Sunteți pe pagina 1din 6

VITEZA - calitate motrică de bază sau condiţională

Alături de forţă şi rezistenţă, viteza este o calitate motrică de bază, sau condiţională,
deoarece este dependentă, în principal, de substratul energetic, spre deosebire de capacităţile
coordinative, care sunt dependente, în principal, de calitatea sistemului nervos central.
Viteza este una dintre calităţile motrice ale cărei definiţii sunt controversate, unii autori
considerând-o rezistenţă de scurtă durată.
Def. Viteza (în accepţiunea cea mai largă) se referă în principal la rapiditatea efectuării
mişcării sau a actului motric în unitate de timp.
Viteza se determină:
• prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau;
• prin timpul de efectuare a unei mişcări.
Se apreciază:
• în m/s, sau;
• în unităţi de timp.
Prin modul în care se realizează, viteza poate fi:
• uniformă sau;
• neuniformă.
Specific efectuării corecte a exerciţiilor fizice este cursivitatea execuţiei, cu treceri
line de la o secvenţă de mişcare la alta. Efectuarea cu bruscheţe, fără a păstra un „ritm” optim
de lucru, denotă că exerciţiul nu este bine însuşit.
Priceperea executanţilor de a menţine o viteză optimă de execuţie se întâlneşte în
literatură sub numele de simţul vitezei, corelat în bună măsură cu simţul ritmului şi simţul
tempoului.
Cercetările efectuate şi experienţa practică au demonstrat că viteza este puternic
determinată genetic, depinzând aşadar foarte mult de zestrea ereditară a subiecţilor; acest fapt
nu trebuie să ducă însă la accepţiunea că viteza nu poate fi dezvoltată, ci din contră, viteza se
poate dezvolta (este adevărat, destul de puţin) prin antrenament special, dar şi prin dezvoltarea
altor calităţi care favorizează manifestarea vitezei maxime (în special forţa).
Viteza este, în principal, o caracteristică (calitate) spaţio-temporală a mişcărilor, care
nu poate fi discutată fără a face referire şi la alte caracteristici temporale ale mişcărilor, cum
sunt tempoul şi ritmul.
Tempoul reprezintă densitatea mişcărilor (frecvenţa mişcării) pe unitate de timp (număr
de paşi/secundă, numărul de acţiuni/repriză la jocuri şi sporturi de luptă etc.).
Tempoul reprezintă o caracteristică importantă în direcţia stabilirii intensităţii efortului
şi implicit a gradului de solicitare a organismului de către un anumit exerciţiu fizic.
Precizarea tempoului de execuţie reprezintă o măsură metodică indispensabilă în
dozarea exerciţiilor fizice, adică în stabilirea intensităţii activităţii.
Ritmul este o noţiune folosită pentru a caracteriza cele mai diferite fenomene şi
desfăşurarea lor în timp. Astfel, se vorbeşte de:
• ritmuri biologice,
• ritmuri astronomice;
• ritmuri de tip circadian (zilnic);
• ritmuri de tip hebdomadar sau circaseptan (săptămânal);
• ritmuri de tip circatrigintan (lunar);
• ritmuri de tip anual;
• ritm muzical, al mişcărilor etc.

1
Def. Ritmul reprezintă intervalul de timp în care se succed acţiunile motrice (de
exemplu, timpul dintre doi paşi, dintre două repetări etc.).
Ritmul are drept caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea
intervalelor de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui. Ritmul mişcării defineşte efectuarea
unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două mărimi.
Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act, acţiune şi activitate motrică, fiind o
componentă temporală strâns legată de viteză dar şi de coordonare, precizie, abilitate etc. De
exemplu, efectuarea într-un ritm adecvat, cu viteză optimă a unui exerciţiu de gimnastică sau
a oricărui procedeu tehnic determină cursivitatea şi eficienţa mişcării respective.
Ritmul se referă la periodicitatea repetării mişcării şi defineşte efectuarea unui efort în
timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre cele două mărimi, determinând cursivitatea acestor
mişcări, cursivitate evaluată prin arbitraj în multe întreceri sportive (gimnastică acrobatică,
ritmică, aerobică, patinaj artistic, înot sincron).
Ritmul şi tempoul sunt condiţionate de:
- dificultatea rezistenţei exterioare;
- detenta musculaturii interesate;
- rezistenţa în regim de viteză (R – V);
- elasticitatea musculaturii, capacitatea de relaxare a acesteia;
- tipul fibrei musculare: fibre musculare albe – F.T. (Fast-Twitch glycolitic fibers) sau
fibre rapide şi fibre musculare roşii – S.T. (Slow-Twitch oxidative fibers) sau fibre
rapide.

