului (centura scapulară, coxo – femurală, coloana vertebrală);
- supleţea specifică – solicitată în cadrul anumitor ramuri şi probe sportive –
aruncarea suliţei, înot etc.;
- supleţea activă – caracterizează amplitudinea maximă a unei mişcări executate
prin contracţia musculaturii agonistice:
- supleţea pasivă – caracterizează amplitudinea unei mişcări efectuate sub efectul
unei forţe externe. Depinde de capacitatea de întindere şi de relaxare a muşchilor
antagonişti ( D. Harre, 1979, citat de C. Bota, 1997);
- supleţea mixtă – manifestată în condiţiile de alternare a supleţei active cu cea
pasivă.
Factori de condiţionare ai supleţei .
Supleţea este determinată de un complex de factori morfo – funcţionali din care
fac parte(J.Weineck,1994):
structura articulaţiei – mobilitatea cea mai mare se manifestă la nivelul
articulaţiei coxo – femurală:
masa musculară, tonusul muscular, capacitatea de întindere musculară,
capacitate de întindere a tendoanelor şi ligamentelor;
vârsta – la copii, mobilitatea este mai mare comparativ cu adulţii şi
vârstnicii;
sexul – persoanele de sex feminin prezintă o mobilitate mai mare decât
cele de sex masculin;
 temperatura mediului ambiant – mobilitatea articulară şi elasticitatea
musculară au valori optime într-un mediu cald;
oboseala
ritmul diurn – mobilitatea are valori mai bune amiaza in comparatie cu
dimineata
Metodica dezvoltării supleţei .
În procesul de instruire destinat dezvoltării supleţei se va avea în vedere
următoarele aspecte ( J. Weineck, 1992):
- la vârsta preşcolară nu se impun exerciţii speciale destinate dezvoltării supletei
ca urmare a particularităţilor aparatului musculo – articular;
- între 6 şi 10 ani se recomandă creşterea numărului de exerciţii destinate
mobilităţii articulaţiilor coxo- femurale şi scapulo- humerale;
- specialistii trebuie să aibă în vedere că între 10 şi 14 ani mobilitatea se
ameliorează doar în direcţiile în care se intervine asupra ei;
-perioada pubertăţii este caracterizată printr-un puseu de creştere important si
se recomandă să se intervină asupra mobilităţii generale, dar se vor exerciţiile
care să suprasolicite aparatului locomotor;
DEPRINDERI SI PRICEPERI MOTRICE-DEF, CARACTERISTICI, TIPURI
Definiţie: deprinderile reprezintă „abilităţi dobândite care permit obţinerea unor
rezultate optime, cu maximum de siguranţă şi minimum de cheltuială energetică”,
B. Knapp ( 1963).
M. Epuran ( 1993 ) consideră că deprinderile reprezintă „ calităţi ale actelor
motrice învăţate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuţie:
coordonare, precizie, viteză, uşurinţă, plasticitate, automatizare”.
Caracteristici:
- Deprinderile se însuşesc în practica vieţii, mai ales în copilărie, sau în procese de
instruire special organizate ( educaţie fizică, antrenament sportiv etc.).
- Deprinderile motrice se însuşesc prin repetări multiple, care au ca rezultat
formarea legăturilor temporale, a stereotipurilor dinamice şi – ca atare - a
reflexelor condiţionate, în baza fenomenului fiziologic al conexiunii dintre anumiţi
centrii din scoarţa cerebrală.
- Sunt condiţionate de factori obiectivi şi subiectivi: aptitudini motrice, motivaţia,
nivelul instruirii
- Unele elemente sau părţi ale deprinderilor motrice se pot automatiza, ceea ce
permite economie de energie nervoasă şi indreptarea atenţiei subiectului către
rezultatele acţiunii motrice
- Elementele componente ale unei deprinderi se înlănţuiesc logic, depind unele
de altele, se combină raţional.
- Deprinderile motrice sunt unice si ireversibile, adică nici o execuţie nu seamănă
cu alta şi elementele componente se înlănţuiesc într-un singur sens.
CLASIFICARE/TIPURI DE DEPRINDERI MOTRICE
Dupa componentele senzoriale implicate, deprinderile pot fi:
perceptiv-motrice
Deprinderile perceptiv motrice se mai numesc si cognitive-motrice, deoarece
au la baza adaptarea comportamentul motric la situatii schimbatoare,(ex:
deprinderile din box, lupte si jocuri sportive).
motrice
Formarea acestor deprinderi motrice depinde mult de elementele proprioceptive
care se structureaza temporal si energetic si au la baza un program motor care
este localizat la nivel central ca urmare a exersarii.
Deprinderile motrice se intalnesc in ski, patinaj, gimnastica, atletism, fiind
controlate de simtul kinestezic.
Dupa gradul de automatizare:
Deprinderi elementare- sunt cele care se automatizeaza complet, miscarile
desfasurandu-se stereotip cum ar fi: mers, alergare, saritura
Deprinderile complexe- sunt cele partial automatizate in structura lor
regasim elemente care se pot automatiza cum ar fi: jocuri, sporturi de
lupta.
Dupa finalitatea folosirii
Deprinderi de locomotie
de baza: mers, alergare, sarituri;
combinate: escaladare, tractiune, catarare, tarare, echilibru.
Deprinderi de manipulare
de tip propulsie: lansare, rostogolire, aruncare,lovire cu mana, lovire cu
piciorul;
de tip absorbtie: prindere cu mana goala, prindere cu manusa
Deprinderi de stabilitate
de tip axial: indoire, intindere, rasucire, intorcere;
posturi statice sau dinamice: rostogolire, starturi, fente
Deprinderi motrice specifice ramurilor si probelor sportive/ După nivelul
participării sistemului nervos la formarea şi valorificarea deprinderilor
deprinderi motrice propriu-zise – se formeaza prin repetarea
stereotipurilor, efectuate de foarte multe ori (gimnastica, patinaj etc);
deprinderi perceptiv-motrice – sunt influentate, in formare si valorificare de
ambianta (oina, schi);
deprinderi inteligent motrice – sunt influentate, in formare si valorificare,
de catre partenerii si adversarii de intrecere (box, lupte, judo, scrima).
PRICEPERILE MOTRICE
Definiţie:
Priceperea poate fi definită „ ca posibilitatea de a folosi conştient cunoştinţele şi
deprinderile motrice – experienţa motrică însuşită anterior – în corelaţii noi şi in
condiţii schimbătoare”. ( Gh. Mitra, A. Mogoş, 1980).
Reprezintă rezultate ale învăţării motrice, care urmăresc valorificarea capacităţii
intelectuale şi motrice a subiectului, prin adaptarea acestora la sarcini motrice
noi.
Caracteristicile priceperilor motrice:
 Constientizarea situatiei si alegerea celor mai bune solutii;
  Miscarile nu sunt coordonate, se depune efort inutil-supraincordare;
 Conducerea miscarilor se realizeaza cu ajutorul demonstratiei de catre un
model;
 Feedback predominant exterior
 Se poate dezorganiza in lipsa unui model
Tipuri de priceperi motrice:
Priceperile motrice se împart în:
- Priceperi elementare („ modalităţi de acţiune, în cadrul cărora se organizează un
răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a unor capacităţi motrice, în condiţiile
iniţiale ale învăţării”),
- Priceperi superioare („ caracterizate printr-o mare complexitate structural
functională, înglobând cunoştinţe teoretice, experienţă personală, deprinderi
diferite, toate putând fi actualizate şi mobilizate pentru rezolvarea unei situaţii
complexe şi schimbătoare”.) M. Epuran, 1976).
Specific priceperilor, elementare sau superioare este conştientizarea situaţiei şi
alegerea celor mai adecvate mijloace, adaptate situaţiei.
ETAPELE FORMARII DEPRINDERILOR MOTRICE
Etapele formării deprinderilor motrice şi principalele lor obiective:
a) Etapele iniţierii : în bazele tehnice de execuţie a deprinderii motrice, în care
sunt specifice următoarele principale obiective:
- formarea unei reprezentări clare asupra deprinderii respective, prin explicaţii şi
demonstraţii în mod special ( acest obiectiv este identic cu aşa – numita fază de
„ formare a imaginii mentale”:
- formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii motrice respective; -
descompunerea deprinderii motrice, dacă este necesar şi posibil, în elemente
componente şi exersarea analitică a acestora;
- preintampinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie. În această primă
etapă predomină volumul efortului fizic.
b) Etapa consolidării deprinderii motrice: cu următoarele obiective principale:
 - realizarea tehnicii de execuţie a deprinderii în concordanţă cu caracteristicile
spaţiale, temporale si dinamice optime;
- întărirea legăturilor temporale prin exersarea deprinderii în condiţii relativ şi
predominant constante, standardizate, fiind create premisele şi pentru
executarea acesteia în condiţii variate;
- corectarea, cu prioritate, a greşelilor individuale de execuţie a deprinderii
motrice.
În această etapă creşte rolul intensităţii efortului fizic şi al controlului sau
autocontrolului nivelului de execuţie a deprinderii motrice respective.
c) Etapa perfecţionării deprinderii motrice: cu următoarele principale obiective:
- sporirea variantelor de execuţie a fiecărei deprinderi, prin desăvârsirea
procedeelor tehnice specifice;
- exersarea deprinderii motrice cu precădere în condiţii cât mai variate şi
apropiate de cele întâlnite în practică, mai ales în cea competiţional – sportivă;
- includerea deprinderii în înlănţuiri de alte deprinderi motrice şi executarea
acestor „ combinaţii” cu usurinţă, cursivitate şi eficienţă.
În această etapă intervine şi complexitatea efortului fizic la realizarea obiectivelor
propuse.
!Este etapa în care se face şi trecerea de la deprinderi la priceperi motrice
complexe.

