CAPITOLUL 4

EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL CA FENOMENE

SOCIALE

1. Idealul (modelul) în educaţie fizică şi sport

Precizarea idealului, stabilirea funcţiilor şi a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului

constituie elemente definitorii, de foarte mare importanţă în cadrul teoriei domeniului.
Idealul educaţiei fizice şi sportului este definit drept un model prospectiv, spre care
trebuie să se îndrepte întreaga activitate teoretică şi practică (atât în educaţia fizică, cât şi în
activitatea sportivă). El este subordonat, derivă din idealul general educaţional, care în
România, se referă la „dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane,
formarea personalităţii autonome şi creative”. De remarcat este faptul că formularea idealului
educaţional românesc ţine cont şi de modelele educaţionale europene.
La rândul său, idealul educaţional este determinat de necesităţile societăţii la un
moment dat (necesităţi care sunt mereu altele), astfel că el este diferit de la o etapă istorică la
alta şi de la o ţară la alta. Prin urmare, idealul educaţiei fizice pe de o parte, nu cuprinde
acelaşi sistem de idei în toate ţările, iar pe de altă parte, evoluează în directă legătură cu
comanda socială1.
Contribuţia educaţiei fizice şi sportului la realizarea idealului general al educaţiei se
materializează prin:
- stare optimă de sănătate;
- dezvoltare fizică armonioasă;
- educaţie igienică;
- formarea gustului pentru practicarea diferitelor ramuri sportive;
- formare integrală a personalităţii (desigur, cu aportul tuturor laturilor educaţiei)
etc.
Concepţia românească privind educaţia fizică şi sportul se materializează într-o serie
de idei fundamentale, elaborate de factorii de decizie la nivel naţional:
- educaţia fizică şi sportul se subordonează în principal pregătirii pentru muncă şi
viaţă;
- în practica lor trebuie angrenate cât mai multe persoane;
- educaţia fizică şi sportul fac parte din măsurile care se întreprind pentru
dezvoltarea fizică armonioasă şi menţinerea unei stări optime de sănătate a oamenilor;
- este necesară afirmarea, pe plan naţional şi mai ales internaţional, a talentelor
sportive;
- practicarea exerciţiilor fizice în timpul liber, sub diverse modalităţi, forme de
organizare, în mod util şi recreativ;
- asigurarea unei conduceri unitare a activităţii de educaţie fizică şi sport, în
condiţiile unei autonomii tot mai evidente.

În formularea idealului educaţiei fizice şi sportului trebuie să se ţină seama şi de

unele tendinţe în dezvoltarea socială, care să anticipeze într-un anumit fel viitoarele evoluţii,
1
În Grecia antică idealul educaţiei fizice presupunea dezvoltare armonioasă, om frumos şi bun; in evul mediu
idealul era legat de pregătirea nobililor pentru războaie; în societatea burgheză serveşte toate clasele sociale,
contribuind la formarea tipului de om obişnuit; în perioada apariţiei şi dezvoltării sistemelor de educaţie fizică
(secolele al XVII-lea şi al XIX-lea) în unele ţări predomină aspecte de forţă corporală ori îndemânare, în altele
cele igienice etc.

1
cum ar fi crearea în viitor de condiţii superioare pentru desfăşurarea diferitelor activităţi
specifice domeniului, necesitatea acută de practicare a exerciţiilor fizice, ca mijloc de
combatere a sedentarismului, generat de evoluţia tehnologică, şi a stresului cotidian etc.
Idealul, în formularea sa, prezintă elemente de referinţă sau laturi ale idealului.
Acestea se regăsesc, de fapt, în componentele modelului de educaţie fizică şi sport:
- dezvoltare fizică armonioasă;
- calităţi, deprinderi şi priceperi motrice necesare în muncă şi viaţă;
- calităţi, deprinderi şi priceperi motrice necesare practicării diferitelor ramuri de
sport în timpul liber;
- cunoştinţe şi obişnuinţe necesare practicării în mod independent a exerciţiilor
fizice;
- calităţi intelectuale, morale, estetice etc.
Înfăptuirea idealului presupune existenţa unor subsisteme înlănţuite în mod logic,
ale căror modele să asigure pregătirea treptată, pe etape, pentru cerinţele curente şi pentru cele
de perspectivă. Idealul nu poate fi realizat niciodată în întregime, deoarece comanda socială
se schimbă continuu. Acest lucru este mai evident atunci când vorbim despre idealul în sport,
mult mai dinamic decât cel al educaţiei fizice, adaptându-se şi perfecţionându-se mult mai
operativ, consecinţă a elementelor noi apărute în sfera competiţională.
Absenţa idealului, ca model prospectiv, conduce la perturbaţii în desfăşurarea
activităţilor specifice, conţinutul lor putând rezolva în cel mai bun caz unele necesităţi
operative de moment, nu şi pe cele de perspectivă mai apropiată sau mai îndelungată.

2. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului reprezintă de fapt influenţele constante care se

manifestă în cadrul activităţilor specifice domeniului nostru, prin care se doreşte satisfacerea
unor nevoi reale ale societăţii, în general, şi ale individului, în particular.
Funcţiile sunt subordonate în mod direct idealului educaţiei fizice şi sportului. Ele
trebuiesc înţelese, interpretate ca formând un tot unitar, neglijarea uneia dintre ele putând
duce la dereglări substanţiale în ceea ce priveşte realizarea idealului „comandat” de către
societate.
Din numeroasele încercări ale specialiştilor de a preciza funcţiile educaţiei fizice şi
sportului, distingem clasificarea realizată de Cârstea (1993). Acesta împarte funcţiile în două
categorii: specifice şi asociate.
Cu anumite diferenţieri şi completări, prezentăm în continuare această structurare.

Funcţiile specifice

Funcţia de optimizare a indicilor somato-funcţionali

Dezvoltarea fizică armonioasă reprezintă o cerinţă reală a societăţii contemporane
(caracterizată de industrializare, poluare, urbanizare etc.) şi ca atare este vizată de măsurile pe
care le întreprinde societatea pentru menţinerea capacităţii de muncă şi creaţie, precum şi a
echilibrului în plan psihic.
Este cunoscut faptul că societatea este interesată de creşterea productivităţii muncii,
ca suport pentru accelerarea progresului economic şi social. În acest sens, dezvoltarea fizică
armonioasă şi o capacitate motrică crescută vor servi nemijlocit acestor deziderate.
Funcţia de optimizare a indicilor somato-funcţionali este prioritară în educaţia
fizică, mai ales în educaţia fizică şcolară, care dispune de un buget de timp, din păcate nu
întotdeauna suficient, în cadrul lecţiilor, pentru influenţarea selectivă a aparatului locomotor,
precum şi pentru prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice.

2
 La rândul său, sportul realizează o dublă acţiune:
- influenţează favorabil indicii somato-fiziologici (dacă procesul de antrenament
sportiv este corect dirijat), în concordanţă cu particularităţile indivizilor;
- valorifică la un nivel superior potenţialul biomotric al practicanţilor, în vederea
obţinerii de performanţe sportive.
În cadrul educaţiei fizice profesionale, această funcţie se manifestă în sensul
prevenirii instalării unor atitudini vicioase sau deficienţe fizice, precum şi pentru tonifierea
musculaturii solicitate de munca respectivă, având deci tot un caracter de specializare, în
funcţie de particularităţile diferitelor meserii.

Funcţia de optimizare a capacităţii motrice

Capacitatea motrică reprezintă o latură importantă a activităţii omului contemporan,
însoţindu-l în întreaga activitate socială, în tot ceea ce întreprinde. Practic, orice activitate
motrică face apel la unele sau altele din componentele capacităţii motrice a individului. Prin
urmare, acţionând asupra calităţilor, deprinderilor şi priceperilor motrice, obţinem eleganţă în
actul motric, rezistenţă la oboseală şi stres, eficienţă în mişcări, randament sporit în muncă.
În educaţia fizică este vizată, în principal, dezvoltarea capacităţii motrice generale,
fără însă a fi neglijată cea specifică, spre deosebire de activitatea sportivă, în care se
acţionează cu precădere asupra dezvoltării capacităţii motrice specifice, urmărind
valorificarea ei la maxim dar în strânsă concordanţă cu capacitatea motrică generală.