Factorii care condiţionează viteza

Factorii care determină o bună viteză sunt numeroşi şi variaţi. Aceştia sunt de natură
genetică (biologică, psihologică - zestrea ereditară) şi pedagogică.
În ceea ce priveşte substratul biologic al vitezei există factori: morfologici, funcţionali şi de
natură biochimică-metabolică, corelaţi cu factorii psihologici (calitatea analizatorilor, atenţia,
tenacitatea, consecvenţa, tipul de sistem nervos etc.).
Factorii biologici pot fi de natură nervoasă sau sunt proprii muşchilor (anatomic,
funcţional). Dintre aceştia, mai importanţi sunt:
• mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase, viteza alternării proceselor de
excitaţie cu cele de inhibiţie, precum şi intensitatea acestora;
• timpul de latenţă sau de reacţie care, la rândul său, depinde de calitatea nervului,
a muşchiului şi a sinapsei;
• viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent) prin reţeaua
nervoasă;
• viteza de contracţie a muşchiului în urma excitaţiei nervoase;
• forţa muşchiului care intră în contracţie;
• lungimea segmentelor implicate în activitate, mobilitatea articulară şi
elasticitatea musculară;
• capacitatea de coordonare a grupelor musculare;
• tipul fibrei din care este alcătuit muşchiul: fibre albe F.T. (Fast-Twitch glycolitic
fibers-fibre rapide) sau roşii S.T. (Slow-Twitch oxidative fibers-fibre lente);
• bogăţia de compuşi macroergici ai fibrei musculare (CP - creatin fosfat şi ATP -
adenozintrifosfat).
Prin antrenamente speciale (durata efortului, pauze şi încărcături) se pot mări rezervele
de fosfaţi energetici, în special CP şi de glicogen, fapt care permite împingerea eforturilor de
viteză (viteză prelungită) peste 60 s.; în paralel, creşte activitatea enzimelor cuprinse în
2
desfăşurarea acestui proces.

Formele de manifestare a vitezei

1. Viteza de reacţie (numită şi timpul de latenţă) –constă în rapiditatea cu care un subiect


răspunde la excitanţi de diferite naturi (vizuali, auditivi, tactili etc.). Cu cât timpul de latenţă
este mai scurt, cu atât mai bună este şi viteza de reacţie.
De exemplu, viteza de reacţie în probele de sprint este influenţată de tensiunea psihică
premergătoare startului, ceea ce demonstrează că fondul psihologic, pregătirea pentru probă
asigură rezultate mai bune ale timpului de reacţie.
Reacţiile la diferite semnale/excitanţi pot fi simple sau complexe.
a. Reacţia simplă – constă într-un răspuns corect la un semnal dinainte cunoscut, care apare
însă inopinat (de exemplu, pocnetul pistolului la start). Dezvoltarea vitezei de reacţie simplă
este deosebit de importantă la sportivi, deoarece chiar câteva sutimi sau zecimi de secundă
pot condiţiona obţinerea unui rezultat bun, a unui loc pe podium.
b. Reacţia complexă – se manifestă în două situaţii tipice:
- reacţia la obiecte sau segmente ale corpului în deplasare;
- reacţia la alegere.
Reacţiile complexe au pondere mare, în special în cadrul jocurilor sportive şi al
sporturilor de luptă. De exemplu, în primul caz, un jucător de volei care efectuează o preluare
a mingii din serviciu, trebuie să întreprindă următoarele acţiuni: să urmărească mingea; să
aprecieze direcţia şi viteza de zbor; să aleagă planul de acţiune; să înceapă realizarea
planului.
În cel de-al doilea caz, subiectul trebuie să aleagă un răspuns posibil dintr-o serie, în
funcţie de comportamentul partenerului sau al mediului înconjurător. La sportivii de
performanţă reacţia la alegere este atât de rapidă, încât se apropie de reacţia simplă, fiind
prezentă chiar de la mişcările pregătitoare ale adversarului.

2. Viteza de execuţie - reprezintă rapiditatea cu care se efectuează o mişcare sau timpul


scurs de la începutul până la sfârşitul mişcării (de exemplu, îndreptare prin subbalansare la
bara fixă, prinderea mingii, fentă şi aruncare la coş etc.).
În sport, viteza de execuţie este în mare măsură determinată:
• de nivelul tehnicii sau de gradul de însuşire a deprinderilor;
• de nivelul celorlalte calităţi motrice, în special forţa.