Atitudini si obisnuinte specifice

Obisnuintele – sunt descrise drept conduite voluntare ale individului, care includ
preferinte, pasiuni, pentru un anumit domeniu de activitate.
Atitudinile – sunt componente structurale ale personalitatii umane, rezultate mai
ales din educatie si influente sociale, iar caracteristica principala o constituie
disponibilitatea sistemului psihic de a percepe si judeca realitatea si de reactiona
in consecinta.
Urmatoarele atitudini sunt favorabile-categorii
-societatea si colectivitatea;
-respectarea normelor morale;
-practicarea exercitiului fizic;
-actvitatea desfasurata;
-reguli si legi profesionale sau sociale.

4.Particularităţile utilizării metodelor verbale (descrierea, explicaţia,

conversaţia, povestirea) şi intuitive (demonstraţia, dirijarea observării execuţiei
altor subiecţi, folosirea mijloacelor intuitive), la diferite cicluri de învăţământ.
 METODELE VERBALE
Expunerea verbală: se realizează prin limbaj, trebuie să fie accesibilă nivelului de
înţelegere a colectivelor de subiecţi. Această metodă are trei procedee metodice
folosite în educaţie fizică şi sport:
Povestirea, cu eficienţă mai ales la subiecţii până la opt – nouă ani. Ea trebuie să
fie „plastică”, sugestivă şi să se bazeze pe elementele cunoscute de subiecţi.
Explicaţia, se foloseşte la toate categoriile de subiecţi de peste zece ani. Pentru a
fi eficientă, explicaţia trebuie să îndeplinească următoarele patru condiţii:
- să fie clară;
- să fie logică;
- să fie concisă;
- să fie oportună.
Explicatia trebuie sa fie:
o Clara si prezentata intr-un limbaj corect si in acelasi timp plastic( sa scoata
in evidenta ce este mai important)
o Precisa si scurta, astfel incat sa capteze atentia subiectilor si totodata sa ii
ajute sa memoreze rapid informatiile
o Sugestiva si prezentata la nivelul de intelegere al subiectilor
o Oportuna, adica sa fie folosita atunci cand si unde este necesara.
. În relaţie cu demonstraţia, explicaţia poate:
- să urmeze demonstraţia;
- să preceadă demonstraţia;
- să se realizeze concomitent cu demonstraţia ( mai puţin recomandată)
Metoda explicaţiei precede de obicei executarea exerciţiilor fizice cu scopul de a
forma reprezentarea mişcării, precizând în mod corect valoarea parametrilor
mişcării ( muscular, temporal, spatial).
Atunci când explicaţia se face concomitent cu execuţia, se referă la detaliile
mişcării, la părţile componente ale exerciţiului, analizând fiecare fază a
exerciţiului; Acest procedeu urmează de regulă, explicaţiile prealabile, deoarece
elevul trebuie să-şi formeze mai întâi o imagine globală asupra exerciţiului de
efectuat,pentru a cunoaşte exact modelul la care va ajunge el prin învăţare.
Prelegerea, se foloseşte cu precădere în învăţământul superior. Ea poate fi
întâlnită şi la clasele cu profil de educaţie fizică şi sport, unde trebuie predate,
prin prelegeri, cunoştinţe teoretice de specialitate. La baza oricărei prelegeri ar
trebui să stea o argumentare ştiinţifică a temelor abordate şi folosirea unei
terminologii corespunzătoare.
Conversaţia, se referă la dialogul permanent care trebuie să aibă loc între
conducătorul procesului instructiv – educativ şi subiecţi. Metoda conversaţiei este
foarte utilă în forma euristică; bazându-se pe cunoştinţele însuşite de elevi în
lecţiile anterioare, profesorul îi conduce prin întrebări spre cunoştinţe noi.
Această metodă orientează gândirea elevului spre activitatea analitico- sintetică,
asigurând formarea si fixarea cunoştinţelor.
Brain-stormingul, denumire preluată de la englezi ( brain = creier; storm =
furtună, asalt), se deduce că această metodă verbală se foloseşte pentru
stimularea participării active şi ceatoare a subiecţilor în dezbaterea unor
probleme de instruire. In educaţia fizcă se foloseşte rar. Studiul individual trebuie
îndrumat de conducătorul procesului instructiv- educativ şi se realizează pe baza
celor mai semnificative surse bibliografice, despre problema sau problemele
specifice instruirii la educaţie fizică şi sport.
Studiul individual trebuie îndrumat de conducătorul procesului instructiv-
educativ şi se realizează pe baza celor mai semnificative surse bibliografice,
despre problema sau problemele specifice instruirii la educaţie fizică şi sport.
METODELE INTUITIVE
Se adresează primului sistem de semnalizare şi ajută la formarea unei
reprezentări clare despre ceea ce urmează să se înveţe. Aceste metode sunt
reprezentate în activitatea de ducaţie fizică de:
Demonstraţia – este eficientă dacă se realizează la nivel de „ model”.
Sunt două procedee prin care se concretizează această metodă:
demonstraţia realizată de conducătorul procesului instructiv- educativ, se mai
numeşte şi „demonstraţia nemijlocită”;
 demonstraţia realizată de un subiect, cu experienţă, al cărui nivel permite acest
lucru.
Folosirea unor materiale iconografice, precum imagini video, planşe, filme,
kinograme. Se recomandă atunci când demonstraţia nu poate fi realizată la nivel
de „ model”, sau se poate face apel la această variantă şi cănd demonstraţia se
realizează la nivel de „ model” , ca o cale suplimentară de întărire a efectelor
demonstraţiei.
Observarea execuţiei altor subiecţi – este o acţiune care trebuie să fie orientată
de conducătorul procesului instructiv- educativ. Se poate observa execuţia unor
colegi de grup sau execuţia altor subiecţi ( în concursuri sau competiţii sportive).
Se pot observa atât aspectele pozitive din execuţia actelor sau acţiunilor motrice,
dar şi aspecte negative.