Funcţiile asociate

Funcţiile asociate sunt exercitate de educaţie fizică şi sport dar în asociere cu alte
domenii. Prin urmare, educaţia fizică şi sportul nu „rezolvă” integral aceste aspecte, ci parţial.

Funcţia sanogenetică
Îndeplinind această funcţie, educaţia fizică şi sportul contribuie la menţinerea şi
întărirea stării de sănătate în rândul populaţiei. Este de dorit ca acestea să-şi manifeste
influenţele binecunoscute în sensul îmbunătăţirii activităţii marilor funcţiuni ale organismului
şi a activităţilor intelectuale, dobândirii de cunoştinţe şi deprinderi igienice necesare,
asigurării echilibrului psihic etc., contribuind astfel în sens profilactic (preventiv) la
menţinerea unei stări optime de sănătate.
Cu atât mai mult devine importantă această funcţie, cu cât se constată, în zilele
noastre, absenţa unor politici naţionale eficiente în acest sens, ceea ce determină alterarea
alarmantă a stării de sănătate a populaţiei în general (obezitate, afecţiuni cardio-respiratorii,
deficienţe fizice etc.) şi, mai grav, chiar la nivelul tinerei generaţii.

Funcţia recreativă
Se manifestă tot mai mult în ultima perioadă, ca urmare a regimului actual de viaţă
în care timpul liber devine din ce în ce mai scurt, iar nevoia petrecerii lui prin activităţi cu
caracter motric, implicit prin practicarea exerciţiilor fizice este tot mai evidentă. Oamenii
încep să devină conştienţi de rolul unor astfel de activităţi şi preocupaţi să înlăture efectele
uneori dăunătoare ale traiului cotidian.
Funcţia recreativă trebuie abordată în două sensuri:
- acţiunea de înzestrare oamenilor cu un fond de calităţi, deprinderi şi priceperi
motrice necesare practicării diferitelor exerciţii fizice în timpul liber, în concedii, vacanţe etc.
în mod util şi plăcut;
- asigurarea condiţiilor şi cultivarea obişnuinţei de a urmări spectacolul sportiv,
competiţiile în timpul liber, prin participare directă (ca spectator) sau indirectă (prin
intermediul radio-ului, televiziunii, Internet-ului etc.).

3
 Un aspect cu totul particular îl prezintă sportul de performanţă, care de cele mai
multe ori încetează să mai fi un factor de recreere pentru sportivi, date fiind particularităţile
antrenamentului sportiv, care reclamă solicitări fizice foarte mari, renunţări, răspundere
deosebită.

Funcţia de emulaţie
Această funcţie este necesar a se concretiza prin cultivarea spiritului de întrecere,
care, de altfel, caracterizează fiinţa umană (încă din de la cele mai mici vârste copiii utilizează
sau inventează, spontan sau organizat, diferite jocuri cu caracter de întrecere). Aceasta
presupune cultivarea dorinţei de depăşire şi autodepăşire, realizate în limitele regulamentelor
şi printr-un comportament corect faţă de adversari.
În special la tineri se vădeşte (în viaţa de zi cu zi) dorinţa de a câştiga, de a se situa
pe primele locuri, iar ei vor fi stimulaţi în demersurile lor de obişnuinţa practicării exerciţiilor
fizice sub formă de întrecere, care le vor educa curajul, voinţa şi le vor dirija năzuinţele din ce
în ce mai sus.
Caracterul competitiv este specific atât educaţiei fizice (desigur, la un nivel mai
redus), cât, mai ales, activităţii sportive. Astfel, regăsim la tot pasul, de pildă, în conţinuturile
educaţiei fizice şcolare elemente de întrecere (jocuri, ştafete, practicarea unor ramuri de sport)
în cadrul lecţiilor şi în afara lor.

