1.INTRODUCERE IN
Tehnicile kinetoterapiei:
KINETOLOGIE
Kinetologia umană care se ocupă „cu
studiul mişcării umane şi al structurilor
care participă la aceste
mişcări”.Interdisciplinaritatea
kinetologiei medicale este asigurata de
elemente de anatomie, biomecanica,
cibernetica, fizica, biochimie, fiziologie,
psihologice, ș.a, pe baza carora se
elaboreaza o metodologie specifica
pentru cercetarea stiintifica.
Mişcarea omului (capacitatea
motrică)- totalitatea actelor motrice
efectuate de om pentru întreţinerea
relaţiilor sale cu mediul natural şi social
(inclusiv cele specifice unor ramuri de
sport). Capacitatea motrică a omului se
concretizează în următoarele elemente:
acte motrice – o expresie de comportament realizată
prin muşchii scheletici, pentru a realiza o acţiune sau
o activitae motrică.
acţiunea motrică(deprinderea)- un ansamblu de acte
motrice în scopul rezolvării unor sarcini precise.
activitatea motrică – ansamblu de acţiuni motrice,
cu reguli şi forme de organizare bine sistematizate în
scopul obţinerii unui efect complex de adaptare
aorganismului şi de perfecţionare a dinamicii
acestuia(antrenament sportiv, activitatea
competiţională sau cea de educaţie fizică).
Mişcări:
flexiuni – extensiune – ax transversal
rotaţie exterior-interior – ax
longitudinal
abducţie – adducţie – ax Anero-
Posterior
circumducţie –flexie, abducţie, extensie,
adducţie şi revenire
pronaţie – supinaţie
Capacitatea motrică este :
generală – cuprinzând calităţile motrice de bază
(viteză, îndemânare forâă şi rezistenţă) şi deprinderile
motrice de bază şi aplicativ utilitare (mers, alergare,
săritură, aruncare, prindere, transport de greutăţi,
escaladare, tâtâre, căţărare, tracţiune împingere,
e.t.c.).
specială-cuprinzând calităţile motrice specifice şi
deprinderi şi priceperi motrice specifice unor ramuri
de sport.
Educaţia fizică adaptată:Este un
proces deliberat construit şi desfăşurat
în vederea perfecţionării dezvoltării
fizice şi a capacităţii motrice, în funcţie
de particularităţile de sex, vârstă ,
cerinţe de integrare, e.t.c.Există
educaţia fizică: a tinerei generaţii,
militară, profesională, a vârstnicilor,
e.t.c.Asociația europeana defineşte
activitățile fizice adaptate ca fiind un
domeniu interdisciplinar, care caută
identificarea şi soluționarea diferențelor
individuale în activitatea fizică.
Activitățile fizice adaptate se bazează
pe adaptarea exercițiilor, activităților
fizice la condițiile şi posibilitățile
individului.
Se adresează:
-persoanelor cu dizabilități (motorii,
senzoriale, intelectuale);
-persoanelor cu bolicronice (afecțiuni
cardiovasculare, reumatism, afecțiuni
respiratorii-astm, epilepsie, afecțiuni
musculare, etc);
-pensionari (de vârstă, de boala).
Pentru atingerea scopului final, de
creştere a calității vieții, prin activități
fizice adaptate se urmăreşte: creşterea
capacității fizice, creşterea fitness-ului,
creşterea încrederii în sine, creşterea
plăcerii pentru activitatea fizică.
Programul de terapie prin mişcare se
focalizează la început pe corp, utilizând
mişcări care stimulează conştientizarea
sa: părțile corpului în ansamblu,
poziționarea corpului în spațiu şi
progresiv obținerea calității mişcării.
Stimularea simțurilor tactile şi kinetice
sunt punctele cheie ale întregului
program.
Deficienţa este absenţa, pierderea sau
alterarea unei structuri ori a unei funcţii
(anatomice, fiziologice sau psihice) a
individului, rezultând în urma unei
maladii, unui accident sau a unei
perturbări, care îi împiedică participarea
normală la activitate în societate.
Handicapul este dezavantaj social
rezultat în urma unei deficienţe sau
incapacităţi şi care limitează ori
împiedică îndeplinirea de către individ a
unui rol aşteptat de societate.
Dizabilitatea este un termen generic
pentru afectări, limitări ale activităţii şi
restricţii în participare. El denotă
aspectele negative ale interacţiunii
dintre individ (care are o problemă de
sănătate) şi factorii contextuali în care
se regăseşte (factori de mediu şi
personali). Dizabilitatea este produsă de
interacţiunea dintre trăsăturile de
sănătateale unui individ şi factorii
contextuali. Dizabilitatea nu este un
atribut al unui individ, ci un complex de
condiţii create de mediul social.
Axe, planuri, poziţii
segmentare :Omul – corpul omenesc,
se studiază în poziţia anatomică: în
ortastatism, cu privirea orizontală şi
palmele orientate anterior (în supinaţie).
Prin corpul omenesc se pot duce 3 axe,
care se întretaie în unghi drept şi care
corespund celor trei dimensiuni ale
spaţiului: axul longitudinal sau al
lungimii;axul sagital sau al
grosimii;axul lateral sau al lăţimii.Axul
longitudinal are doi poli: superior
(cranial) şi interior (caudal).
Axul sagital are doi poli: anterior
(ventral) şi posterior (dorsal).Axul
lateral are doi poli: drept şi stâng. Prin
câte două din aceste axe se poate duce
câte un plan Planul sagital principal
(mediosagital) trece prin axul
longitudinal şi divide corpul omenesc în
două jumătăţi asemănătoare: dreaptă şi
stângă. Toate planurile paralele cu el se
numesc sagitale.
Planul frontal trece prin axul
longitudinal şi prin cel transversal.
Împarte corpul în două porţiuni
neasemănătoare: dorsală şi ventrală.
Planul orizontal(transversal)trece prin
axul sagital si prin transversal. Împarte
corpul în două porţiuni: superioară şi
inferioară.
1
2.
2.1. Tehnici akinetice au două
caracteristici de bază: absența
contracțiilor musculare voluntare;
nu determină mișcarea segmentului.
a. Imobilizarea se caracterizează prin
menținerea si fixarea artificială, pentru
anumite perioade de timp, a corpului in
intregime sau doar a unui segment intr-
o poziție determinată, cu sau fără
ajutorul unor instalații sau aparate.
Imobilizarea poate fi:totală, dacă
antrenează intregul corp, sau poate fi
regională,segmentară,locală, dacă
implică părți ale corpului.
b. Posturarea:Posturările corective sunt
cele mai utilizate in kinetologia
terapeutică sau de recuperare.
Posturările corective se adresează doar
părților moi, al căror țesut conjunctiv
poate fi influențat. Corectarea devierilor
osoase nu este posibilă decat la copii si
adolescenți in creștere. Din punct de
vedere tehnic, posturile corective pot
fi:libere (posturi corective) sau
autocorective.Posturările au efect
asupra aparatului cardiovascular:
- Antideclive (proclive) facilitează
circulația de intoarcere venoasă si
limfatică la nivelul extremităților si au
rol profilactic sau curativ in edemele de
stază.
- Declive (antigravitaționale) facilitează
circulația arterială in capilare si se obțin
prin menținerea extremităților in sens
gravitațional.Posturările au efect
asupra aparatului respirator:de drenaj
bronsic – favorizează eliminarea
secrețiilor bronsice din lobii si
segmentele pulmonare afectate in caz
de: bronsite cronice, bronsiectazii,
abces pulmonar etc.