5.Particularitatile utilizarii jocurilor de miscare in lectia de educatie fizica:

indicatii metodice privind utilizarea jocurilor de miscare; exemplificari de
jocuri de miscare pentru dezvoltarea calitatilor/aptitudinilor motrice,
formarea deprinderilor motrice fundamentale, pregatitoare pentru jocurile
sportive
In utilizarea jocurilor de miscare trebuie respectate unele cerinte metodice care
conditioneaza in mare masura atingerea obiectivelor urmarite.
SELECTAREA JOCULUI
 Obiectivele urmarite;
 efectivul şi compozitia clasei pe sexe;
 locul de desfăşurare (în aer liber, în sală);
 factorii de climă (sezonul);
 particularitătile morfo-functionale şi psiho-fizice ale elevilor;
 durata jocului şi materialele necesare pentru desfăşurarea jocului.
INDICATII METODICE:
Jocuri pentru dezvoltarea calitatii motrice viteza
Leapsa (in diverse ) variante
Crabii si crevetii
Buchetele
Al treilea fuge – in cerc, se pune in fata si pleaca ultimul
Leapsa in trei – sa se grupeze cate trei pt a scapa; cine este atins iese din joc

Jocuri pentru dezvoltarea calitatii motrice indemanare

Rostogoleste mingea
Cursa in saci
Imbraca si dezbraca cercul – se imbraca pe picioru stang, apoi trunchiul si il
dezbraca pe dreptul
Stafeta cu ocolirea obstacolelor

Jocuri pentru dezvoltarea deprinderilor fundamentale – alergare

Cursa spate in spate
Drum lung – popice in zig zag, alearga pana la capat si se intorc fara sa darame
popicele
Stafete
Alergare in cerc – 4-6 elevi, prinsi de brate in cerc cu fata pe directie si inapoi

Jocuri pentru dezvoltarea deprinderilor fundamentale - sarituri

Cursa in trei picioare – jucatorii pe perechi, isi leaga piciorul din interior de al
perechii, alearga pana la linie, se dezleaga si alearga inpoi pt a preda stafeta
urmatorilor
Cercul zburator – in cec, cu un elev in centru care are o coarda in mana si o
invarte iar ceilalti tre sa sara peste ea. Cine atinge trece in centru.
Cursa intr-un picior
Stafeta cu coarda
Gaseste pantoful – echipe egale; la 10-15 m este trasata o linie unde se vor afla
pantofii lor, vor sarii intr un picior pana la linie, isi cauta pantoful si se intorc la
sirul lor, apoi pleaca urmatorul

Jocuri pentru dezvoltarea deprinderilor fundamentale - aruncari

Ratele si vanatorii
Mingea la capitan
Cursa cu ochire – 3-4 echipe egale care se aliniaza pe siruri in spatele unei linii. La
8-10 pasi, se deseneaza 2 cercuri concentrice, unul mai mare de 1 m si altul mai
mic de 0.50 m. Fiecare jucator arunca mingea. Daca aceasta cade in cercul mic
echipa are 2 punct, daca aceasta cade in cercul mare are 1 punct. Dupa ce au
aruncat pleaca dupa minge si o aduce inapoi. Echipa care termina prima, are cate
3 puncte de fiecare jucator din echipa adversa plus punctele acumulate in timpul
aruncarilor.
Cine arunca mai departe – pe echipe, fiecare avand in fata un culegator de mingi.
Se traseaza linia de aruncare si la 8-20 m alta linie. Fiecare jucator are dreptul la 2
aruncari. Daca se depaseste linia se acorda 1 punct. Castiga echipa cu cele mai
multe puncte.
JOCURI PREGATITOARE PENTRU JOCURILE SPORTIVE,EX: FOTBAL:
6.Dinamica si dirijarea efortului in lectia de educatie fizica

Def: este rezultatul multiplelor solicitari (musculare,

cardiorespiratorii,endocrino-metabolice,psihice etc) la care este supus
organismul uman in timpul prestarii unor activitati de natura diferite.

Dinamica efortului – reprezinta angrenarea intr-un anumit timp de efort a

subiectilor practicanti ai exercitiilor fizice; ea ilustreaza valoarea solicitarilor
inregistrate la nivelul organismului subiectilor.

Dinamica efortului in lectie de EFS

Acesta poate fi apreciata in fuctie de posibilitatile dispuse de professor in timpul
lectiei sau prin evolutia parametrilor frecventa cardiac si frecventa respiratorie.
Astfel pe parcursul primelor 3 verigi, valorile FC si FR, pornesc de la 70
pulsatii/min, respective 16-18 respiratii/min, pot atinge cote de 120-130
pulsatii/min, respective 20-22 respiratii/min in finalul verigii a treia. Aceasta
ituatie corespunde incalzirii organismului. Metodologia si mijloacele folosite,
durata si natura pauzelor reprezinta variabile in fuctie de care efort poate
inregistra mici variatii, dovedite de alternanta valorilor FC intre 140-180
pulsatii/min.
Evolutia descendenta a valorilor parametrilor functionali este una fiziologic
normala asigurata de mijloacele ultimelor 2 verigi care au ca scop revenirea
organismului dupa efort la o stare optima continuarii activitatii scolare sau
cotidiene.
Dirijarea efortului in lectia de ed fizica
Aceasta sarcina revine profesorului care are obligatia de a asigura o buna
dinamica corespunzatoare, fapt ce reclama o buna cunostere a relatiei efort-
oboseala-odihna.
Oboseala poate fi privita ca raspuns acut al organismului la efortul fizic,
manifestat printro stare de discomfort Manifestarile starii de oboseala se pot
inlatura prin odihna, asigurata de pauzele active sau pasive dintre repetari si
dintre lectii Modalitatile principale de dirijare a efortului in lectie sunt
urmatoarele:
 Dirijarea anticipata- realizata prin intermediul documentelor de planificare

 Dirijarea concreta – realizata in timpul desfasurarii lectiei in urma unor

informatii obtinute prin metode obiective si subiective, care permit aprecieri cu
privire la gradul de transpiratie etc. in aceasta situatie se impun modificari ale
dirijarii anticipate concretizate in:
- Modificarea duratei si naturii pauzelor
- Modificarea parametrilor efortului
- Modificarea conditiilor de exersare
7.Modalităţi de optimizare a densităţii motrice în lecţia de educaţie fizică, la
diferite cicluri de învăţământ; cauze care conduc la scăderea densităţii motrice.

Masuri de optimizare a densitatii motrice:

 cresterea unei motivatii puternice la elevi;
 promovarea lucrului pe grupe ;
 alegerea unor formatii de lucru corespunzatoare;
 sarcini suplimentare;
 caracter atractiv al lectiilor;
Def: este indicatorul care sublinieaza calitatea unei lectii de educatei fizica,
scotand in evidenta modul de valorificare a timpului alocat lectiei, atat dpdv al
volumului, cat si al intensitatii sau al complxitatii efortului. Este indicatorul care
arata calitatea si cantitatea efortului din lectie.

Densitatea motrica – aprecieaza durata totala a activitatii motrice a elevlui in

cadrul lectiei. Acest tip de densitate include si pauzele active prevazute de
profesoru in planul de lectie. Ea se calculeaza cu ajutorul formulei:
DM = timpul efectiv de lucru x 100
durata integrala a lectei

Cauze care conduc la scaderea densitatii motrice:

- alegerea unor formatii de lucru si mai ales a unor modalitati concrete de
exersare neadecvate;
- neamenajarea din timp a locului de desfasurare, inclusiv a instalatiilor
specifice existente;
- nepregatirea din timp a materialelor didactice necesare in lectie;
- explicatii lungi si mai ales neclare;
- demonstratii neconvingatoare;
- succesiuni necorespunzatoare a mijloacelor folosite;
- lipsa planului de lectie;
- lipsa atractivitatii mijoacelor folosite;
- starea participativa negativa a subiectului inregistra

In Romania, exista putine unitati, mai ales in invatamant, care dispun de conditii
foarte bune pt practicarea exercitiilor fizice, indiferent de anotimp si starea
atmosferica. In acelasi timp exista si multe unitati care nu dispun de contii
corespunzatoare, mai ales in sezonul rece, sau de unitati care nu dispun nici
macar de o sala de sport, indiferent de sezon.

