Sursa bibliografică:

Tudor, V. (1999). Capacitățile condiționale, coordinative și intermediare, ed. Rai-Coresi,

București

CALITĂȚI/APTITUDINI MOTRICE

VITEZA:
Viteza – definirea termenului
N. Ozolin (1972) defineşte viteza ca fiind capacitatea de a efectua rapid mişcarea.
V.M. Zaţiorski (1968) înţelege prin viteză capacitatea omului de a efectua acţiunile motrice
într-un timp minim pentru condiţiile respective.
A. Demeter afirma ca viteza este capacitatea omului de a executa mişcările cu rapiditate şi
frecvenţă mare.
Gh. Mitra şi A. Mogoş (1980) au definit viteza ca fiind “iuţeala (rapiditatea) cu care se
efectuează acţiunile motrice în structurile şi combinările cele mai diverse”.
Gh. Cârstea (1993, 1997) apreciază că viteza este “capacitatea de a executa acte sau acţiuni
motrice, cu întreg corpul sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât mai
scurt, deci cu rapiditate maximă, în funcţie de condiţiile existente”.

Viteza – forme de manifestare

1. Viteza de reacţie (după unii autori, citaţi de T. Ardelean (1990, 1991), viteza parţială,
viteza de bază, viteza sau zona de latenţă pură) reprezintă timpul scurs de la momentul
apariţiei (acţiunii) unui stimul şi momentul declansării raspunsului motor adecvat.
Conform lui V.M. Zaţiorski (1968), timpul latent de reacţie are 5 componente:
1) apariţia excitaţiei în receptor;
2) transmiterea excitaţiei către sistemul nervos central (S.N.C.);
3) prelucrarea excitaţiei la nivelul S.N.C. şi formularea comenzii;
4) transmiterea semnalului de la S.N.C. la muşchi;
5) excitarea muşchiului şi apariţia răspunsului motor.
Cercetări făcute de Thorner (şi menţionate de Gh. Mitra, Al. Mogoş, 1980, şi
Gh. Cârstea, 1997) situează timpul de latenţă între 140 şi 180 mili secunde): 140 ms la
excitanţii cutanaţi; 150 ms la excitanţii sonori; 180 ms la excitanţii vizuali.
În cadrul timpului latent de reacţie, cel mai mult timp se consumă pentru prelucrarea excitaţiei
la nivelul S.N.C. şi formularea comenzii adecvate, de aceea, în procesul de educare a vitezei
de reacţie, în principal, se urmăreşte scurtarea acestui timp. Reacţiile motrice sunt de două
feluri:
a) reacţie motrică simplă care constă din răspunsuri cunoscute la excitanţii
cunoscuţi;
b) reacţie motrică complexă presupune elaborarea răspunsurilor în situaţii care
nu au mai fost exersate în prealabil în aceleaşi condiţii. Cele mai frecvente cazuri sunt acelea
în care răspunsurile sunt elaborate în funcţie de acţiunile adversarilor şi chiar ale
coechipierilor.
Viteza de reacţie are indici de manifestare diferiţi la segmentele corpului. Cei
mai buni indici de regulă se înregistrează la membrele superioare.
Timpul de reacţie scade sub influenţa exerciţiului între 8 şi 25 ani, apoi se
stabilizează până în jurul vârstei de 60 ani, după care începe să scadă. Viteza de reacţie se
poate îmbunătăţii, dar în limite destul de reduse.
2. Viteza de execuţie sau viteza mişcărilor separate, după N. Ozolin (1972), sau viteza
maximă, cum este numită de către V.M. Zaţiorski (1968), este capacitatea de a efectua cât mai
rapid un act motric sau o acţiune motrică. Se măsoară prin timpul care trece de la începutul
până la sfârşitul actului sau acţiunii ce se execută.
 “Dezvoltarea acestei forme de manifestare a vitezei se poate realiza, mai mult,
pe seama îmbunătăţirii coordonării, dezvoltării forţei maxime optime, îmbunătăţirea supleţei
şi perfecţionarea tehnicii” (după T. Ardelean, 1991).
3. Viteza de repetiţie sau frecvenţa mişcărilor constă în capacitatea de a putea executa un
număr de mişcări identice într-un timp prestabilit.
4. Viteza de accelerare reprezintă capacitatea de a dezvolta viteza până la nivelul vitezei
limită, pentru individul respectiv, într-un timp cât mai scurt.
5. Viteza de deplasare reprezintă capacitatea de a parcurge o anumită distanţă cât mai
rapid. Formula fizică a vitezei este V = S/T (credem noi că exprimă cel mai corect viteza de
deplasare).
După părerea lui Gh. Cârstea, această formă de manifestare a vitezei poate fi
considerată în două ipostaze:
- ca variantă a vitezei de repetiţie, atunci când timpul este dinainte prestabilit şi
se măsoară spaţiul parcurs;
- ca variantă a vitezei de execuţie atunci cand spaţiul este dinainte prestabilit şi
se măsoară timpul în care este parcurs.
6. Viteza în regim de forţă. Dintre formele de viteză în regimul celorlalte calităţi motrice,
vom face referiri în mod special la acest tip, deoarece viteza în regim de forţă, care se mai
numeşte şi detentă, şi nu de puţine ori este confundată cu forţa explozivă, adică forţa în regim
de viteză. Mulţi specialişti consideră că reprezintă unul şi acelaşi lucru, fapt nereal, deoarece
la viteza în regim de forţă (detenta), calitatea predominantă este viteza, iar la forţa în regim de
viteză (forţa explozivă), calitatea predominantă este forţa.
7. Viteza în regim de rezistență;
8. Viteza de opțiune – exprimă inteligența executantului.