2.2Tehnici kinetice
Tehnicile kinetice statice se
caracterizează prin modificarea
tonusului muscular fără să determine
mișcarea segmentului. Contracția
izometrică reprezintă o contracție
musculară in care lungimea fibrei
musculare rămane constantă, in timp ce
tensiunea musculară atinge valori
maxime, prin activarea tuturor unităților
motorii ale grupului muscular respectiv.
Relaxarea musculară: se realizează cand
tensiunea de contracție a mușchiului
respectiv scade,mușchiul se
decontracturează.
Relaxarea musculară poate fi: generală -
proces in legătură cu relaxarea
psihică;locală, se referă la un grup
muscular.Relaxarea ca tehnică kinetică
statică se referă la relaxarea locală.
3. Tehnicile kinetice dinamice se
realizează cu sau fără contracție
musculară - ceea ce tranșează de la
inceput diferența dintre tehnicile active
si cele pasive.
A. Mișcarea activă reflexă este realizată
de contracții musculare reflexe,
necontrolate si
necomandate voluntar de pacient;
B. Mișcarea activă voluntară -
caracteristica acestei tehnici este
mișcarea voluntară,
comandată, ce se realizează prin
contracție musculară si consum
energetic.
Obiectivele urmărite prin mobilizarea
activă voluntară, sunt:
· creșterea sau menținerea amplitudinii
mișcării unei articulații;
· creșterea sau menținerea forței
musculare;
· recăpătarea sau dezvoltarea
coordonării neuromusculare;
3.Elementele kinetoterapiei
Elementele proprioceptive
Întinderea (“stretching”) este o manevră
care se poate executa în 2 modalități:
-Întinderea rapidă – facilitează sau
amplifică mişcarea;
-Întinderea prelungită .
Vibrația – efect- facilitarea muşchiului
vibrat (cea mai favorabilă frecvență este
de 100-200Hz.).
Telescoparea (compresiunea) – efect
creşterea stabilității.
Tracțiunea – efect în mărirea
amplitudinii de mişcare (scăderea
durerii articulare).
Accelerația (liniară şi angulară) –
utilizat pentru creşterea tonusului
muscular (în funcție de direcția de
accelerare) ca şi pentru creşterea
abilității. Rotația ritmică, repetată –
diminuează impulsurile venite prin
sistemul reticular activator, cu efect de
relaxare. Rularea, pendularea,
legănarea, balansarea, rostogolirea unui
segment sau a întregului corp (aflat de
preferință şi într-o postură facilitatorie –
relaxantă, cum este de exemplu poziția
fetală), exercită efecte relaxante.
“Elemente” exteroceptive
Atingerea uşoară (manual sau cu calup
de gheață) – măreşte răspunsul fazic
(mai ales) din partea musculaturii feței
şi a musculaturii distale a membrelor.
Periajul – utilizat în 3 scopuri: scăderea
intensității durerii, creşterea reflexului
miotatic, reducerea secreției sudorale .
Temperatura – Căldura se foloseşte în
principal pentru a schimba proprietățile
fizice ale țesuturilor, creşteri moderate
ale fluxului sangvin şi în unele cazuri,
pentru a reduce durerea; – Temperatura
scăzută (recele) este folosită de obicei
pentru a reduce edemul, spasmul
muscular, spasticitatea şi durerea.
Tapotarea uşoară paravertebrală –
efectul de scădere a tonusului muscular
şi de calmare în general.
Elemente combinate proprio şi
exteroceptive: contactele manuale (se
au în vedere parametrii acestora: durata,
locul şi presiunea exercitată), presiunea
pe tendoanele lungi (se realizează o
scădere a tensiunii musculare).
Elemente telereceptive: văzul, olfacția
(facilitează sistemul nervos vegetativ).
Elemente interoceptive: stimularea
sinusului carotidian (plasarea capului
sub nivelul corpului) – are un efect
depresor asupra centrilor medulari,
tensiunii arteriale şi scade tonusul
muscular.
4. Modalități specifice de efectuare a
tehnicilor in kinetoterapie:
Tehnicile care stau la baza realizării unui program de
kinetoterapie se clasifică în două mari
categorii: tehnici akinetice şi tehnici kinetice.
Din categoria tehnicilor akinetice fac parte:
-Imobilizarea: totală, regională, segmentară, locală,
de punere în repaus,de contenție,de corecție.
-Posturarea (corectivă şi de facilitare):
a.Corectivă:Libere ,Libere-ajutătoare ,Fixate;
b.De facilitare.
Posturările cu efect asupra aparatului cardiovascular
și aparatului respirator.
Din categoria tehnicilor kinetice fac parte: tehnici
kinetice statice (contracția izometrică, relaxarea
musculară); tehnici kinetice dinamice: active
(reflexe şi voluntare) şi pasive (prin tracțiuni, prin
asistență, sub anestezie, autopasivă, pasivo-activă,
prin manipulare).
În afară de aceste tehnici de bază, există tehnici
speciale sau tehnici combinate, cum ar fi: tehnici
de stretching, tehnici de transfer, tehnici de
facilitare neuromusculară.Tehnicile de reeducare
neuromusculara.
Metodele sunt reprezentate de: Metoda Kabat,Metoda
Frenkel, Metoda Phelps, Metoda Brunnnstrom.
B. Tehnici de inhibitie:Metoda
Bobath( miscarea normala).
C. Abordarea
neurofiziologică:Metoda Knott si
Voss,Metoda Rood,Metoda Johnstone.
D. Teorii de învățare:Metoda Peto
(educarea conductiva),Metoda Carr si
Shepherd.
Tehnici de stretching:Stretching
balistic,Stretchingul
dinamic;Stretchingul activ (sau stato-
activ),Stretchingul static, denumit şi
pasiv;Stretchingul izometric.
Tehnici de transfer:Transferurile
independente;Transferurile
asistate,Transferurile prin liftare sau cu
scripeți.
2
5. Exercițiul fizic ( terapeutic):
structura, exemple, principii de
execuție.
"Exercitiul fizic stǎ la baza oricǎrei
metode kinetologice, care este
constituitǎ dintr-o suitǎ, legatǎ sau nu,
de diferite exercitii fizice."
Un exercitiu fizic terapeutic este
structurat din trei pǎrti:pozitia de start
si miscarile efectuate in cadrul posturii
stabilite;tipul de contractie muscular
(concentric, excentrica, izometrica);
elementele declansatoare ale unui
stimul senzitiv sau sensorial cu scop de
facilitare sau inhibare a raspunsului.
În acest fel, orice exercitiu fizic
terapeutic poate fi descris prin sistemul
ATE. Iatǎ câteva exemple :
A : așezat, extensia genunchiului;
T : contractie concentricǎ (eventual si
excentricǎ);
E : rezistenta gravitatiei +
presiunea mâinii kinetoterapeutului
(pentru tonifierea cvadricepsului);
A : așezat în ortostatism, abductia
umǎrului;
T : contractie concentricǎ;
E: rotatie externǎ a bratului (pentru
mobilizarea umǎrului);
A : decubit lateral, flexia soldului homo-
lateral;
T : contractie concentricǎ;
E : placǎ talcatǎ, gravitatia exclusǎ
(pentru tonifierea psoasiliac-ului la forțǎ
2), etc.