8.Proiectarea didactică în educaţie fizică: definire, etape

Def i ni ţi e: „ proiectarea reprezintă activitatea de anticipare şi pregătire a tuturor
demersurilor pe care le inplică procesul instructiv şi care are drept scop asigurarea
eficienţei acestui proces”. ( M. Epuran, 1977). Conceperea procesului didactic in
persectiva raţionalizării, prin desing, conferă acestuia eficienţa, clarviziune,
rigurozitate procedurală şi vine în întâmpinarea exigenţei de planificare şi
deliberare a activităţii instructiv- educative.
Desingul instrucţional constă în(V.De Landsheer):
 Definirea obiectivelor, la una sau mai multe nivele;
 Formularea de teme de lecţie care să asigure învăţarea în sensul dorit;
 Stabilirea unor metode şi mijloace;
 Propunerea unor instrumente de evaluare a predării şi învăţării;
Formularea recomandărilor.
Autorii Jinga, Ioan şi Negreţ, Ion, 1982, în lucrarea „Predarea şi învăţarea
eficientă”, localizează prioiectarea didactică numai la nivelul lecţiei, avansând
ideea existenţei unui algoritm procedural, care corelează patru întrebări esenţiale
într-o ordine tipic algoritmică.
Aceste întrebări esenţiale sunt următoarele:
1. Ce vei face ?
2. Cu ce vei face ?
3. Cum vei face ?
4. Cum vei şti dacă ceea ce trebuie făcut a fost făcut ?
Specialiştii spun că întrebările sunt etape, iar soluţiile la răspunsuri sunt operaţii
ale fiecărei etape. Sunt în total 12 operaţii, iar ordinea executării lor este mereu
aceeaşi.
Etapa I: Este considerată cea mai importantă etapă, deoarece de ea depind
celelalte etape. Aici fixăm ce vrem să realizăm. Operaţiile specifice acestei etape
vizează identificarea şi dimensionarea obiectivelor. Precizarea clară a obiectivelor
este condiţia fundamentală a proiectării didactice corecte. Obiectivele trebuie să
fie concrete, să fie măsurabile, să fie în concordanţă cu programa de specialitate,
să fie compatibile cu timpul avut la dispoziţie pentru realizarea lor. Pentru
definirea unui obiectiv s-au stabilit următoarele norme:
 Obiectivele nu vizează activitatea specialistului, ci schimbarea care se aşteaptă
să se producă în urma instruirii elevilor;
 Obiectivul trebuie să fie formulat în termeni expliciţi, prin folosirea unor verbe
de acţiune, care să indice un comportament observabil al elevilor;
 Fiecare obiectiv trebuie să vizeze o operaţie singulară, pentru a uşura
masurarea şi eveluarea;
  Obiectivul trebuie să fie asociat construcţiei logice a conţinutului informaţional
şi situaţiilor instructive. Pentru lecţie, obiectivele sunt operaţionale.
Etapa a II-a: Această etapă constă în stabilirea resurselor umane şi materiale de
care se dispune pentru desfăşurarea lecţiei. Această etapă se mai numeşte şi de „
analiză a resurselor”. Sunt trei resurse importante:
 Conţinutul învăţării ( informaţii, exerciţii, probleme) – responsabil profesor;
 Capacităţile de învăţare ( psihologia celor care învaţă, interes, aptitudini,
motivaţie etc.), responsabil elev;
 Condiţiile concrete ( de timp, spaţiu, aparatură ), este resursa cea mai obiectivă;
Operaţiile specifice acestei etape a II- a sunt:
- analiza calităţii materialului „ materialului” uman cu care se va lucra (clasele de
elevi);
- analiza condiţiilor materiale concrete.
Etapa a III-a: Această etapă vizează stabilirea strategiilor optime, adică a unor
sisteme concrete de metode, materiale şi mijloace ( „cei trei M” ) pe baza cărora
să se atingă obiectivele propuse pentru lecţia respectivă:
 Repartizarea timpului pe verigi,
 Stabilirea ordinii de abordare a temelor,
 Selecţionarea mijloacelor şi metodelor,
 Stabilirea dozării,
 Stabilirea formaţiilor de lucru şi a procedeelor de organizare a exersării .
Etapa a IV- a: Se mai numeşte şi „ evaluarea eficienţei activităţii curente”.
Această etapă este centrată pe eleborarea unui sistem de metode şi tehnici de
evaluare, care să fie în concordanţă cu obiectivele operaţionale şi conţinuturile
fixate.
Poiectarea trebuie sa se mentioneze:
- prin indicatorii de recunoaste:
-clasa la care se preda acel continut;
-anul de instruire;
-nr de lectii alocate;
-perioada de realizare, semestrul;
-timpul alocat exersarii
 - prin forma de prezentare:
-nr lectiei;
-obiectivul de referinta;
-detalieri de continut: temele de lectie;
-obiective operationale;
-strategii didactice: metode si mijloace de instruire;
-evaluarea.

PLANUL DE LECTIE-ETAPE
Prima etapa a proiectarii didactice este precizarea temelor şi obiectivelor
lectiei, şi constituie răspunsul la întrebarea „Ce vreau să realizez?
” A. Tema de lecţie exprimă conţinutul pe care profesorul urmează să-l transmită
elevilor in procesul de instruire. Regulile principale de formare a temelor de lecţie
sunt:
 pentru calitaţi motrice, temele se formuleaza prin enunţarea formei de
manifestare pe care vrem sa o abordam.
De exemplu:
- ”Viteza de executie”,
- “Viteza de deplasare”,
- ”Ambidextria”,
- “Forţa in regim de viteză”,
- ”Rezistenţa in regim aerob” etc.
 pentru deprinderi motrice, tema va menţiona:
Procedeul tehnic sau structura tehnică ce urmează a fi predate:
- ”Aruncarea la cos cu doua maini de la piept”,
- ”Aruncarea la poarta din alergare”’,
- ”Dribling- pasa din alergare cu doua maini de la piept- alergare- prindere si
oprire intrun timp – aruncare la cos din saritura”etc
Actiune tactica :
- “Marcajul –demarcajul”
- “Dă si du-te” etc.
Elemente de gimnastica acrobatica sau o succesiune de elemente:
- “rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit”,
- “stând pe omoplaţi”,
- „stând pe mâini - cădere în pod” –
„ stând pe omoplaţi – rostogolire înapoi – cumpănă pe un genunchi”;
- „ cumpănă pe un picior – stând pe mâini”;
- „rostogolire inainte din ghemuit in ghemuit – rostogolire inapoi din ghemuit in
departat” etc.
Săritura la aparate: -
-„săritura în sprijin ghemuit pe lada aşezată transversal şi săritură cu extensie” -
„ săritura cu rostogolire la ladă”; etc.
În cazul temelor din atletism :
! daca deprinderile sunt în stadiul de învaţare, se pot formula ca teme fazele
deprinderilor respective.
De exemplu, la alergarea de rezistenţă putem avea ca temă :
„Pasul lansat în tempo moderat “,
„Startul de sus”
!dacă deprinderile sunt în faza de consolidare, tema de lecţie va fi chiar proba
respectivă:
„Alergarea de rezistenţă”,
„Alergarea de viteză” etc.
Combinarea temelor de lecţie Într-o lecţie pot fi abordate între una şi trei ,cele
mai frecvente fiind lecţiile cu două teme.
Temele pot fi combinate astfel:
 MODALIT
ATEA DE COMPLETARE A RUBRICILOR
 9. Planificarea în educaţie fizică: definire, cerinţe, tipuri de documente
Def: planificarea reprezinta unul dintre aspectele cele mai importante ale
activitatii pe care o desfasoara profesorul de educatie fizica. In urma acesteia
rezulta documentele de planificare pe baza carora profesorul asigura
fundamentarea stiintifica a procesului de predare a educatiei fizice scolare:
planultematic anual, planul calendaristic semestrial, proiectarea unitatii de
instruire.

Cerinte:
-concordanta cu programa de specialitate;
-concordanta cu particularitatile subiectilor;
-concordanta cu baza materiala, su specificul zonei geografice;
-concordanta cu traditiile din zona sau unitatea respectiva in privinta practicarii
unor probe sau ramuri de sport;
-concordanta cu optiunile subiectilor pentru unele forme de practicare a
exercitiilor fizice.