Viteza – factori de condiționare

Viteza depinde de două categorii de factori:
 factorul central eminamente nervos;
 factorul periferic muscular sau neuromuscular.
Factorul central este reprezentat de:
 rapiditatea cu care alternează procesele fundamentale, excitaţia şi inhibiţia. De
mobilitatea acestor procese va depinde rapiditatea cu care muşchii se contractă şi se
relaxează. Factorul central nervos este interpretat de mulţi fiziologi ca fiind
capacitatea de coordonare şi reglare a mişcărilor rezultante ale ciclurilor contracţie -
relaxare.
 coordonarea intra- şi intermusculară
Factorul periferic este reprezentat de:
 tipul de fibre din structura muşchiului;
 forţa musculară;
 sursele de energie;
 elasticitatea, întinderea şi capacitatea de relaxare;
 starea de încălzire a muşchiului;
 oboseala;
 alţi factori (vârsta, sexul).

FORȚA
Forţa - definirea termenului
După R. Manno (1992), forţa este capacitatea motrică care permite omului să învingă o
rezistenţă, să i se opună printr-un efort intens al musculaturii.
Forţa organismului uman este capacitatea de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin
intermediul contracţiei musculare.
Forța este capacitatea organismului uman de a realiza eforturi de menținere, învingere și
cedare, în raport cu o rezistență externă sau internă prin contracția unei sau multor grupe
musculare.

Formele de manifestare sunt :

 Masa musculară implicată; în funcţie de această se vorbeşte de forţa locală şi
generală.
 Forţa generală şi forţa specifică în funcţie de activitatea în care este solicitată
forţa.
 După criteriul caracterul contracţiei musculare avem :
- forţa statică , unde tipic este forţa izometrică. Se obţine atunci când nu se
modifică dimensiunile fibrelor angajate în efectuarea efortului respectiv. Un tip special de
forţă statică este cea izometrică, atunci când “rezistenţa externă” de învins este mai mare
decât capacitatea de forţă maximă a musculaturii celui care execută.
- forţa dinamică care la rândul ei poate fi în regim de învingere şi în regim de
cedare. Mai este întâlnită şi sub denumirea de forţă izotonică, forţă care se manifestă atunci
când prin contracţie se modifică dimensiunile fibrelor musculare fie în sens de creştere, fie în
sens de descreştere.
Dacă se produce o scurtare a fibrelor, forţa dinamică este de tip învingere
(regim miometric). |n cazul acestui regim se înţelege forţa îndreptată împotriva mişcării şi
care este eliberată de acţiunea muşchilor agonişti (motori).
Dacă se produce o alungire a fibrelor musculare, iar forţa acţionează în sensul
mişcării, este o forţă dinamică de tip cedare (regim pliometric) rezultat al intrării în acţiune a
muşchilor antagonişti (frenatori).
- forţa mixtă (combinată sau auxotonică). În cadrul acestui tip de forţă se
întâlnesc atât contracţii statice, cât şi dinamice.
 După greutatea corporală avem două tipuri de forţă (este vorba de termeni uzuali):
- forţa absolută atunci când forţa dezvoltată şi măsurată nu ia în calcul
greutatea corporală. Este un termen mai mult convenţional decât de utilitate practică.
- forţa relativă - reprezintă raportul dintre forţa absolută şi greutatea corporală
exprimată în kg: Fr=Fa/G.

Forța – factori limitativi

Factorii determinanţi ai forţei sunt împărţiţi, în scop pur didactic în următoarele categorii :
 factori centrali;
 factori periferici;
 alți factori.