Exercitiul fizic urmǎreste cresterea fortei
musculare,mobilizarea
articularǎ,coordonarea neuromomtorie
sau abilitatea.
Exista cateva principii de baza ale
exercitiului fizic de care trebuie sa se
tina seama:
-exercitiile se executa lent,ritmic,fara
bruscari;
-exercitiile se bazeaza pe pozitii de start
stabile,solide;
-progresivitatea exercitiilor va fi lenta;
-se va urmari ca tonifierea musculara sa
se execute pe toata miscarea;
-cu catun exercitiu reclama o forta de
contractie mai intensă,pauza de relaxare
va fi mai lunga.
6.Anamneza reprezintă de fapt un
dialog purtat între pacient si examinator
si furnizează Informații despre: vârstă,
sex, profesiune, istoricul bolii,
antecedentele hetero- colaterale,
antecedentele personale. Dialogul care
are loc între examinator si pacient poate
îmbrăca 2 forme: ascultarea, în care
examinatorul ascultă tot ce îi povesteste
pacientul si interogatoriul, formă în care
examinatorul puneîntrebări la care
răspunde pacientul. Cele două metode,
ascultarea si interogatoriul, se îmbină si
secompletează, nefiind tehnici separate.
Vârsta: orientează examinatorul spre
anumite afecțiuni specifice anumitor
perioade de viață.
Sexul: este important pentru că există
afecțiuni cu predilecție pentru un
anumit sex.
La bărbați: infarctul miocardic,
afecțiunile aparatului respirator,
afecțiuni renale, tumori, spondilita,
traumatisme etc. La femei (nevroze,
hipertensiune arterială, cardiopatii,
osteoporoza).
Profesiunea si condițiile de muncă:
condițiile de la locul de muncă (poziția,
riscul producerii unor traumatisme etc.)
si mediul de viață (clima).
Antecedentele personale: sunt
informațiile pe care pacientul sau un
aparținător le prezintăexaminatorului cu
referire la evoluția si dezvoltarea lui
normală si/sau patologică de la nastere
si până laconsultul respectiv. Dacă
pacienții au avut unele afecțiuni în
trecut, se vor culege informații
privindlocalizarea lor, durata,
tratamente medicamentoase, de
recuperare fizicală, intervenții
chirurgicale.
Anamneza medico-sportivă reprezintă
un instrument indispensabil pentru
evidențierea următoarelor aspecte:
istorie medicală completă, precum şi
istorie medicală recentă; răspunsul
recent al organismului la efort specific;
răspunsul cronic al organismului la efort
specific;
disfuncții şi/sau probleme medicale
aflate în faza incipientă; simptome
precoce ale stării de supraantrenamen7.
7.Evaluarea funcțiilor mersului si a
prehensiunii:
Evaluarea mersului: se face în
principal prin observaţia testatorului
care consideră tipul de mers al
pacientului.Subiectului i se solicită să
execute variate modalităţi de mers:
mers normal,
mers rapid ,mers în lateral,mers în tande
m,mers peste mici obstacole,
urcat,coborât scări.Se urmăresc o serie
de aspecte precum:echilibru,simetria,
poziţia piciorului,comportarea,
lanţului kinematic al membrului
inferior ,parametrii măsurabili ai
mersului, mişcările bazinului,mişcările
trunchiului, mişcările membrelor
superioare.
Mersul are trei momente funcţionale
de bază:1.Sprijin pe ambele
picioare;2.Sprijin pe un picior;
3.Balansul sau avansarea unui
picior.Cum primele 2 momente
înseamnă perioadă de sprijin pe sol se
consideră că ciclul de mers este format
din două perioade
distincte:sprijinul;balansul (oscilarea,
pendularea).Analiza
kinematică a mersului arată că există 6
mişcări determinante ale mersului:
rotaţia pelvisului, înclinarea pelvisului,
flexia genunchiului, mişcarea
picioruluişi genunchiului, deplasarea
laterală a pelvisului.
Faza I: atacul cu talonul:Capul
şi trunchiul, verticale; braţul opus este
proiectat înainte;Bazinul face o uşoară
rotaţie anterioară;Genunchiul membrulu
i de atac este extins; Piciorul este
în unghi drept cu gamba.
Perturbări ale fazei
I : Capul şi trunchiul se apleacă înainte.
Se controlează: extensorii
genunchiului.Trunchiul alunecă spre dre
apta şi şoldul se rotează extern – pasul
se scurtează.
Se controlează: rotatorii interni ai
şoldului, extensorii genunchiului şi
eversorii piciorului.
Bazinul se rotează posterior.Se
controlează: extensorii şoldului şi
flexorii coapsei.
Faza a II-a: poziţia medie
Capul şi trunchiul
v e r t i c a l e ; Braţele apropiate de axa
corpului;Bazinul foarte uşor rotat
anterior şi uşor înclinat spre
stânga;C o a p s a d r e a p t ă m o d e r a t
rotată extern;Genunchiul drept
extins, iar cel stâng uşor
flectat.
Perturbări ale fazei a II-a:Capul şi
trunchiul se apleacă înainte, cu o rotaţie
anterioară crescută a bazinului.Se
controlează: extensorii
genunchiului.Capul şi trunchiul se aplea
că îndărăt, cu
o rotaţie posterioară a bazinului.Se
controlează: extensorii şoldului.
Faza a IlI-a: desprinderea de sol a
piciorului:Capul şi trunchiul
verticale;Braţul drept înaintea
axului corpului, cu cotul uşor flectat, br
aţulstâng uşor îndărătul axului corpului,
cu cotul
extins;Bazinul în rotaţie anterioară;Coa
psa dreaptă în uşoară rotaţie
externă;Genunchiul drept uşor
flectat;Glezna dreaptă în flexie
plantară;Piciorul se sprijină pe partea an
terioară;Degetele în extensie.
Perturbări ale fazei a IlI-a:Braţele
sunt la distanţe diferite de axa corpului;
coatele sunt flectate.Se
controlează: flexorii plantari şi
extensorii coapsei şi
3
genunchiului.Bazinul cu rotaţie
anterioară exagerată.
Se controlează: abdominalii şi e
xtensorii coapsei;
d e v e r i f i c a t a m p l i t u d i n e a extensie
i coapsei.
Faza a IV-a: balansarea:Capul şi
trunchiul, verticale;Braţele în
apropierea axei corpului;
Bazinul cu foarte uşoară rotaţie
anterioară;Şoldul în uşoară
rotaţie internă;Coapsa şi genunchiul
drept flectate;Membrul de sprijin este
aliniat vertical la
bazin;Piciorul în unghi drept pe gambă
şi uşor eversat.
Perturbări ale fazei a IV-
a:Trunchiul alunecă spre stânga, în timp
ce bazinul se ridică pedreapta.Se
controlează: flexorii coapsei şi
genunchiului, flexorii dorsali ai
gleznei.Bazinul rotat posterior.Se
controlează: extensorii şi flexorii
coapsei, de verificat amplitudinea
flexiei.
Evaluarea
prehensiunii.P r e h e n s i u n e a
este un gest precis, adaptat, con
ştientizat
s a u r e f l e x , c a r e p e b a z a informaţii
lor instantanee extero şi proprioceptive
se automatizează prin repetare şi
determină coordonarea optimă a mâinii
pentru prindere sau apucare.
Tipuri de prehensiune
1.Prehensiunea terminală se realizează
între extremitatea pulpei policelui,
aproape de unghie şi extremitatea pulpei
fiecărui deget, în particular a indexului.