3. Viteza de repetiţie se întâlneşte şi sub denumirea de „frecvenţa a mişcărilor” sau


„viteza de deplasare”. Acest tip de viteză este specific ramurile sportive ciclice, deoarece
mişcările se repetă într-o succesiune rapidă pe unitatea de timp.
Def. Deci, putem defini viteza de repetiţie ca fiind frecvenţa cea mai înaltă cu care se pot
repeta mişcările într-un timp cât mai scurt.
Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul de execuţie şi de ritm; cu cât tempoul
şi ritmul sunt mai mari, cu atât viteza este mai mare, crescând proporţional şi intensitatea
efortului.

3
Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei

Viteza maximă pe care o poate realiza un sportiv în efectuarea diferitelor acte şi acţiuni
motrice (procedee tehnice şi acţiuni tehnico-tactice) nu depinde numai de viteza propriu-zisă
pe care o posedă, ci şi de alţi factori, cum sunt: forţa, supleţea şi mobilitatea articulară, gradul
de stăpânire a procedeelor tehnice şi altele.
Procesul dezvoltării vitezei este complex şi trebuie să cuprindă şi alte elemente
importante, cum este nivelul de stăpânire a procedeelor tehnice sau a exerciţiilor.
De aceea, actele şi acţiunile motrice (deprinderile şi priceperile) trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
• exerciţiul trebuie să fie foarte bine însuşit, astfel încât să favorizeze efectuarea lui cu
viteză maximă (sportivul nu se va concentra asupra detaliilor de execuţie, ci asupra
vitezei maxime);
• pentru dezvoltarea vitezei, se vor prefera exerciţii specifice fiecărei ramuri sau probe
sportive, din cadrul procedeelor tehnice şi acţiunilor tehnico-tactice executate în
condiţii de întrecere, secvenţe de joc, atacuri rapide, contraatacuri, combinaţii de 2-3
procedee tehnice, ştafete, jocuri dinamice etc.
• durata exerciţiilor trebuie să fie stabilită astfel încât viteza să nu scadă spre sfârşitul
acesteia. De obicei se efectuează repetări pornind de la 5-6 s (cum sunt cele pentru
perfecţionarea starturilor) şi se ajunge la 50-60 s (sau mai mult, în cazul eforturilor
anaerob-aerobe).
• pauzele dintre repetări trebuie să fie suficient de mari pentru a permite revenirea
funcţiilor vegetative şi, în principal, recuperarea datoriei de oxigen; totuşi, după cum
se cunoaşte, un exerciţiu de viteză maximă creează pe scoarţa cerebrală o zonă de
excitaţie optimă, ce favorizează efectuarea cu viteză mare a următoarelor repetări. O
pauză prea lungă duce la achitarea datoriei de oxigen, dar determină şi estomparea
excitaţiei pe scoarţă, deci în stabilirea pauzelor dintre repetări trebuie să se ţină
seama de acest aspect; în pauzele dintre repetări se vor efectua exerciţii care să permită
menţinerea excitaţiei pe scoarţă, deci odihna activă, exerciţii de respiraţie etc. în funcţie
de tipul de viteză care se dezvoltă, pauzele pot fi cuprinse în intervalul de 5-15
minute.
În dezvoltarea vitezei se pot folosi şi intensităţi submaximale, până la 85% din
capacitatea maximă. Utilizarea excesivă a intensităţilor maximale atrage după sine instalarea
barierei de viteză, stare greu de depăşit, care necesită intensităţi deosebite şi, ca atare, se
impune folosirea în lecţiile de antrenament a unor exerciţii cu intensităţi variate.
În cazul în care se instalează bariera de viteză (care, după Ozolin, reprezintă un
stereotip gestual) se va căuta crearea unor condiţii suplimentare, care să ducă la ruperea
acestei bariere. În acest scop, se efectuează eforturi în condiţii uşurate (alergări la vale,
aruncări cu obiecte mai uşoare decât cele de concurs, alternate cu aruncări cu obiecte grele,
utilizarea tracţiunii mecanice şi altele).
În sinteză, putem spune că viteza îmbracă particularităţi impuse de fiecare ramură
sportivă, trebuind să se acţioneze pentru dezvoltarea ei în corelaţie cu alţi factori şi calităţi
(pregătirea tehnico-tactică, forţă, mobilitate etc.).