Factorul central se referă la :  structura muşchiului;

 activitatea instanţelor nervoase;  lungimea fibrelor musculare şi
 stimulii, care ajunşi pe calea unghiul de acţiune.
sistemelor senzitivo-senzoriale sunt Alţi factori de care depinde
transformaţi în senzaţii; forţa sunt:
 capacitatea de coordonare a  Motivaţia;
muşchilor;  Capacitatea de concentrare a
 coordonarea intermusculară; atenţiei asupra sarcinii;
 reglarea tonusului muscular.  Durata contracţiei musculare;
Factorii periferici se referă la:  Starea de funcţionalitate a
 diametrul muşchiului; segmentelor de sprijin, a
 hipertrofia musculară; ligamentelor şi articulaţiilor;
 cantitatea de resurse energetice;  Nivelul de dezvoltare al celorlalte
 volumul muşchiului; calităţi motrice;
  Vârsta și sexul;  Continuitatea și calitatea
 Ritmul circadian; procesului de instruire

REZISTENȚA

Definirea termenului:
În activitatea de educaţie fizică şi sport, prin termenul de rezistenţă, în sensul cel mai
general se înţelege ”capacitatea organismului de a face faţă oboselii fizice, provocată de
activitate musculară” (D. Harre, 1973; V. M. Zaţiorski, 1969).
Calitatea motrică rezistenţă reprezintă capacitatea omului de a face faţă
oboselii fizice, provocate de activitatea musculară desfăşurată într-un efort de o intensitate
precizată şi un regim determinat, fără modificarea intensităţii prescrise (T. Ardelean, 1990).
A. Demeter (1981) defineşte rezistenţa ca fiind capacitatea omului de a depune
o activitate, timp cât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării
economice o organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.

Forme de manifestare:
În legătură cu formele de manifestare ale rezistenţei, diferiţi specialişti iau în
considerare mai multe criterii. Astfel:
 sub aspectul masei musculare implicate, rezistenţa este locală şi generală;
 în raport cu disciplina sportivă în care rezistenţa este dominantă, se vorbeşte despre
rezistenţă specifică şi generală;
 în funcţie de caracteristicile metabolice ale proceselor furnizoare de energie,
rezistenţa este anaerobă (alactacidă și lactacidă)şi aerobă;
 în funcţie de durata efortului se cunoaşte rezistenţa sau anudanţa de scurtă durată
(RDS), de durată medie (RDM), şi de lungă durată (RDL).
Harre (1976) recunoaşte:
 anduranţă - forţă;
 anduranţă - viteză;
 anduranţă în regim de forţă viteză.
Ozolin (1971) clasifică în funcţie de prezenţa sau lipsa mişcării în menţinerea
unui efort :
 rezistenţă dinamică;
 rezistenţă statică.
Factori de condiționare :
După T. Bompa (1990), factorii care influenţează rezistenţa sunt :
 scăderea capacităţii de lucru a sistemului nervos central ;
 voinţa individului;
 capacitatea aerobă;
 capacitatea anaerobă;
 rezerva de viteză.

Majoritatea specialiştilor din domeniul nostru consideră importanţi următorii factori care
determină dezvoltarea rezistenţei:
 capacitatea de rezistenţă şi tipul de fibre musculare cuprinse în activitate;
 resursele de energie, activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale de reglare;
 capacitatea cardiovasculară;
 capilarizarea şi reglarea periferică;
 compoziţia biochimică a sângelui;
  capacitatea pulmonară;
 factorii psihici;
 stabilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia).