Testul de eficacitate constă în
apucarea unui ac sau a unui băţ
de chibrit aşezat pe masă.
2.Prehensiunea subterminală se
realizează între pulpa policelui şi pulpa
altui deget când este bidigitală sau
pulpele a două degete, când
este tridigitală.A c e s t m o d d e
prehensiune este mai des folosit
în activităţile cotidiene şi
p e r m i t e sesizarea unor obiecte mai
groase care pot fi apucate cu două sau
trei degete, de obicei police,index şi
medius.
3.Prehensiunea subtermino-laterală
se realizează între pulpa policelui şi faţa
laterală aunui deget, mai frecvent
indexul, ca şi cum am număra banii, am
prinde o farfurie sau amrăsucii o cheie,
motiv pentru care se mai numeşte
„ pensa de cheie”.
4.Prehensiunea polici digitopalmară
este o prehensiune de forţă realizată
între palmă şiultimele patru degete şi
police; se aplică în jurul unor obiecte
grele si voluminoase.Când volumul
obiectului este prea mare, policele nu
poate realiza priza cu celelatedegete, iar
forţa scade.
5.Prehensiunea prin opoziţie digitopa
lmară o p u n e p a l m e i u l t i m e l e
patru degete
ş i permite sesizarea unor obiecte mai m
ici decât precedenta: mânuirea unui levi
er, apucareavolanului, agăţarea de o
bară, purtarea unui geamantan.
6. Prehensiunea latero-laterală se
realizează interdigital între feţele
alăturate a douădegete, mai ales index şi
medius. Ex: menţinerea ţigării între
degete. Este secundară, dar
devine preţioasă în absenţa policelui.
8. Corectarea posturii și
aliniamentului corpului:Afecţiunile
aparatului locomotor sau ale altor
aparate determină deposturări (ieşirea
din poziţia corectă) şi dezalinieri care în
timp sunt fixate funcţional şi ulterior
organic.Deposturarea sau dezalinierea
determină dezechilibre musculare care
ulterior determină mişcări viciate,
încercări inadecvate, scăderea
randamentului funcţional şi oboseală
precoce.Există mai multe tehnici de
corectare a posturii şi
aliniamentului:inducerea posturii
corecte sau hipercorecte şi menţinerea
acestora prin diverse metode de
fixare;mişcări pasive, active-asistate şi
active;contracţii izometrice;Utilizarea
acestor tehnici necesită relaxare înaintea
exerciţiilor. Corectarea posturii şi a
aliniamentului se realizează întotdeauna
pe zone.Efectele posturilor se rasfrang
asupra tegumentului, aparatului
locomotor, organelor interne:
Efectele asupra tegumentului: constau in prevenirea
tulburarilor trofice secundare decubitului prelungit. In
decubit dorsal se realizeaza leziuni maxime la nivelul
punctelor de contact ale corpului cu suprafata de
sprijin. In punctele de contact circulatia sangelui este
incetinita sau chiar suspendata, rezultand hipoxie si
rezulta in continuare tulburari trofice (necroze,
escare) si uneori chiar moartea subiectului prin
infectii generalizate (septicemie).
Efectele asupra aparatului locomotor: vizeaza
obtinerea aliniamentului normal al corpului (general
sau segmentar) prin redobandirea amplitudinii
articulare afectata de durere sau de boli cu evolutie
previzibila prin adaptarea unor posturi:-relaxante
antalgice, realizate in flexie si adaptate spontan de
pacient si mentinute prin perne, rulouri(pentru
genunchipozitia relaxanta este 10-15 grade in
flexie);
-functionale: impuse de kinetoterapeut si impuse
voluntar de catre pacient cu ajutorul unor perne,
rulouri.In paralizii cu contractura-retractura pe
musculatura antagonista se produc deviatii mai putin
sau mai mult severe. Profilaxia se realizeaza prin
posturare (posturi reflex-inhibitorii inverse realizate
pe muschii sanatosi).
Tratamentul in deviatiile grave consta in posturi
insotite de imobilizari succesive pe masura ce
amplitudinea articulara creste, realizand asa-numitele
posturiseriate. Din punct de vedere tehnic, posturile
se realizeaza:
Posturari manuale: de catre kinetoterapeut; impun
cunoasterea si respectarea biomecanicii articulare,
fixarea segmentului nemobilizabil, pregatirea
segmentului pentru postura prin aplicarea unor
mijloace psihice(sugestie, autosugestie, explicarea
procedurii pacientului), termoterapeutice (parafina,
bai calde, electroterapie), masaj, tractiuni axiale
(manual sau prin mecanoterapie).
Posturari autocorective: impuse pacientului si
adaptate voluntar de acesta.Posturarile autocorective
sunt:
-segmentare-utilizeaza greutatea unui segment ;
-realizate prin greutatea corpului-se utilizeaza
pozitia stând.
Posturari instrumentale:Se realizeaza direct prin
perne, suluri, saculeti de nisip, care se plaseaza pe
segmentul distal al articulatiei dezaliniate si uneori se
aplica si pe segmentul proximal, pentru a fixa.
Se realizeaza indirect: greutatile etalonate actioneaza
asupra articulatiei prin montaje cu scripeti
(mecanoterapie).
Efecte asupra organelor interne sunt consecinta
gravitatiei, care este utilizata ca factor facilitator a
unor procese fiziologice, cele mai evidente fiind
asupra aparatului cardiovascular si aparatului
respirator.
Efectele asupra aparatului cardiovascular se
rasfrang prin:
a)adaptarea unor posturi antigravitationale-
faciliteaza circulatia venoasa de intoarcere la nivelul
extremitatilor.
b)posturi gravitationale-faciliteaza circulatia
arterial. Pentru membrele inferioare-pozitia asezat la
marginea patului.
Efectele asupra aparatului respirator:
a)profilactice-au ca scop prevenirea stazei pulmonare
in cazul imobilizarii totale pentru perioade de timp
lungi, cand se produce staza pulmonara urmata de
aparitia unor infectii pulmonare.
b)posturi de drenaj bronsic-favorizeaza eliminarea
secretiilor bronsice stagnate in anumite zone
pulmonare. Indicatii: abces pulmonar, bronsiiectazii,
bronsite cronice. Se mai utilizeaza si percutii toracice
si vibratii.
9. Bazele anatomice ale kinetoterapiei
Articulatia este ansamblul partilor moi
prin care se unesc doua sau mai multe
oase vecine.
Astfel, avem: articulatii fibroase,
articulatii cartilaginoase, articulatii
sinoviale. Articulatiile se mai pot
clasifica si dupa gradele de libertate, a
numarului de directii de miscare.Dupa
modul in care oasele componente se
unesc intre ele, articulatiile se clasifica
in:Articulatii fibroase; Articulatii
cartilaginoase,unirea se face prin
fibrocartilaj; Articulatii sinoviale
(diartroze): unirea se face prin capsula,
intre suprafetele articulare exista o
cavitate.
Forma capetelor osoase articulare
determina tipul de miscare posibila in
articulatie:
- articulatii plane (miscarea e mai mult
de alunecare, de exemplu articulatiile
oaselor carpului sau tarsului);
- articulatii sferoide (formate dintr-o
suprafata articulara sferoida si alta
concava, de exemplu articulatia
coxofemurala, scapulohumerala);
- articulatii cilindroide (se mai numesc
si articulatii balamale, de exemplu
articulatia cotului);
- articulatii elipsoide;
- articulatii selare.