Funcţia educativă
Prin influenţele asupra dezvoltării personalităţii umane, funcţia educativă devine cea
mai complexă funcţie a educaţiei fizice şi sportului. Dacă acţiunea asupra fizicului uman este
evidentă, vom vedea faptul că educaţia fizică şi sportul influenţează simultan şi celelalte laturi
ale educaţiei: intelectuală, morală, estetică, tehnico-profesională. Constatăm chiar efecte
benefice şi asupra noilor educaţii, apărute ca răspuns la necesităţile societăţii contemporane.
Fără a avea pretenţia că rezolvă integral laturile educaţiei unui individ, activităţile specifice
domeniului nostru exercită anumite influenţe pozitive asupra lor.
Pe plan intelectual, influenţele se concretizează în următoarele direcţii:
- înzestrarea practicanţilor cu cunoştinţe de bază de anatomie, fiziologie, igienă,
psihologie, cunoaşterea noţiunilor de regulament din diversele ramuri sportive etc.;
considerăm acesta drept un demers foarte important pe calea cunoaşterii ştiinţifice de către
subiecţi a particularităţilor practicării exerciţiilor fizice, conducând astfel la conştientizarea
acestora;
- contribuţia la dezvoltarea unor calităţi intelectuale, cum ar fi: spiritul de
observaţie, memoria, profunzimea şi rapiditatea gândirii, imaginaţia, atenţia etc.; aceasta nu
se realizează spontan, fiind nevoie de o permanentă selecţionare şi organizare a predării
exerciţiilor fizice în conformitate cu scopurile urmărite.
Pe plan moral, educaţia fizică şi sportul pot acţiona în direcţia:
- formării unor deprinderi de comportament corect în întreceri, competiţii, precum
şi în viaţa de zi cu zi;
- respectării adversarilor, a deciziilor arbitrilor, a bunurilor comune etc., permiţând
transferul acestor comportamente şi în afara activităţilor sportive sau de educaţie fizică.
Pe plan estetic, exerciţiile tehnico-tactice din întrecerile sportive contribuie eficient
la educarea gustului pentru frumos, datorită măiestriei execuţiilor. Se afirmă, în acest sens, că
avem de-a face cu două ipostaze: o aşa-numită estetică funcţională, generată de perfecţiunea
unor execuţii tehnice, respectiv estetica impresiilor provocate spectatorilor, caracterizată prin
elemente cu ar fi frumosul, armonia, eroismul etc.
Un rol deosebit de important în educaţia estetică a individului îl deţine efectuarea
exerciţiilor pe fond muzical, cu contribuţii remarcabile privind educarea ritmului, tempo-ului,
armoniei, graţiei etc. Cunoaşterea creaţiilor artistice, mai ales a celor care au ca sursă de

4
inspiraţie diferite aspecte specifice domeniului nostru îmbogăţesc, de asemenea, latura
estetică a educaţiei sportivilor.
Gustul pentru frumos mai este educat şi prin efectuarea unor activităţi în natură –
plimbări, excursii, vizite cu ocazia deplasărilor competiţionale etc.
În ceea ce priveşte educaţia tehnico-profesională, contribuţia domeniului nostru este
evidentă prin:
- dezvoltarea cu precădere a acelor calităţi motrice solicitate de profesia respectivă;
- însuşirea unui bagaj suficient de deprinderi şi priceperi motrice, a reflexelor de
autoasigurare etc., care să optimizeze randamentul individului în muncă;
- prevenirea apariţiei unor atitudini şi deficienţe fizice, ca urmare a unor poziţii
vicioase în timpul exercitării profesiei.

Funcţia de integrare socială

Formele, organizate sau nu, de practicare a exerciţiilor fizice reprezintă teritorii
ideale pentru integrarea socială a individului. În acest sens, integrarea în cadrul unui grup
(indiferent de nivel de pregătire, religie, cultură etc.), stabilirea de relaţii noi, diminuarea unor
fenomene negative (cum ar fi violenţa, conflictele interetnice etc.) sunt beneficii posibil a fi
realizate prin educaţie fizică şi sport. Aşadar, educaţia fizică şi sportul, prin relaţiile pe care le
stabileşte între indivizi, prin influenţele asupra personalităţii umane, participă la pregătirea
individului pentru societatea în care trăieşte.