Documentele de planificare se impart in doua categorii:

-documente de planificare la nivelul colectivului de specialisti (catedra, comisie
metodica);
-documente individuale de planificare (obligatorii si optionale) – plan anual, plan
calendaristic semestrial si proiectul unitatilor de invatare.
Planul anual (esalonarea anuala a unitatilor de invatare)
Este primul document de planificare pe care il realizeaza profesorul de educatie
fizica. El se elaboreaza sub forma grafica pentru fiecare clasa. Cuprinde indicatori
de recunoastere (unitatea de invatamant, clasa, anul scolar, resurse materiale) si
tabelul in care se esaloneaza unitatile de invatare.
Etapele realizarii planului anual sunt:
1.Realizarea sistemului de coordonate – aici profesorul va lua in considerare
urmatoarele documente oficiale:
-planul de invatamant – este prevazut volumul de ore alocat clasei;
-programa scolara de educatie fizica – prevedere obiectivele/competentele ce
trebuie realizate si continuturile pe care profesorul le poate preda la o anumita
clasa. Obiectivele/competentele sunt obligatorii, in timp ce continuturile sunt
optionale, profesorul stabilind ce va preda in functie de conditiile materiale ale
scolii, traditia scolii, nivelul propriu de pregatire si optiunea elevilor.

2.Stabilirea probelor de evaluare - ele se vor repartiza pe cele doua semestre.

Profesorul va consulta Sistemul national scolar de evaluare la educatie fizica
scolara pentru ciclul de invatamant respectiv.

3.Combinarea unitatilor de invatare – educatia fizica scolara ofera posibilitatea

abordarii a mai mul de o unitate de invatare intr-o lectie. Se poat stabili 1-3 teme.
Cele mai frecvente sunt lectiile cu doua teme. Combinarea lor se poate realiza
astfel:
-pentru lectiile cu doua teme: o calitate motrica si o deprindere motrica dintr-o
ramura de sport; o deprindere motrica si o calitate motrica; doua deprinderi
motrice din ramuri de sport diferite sau aceeasi ramura de sport; doua calitati
motrice.
-pentru lectiile cu trei teme: calitate motrica – deprindere motrica – calitate
motrica; deprindere motrica – deprindere motrica – calitate motrica; trei
deprinderi motrice.

In aceeasi lectie nu se recomanda abordarea calitatilor motrice viteza si

indemanare, forta si rezistenta. Nici a calitatii motrice viteza cu proba atletica
alergare de viteza sau calitate motrica rezistenta cu proba atletica alergare de
rezistenta.
4.Stabilirea marimii ciclurilor tematice – temele de lectie reprezinta continuturi
pe care elevii trebuie sa si le insuseasca, de aceea profesorul trebuie sa aloce un
numar de minute corespunzator, de-a lungul mai multor lectii. Pentru
consolidarea probelor atletice profesorul trebuie sa lucreze circa 6-8 lectii. Pentru
gimnastica acrobatica circa 14-16 lectii. Pentru sariturile cu sprijin circa 6-8 lectii.
Jocurilor speortive le pot fi atribuite circa 70% din totalul de lectii dintr-un an.

5.Amplasarea ciclurilor tematice in structura anului scolar – se recomanda ca

vacantele scolare sa nu intrerupa ciclurile tematice. Exceptie pot face ciclurile
pentru gimnastica sau jocuri sportive dar pana si ele trebuie sa aiba cel putin 6
lectii inainte de vacanta. Se recomanda ca ciclurile destinate dezvoltarii calitatilor
motrice sa le preceada pe cele destinate deprinderilor care solicita acele calitati.
De exemplu, coordonarea segmentelor sa fie inaintea procedeelor tehnice din
jocurile sportive. Ciclul tematic pt invatarea alergarii de rezistenta va fi inaintea
celui pentru alergarea de viteza.

6.Stabilirea numarului de cicluri tematice – anumite cicluri tematice pot fi reluate

de-a lungul anului scolar. De exemplu, continuturile din jocurile sportive,
gimnastica sau calitati motrice. In timp de ciclurile tematice din probele atletice
vor fi prezente o singura data, pentru fiecare proba aleasa, in structura anului
scolar.

7.Marcarea probelor de control – evaluarea presupune varificarea elevilor cu

ajutorul adoua tipuri de probe: unele prevazute de SNSE, si aletele prevazute de
profesor. In prima categorie toti elevii, primesc note, in cea de-a doua categorie,
primesc note doar unii elevi, in general cei mai buni.
In general evaluarea, incepe cu o proba initiala si se incheie cu una finala. Astfel,
profesorul va cunoaste nivelul elevilor, si ii va permite tratarea diferentiata a
elevilor.
8.Repartizarea timpului alocat verigilor tematice – dintr-un total de 50 minute,
doar 30-35 se acorda temelor, restul fiind alocat partilor introductive si finale ale
lectiilor. De obicei, calitii motrice, i se aloca 10-15 min, deprinderii motrice 20-15
min. Daca se lucreaza doar cu deprinderi motrice, i se va acorda mai mult timp
celei aflate in pragul invatarii.
!!!Planul anual sta la baza realizarii planului calendaristic.
Planul calendaristic semestrial
Se elaboreaza pe baza planului anual si ofera o imagine mai amanuntita asupra
continuturilor instruirii, respectiv a unitatilor de invatare, prin faptul ca precizeaza
temele pe care profesorul le abordeaza, ilustrand astfel contributia activitatii de
pe acel semestru la realizarea obiectivelor/competentelor.
Planul calendaristic curpinde:
-indicatori de recunoastere;
-obiective cadru si de referinta/competente generale si specifice;
-probele de evaluare;
-tabel cu unitatile de invatare si temele de lectie.

Plan calendaristic semstrial

Scoala:
Clasa:
Anul scolar:
Probe de evaluare:
Obiective cadru/competente generale:
Obiective de referinta/competente specifice

Saptamana/ Nr. Lectie Obiective de Unitati de Temele de Obs

perioada referinta invatare lectie
(codificate)

Ca principale reguli de formare a temeleor de lectie retinem:

-pentru calitati motice – temele se formeaza prin enuntarea formei de
manifestare, de exemplu: viteza de reactie, viteza de deplasare, forta in regim de
rezistenta, coordonare oculo-manuala etc;
-pentru deprinderi motrice – aruncarea la poarta din saritura, pasa cu doua maini
de la piept etc;
-actiune tactica – da si du-te, demarcajul etc;
-element de gimnastica – podul de sus, stand pe maini etc;
-sarituri la aparate – saritura cu rostogolire pe lada, saritura cu sprijin departat
peste capra etc.
-in cazul temelro din atletism – daca sunt ins tadiul de invatare - startul de jos,
pasul alergator de viteza, iar daca sunt in stadiul ce consolidare – alergare de
viteza.
Proiectarea unitatilor de invatare
Se realizeaza conform particularitatilor de predare a continuturilor fiecarei ramuri
de sport.
Proiectarea unitatilor de invatare trebuie sa mentioneze:
1.Prin indicatorii de recunoastere:
-clasa;
-anul de instruire;
-nr de lectii alocate;
-perioada de realizare, semestrul;
-timpul alocat exersarii.
2.Prin forma de prezentare:
-numarul de lectii;
-obiectivul de referinta;
-detalieri de continut – temele de lectie;
-obiective operationale;
-strategii didactice: metode si mijloace de instruire;
-resurse de timp si materiale;
-evaluare.
10. Evaluarea in educatie fizica: definire, continut, metode si criterii de evaluare,
fisa individuala a elevului, metodologia evaluarii la diferite cicluri de invatamant

DEFINITIE: Evaluarea este, un element fundamental în orice activitate umană cu

obiective bine precizate şi o componentă stabilă a oricărui proces instructiv
educativ. De aceea, se afirmă că evaluarea se realizează cu rigoarea necesară
numai pe temeiul obiectivelor propuse, care pot fi şi repere utile pentru
autoevaluare.
FUNCTIILE EVALUARII:
-functia de constatare;
-functia de diagnosticare;
-functia predictive sau de prognosticare
FUNCTIA DE CONSTATARE-se remarca prin masurarea si descrierea starii existente
a rezultatelor obtinute si furnizeaza date pentru adoptarea masurilor de
ameliorare a activitatii.
FUNCTIA DE DIAGNOSTICARE-diagnosticul este o previziune/ipoteza a semnelor
observate depistate urmand a fi corectate sau imbunatatite.
FUNCTIA DE PROGNOSTICARE- reprezinta previziunea viitoare/sugestiile adoptate
in ceea ce urmeaza evolutia procesului instructiv-educativ in raport cu cele
semnalate in procesul evaluat anterior.
SCOPURILE EVALUARII:
-stabilirea statusului, progresului, a performantelor prin folosirea clasificarii care
permite incadrarea elevilor intr-o grupa de instruire si promovarea lor la alt nivel
in vederea cresterii performantei;
-imbunatatirea metodicii instruirii;
-motivare-se cunosc clar efectele motivationale ale unei evaluari bine realizate;
-cunoastrea gradului de realizare al obiectivelor propuse, in cazul in care acestea
nu au fost atinse, procesul de instruire va fi modificat;
- furnizeaza experiente educationale atat pentru elev cat si pentru profesor;
-evaluarea are scopul de a analiza fiecare secventa de munca, a punctelor forte si
a punctelor slabe care conduc la adoptarea masurilor potrivite in vederea
ameliorarii sistemului sau a activitatii evaluate.