4
Clasificarea metodelor pentru dezvoltarea vitezei

Metodele şi procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei sunt clasificate, în


general, în funcţie de forma de manifestare ce se vrea influenţată. Însă, indiferent de
metoda sau de procedeul metodic ales, se va ţine seama de faptul că, în funcţie de
durata efortului, viteza se manifestă după o curbă descendentă, pe măsura creşterii
timpului de lucru (scăderea vitezei în funcţie de creşterea duratei efortului (Farfel)
1. Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţie simplă:
• metoda repetărilor (globală şi pe părţi, fracţionată);
• metoda întrecerii;
• metoda senzoriomotrică, de dezvoltare a capacităţii de percepere a
timpului (formarea simţului tempoului şi a ritmului).
2. Metode pentru dezvoltarea vitezei de reacţie complexă:
• metoda repetărilor cu reacţii la obiecte în mişcare, alegerea
reacţiilor în funcţie de valoarea stimulilor;
• metoda jocului;
• metoda întrecerii.
3. Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuţie:
• metoda repetărilor în tempo maxim, pe părţi (fracţionată);
• metoda repetărilor globale (repetarea integrală a acţiunii motrice);
• metoda jocului;
• metoda întrecerii.
4. Metode pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie:
• metoda repetărilor în tempo maxim;
• metoda repetărilor în tempouri alternate (submaximale, maximale
şi revenire la cele submaximale-acceleraţie până la viteza maximă şi
deceleraţie);
• metoda jocului;
• metoda întrecerii.

5
Metode şi tehnici de evaluare a vitezei

Metodologia verificării şi aprecierii vitezei este sistematizată după formele de


manifestare a acesteia, criteriu ce corespunde deplin necesităţilor impuse de activitatea
practică.
În acelaşi timp, datorită manifestării combinate în majoritatea ramurilor sportive, probele
folosite pentru testarea vitezei cuprind, în rare situaţii, numai o formă de manifestare. Această
apreciere este valabilă mai mult pentru viteza de reacţie, deoarece poate fi mai bine izolată
decât celelalte forme.
1. Caracteristicile fizice care trebuie măsurate sunt timpul şi spaţiul.
Tehnica măsurării duratei este cronometria, aceasta realizându-se cu ajutorul unor
aparate mecanice, electrice, electromagnetice, electronice, al unor sisteme computerizate etc.
Dintre aceste aparate enumerăm:
• cronometrul, cronoscopul (cu afişarea timpului pe ecran);
• cronograful: dispozitiv de înscriere grafică a duratelor;
• dispozitivele şi instalaţiile de traducere a unor mărimi de altă natură în mă rimi
temporale: spidograful Abalakov, „bastonul căzător”, transformarea mărimilor de
pe film sau bandă magnetică în durate ale execuţiilor etc.;
• reactometrul: aparat electronic ce măsoară timpul de latenţă al reacţiei motrice
la stimuli vizuali, auditivi sau de altă natură;
• sistemele computerizate;
• platforma lui M. Georgescu: instalaţie cu care se poate determina şi timpul de
reacţie.
2. Caracteristicile spaţiale ale mişcărilor şi acţiunilor (poziţia, traiectoria, distanţa) se
pot măsura utilizând următoarele instrumente:
• benzile metrice, ruletele;
• vizoarele optice şi electronice.

A. Măsurarea vitezei (timpului) de reacţie se realizează prin:


• metoda riglei căzătoare: testarea reacţiei motrice la stimuli vizuali;
• timpul de coincidenţă sau anticipare: test ce exprimă precizia cu care ui subiect
reacţionează atunci când un spot luminos de pe ecran ajungi într-un punct sau
pe o linie marcată pe ecran.
B. Pentru măsurarea vitezei de execuţie se folosesc, de regulă, aceleaşi instrumente ca şi
la timpul de reacţie.
C. Măsurarea vitezei de repetiţie se realizează prin:
• probe „tapping”;
• proba „atinge plăcile” (din sistemul EUROFIT).
Măsurarea vitezei de deplasare se realizează prin cronometrarea:
• alergărilor pe diferite distanţe: 10, 20, 30, 40, 50, 100, 200, 400 m etc.
• navetei 10 x 5 m.
Vitezele parţiale se măsoară cu cronometrul cu multistop sau cu celulele
fotoelectrice.
În sportul de performanţă, probele de teren se confundă, de regulă, cu cele mai
eficiente exerciţii standardizate şi raţionalizate, care sunt dublate de probe de laborator de
mare fidelitate, aplicate în încheierea diferitelor etape sau mezocicluri de pregătire.
Aplicarea probelor de viteză trebuie să respecte metodologia generală de dezvoltare a
vitezei, mai ales în ceea ce priveşte crearea condiţiilor, pentru ca la testare organismul să fie
refăcut, după eforturile de antrenament.
6