Mogoase Elisabeta KMS II

COORDONAREA MOTRICA

 Conceptul de motricitate este definit ca exprimand o insusire a fiintei umane

innascuta si dobandita de a reactiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi
si interni si externi, sub forma unei miscari.
        Motricitatea reuneste totalitatea actelor motrice efectuate pentru intretinarea
relatiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice
ramurilor sportive. Este vorba de actele motrice realizate prin contractia muschilor
scheletici.
G.Raţă în 2006, pag.243, sesizează că în literatura de specialitate înţelesul
termenului de coordonare este sinonim cu cel de: îndemânare, abilitate, iscusinţă,
precizie, acurateţe, fineţe, graţie, echilibru, stabilitate, măiestrie şi că toate acestea
reprezintă aptitudinea unui individ de a învăţa şi a combina rapid mişcări noi, de a
efectua mişcări armonioase şi eficiente într-un timp dat cu un consum mic de energie.
 
J.Epstein defineşte coordonarea ca „învăţarea unei capacităţi motrice fundamentale ce
permite asocierea la maximum a mişcărilor celor patru membre”.
Termenul de coordonare, în dicţionarul descriptiv şi explicativ de noţiuni şi termeni, în
2002, este prezentat ca „activitate a sistemului nervos central datorită căreia fiecare
muşchi necesar efectuării unei mişcări se contractă cu intensitatea adecvată şi numai
când este necesar pentru a se asigura execuţia exactă a mişcării respective. Are la
bază procese nervoase complexe care se perfecţionează prin repetare”.
Capacitatea de coordonare se află la baza învăţării tuturor actelor şi acţiunilor motrice,
iar în situaţia dezvoltării ei, îmbunătăţeşte performanţele viitoare în orice sport,
disciplină, ramură sau probă sportivă.
Concluzionând, capacitatea de coordonare este „ capacitatea conştientă de organizare
şi reglare a mişcărilor manifestată în uşurinţa de învăţare şi execuţie a acţiunilor motrice
cu grad de dificultate sporit, în timp şi spaţiu delimitat, cu viteza şi forţa potrivită, în
concordanţă cu situaţiile care apar pe parcursul efectuării acţiunilor, având la bază un
consum energetic minim”.

FORMELE DE MANIFESTARE ALE CAPACITĂŢII DE COORDONARE

Conform opiniei lui J.Weineck există:
1. Capacitatea de coordonare generală ca rezultat al „învăţării motrice polivalente ce
se manifestă în diverse domenii ale vieţii zilnice şi ale spotivului şi permite îndeplinirea
ântr-un mod raţional şi intensiv a arcinilor motrice de toate felurile”;
Mogoase Elisabeta KMS II

2. Capacitatea de coordonare specifică care se caracterizează prin „ posibilitatea de

a varia combinaţii gestuale ale tehnicilor disciplinei sportive”.

FACTORII DE CONDIŢIONARE A CAPACITĂŢII DE COORDONARE

Manifestarea la un nivel superior este condiţionată de o serie de factori:
 Starea de funcţionalitate şi nivelul de dezvoltare al organelor de simţ;
 Mobilitatea proceselor nervoase fundamentale excitaţia şi inhibiţia;
 Capacitatea scoarţei cerebrale de a selecţiona informaţiile;
 Valoarea surselor energetice existente în organism;
 Anticiparea evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se execută mişcarea ( sub
formă de reflex sau de răspuns învăţat – stereotip sau mişcări automatizate);
 Memoria de scurtă şi lungă durată;
 Gândirea rapidă şi creativă;
 Calitatea proceselor cognitive (percepţii, reprezentări);
 Capacitatea de anticipare a desfăşurării mişcării;
 Experienţa motrică anterioară;
 Mobilitatea articulară, elasticitatea musculară;
 Nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice
 Vârsta şi sexul executanţilor.

