COORDONAREA

„Capacitatea de a selecţiona şi a efectua rapid şi corect acţiuni motrice,

adecvate unor situaţii neprevăzute, cu o eficienţă crescută”. (N. Alexe, 1993).
Îndemânarea, în opinia multor specialişti (M.Epuran,1995,
I.Şiclovan,1979), a fost înţeleasă ca fiind un conglomerat de aptitudini psiho-
motrice, ca rezultat al calităţii sistemului nervos central. Astfel, îndemânarea s-a
constituit ca o calitate motrică complexă. L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980, o
consideră o aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă mişcare, ca primă fază
a învăţării, sinonimă cu priceperea motrică elementară. De asemeanea, M.Epuran,
1995, L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980, o consideră ca fiind o capacitate de
restructurare rapidă a mişcărilor în condiţii variate în funcţie de condiţiile concrete
de efectuare a acestora.
 COORDONAREA
Capacităţile coordinative au ca sinonime îndemânarea, dexteritatea şi iscusinţa şi
sunt determinate de procesele de ghidare şi reglare a gesturilor (V. Tudor, 1999).
În acest context, capacităţile coordinative desemnează un complex de calităţi
preponderent psiho-motrice care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi,
adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variabile, specifice diferitelor tipuri de
activităţi, prin restructurarea fondului motric existent (A.Dragnea, A.Bota, 1999).

„Coordonarea se realizează prin acţiunea stimulantă a sistemului nervos central şi a

muşchilor scheletului, spre a se executa o mişcare voluntară, în aşa fel încât să existe
o înlănţuire armonioasă între diferitele componente ale acestei mişcări”. (E. Hahn,
1996, citat de T.Bompa,2002)

„Coordonarea reprezintă o capacitate complexă, în strânsă corelaţie cu viteza, forţa,

rezistenţa şi mobilitatea. Ea este de mare importanţă fiind determinantă în dobândirea
şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii, ca şi în aplicarea acestora în condiţii neobişnuite,
ca teren variat, echipament şi instalaţii, lumină, climă şi condiţii meteorologice,
adversari. De asemenea, coordonarea este solicitată în orientarea în spaţiu, fie când
organismul nu este familiarizat cu condiţiile, fie în condiţiile de dezechilibru”. (T.
Bompa, 2002)
 COORDONAREA

Nivelul de coordonare reflectă capacitatea de a executa mişcări cu diferite grade

de dificultate, rapid, cu precizie şi eficienţă mare, în concordanţă cu obiectivele specifice de
antrenament (T. Bompa, 2002).
Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează mecanismele coordonării unor mişcări
complicate, condiţie a însuşirii corecte şi rapide a deprinderilor tehnico-tactice şi folosirii
lor în situaţii variate.
O astfel de condiţie este prevăzută în sporturile bazate pe o tehnicitate crescută, pe
mişcări reactive şi situaţii care solicită o putere de adaptabilitate mărită.
Îndemânarea se obţine în procesul învăţării unui număr mare şi variat de deprinderi motrice
şi se concretizează în condiţiile variate de competiţie. Ea nu este solicitată de executarea
acţiunilor simple şi cunoscute, ci devine necesară atunci când obiectivul învăţării şi al
executării unor acţiuni noi, complexe trebuie executat n condiţii schimbătoare, cu orientare
rapidă şi adecvată (N. Alexe, 1993).
 FACTORI DE CONDIŢIONARE AI COORDONĂRII
Plasticitatea şi mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, activitatea
nervoasă superioară şi a analizatorilor joacă un rol extrem de important în evidenţierea
îndemânării prin capacitatea lor de cuprindere şi prelucrare a informaţiilor.
De asemenea, relaţiile corticale şi subcorticale, nivelul de coordonare a
contracţiilor musculare şi folosirea schemelor mentale legate de execuţia acţiunilor
motrice, în timpul învăţării în condiţii de dificultate reprezintă cadrul psiho-fiziologic
care arată mecanismele îndemânării.

Un rol extrem de important în evidenţierea acestei calităţi motrice îl are tipul

de sistem nervos central, temperamentul individului.. Astfel, tipul melancolic, slab
temperamental, îşi însuşeşte mai greu fundamentul îndemânării, având nevoie de o
cantitate mai mare de repetare, de susţinere permanentă a tonicităţii şi puterii de
recepţionare a comenzilor şi informaţiilor. Temperamentul coleric, îşi însuşeşte inegal
acţiunea motrică, dar activ, prea combativ pe alocuri, ceea ce duce la o mai mare
dirijare şi control din partea conducătorului procesului de instruire. Tipul flegmatic
este un caracter puternic echilibrat, deprinde în general lent, dar sigur şi stabil datorită
unei angajări conştiente şi tenace în repetare. Temperamentul sangvin, puternic
echilibrat, dar mobil, îşi însuşeşte rapid, statornic şi creator acţiunea motrică de
coordonare în condiţiile unor antrenamente variate (N. Alexe, 1993).
 FACTORI DE CONDIŢIONARE AI COORDONĂRII
Tudor Bompa,2002