Articulatiile se clasifica si in functie
de numarul gradelor de libertate:
- cu grad 1 de libertate (articulatiile
plane, cilindroide, elipsoide) ;
- cu grad 3 de libertate (articulatii
sferoide).
Articulatiile sinoviale au o structura
constanta, fiind alcatuite din aceleasi
elemente principale:
1. Cartilajul hialin acopera capetele
osoase ce fac parte din articulatie.
Cartilajul hialin este mai gros in zonele
cu presiune crescuta, cum ar fi centrul
capetelor articulare sferice. Fiind
nevascularizat si neinervat, cartilajul
hialin suporta mai bine agresiunile insa
nu se poate regenera sau cicatriza.
2. Bureletul fibrocartilaginos este gasit
in special la enartroze datorita
inegalitatii suprafetelor articulare, cum
ar fi articulatia coxofemurala. Cavitatile
articulare isi maresc suprafetele prin
intermediul acestui burelet circular,
pentru a congrua bine pe suprafata
celeilalte componente osoase articulare.
3. Capsula articulara este formata
dintr-un strat extern, fibros si un trat
intern, sinovial. Sinoviala este un tesut
care tapeteaza interiorul articulatiilor
mai specific fata profunda a capsulei
articulare. Ea este compusa de obicei
din fibre elastice si din grasime. Ea
contine si produce un lichid lubrifiant
denumit sinovie, care faciliteaza
alunecarea suprafetelor articulare.
Exista boli specifice ale acestui tesut,
cele mai multe benigne, numite
sinovite.
4
5. Lichidul sinovial se afla in interiorul
cavitatii articulare si este generat de
sinovie.Principalele roluri ale lichidului
sinovial sunt: de hranire (imbiba
cartilajul hialin);de a curata suprafata
articulara; de lubrufiere.
6. Ligamentele paraarticulare:sunt
exterioare articulatiilor;realizeaza
rezistenta si stabilitatea articulatiei
participa la ghidarea miscarii;blocheaza
excesul de miscare.
Mușchiul striat - clasificare :Muschii
striati formeaza cea mai mare parte a
musculaturii scheletice (somatice) si o
parte din musculatura digestiva.Muschii
scheletici asigura, prin contractie,
locomotia, pozitia verticala, miscarea si
forma corpului. Sunt formati din corpul
muschiului (alcatuit din fibre musculare
striate) si cate un tendon la fiecare
extremitate (alcatuit din tesut conjunctiv
fibros de culoare alb-sidefie). Fiecare
fibra musculara striata este de fapt o
celula alungita. Unul dintre tendoane se
prinde de osul fix (originea muschiului)
iar celalalt se prinde de osul mobil
(insertia muschiului).
Muschii scheletici se grupeaza, dupa
segmentele corpului, in:
-muschii capului:muschii mimicii,
muschii masticatori;
-muschii gatului : muschiul pielos al
gatului, muschii
sternocleidomastoidieni, hioidienii;
-muschii trunchiului:muschii spatelui si
ai cefei: muschii trapezi, muschii mari
dorsali, muschii santurilor
vertebrale;muschii anterolaterali ai
toracelui: muschii pectorali, muschii
subclaviculari, muschii dintati mari,
muschii intercostali interni si externi,
diafragma; muschii anterolaterali ai
abdomenului: muschii drepti
abdominali, muschii piramidali, muschii
oblici externi, muschii oblici interni,
muschii transversi;
-muschii membrului superior:muschii
umarului: muschii deltoizi;muschii
bratului: muschiul biceps brahial,
muschiul brahial, muschiul
coracobrahial, muschiul triceps;muschii
antebratului: muschi flexori si extensori
ai degetelor, pronatori si supinatori;
-muschii mainii;
-muschii membrului inferior:muschii
bazinului: muschii fesieri;muschii
coapsei: muschiul croitor, cvadriceps
femural, muschii adductori, muschiul
drept medial, bicepsul femural,
semitendinos si
semimembranos;muschii
gambei: muschiul tibial anterior;
-muschii piciorului;
-muschi netezi - musculatura neteda se
gaseste in organe interne, vase sangvine
si piele;
-muschi striat de tip cardiac
(miocardul).
Corpul muscular și tendonul:
Muschiul are o structura extraordinara,
capabila sa converteasca energia
chimica derivata din alimente in energie
fizica (mecanica), devenind in acest fel
elementul efector al miscarii. In general,
cand spunem "muschi" ne gandim la
corpul muscular propiu-zis si la
tendoane. Pe fata fiecarui segment al
corpului omenesc se afla una sau mai
multe grupe musculare avand rol comun
si care sunt invelite intr-o fascie
comuna, cu rol de protectie. Fiecare
corp muscular ce compune aceste
grupe musculare este invelit intr-un
manson conjunctiv, numit epimisium,
care mentine forma muschiului si ii
confera anumite caracteristici mecanice
in miscare. Din epimisium pornesc
septuri conjunctive - perimisium - care
invelesc fasciculele musculare. Din
perimisium pornesc alte septuri -
endomisium - care patrund in interiorul
fasciculelor musculare si invelesc
fiecare fibra. Toate aceste structuri
formeaza un fel de "schelet" conjunctiv
al muschiului, cu rol de sustinere si rol
mecanic.Fibrele musculare sunt
unitatile structurale ale muschilor.
Fiecare fibra musculara e acoperita de
catre o structura numita sarcolema, care
este o membrana extrem de subtire,
flexibila si elastica ce acopera complet
fibra musculara. Rolul sau este de a
mentine componentele vitale ale celulei
in interiorul ei, de a transporta produsii
de metabolism rezultati in urma
contractiei musculare si de a permite
patrunderea selectiva a nutrientilor
vitali functionarii, intretinerii si
repararii celulei musculare (aminoacizi,
carbohidrati, oxigen).Fiecare muschi
contine cateva mii sau zeci de mii de
fibre musculare, de forma unor
cordoane cilindrice lungi de 1-400 mm
si groase de 10-100 microni, in functie
de sex, varsta si grad de antrenament.
Cea mai lunga fibra musculara are in jur
de 12 cm, ceea ce corespunde la
aproximativ 500.000 de sarcomeri. O
fibra musculara poate dezvolta prin
contractie o forta de 100-300 mg, ceea
ce inseamna ca daca, teoretic, toata
musculatura unui om s-ar contracta
simultan, ar putea dezvolta o forta de 50
de tone.
Nervul: Fibrele musculare se contracta
sub comanda unui nerv motor. Acest
nerv impreuna cu fibrele musculare
formeaza o unitate motorie. Un nerv
motor impreuna cu fibrele musculare pe
care le inerveaza formeaza o unitate
motorie.Fiecare nerv motor patrunde
intr-un muschi inervand una pana la
cateva mii de fibre musculare, care se
vor contracta si relaxa sub influenta
impulsului nervos.Cand un nerv motor
este stimulat, impulsul trimis la fibrele
musculare se va raspandi la toate
unitatile motorii sau la nici una,
conform legii "totul sau nimic". Aceasta
inseamna ca oricat de slab sau puternic
ar fi impulsul, el va crea in muschi
aceeasi tensiune sau nu va produce nici
un efect.Nu toate unitatile motorii sunt
activate in timpul unei contractii
musculare. Numarul de unitati motorii
implicate in contractie depinde de
solicitarea la care este supus muschiul si
este direct proportional cu forta
produsa. Daca solicitarea (incarcatura)
este foarte mare, atunci toate sau
aproape toate unitatile motorii vor fi
recrutate, rezultand o forta maximala.In
schimb, daca greutatea este mica, numai
un mic numar de unitati motorii vor fi
recrutate, iar forta contractiei va fi
slaba.