Conținutul evaluării
-verificarea - este acțiunea prin care elevii sunt supuși la unele probe. În ed fizică,
verificarea este de cele mai multe ori practică, iar când se verifică cunoștințele
teoretice se apelează la verificarea orală. Se poate întâlni si testarea, o variantă de
verificare prin probe standardizate, numite și teste;
-aprecierea - este dependentă de natura probei administrate. Poate fi efectuată
verbal sau prin simboluri;
-notarea – este acțiunea prin care se materializează în note sau calificative
acțiunile primele două etape.
Criteriile de evaluare
 Performanţa motrică, adică rezultatul la probele de control măsurabile.
  Progresul realizat de subiect. Este o formula de calcul al acestui progres, dar cel
mai important este să stim sa-l interpretam si sa-l respectăm. Dificultatea consta
în aceea că progresul este întoteauna mai mare la cei cu nivel iniţial mai mic la cei
cu nivel initial mai mare. Deci, nu ne putem ghida exclusiv după marimea cifrica
sau calitativa a ratei de progres.
 Cantitatea şi, mai ales, calitatea elementelor însusite în raport cu prevederile
programei de specialitate (pentru subsistemele educatiei fizice si sportului care au
o asemenea programă).
 Capacitatea subiectului de a aplica în practică elementele însusite, adica
„capacitatea de generalizare”.  Capacitatea de practicare independenta a
exercitiilor fizice de catre subiect.
 Capacitatea subiectului de restructurare, asamblare etc., a elementelor
insusite.
 Nivelul cunoştintelor teoretice, însusite de subiect, privind practicarea
exreciţiilor fizice.
 Atitudinea subiectului faţă de educaţie fizică şi sport, concretizată prin
frecvenţa la lecţii, participarea la actiunile competitional- sportive, modul de
îndeplinire a unor sarcini organizatorice etc.
 Nivelul de dezvoltare fizică a subiectului.
Metodele de evaluare se referă la sistemul de măsurare și apreciere a eficienței
procesului formativ, în funcție de obiectivele stabilite. Ea nu se referă doar la
rezultatele obținute de subiecți, ci poate fi extinsă și la nivelul activității
profesorului. Astfel avem 3 categorii de metode:
-de verificare;
-de apreciere;
-de notare.
Metode de verificare constau în:
-probe de verificare stabilite în Sistemul Național Școlar;
-probe de verificare stabilite de fiecare profesor;
-probe care vizează cunoștințele de specialitate;
-măsurarea indicilor de dezvoltare fizică;
-probe care presupune xecutarea unor deprinderi sau priceperi motrice în condiții
de concurs regulamentar desfășurat;
-îndeplinirea sarcinilor de natură organizatorică și metodică.
Metode de apreciere se aplică verbal sau prin simboluri:
-metoda absolută – raportarea rezultatelor la unele baremuri;
-metoda relativă – aprecierea prin compararea rezultatelor la nivel de grup;
-metode de apreciere si notare sau acordare de calificative non verbale, mi exact
scrise cand se acorda note sau calificative care se trec in catalog;
-metoda aprecierii – pe baza progresului individual;
-metoda aprecierii – pt îndeplinirea unor sarcini de natură organizatorică sau
metodică
Metode de notare -
-prin calificativ;
-prin notă;
-prin punctaj care ulterior se transformă în notă.
Tipuri de evaluare:
-initiala – se efectueaza la inceputul unui program de instruire si este menita sa
stabileasca starea sistemului sau a actiunii evaluate;
-sumativa/cumulativa – consta in verificarea si aprecierea periodica, incheiate
prin controlul final asupra intregului proces al activitatii evaluate. Ea se efectueaza
la sfarsitul unor perioade mai mult sau mai putin lungi;
-continua/formativa - oferă posibilitatea controlării evoluției colectivului de elevi
și a intervențiilor corective atunci când situația o cere;
Fisa individuala a elevului este folosita pentru inregsitarea rezultatelor si motelor
obtinute de elevi la probele de evaluare. P elanga datele personale ale elevului si
probeleprevazute de sistemul national de evaluare, fisa individuala va cuprinde si
probele de evaluare stabilite de profesor in vederea notarii curente.
De asemenea vor fi evidentiate date semnificative care pot influenta notarea
elevului, acestea fiind marcate in fiecare an scolar cu un semn conventional.

Folosirea fisei asigura:

- aprecierea operativa si obiectiva a evolutiei elevului pe parcursul ciclului de
invatamant;
- constatarea optiunilor anuale ale elevilor pentru diferite probe de evaluare;
- argumentarea notarii elevilor;
- transmiterea informatiei despre clasa in cazul schimbarii cadrului didactic
sau a transferului elevului;
- autoevaluarea cadrului didactic si evaluarea obiectiva a acestuia de catre
organele competente

Metodologia evaluarii la diferite cicluri de invatamant

- in functie de etapele evaluarii: metode de verificare, apreciere si notare;
- in functie de continutul evaluarii: metode de evluare a starii de crestere si
dezvoltare fizica, a capacitatii motrice, a firnessului si a capacitatii de efort;
- in functie de componentele modelului de educatie fizica: metode de
evaluare a cunostintelor teoretice, a nivelului de dezvoltare fizica, a
dezvoltarii calitatilor motrice, de insusire a deprinderilor si priceperilor
mtorice, de practicare independentaa practicarii ex fizice;
- in functie de dimensiunea secventei de instruire si a functiei probei: probe
initiale, curente si probe bilant;
- in functie de natura probei: probe practice, orale si scrise;
- in functie de persoanele care efectueaza evaluarea: conducatorul
procesului instructiv-educativ (profesor/antrenor), autoevaluare (de elev),
de alte persoane (directori, inspectori).
 11.Normativitatea în educaţie fizică: principii cu caracter general şi
specifice educaţiei fizice, principii referitoare la organizarea instruirii,
principii referitoare la metodologia instruirii; definire
Def: reprezinta o formula abstracta care emite o judecata de valoare, prin
raportarea la o finalitate, la un sistem de principii si reguli colective care servesc
drept ghid in orientarea actiunii.

Principii cu caracter general

Principiul aplicativitatii cunostintelor in practica ( interactiunii teoriei cu
practica)
Pentru respectarea acestui principiu trebuie avut in vedere ca tot ceea ce se
insuseste se cere a fi valorificat in activitatile competitionale sau in cele sportive
desfasurate in timpul liber al elevului.
Astfel, deprinderile si priceperile motrice formate trebuie sa poata fi valorificate
in conditiile unei confruntari regulamentare sau ori de cate ori situatia cotidiana o
impune.
In activitatea de educatie fizica, trecerea de la a cunoaste si a sti, la a sti sa faci si a
fi capabil, reprezinta insasi finalitatea procesului si impune din partea elevului
corelari ale cunostintelor anterior dobandite, iar din partea profesorului aplicarea
acestora in conditii practice diferite, reunite in parcursuri si trasee aplicative,
jocuri de miscare, jocuri sportive etc.
Scopul este dezvoltarea capacitatii de generalizare a elevului, prin raportarea sa
continua la realitate, ca modalitate de sporire a cunoasterii si experientei
Principiul respectarii particularitatilor subiectilor
Acest principiu scoate in evidenta importanta si necesitatea predarii continutului
in concordanta cu particularitatile colectivului, care in cazul educatiei fizice,
urmaresc aspectele legate de: varsta, sex, dezvoltare bio-motrica si nivelul de
pregatire in anumite cazuri.
O directie impusa de acest rincipiu este respetarea particularitatilor individuale
ale fiecarui elev,mai dificil de urmarit in educatie fizica, datorita nr mare de elevi
si a poibilitatilor materiale relativ scazute. Pentru respectarea principiului, trebuie
implinite urmatoarele cerinte:
- cunoasterea permanenta a nivelului colectivului si gradul de indeplinire a
obiectivelor stabilite;
- stabilirea unui nivel optim de lucru, in functie de particularitatil fiecarui elev, sau
a grupelor valorice;
- actiunile individualizate pot lua forma temelor pt acasa;
- desfasurarea activitatilor in clase speciale pentru cei cu aptitudini deosebite, sau
cele destinate persoanelor aflate in dificultate;
- diferentierea evaluarii randamentului fiecarui elev.