Inteligenţa sportivă – un sportiv remarcabil nu impresionează doar prin

deprinderi superioare sau prin calităţile sale biomotrice excelente, dar şi prin
ideile şi căile de rezolvare a sarcinilor motrice sau tactice, complexe şi
neprevăzute. Astfel, un factor extrem de important îl reprezintă capacitatea de a
analiza, de a selecta informaţii multiple prin analizatorii motori, vizuali,
senzoriali.
Fineţea şi precizia simţurilor – în special a analizatorilor motori şi senzorii
kinestezici, senzorii mişcărilor, la fel ca şi echilibrul şi ritmul contracţiilor
musculare reprezintă factori deosebit de importanţi. Kinestezia se dezvoltă prin
antrenament sistematic, având drept rezultat dobândirea capacităţii de a executa
deprinderile la un nivel mai înalt de coordonare, precizie, eficienţă şi viteză.
 FACTORI DE CONDIŢIONARE AI COORDONĂRII
Experienţa motrică – constituie un factor determinant în capacitatea de coordonare
pe parcursul unui lung proces de învăţare a diferitelor deprinderi şi elemente tehnice.
Dezvoltarea celorlalte calităţi motrice – influenţează coordonarea, deoarece toate
sunt strâns legate între ele. O capacitate slabă într-un anumit sector reprezintă un
factor limitativ în perfecţionarea coordonării. (T. Bompa, 2002)
 FACTORI DE CONDIŢIONARE AI COORDONĂRII
În opinia altor autori, (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002), factorii care condiţionează
capacităţile coordinative sunt de natură biologică, motrică şi psihică.
În categoria factorilor biologici intră: În ceea ce priveşte factorii motrici
• capacitatea de alternare rapidă a putem aminti:
proceselor de excitaţie cu cele de inhibiţie • nivelul de dezvoltare al celorlalte
pe scoarţa cerebrală; calităţi motrice şi combinaţiile dintre
• viteza de transmitere a impulsurilor acestea;
nervoase pe căile aferente şi eferente; • capacitatea de anticipare a
• calitatea funcţională a analizatorilor; desfăşurării ulterioare a mişcării şi
• calitatea inervaţiei musculare care utilizarea procedeelor tehnice cunoscute;
determină contracţia şi apoi relaxarea; • anticiparea evoluţiei viitoare a
• valoarea surselor energetice existente în condiţiilor în care se desfăşoară
organism, mai ales la nivelul muşchilor. mişcarea;
• reprezentarea corectă a mişcărilor noi
Din punctul de vedere al factorilor psihici ce urmează a fi învăţate;
ne referim la procesele de maturizare a • memoria de scurtă şi lungă durată;
sistemului nervos central şi la numărul de • gândirea rapidă şi mai ales gândirea
deprinderi motrice pe care le stăpâneşte creativă.
individul.
 FACTORI DE CONDIŢIONARE AI COORDONĂRII

Capacităţile coordinative depind (V. Tudor, 1999), de o serie de factori

compuşi şi anume:
• tonusul optim al scoarţei cerebrale şi mobilitatea proceselor corticale
fundamentale;
• coordonarea intra- şi intermusculară;
• starea de funcţionalitate a analizatorilor;
• experienţa motrică şi bogăţia repertoriului motric;
• vârsta, sexul;
• oboseala centrală sau periferică.
FORME DE MANIFESTARE (CAPACITĂŢI COORDINATIVE)

Clasificarea capacităţilor de coordonare

(Blume, citat de R.Manno,1982, V.Tudor,
1999)
 FORME DE MANIFESTARE (CAPACITĂŢI COORDINATIVE)

Fundamentele capacităţii de coordonare

(Hirtz, Rubensame,Wagner, 1972, citati de V.Tudor,1999)
 FORME DE MANIFESTARE (CAPACITĂŢI COORDINATIVE)

Ierarhizarea capacităţilor de coordonare

(Hirtz,1982, citat de J.Weineck,1994)
 MOBILITATEA

Reprezintă capacitatea omului de a utiliza maximum potenţial anatomic de

locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul articulaţiilor corpului,
concretizată prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare (S.F. Todea, 2001).

Mobilitatea reprezintă capacitatea omului de a executa mişcări cu mare

amplitudine, prin forţe proprii sau sub influenţa forţelor exterioare (după Harre, citat de
A. Dragnea).
 FACTORI DE CONDIŢIONARE
- Caracteristicile articulare – date anatomice individuale ce pot fi ameliorate în mai
mică măsură, aparatul tendinos, ligamentar, capsular care stabilizează articulaţia –
sunt puţin educabile în planul elasticităţii

- Elasticitatea musculară – consecinţă a capacităţii de deconectare şi relaxare,

poate fi modificată pe termen lung (prin modificări biochimice şi structurale ce
determină calităţi superioare) sau pe termen scurt (prin creşterea temperaturii
corporale prin încălzirea specifică)

- Temperatura mediului ambiant – mobilitatea se îmbunătăţeşte la temperaturi

mai mari

- Vârstă şi sex – mobilitatea are valori superioare la copiii între 11-14 ani şi la
femei. Diferenţele se explică printr-o serie de particularităţi care ţin de
compoziţia corporală, diferenţe hormonale
 FACTORI DE CONDIŢIONARE

- Oboseală psihică sau fizică – produce dereglări în mecanismele neuro-musculare,

responsabile de capacitatea de relaxare şi întindere

- Oscilaţii diurne ale factorilor biologici determină un nivel scăzut al mobilităţii în

timpul dimineţii şi o creştere a ei după-amiaza şi seara
 FORME DE MANIFESTARE (MOBILITATE)
CRITERIU
Specificul activităţii motrice
Tipul de forţă determinată
TIPURI
Mobilitate generală – se manifestă la nivelul principalelor
articulaţii
Mobilitate specială (specifică) - se manifestă la nivelul unei
anumite articulaţii, solicitate de un anumit tip de activitate
Mobilitate activă – se obţine printr-o contracţie maximă a
muşchilor agonişti, întinderea muşchilor antagonişti, prin
activitate proprie voluntară, fără ajutor extern
• statică
• dinamică
Mobilitate pasivă – amplitudinea maximă posibilă obţinută
cu ajutorul unor forţe externe (partener, aparat), datorită
capacităţii de întindere a antagoniştilor