10. Bazele fiziopatologice ale
kinetoterapiei: Articulația; Mușchiul;
Complexul Nerv-Mușchi; Nervul.
Articulația, ca element mecanic efector
al miscarii, poate sta la baza deficitului
functional al aparatului locomotor.
Poate fi vorba despre pierderea
stabilitatii si/sau a gradului de
mobilitate (abilitate) a doua segmente
osoase adiacente (sindrom
disfunctional) sau poate fi cazul unui
sindrom algic-inflamator care limiteaza
antalgic miscarea. Consecinta acestor
afectiuni poate fi: redoarea sau ankiloza
articulara, mobilitati articulare
exagerate, dificultatea de a mentine o
postura sau aliniamentul corporal
corect, dificultati la mobilizare si mers
sau dificultati in a executa o serie de
gesturi uzuale. Redorile articulare se
definesc drept limitari patologice ale
miscarii articulatiei, putand fi
congenitale sau dobandite. Redorile
dobandite fac obiectul kinetoterapiei.
Redorile dobandite pot fi datorate:
leziunilor tegumentare (inflamatie,
edem, cicatrice etc), leziunilor
aponevrotice (retractura inflamatorie a
aponevrozei etc), celor
musculotendinoase (ruptura, hematom,
calcificare, inflamatie etc),
capsuloligamentare (pierderea
elasticitatii structurilor, cicatrice,
calcificare, osificare, leziuni
inflamatorii etc), sinoviale (inflamatie
etc). Ankiloza reprezinta pierderea
definitiva a miscarilor dintr-o articulatie
iar mobilitatile articulare anormale sau
exagerate (relaxare sau ruptura
ligamentara, elongatii tendinoase,
hipotonii musculare etc) se pot defini
drept reversul redorilor articulare.
Mușchiul poate suferi proces de atrofie
prin imobilizarea segmentului, desi
structura nervoasa este indemnă. Se mai
poate constata o crestere a rezistentei
musculare normale la miscarea pasiva,
definita prin termeni precum retractura,
contractura sau spasticitatea musculara.
Acestora li se alatura distrofia si
oboseala musculara.
Complexul nerv-mușchi: La nivelul
complexului format din nerv si muschi
se pot localiza suferinte care au la baza
mecanisme fiziopatologice comune in
cadrul afectiunilor aparatului
neuromioartrokinetic. Aceste afectiuni
sunt: spasticitatea piramidala, rigiditatea
extrapiramidala, hipotoniile musculare
cu mecanism neuromuscular si atrofiile
de denervare.
Nervul: La nivelul nervului se pot
constata sindroamele fiziopatologice
hipokinetice, mergand pana la akinezie
(monopareze, monoplegii, hemipareze,
hemiplegii etc) si sindroamele
hiperkinetice (tremuraturi, concvulsii,
fasciculatii, crampe, ticuri etc) si
diskinetice (crampa scriitorului, a
inotatorului, a pianistului etc). Aceste
sindroame au la baza reflexe
conditionate patologice ce pot fi
influentate prin metodologia
kinetoterapeutica. Acestora li se adauga
tulburarile in coordonarea miscarilor
voluntare si tulburarile de sensibilitate.
5
11. Clasificarea tehnicilor
kinetoterapeutice:
Tehnici akinetice au două caracteristici
de bază:absența contracțiilor musculare
voluntare și nu determină mișcarea
segmentului.
Imobilizarea se caracterizează prin
menținerea si fixarea artificială, pentru
anumite perioade de timp, a corpului in
intregime sau doar a unui segment intr-
o poziție determinată, cu sau fără
ajutorul unor instalații sau aparate.
Posturarile sunt cele mai utilizate in
kinetologia terapeutică sau de
recuperare. In multe cazuri se
recomandă preventiv in boli a căror
evoluție este previzibilă, determinand
mari disfuncționalități (de exemplu
spondilita ankilopoietică). Din patologie
amintim cateva afecțiuni in care
posturarea reprezintă o tehnică de bază
a kinetoterapiei: reumatismul inflamator
cronic si in general artritele,indiferent
de etiologie, coxartroza, lombosacralgia
cronică de cauză mecanică, paraliziile
de cauză centrală sau periferică,
deviațiile de coloană sau ale altor
segmente etc. Posturările corective se
adresează doar părților moi, al căror
țesut conjunctiv poate fi influențat.
Corectarea devierilor osoase nu este
posibilă decat la copii si adolescenți in
creștere. Uneori se recomandă ca
postura (mai ales cea liberă) să fie
adoptată după o incălzire prealabilă a
respectivei zone sau, eventual, să fie
aplicată in apă caldă.
Din punct de vedere tehnic, posturile
corective pot fi: libere (posturi
corective) sau autocorective;
Posturările au efect asupra aparatului
cardiovascular:
- Antideclive (proclive) facilitează
circula ia de intoarcere venoasă si ț
limfatică la nivelul extremităților si au
rol profilactic sau curativ in edemele de
stază.
- Declive (antigravitaționale) facilitează
circulația arterială in capilare si se obțin
prin menținerea. Extremităților in sens
gravitațional.
Posturările au efect asupra aparatului
respirator:Terapeutice, de drenaj
bronsic – favorizează eliminarea
secrețiilor bronsice din lobii si
segmentele pulmonare afectate in caz
de: bronsite cronice, bronsiectazii,
abces pulmonar etc.
Tehnicile kinetice statice se
caracterizează prin modificarea
tonusului muscular fără să determine
mișcarea segmentului. Contracția
izometrică reprezintă o contracție
musculară in care lungimea fibrei
musculare rămane constantă, in timp ce
tensiunea musculară atinge valori
maxime, prin activarea tuturor unităților
motorii ale grupului muscular respectiv.
Contracția izometrică se realizează fără
deplasarea segmentelor,
contra unei rezistențe egale cu forța
maximă a mușchiului respectiv sau cand
se lucrează contra unei
Relaxarea musculară: se realizează cand
tensiunea de contracție a mușchiului
respectiv scade,mușchiul se
decontracturează. Relaxarea poate fi
considerată ca o atenuare a tensiunii de
orice natură(nervoasă, psihică,
somatică) cu schimbarea centrului de
atenție, de concentrare sau de efort.
Relaxarea reprezintă un proces
psihosomatic, pentru că se adresează
concomitent atat stării de tensiune
musculară crescută, cat si stării psihice
tensionate, vizand o reglare tonico-
emoțională optimală.Relaxarea
musculară poate fi:- generală - proces in
legătură cu relaxarea psihică; locală - se
referă la un grup muscular. Relaxarea ca
tehnică kinetică statică se referă la
relaxarea locală.
3. Tehnicile kinetice dinamice se
realizează cu sau fără contracție
musculară - ceea ce transează de la
inceput diferența dintre tehnicile active
si cele pasive.
A. Mișcarea activă reflexă este realizată
de contracții musculare reflexe,
necontrolate si
necomandate voluntar de pacient;
B. Mișcarea activă voluntară -
caracteristica acestei tehnici este
mișcarea voluntară, comandată, ce se
realizează prin contracție musculară si
consum energetic. In mișcarea voluntară
contracția este izotonică, dinamică,
mușchiul modificandu-si lungimea prin
apropierea sau depărtarea capetelor de
inserție.