CAPACITĂȚILE COORDINATIVE

Definiții:
Capacităţile coordinative mai au ca sinonime îndemânarea, dexteritatea şi iscusinţa şi
sunt determinate de procesele de ghidare şi reglare a gesturilor. Ele îl pun pe sportiv (individ)
în situaţia de a-şi coordona în mod sigur şi economic acţiunile motrice în situaţiile posibile
(stereotipe) şi imprevizibile (adaptare) şi de învăţa relativ repede gesturile sportive (Frey,
1977).
Capacitatea de coordonare poate fi definită ca o calitate psihomotrică, care are la bază
corelaţia între sistemul nervos central şi musculatura scheletică în timpul efectuarii unei
mişcări.
Forme de manifestare:
Se disting capacităţi coordinative generale şi speciale. Capacităţile coordinative generale
sunt rezultatul unei instruiri gestuale polivalente în diferite sporturi. Ele se manifestă deci în
diferite domenii ale vieţii cotidiene şi în sport prin faptul că problemele gestuale oarecare pot
fi rezolvate în mod creator (după Harre, Deltow, Ritter).
Capacităţile coordinative speciale se dezvoltă mai mult în cadrul disciplinelor
sportive considerate şi după Ozolin: caracterizate prin însuşirile variate în tehnica sportivă: în
funcţie de disciplină sau de diverse combinaţii.
Se admit ca fiind componente ale capacităţii coordinative, următoarele:
 capacitatea de adaptare;
 capacitatea de reacţie;
 capacitatea de ghidare, de combinare;
 capcitatea de echilibru;
 capacitatea de agilitate de îndemânare.
Pentru diversele capacităţi coordinative putem prezenta trei capacităţi generale
de bază (Schnadel, 1976):
 capacitatea de ghidare (îndrumare motorie);
 capacitatea adaptării şi readaptării motrice;
 capacitatea de învăţare (de formare) motorie.
La Blume, citat de (R. Manno, 1992), stabilește următoarea clasificare a componentelor
capacităţilor coordinative (de coordonare):
 capacitatea de combinare şi înlănţuire (cuplare) a mişcărilor;
 capacitatea de orientare spaţio-temporală;
 capacitatea de diferenţeire kinestezică;
 capacitate de echilibru;
 capacitatea de reacţie motrică;
 capacitatea de transformare a mişcărilor;
 capacitatea ritmică.
Factori de condiționare:
Dezvoltarea capacităţile de coordonare depinde de o serie de factori:
 tonusul optim al scoarţei cerebrale, precum şi mobilitatea proceselor corticale
fundamentale (excitaţia şi inhibiţia);
 coordonarea intra- şi intermusculară;
 starea de funcţionalitate a analizatorilor;
 experienţa motrică şi bogăţia repertoriului motric;
  vârsta;
 sexul;
 oboseala centrală sau periferică;
 alţi factori implicaţi: alcoolul, nicotina, regimul de viaţă defectuos.

SUPLEȚEA
Definiții
Supleţea, denumită şi flexibilitate, este capacitatea individului de a putea executa mişcări
cu mare amplitudine, în una sau mai multe articulaţii (J. Weineck, 1992).
R. Manno (1992) încadrează supleţea în grupa capacităţilor motrice “intermediare“,
respectiv între capacităţile condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă) şi capacităţile coordinative,
iar “dezvoltarea sa defectuoasă constituie un factor limitator al vitezei maxime de execuţie al
deprinderii tehnicilor, deoarece se măreşte consumul energetic, facilitând apariţia oboselii.“
Tot el consideră supleţea o aptitudine motrică ai căror factori limitativi sunt de tip anatomic,
structurali şi de reglare.
Forme de manifestare:
Supleţea se referă la două componente ale aparatului locomotor:
 articulaţiile şi în raport cu ele vorbim despre mobilitate articulară;
 muşchi, tendoane, ligamente şi în acest caz vorbim despre capacitate de întindere
(elasticitate).
În funcţie de numărul de articulaţii prin care se realizează mişcarea distingem supleţea
generală şi specifică, părere cu care nu suntem întru totul de acord.
Supleţea generală se referă la supleţea principalelor mari articulaţii ale corpului (ale
centurii scapulare coxofemurală, ale coloanei vertebrale). Ea poate atinge parametri maximi
numai în urma unui antrenament specializat care urmăreşte aceasta. Supleţea specifică
priveşte o articulaţie anume (exemplu supleţea articulaţiei centurii scapulare).
R. Manno (1992), ca de altfel mulţi alţi specialişti, consideră că supleţea poate fi
clasificată astfel:
 Supleţea activă - datorită acţiunii muşchilor care se destind antagonişti, care semnifică
amplitudinea maximă a unei articulaţii.
 Supleţea pasivă - despre care R. Manno (1992) afirmă că este datorată acţiunii inerţei
sau gravitaţiei greutăţii corpului sau acţiunii unui partener sau unui aparat. După
părerea marii majorităţi a speciliaştilor supleţea pasivă se referă la amplitudinea
articulară a unui individ sub efectul unei forţe externe. Ea este determinată de
capacitatea de întindere şi relaxare a muşchilor antagonişti.
 Supleţea mixtă - determinată de interacţiunea dintre supleţea activă şi pasivă sub
diferite forme.
Factori de condiționare:
Factorii care influențează suplețea sunt:
 tipul articulaţiei;
 masa musculară;
 hipertrofia musculară;
 tonusul muscular şi capacitatea de relaxare;
 capacitatea de întindere musculară (elasticitatea);
 capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar.
 vârsta;
 sexul;
 starea de încălzire a aparatului locomotor;
 oboseala;
 ritmul circadian.