Principii care se impun cu dominanta asupra continutului

invatamantului-organizaea instruirii
PRINCIPIUL ACCESIBILITĂŢII
Generalităţi: Principiul accesibilităţii subliniază necesitatea desfăsurării
activităţilor de practicare a exerciţiilor fizice în funcţie de particularităţile
subiecţilor ( vârstă, sex, nivel de pregătire). Acţiunile celui care conduce
instruirea:
 selecţionarea cu atenţie a stimulilor, a exerciţiilor fizice;
 stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic;
 folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul de însuşire a unor
acte sau acţiuni motrice de către subiecţi;
 adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire şi educaţie la nivelul
de înţelegere şi de dezvoltare psiho – motrică a subiecţilor; diferenţierea eveluării
 randamentului subiecţilor.
Cerinţe pentru respectarea acestui principiu:
 cunoaşterea permanentă a subiecţilor cuprinşi în procesul de practicare a
exerciţiilor fizice;
 stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia subiecţilor la stimuli;
 cunoaşterea şi aplicare celor trei reguli clasice ale practicii didactice, care se
regăsesc şi în cazul altor principii de instruire:
- trecerea de la uşor la greu;
- trecerea de la simplu la complex, în care funcţionează prioritar criteriul
îndemânării necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;
- trecerea de la cunoscut la necunoscut, adică de la elemente deja însuşite la
altele noi, care să se bazeze pe cele deja însuşite.
PRINCIPIUL SISTEMATIZĂRII ŞI CONTINUITĂŢII
Generalităţi :Este principiul cu cea mai mare importanţă mai ales pentru
elaborarea corectă şi eficientă a documentelor necesare de planificare-
programare şi de evidenţă ale activităţilor de educaţie fizică şi sport.
Sistematizarea şi continuitatea reprezintă condiţiile principale pentru asigurarea
reuşitei în programarea stimulilor, indiferent de particularităţile subiecţilor sau de
alte variabile de ordin material, spaţial, temporal.
Cerinţe pentru respectarea acestui principiu:
 Materialul de învăţat trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în concordanţă
cu logica internă pe care o impune fiecare componentă sau subcomponentă a
modelului de educaţie fizică şi sport;
 Materialul nou predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit de subiecţi în
activităţile anterioare şi să pregătească pe cel ce va fi predat în activitatea care
urmează;
 Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat- planificat încât să
asigure o legătură logică între lecţii, între etapele de pregătire ( semestre,
sezoane), sau între anii de pregătire, ciclurile de învăţământ, în ordinea lor
crescândă;
 Participarea constantă a subiecţilor la procesul de instruire şi educaţie
( absenţele de la procesul de pregătire, produc perturbări în însuşirea materialului
predat, rămâneri în urmă greu de recuperat.
Principii care actioneaza asupra metodologiei didactice si formelor de
organizare a activitatii
PRINCIPIUL INTUITIEI
Rolul intuiţiei: Intuiţia presupune o cunoaştere a realităţii cu ajutorul simţurilor,
analizatorilor, receptorilor organismului uman. În educaţie fizică şi sport,
principiul intuiţiei presupune stimularea a cât mai multor analizatori, pentru a se
forma o imagine cât mai exectă despre ceea ce se învaţă. La subiecţii normali, cel
mai solicitat analizator este cel vizual. La subiecţii cu deficienţe vizuale este
solicitatat analizatorul tactil. În procesul de învăţare motrică este solicitat foarte
mult şi analizatorul auditiv. În aceste cazuri se trece dincolo de treapta senzorială
a cunoaşterii umane, se trece la treapta logică, deoarece se foloseşte limbajul
specific celui de al doilea sistem de semnalizare.
Metodele intuitive:
 Demonstraţia- demonstrarea celor ce urmează să fie însuşite;
 Prezentarea unor materiale ( planşe, diapozitive, schiţe, casete video etc.) care
redau imaginea celor ce trebuie învăţete;
 Observarea execuţiei altor subiecţi, din acelaşi grup sau din alte grupuri;
observarea dirijată tematic;
Cerinţe pentru respectarea principiului :
 Urmărirea celor prezentate să fie posibilă, la nivel optimal, tuturor subiecţilor
cu care se desfăşoară activitatea;
 Să nu fie folosite abuziv modalităţile prin care se stimulează primul sistem de
semnalizare, fiindcă în acest fel se împiedică abstractizarea şi generalizarea –
procese ale gândirii foarte importante în educaţie fizică şi sport.
Principiul participarii constiente si active
Laturile pe care le implică acest principiu:
 participarea conştientă;
 participarea activă.
Cerinţe principale:
 Subiecţii trebuie să fie conştienţi în privinţa efectelor practicării sistematice a
exerciţiilor fizice asupra organismului propriu, dozării precise a efortului în funcţie
de particularităţile individuale şi de obiectivele urmărite. Trebuie formată la
subiecţi o motivaţie puternică şi corectă pentru practicarea exerciţiilor fizice
conform unor norme sau reguli ( pauzele dintre repetări; rolul condiţiilor igienice;
factori naturali de călire a organismului; refacerea după efort etc.).
 Înţelegerea clară şi memorarea actelor şi acţiunilor motrice, care se învaţă.
Subiecţii trebuie să înţeleagă mecanismul de bază al execuţiei actelor şi acţiunilor
motrice care se însuşesc, concomitent cu memorarea acestui mecanism.
 Manifestarea unei atitudini responsabile a subiecţilor pentru însuşirea
materialului predat;
 Formarea capacităţii subiecţilor de apreciere obiectivă a propriului randament.
Este vorba de capacitatea de apreciere corectă a propriilor execuţii şi rezultate –
capacitatea de autoapreciere obiectivă.
Principiul insusirii temeinice a cunostintelor si
deprinderilor( PRINCIPIUL ÎNSUȘIRII DURABILE)
Respectarea acestui principiu este conditionata de modul în care sunt
respectate si celelalte principii de instruire)
Acest principiu, impune respectarea urmatoarelor cerinte:
-asigurarea unui nr sufiecient de repetări a actelor și acțiunilor motrice, atât în
activitate concretă, dar și în timp;
-exersarea continua in conditii variate, asigura formarea deprinderilor si
durabilitatea rezultatelor obtinute in celelalte planuri (dezv fizica, dezv cal.
motrice);
-într-o perioadă scurtă de timp să nu se încerce însușirea unui volum prea mare din
materialul de învățat;
-în mod ritmic se va face verificarea pregătirii subiecților prin metode de control.

Principii specifice activitatii de educatie fizica

Principiul solicitarii gradate a organismului
Acest principiu are in vedere respectarea caracteristicilor fiziologice ale
orgamismul, care nu permit o abordare brusca a activitatii.
Respectare acestui principiu se impune in doua ipostaze:
- in cadrul lectiei, intrarea in efort a subiectilor se va face gradat, prin
pregatirea organismului ce respecta particularitatile fiziologice ale varstei si
ale efortului ce urmeaza a fi prestat.
- in programarea continutului lectiilor pe termen lung, asigurandu-se astfel o
adaptare treptata a organismului la solicitarile specifice activitatii si un
progres continuu si fara probleme fiziologice ce pot fi generate de
abordarea neadecvata a efortului

Principiul solicitarii optime

Acest principiu face referite la partea fundamentala a lectiei, unde se actioneaza
in vederea realizarii obiectivelor operationale propuse. Prin respectarea lui, se
inlatura situatia de sub sau supra solicitare, printr o dozare corespunzatoare.
Suprasolicitarea impiedica manifestarea achizitiilor specifice activitatii la un nivel
corespunzator si genereaza un efect de stagnare sau regres al starii de adaptare la
efortul respectiv.
Subsolicitarea atrage dupa sine o incetinire a progresului si chiar o anulare a
disponibilitatilor naturale ale subiectului pentru activitati.
In educatie fizica, optimizarea solicitarilor se impune ca o cerinta pentru
indeplinirea obiectivelor, atat celor de dezvoltare morfo-functionale, cat si de
invatare, si poate fi respectata prin stabilirea mijoacelor adecvate si a raportului
optim dintre parametrii efortului.