Obiectivele urmărite prin mobilizarea
activă voluntară, sunt:creșterea sau
menținerea amplitudinii mișcării unei
articulații;creșterea sau menținerea
forței musculare;recăpătarea sau
dezvoltarea coordonării
neuromusculare;
12. Metode de educare/reeducare 12.1.Metode de facilitare neuro-
neuromotorie: proprioceptivă
Conceptul Bobath Metoda Margaret Rood: M. Rood
Berta si Karel Bobath spun că: „baza prezintă tehnici și exerciții de obținere a
tratamentului este inhibiția miscărilor relaxării (prin legănare, miscări lente
exagerate si facilitarea miscărilor etc.), de dezvoltare a funcției motorii -
fiziologice voluntare”. gandind in modele de postură si mișcare
Metoda Brünngstrom:Signe complexă. In paralel autoarea pune
Brunnstrom, isi denumeste metoda ca o accent deosebit pe dezvoltarea funcțiilor
abordare a tratamentului hemiplegiei. In vitale și senzoriale. Ideile fundamentale
vederea recuperării, ea se bazează pe ale metodei sunt:normalizarea tonusului
folosirea patern-urilor motorii muscular și răspunsul muscular dorit
disponibile ale pacientului. Sinergiile, este obținut folosind stimuli senzitivi
reflexele si celelalte miscări anormale adecvați;fiecare mișcare ce se execută
sunt văzute ca o parte normală a trebuie să aibă un scop precis si o
procesului de recuperare prin care finalizare prestabilită;ghidajul
pacientul trebuie să treacă pană la senzitivo-senzorial este foarte
apariția miscărilor voluntare. important;numărul mare de repetiții a
Stadiile recuperării hemiplegiei (după răspunsului motor corect constituie o
Brünngstrom):1.Flascitate; incapacitate condiție esențială a procesului de
de a face mișcare. invățare motorie.
2. Spasticitatea se dezvoltă; miscări Metoda Kabat: Herman Kabat a
minime voluntare,Inceputul dezvoltării dezvoltat o metodologie de recuperare
spasticității; neuromotorie, pornind de la studiile
3.Spasticitate maximă; neurofiziologice ale mișcării,
4.Spasticitatea descreste; comportamentului motor si invățării
5.Flexia genunchiului cu soldul extins motorii. Metoda se numeste “de
din stand; flexia piciorului din poziția facilitare neuroproprioceptivă" si se
extinsă a soldului si genunchiului. aplică in: leziuni de neuron motor
6. Abducția soldului din asezat sau periferic, recuperarea insuficienței
stand; rotația internă si externă motorii cerebrale, leziuni de neuron
reciprocă a soldurilor combinată cu motor central. Ea se bazează pe
inversia si eversia piciorului din asezat. următoarele observații:excitația
Spasticitatea absentă, exceptand subliminală necesară executării unei
execuția rapidă a miscărilor; miscări, poate fi intărită cu stimuli din
7 .Rostogolirea inspre partea neafectată alte surse, care la randul lor intensifică
cere un efort muscular al membrului răspunsul motor;facilitarea maximă se
afectat. obține prin exercițiu intens, cu
8. Pacientul se intoarce prin balansul maximum de efort, sub
membrului superior si al genunchiului rezistență;majoritatea miscărilor umane
afectat se fac in diagonală si spirală, chiar si
Conceptul Vojta:Adresat copiilor cu inserțiile
tulburări de mișcare de natură cerebrală, musculare si ligamentare fiind dispuse
conceptul este folosit si ca program de in diagonală si spirală.
tratament standardizat in kinetoterapia
altor afecțiuni, de exemplu a
tulburărilor de statică vertebrală. Sensul
terapiei după Vojta constă, in aceea că
se incearcă programarea modelelor
ideale de mișcare ale varstei nou-
născutului si ale sugarului cu sistem
nervos central tulburat, in măsura in
care acest lucru este posibil.
Conceptul Castillo Morales:C.
Morales prezintă dezvoltarea senzorio-
motorie a unui copil sănătos
comparand-o cu cea a unui copil
hipoton, intr-o formă schematică prin
„triunghiuri” si relația acestora intre
ele.Corpul copilului este schematic
marcat cu două triunghiuri: triunghiul
de sus are baza la extremitățile
superioare, iar cel de jos la extremitățile
inferioare, astfel incat varfurile
triunghiurilor se intalnesc in zona
dorsolombară. La nou-născutul sănătos
bazele acestor triunghiuri se apropie la
o flexie amplă. Pe măsură ce copilul se
dezvoltă, treptat, indepărtează (se
deschid) cele două baze si de fiecare
dată se „indreaptă” (se ridică) impotriva
forței de gravitație, cu o deplasare
usoară a centrului de greutate si a
sprijinului.
Metoda Frenkel
Această metodă este specifică
tratamentului pacienților cu afecțiuni
ale cerebelului,
respectiv ataxicilor. Jacob A. Frenkel
Autorul a observat că propriocepția
pierdută poate fi in mare măsură
inlocuită prin input-ul vizual si feed-
back vizual.Metoda se bazează pe o
serie de tehnici si exerciții cu control
vizual, aplicand legea progresiunii
performanței si preciziei.
6
12.2.Metode de reeducare posturală
Metoda Klapp
Metoda Rudolf Klapp foloseste poziția
patrupedă pentru activarea musculară in
condiția unei coloane orizontale,
neincărcate.
Principii de execuție: relaxare in poziția
inițială (sprijin pe genunchi /
patrupedie), cu menținerea acesteia pe
tot parcursul execuției; ritmul de
execuție al exercițiului (scurtarea sau
prelungirea unui timp) se adaptează
obiectivului urmărit; in momentul
aplicării (intindere
axială→mobilizare→realiniere;
“stretch-reflex” cu rol facilitator pentru
travaliul necesar tonifierii musculare,
urmand menținerea poziției finale
corective);deplasarea MS precede in
general deplasarea genunchiului; pentru
a crea spațiu si pentru a evita
tasarea;capul este totdeauna in extensie
axială, iar coloana cervicală este
delordozată (in bărbie
dublă); pentru solicitare optimă, in
poziția finală se lucrează la limita
echilibrului, de aceea coapsa de sprijin
va fi aproape verticală (fără a depăsi
verticala); varful piciorului nu va pierde
contactul cu solul; ridicarea lui, in cele
mai bune cazuri inseamnă o puternică
coaptare a articulațiilor lombare, adesea
o basculare a ț uneia asupra alteia.
Metoda von Niederhoeffer
Această metodă se adresează tuturor
pacienților cu scolioză si foloseste
contracția izometrică a musculaturii
oblice-transversale a trunchiului cu scop
de tonizare corectivă. Metoda
recomandă in paralel cu exercițiile
specifice si următoarele acțiuni
terapeutice:
• masaje și intinderi tegumentare astfel
incat să se realizeze o „dezlipire” a
diferitelor
planuri tisulare (masaj
miofascial);educația posturală in pat,
bănci scolare etc.;exerciții de corectare
a respirației in vederea cresterii
capacității vitale – dobandirea
mecanismului respirator in cele trei
forme (abdominal, costal, sternal).Von
Niederhoeffer urmăreste să echilibreze
musculatura spatelui subiectului, pe
parcursul instalării deviației scoliotice,
printr-o contracție izometrică maximă,
repetată de cateva ori.