Combinarea permanentă a factorilor motori cu cei senzoriali conduce la apariţia

mişcărilor voluntare, la baza cărora se află trei sisteme: sistemul informaţional,
reprezentat de aferenţele senzitivo-senzoriale care intervin în elaborarea deciziei şi a
schemei de mişcare; sistemul reglator spinal şi supraspinal, de legătură cu cel de-al
treilea sistem, cel efector. (Sbenghe). Ansamblul informaţiilor elaborate de analizatori
permit dezvoltarea coordonării, prin capacitatea de selecţie şi combinare a mişcărilor, la
care trebuie adăugate orientarea temporo-spaţială, diferenţierea kinestezică şi funcţia
de echilibru.
Evaluarea coordonării de către kinetoterapeut îi permite acestuia să aprecieze
modul în care pacientul este în măsură să răspundă (sau nu) la unelr solicitări din
cadrul programului recuperator. Coordonarea cuprinde o gamă largă de acţiuni, utile
pacientului în vederea inserţiei sale în viaţa de familie şi în societate. Observaţiile sunt
diferenţiate în funcţie de vârsta pacientului, pornind de la copilul mic, cu care
comunicarea este imposibilă, continuând cu perioada de comunicare (preşcolară şi
şcolară) şi încheind cu perioada vârstei adulte.
Semnele subiective ale tulburărilor de coordonare, mai ales la copii, se manifestă prin
gesturi dizarmonice, neîndemânare în utilizarea obiectelor, îmbrăcare şi dezbrăcare
dificilă, dublate de un grafism ezitant.
Mogoase Elisabeta KMS II

Semnele obiective sunt clasificate astfel:

- discronometrie – întârziere în declanşarea mişcării, dificultăţi în oprirea ei;
- dismetrie – mişcări mai mult sau mai puţin ample decât scopul propus; anomalie
a traiectoriei sau finalizare a unei mişcări voluntare;
- asinergie – necoordonare a componentelor musculare solicitate de o mişcare,
evidentă în cadrul mersului, ridicării în ortostatism sau în extensia spatelui;
- adiadokokinezia – dificultate de executare rapidă a unor mişcări alternative şi
de sens contrar;
- dispraxia – se încadrează în rândul tulburărilor de coordonare generală şi se
caracterizează prin dificultăţi de coordonare motrică, în context spaţio-temporal şi
afectiv-caracterial, manifestându-se prin neîndemânare şi lipsă de control al
mişcării. Ritmul mişcării este lent, inegal, iar accelerarea îl dezorganizează.

Teste utilizate în evaluarea coordonării sunt:

● Testul indice – nas: pacientul trebuie să îşi aşeze indexul pe vârful nasului venind
rapid cu mâna din poziţia de abducţie a braţului.

Interpretare: - nu nimereste tinta = dismetrie , ataxie cerebeloasa;

atinge cu varful degetului obrazul opus = hipermetrie , ataxie cerebeloasa.
Mogoase Elisabeta KMS II

 Proba calcaie-genunchi: P-ul in DD, duce un calcai pe genunchiul opus. 

Interpretare identica ca la indice-nas.

● Testul marionetelor (pronaţia şi supinaţia antebraţelor)

 Proba sticlei Grigorescu: se cere pacientului sa introduca de la distanta, un

deget in gura unei sticle, sau sa apuce un pahar cu apa asezat pe masa. 
 Interpretare: - nu nimereste tinta = dismetrie ,ataxie cerebeloasa; - deschide
exagerat mana = hipermetrie, ataxie cerebeloasa.
Mogoase Elisabeta KMS II

● Testul prehensiunii

● Testul mersului

● Testul Holmes – Steward: subiectul flectează puternic antebraţul pe braţ, iar

examinatorul se opune pentru câteva secunde, ca apoi să elibereze brusc antebraţul
subiectului. Normal după 1-2 oscilaţii antebraţul intră în stare de repaus; în caz de
hipotonie antebraţul va lovi umărul, iar în hipertonie, antebraţul nu va efectua nici o
oscilaţie.
Mogoase Elisabeta KMS II

● Testul trasării cifrei 8: din ortostatism, sprijin pe un picior, cu vârful celuilalt picior se
trasează cifra 8 pe sol.
● Testul număratului degetelor: aplicarea rapidă la rând a vârfurilor degetelor pe
pulpa degetelor.

BIBLIOGRAFIE:
1) Abernethy, P., Wilson, G., & Logan, P. . Strength and power assessment.
Sports Medicine,, 1995
2) Alexe,N., Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, Bucureşti, 1993
3) Ardelean,T.,Fundamentarea teoretică şi metodică generală a dezvoltării
calităţilor motrice în atletism(I), Revista Educaţie Fizică şi
Sport,nr.12,Bucureşti,1981
4) Raţă G, Raţă, B.C., Aptitudinile în activitatea motrică, Bacău, Editura EduSoft,
2006
5) Frăsineanu,Ec., Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară,
6) Tudor,V., Capacităţile condiţionale şi coordinative – componente ale capacităţii
motrice, Editura Rai Coresi, Bucureşti, 1999