Principiul frecventei si duratei solicitarii

Acest principiu are in vedere necesitatea impusa de specificul activitatilor motrice
privind prezenta solicitarii pe percursul unei saptamani si a duratei acestei
solicitari in lectie cat si in timp.
Pentru o adaptare functionala corespunzatoare si pt o invatare eficienta,
solicitarea trebuie sa se regaseasca de minimum 2 ori unei saptamani, timp de
minimum 8 saptamani.
Daca in actvitatea de educatie fizica sau de timp liber, un nr de 3 sedinte
saptamanale asigura atingerea obiectivelor propuse, in sportul de performanta, nr
activitatilor poate ajunge la 2 sau mai multe pe zi, in fuctie de nivelul de pregatire
si de perioada de pregatire in care se regaseste.
Respectarea acestui principiu in educatie fizica, impune o programare si
planificare judicioasa a activitatilor atat la nivelul lectiei, cat si pe termen lung.

12.Bazele generale ale invatarii exercitiilor din atletism. Schema tip a predarii
tehnicii exercitiilor din atletism.Initierea in atletism. Scoala atletismului.
Tehnica exercitiilor(probelor) din atletism:
 Tehnica alergarilor pe plat;
 Tehnica alergarilor peste garduri;
 Tehnica sariturilor si aruncarilor.
Prin toate aceste tehnici elevul isi va insusi cunostinte si deprinderi de miscare
specific atletismului, insa totodata prin probele la care este supus acesta isi va
dezvolta calitatile motrice necesare insusirii tehnicii particulare ale diferitelor
exercitii( probe) de atletism, acestea fiind: viteza de reactive, de executie, de
deplasare, forta si detenta, rezistenta, mobilitatea si indemanarea specifica
alergarilor, sariturilor sau aruncarilor.
SCOALA ATLETISMULUI CUPRINDE:
-scoala alergarii;
-scoala sariturii;
-scoala aruncarii.
Initierea in atletism
SCOALA ALERGARII
Prin alergare corecta se intelege deprinderea de a alerga in tempo moderat
coordonat, economic si relaxat.
a) Alergare usoara-asigura pregatirea organismului pt efort atat in lectiile de
educatie fizica si sport cat si intr-un antrenament
b) Alergare in tempo uniform moderat-este mijlocul principal de dezvoltare a
rezistentei de alergare
c) Alergarea in teren variat-este o varianta a celei de mai sus( a alergarii in
tempo uniform moderat) doar ca se realizeaza in afara stadionului( in
parcuri, pe poteci;in padure)
d) Alergare cu joc de glezne( pe loc, cu deplasare, cu sprijin in fata;cu
impingerea unui partener din spate, partener care opune rezistenta);
rezistenta: alergare cu joc de glezne cu bratele prinse la spate, pe solduri sau
la ceafa, in temp lent sau rapid; cu accelerare urmat de trecere in alergare
lansata pe distanta de 15-20m cu repetare de 4-6 ori;
e) Alergare cu genunchii sus
f) Alergare cu pendularea gambelor inapoi
g) Alergare cu pendularea gambelor inainte
h) Alergare accelerata-dezvolta viteza superioara in alergarea de viteza
exemple:
 Alergare in grup cu accelerarea gradata a vitezei de deplasare pana la 20-25
m si mentinerea vitezei maxime pe parcursul a inca 10-15m
 Alergare individuala cu aceleasi sarcini;
 Alergare individuala cu accelerarea gradata a vitezei de deplasare pana la
15m si mentinerea vitezei maxime pe parcursul a 20-25 m( a crescut
distanta de mentinere a vitezei maxime)
SCOALA SARITURIi
-are ca sarcina formarea deprinderii de desprindere unilaterala, formarea
deprinderii de bataie eficienta, formarea deprinderii de aterizare amortizata,
formarea indemanarii, echilibrului atat in zbor cat si in sarituri simple.
a) Sarituri de pe loc cu desprindere de pe doua picioare
 -sarituri pe loc simple;
-sarituri pe loc cu diferite sarcini de realizat in timpul zborului: ( de ex: cu
forfecarea picioarelor inainte-inapoi, departarea picioarelor)
-sarituri in lungime fara elan
b) Diferite sarituri pe loc desprindere pe un picior
c) Sarituri peste obstacole-cu desprindere de pe un picior
 Peste un obstacol;
 Peste ostacole asezate in serie, cu alergare de 3-5 pasi intre ele;
 Peste obstacole in serie in urcare ( de inaltime din ce in ce mai mare)
exemplu: prima bataie pe sol, a doua pe cutia de gimnastica, a treia peste o
capra de sarituri, a patra pe un cal de gimnastica asezata transversal, iar
ultima desprindere se executa cu trecere in genunchi peste o stacheta asezata
pe 2 stalpi de inaltime cu aterizare pe 2 picioare pe saltele.
d) sarituri peste obstacole cu desprindere de pe un picior si aterizare pe celalalt
picior ( inaltimea obstacolelor 20-60cm in functie de varsta)
e) Sarituri simple in lungime cu elan de 3-5-7 pasi( pregateste invatarea sariturii
in inaltime)
f) pas saltat alternativ
g) pasul sarit
SCOALA ARUNCARII
Exercitiile aferente scolii aruncarii se executa cu obiecte usoare, usor de manevrat,
care nu produc accidente, cum ar fi:
-mingii umplute( medicinale) de 1,5 kg;
-mingia de oina;
-mingia prastie(mingie umpluta cu prelungere si maner de apucat).
Formatii de lucru eficiente:2 linii fata in fata
Aruncari cu doua maini, cu mingii umplute de 1-3 kg
a)Impingerea mingiei in sol cu doua maini de la piept, din stand usor departat cu
picioarele la acelasi nivel sau cu un picior in fata
b) Aruncari cu doua maini, de jos inainte-sus din stand usor departat lateral
c) Aruncari cu doua maini de jos inapoi peste cap din stand usor departat
d) Aruncarea mingiei umplute cu 2 maini in plan lateral peste cap, fara rasucirea
trunchiului din stand departat( acest ex este folosit pentru dezvoltarea fortei
musculaturii laterale a trunchiului in principal)
Aruncati cu o mana
a) Impingerea cu un brat de la umar( din stand cu un picior in fata cu
fata pe directia de aruncare)
Azvarlirea mingiei mici( de oina) cu un brat:
Exemplu: pasarea mingiei prin azvarlire la partenerul din fata spre directia de
aruncare, se azvarle la inceput numai din brat dinapoi peste umar cu traiectie
normala.
EXERCITII PENTRU SARITURA IN LUNGIME CU 1 ½ PASI IN AER
- Pas sarit alternativ;
- Pas sarit alternativ dupa 3, apoi 5 pasi de alergare;
- Pas sarit alternativ dupa 5 pasi de alergare si aterizare in groapa cu nisip,
dupa ultimul pas sarit care este sic el mai lung;
- Pas sarit dupa un elan de 3 pasi, apoi 5 pasi de alergare cu aterizare in
groapa de nisi psi continuarea alergarii;
- Pas sarit dupa un elan de 3 pasi, apoi 5 pasi cu aterizare pe doua picioare;
- Saritura in lungime cu 1 ½ pasi in aer cu elan de 5, 7,9 pasi de alergare, apoi
cu elanuri mari.
DEPRINDERI MOTRICE SPECIFICE DISCIPLINELOR SPORTIVE
CLASA PREGATITOARE, I, II
CLASA III, IV
+ aruncarea mingii de oina de pe loc, la distanta
-saritura in inaltime cu pasire
CLASA A V-A