Metoda Schroth
Metoda Katharinei Schroth este „o
gimnastică ortopedică” care acordă
prioritate respirației, pentru asigurarea
alinierii, detorsionării coloanei si a
modelajului toracic corector. Esențialul
in exercițiile propuse este realizarea
unei inspirații maximale, in trei sau
patru timpi, pe parcursul căreia
subiectul trebuie să localizeze
expansiunea toracică inspirand cranial
si inspre concavitate si efectuand
totodată corecția segmentelor corporale.
Expirația se produce “golind
gibozitatea” si urmand imediat după
expansiunea hemitoracelui concav.
Inspirul realizează expansiunea
hemitoracelui concav in lateral,
posterior si cranial, iar a hemitoracelui
convex inăuntru, anterior si cranial.
12.3.Metode de recuperare a
afecțiunilor lombare
Metoda Williams: Exercițiile au fost
concepute pentru bărbați de sub 50 si
femei de sub 40 de ani, care au o
hiperlordoză lombară, a căror
radiografie arată o scădere a spațiului
interarticular din segmentul lombar.
Scopul acestor exerciții era de reducere
a durerii si asigurarea unei stabilități a
trunchiului inferior prin dezvoltarea
activă a mușchilor abdominali, fesier
mare si ischiogambieri, in paralel cu
intinderea pasivă a flexorilor soldului si
a mușchilor sacrospinali.In faza
subacută se trece la efectuarea
programului exercițiilor pe flexie.
Faza I a programului:cuprinde 6
exerciții, din care primele 5 sunt
efectuate din decubit dorsal, iar ultimul
din asezat; ele urmăresc asuplizarea
trunchiului inferior, tonifierea
musculaturii abdominale si intinderea
structurilor posterioare ale coapsei si
coloanei lombosacrate; fiecare exercițiu
al acestei faze se execută de 3-5 ori, de
2-3 ori pe zi. După aproximativ 2
săptămani, in partea a doua a stadiului
subacut, exercițiile devin mai complexe,
adăugandu-li-se cele din faza a II-a a
programului Williams; acestea cuprind
incă 5 exerciții din poziții libere, la care
se adăugau exerciții din atarnat la scara
fixă – exerciții de ridicare,ridicare +
răsucire si pendulare a MI. In faza
cronică se instituie faza a III-a a
programului Williams, in care se pune
accentul pe bascularea bazinului,
intinderea flexorilor soldului si
tonifierea musculaturii trunchiului,
respectiv a musculaturii abdominale,
fesiere si extensoare lombare cu scopul
menținerii unei poziții neutre a
pelvisului si de creare a unei presiuni
abdominale care să fie capabilă să preia
o parte din presiunea la care sunt supuse
discurile intervertebrale.
13. Tehnicile kinetice statice se
caracterizează prin modificarea
tonusului muscular fără să determine
mișcarea segmentului. Contracția
izometrică reprezintă o contracție
musculară in care lungimea fibrei
musculare rămane constantă, in timp ce
tensiunea musculară atinge valori
maxime, prin activarea tuturor unităților
motorii ale grupului muscular respectiv.
Contracția izometrică se realizează fără
deplasarea segmentelor,contra unei
rezistențe egale cu forța maximă a
mușchiului respectiv sau cand se
lucrează contra unei greutăți mai mari
decat forța subiectului, dar imobile.
Relaxarea musculară: se realizează
cand tensiunea de contracție a
mușchiului respectiv scade,mușchiul se
decontracturează. Relaxarea poate fi
considerată ca o atenuare a tensiunii de
orice natură(nervoasă, psihică,
somatică) cu schimbarea centrului de
atenție, de concentrare sau de efort.
Relaxarea reprezintă un proces
psihosomatic, pentru că se adresează
concomitent atat stării de tensiune
musculară crescută, cat si stării psihice
tensionate, vizand o
reglare tonico-emoțională
optimală.Relaxarea musculară poate fi:
generală - proces in legătură cu
relaxarea psihică; locală - se referă la un
grup muscular.
Relaxarea ca tehnică kinetică statică se
referă la relaxarea locală.
7
14. Metode de kinetoterapie-
definitie,exemple
Metoda Kabat-descriere, principii de
aplicare
Metoda Bobath- descriere, principii
de aplicare
Metode speciale- terapia ocupatională
Metode speciale- fitness, gimnastica
aerobică.
14.Metoda Kabat-descriere, principii
de aplicare:Este o metodă de facilitare,
ce presupune realizarea unor exerciţii
terapeutice după scheme de mişcare ce
tind să se apropie cât mai mult de
modelul mişcării fiziologice. terapie a
paraliziilor spastice cerebrale.
Facilitarea funcţiei musculare şi
obţinerea unei contracţii musculare mai
puternice decât cea provocată numai de
un efort voluntar simplu, prin folosirea
unor stimuli proprioceptivi variaţişi
executarea voluntară acontracţiei cu
maxim de efort sub rezistenţă
maximală.
KABAT -PRINCIPII:- Dezvoltarea
neuromotorie normală se face în sens
cranio-caudal si proximo-distal;-
Dezvoltarea fetală este caracterizată de
răspunsurile reflexe secvențiale la
stimuli exteroceptivi (flexia gâtului
precede extensia, adducția umărului
precede abducția, rotația internă o
precede pe cea externă, apucarea
obiectului precede lăsarea lui, flexia
plantară precede dorsiflexia, etc);-
Dezvoltarea comportamentului motor
este legată de dezvoltarea receptorilor
senzitivi, vizuali, auditivi, etc;- Întregul
comportament motor este caracterizat
de miscări ritmice, reversibile,
executate în amplitudini complete de
flexie si extensie;- Dezvoltarea motorie
implică miscarea combinată ale
membrelor bilateral simetric,
homolateral, bilateral asimetric,
alternativ reciproc, diagonal reciproc;-
Dezvoltarea motorie include si
inversarea rapidă dintre funcŃiile
antagoniste, cu predominanța flexiei sau
extensiei;- Dezvoltarea motorie reflectă
si direcția miscării: de la verticală, la
orizontală si apoi la oblică sau
diagonală.
14.Metoda Bobath- descriere,
principii de aplicare:Berta si Karel
Bobath spun că: „baza tratamentului
este inhibiŃia miscărilor exagerate si
facilitarea miscărilor fiziologice
voluntare”.
1. Creierul este un organ al percepŃiei
si integrării, adică el preia informaŃii,
senzaŃii din mediu si din propriul corp,
prelucrându-le, reacŃionând si
răspunzând la ele. Acest mecanism la
om, este influenŃat de calităŃile psiho-
intelectuale, educaŃionale de moment
ale pacientului.
2. Creierul funcŃionează ca un întreg, o
unitate. PărŃile creierului sunt „aliniate
ierarhic” (după dinamica dezvoltării).
Etajele superioare (mai târziu formate)
inhibă activitatea etajelor inferioare,
deci inhibiŃia este o „acŃiune activă”.
3. Creierul este capabil să „înveŃe” pe
tot parcursul vieŃii datorită
plasticităŃii lui. Are posibilitatea să se
reorganizeze si astfel să refacă funcŃii
senzitivo-motorii pierdute. Acesta îsi
găseste explicaŃia în posibilitatea de
formare de noi sinapse între neuronii
centrali „nefolosiŃi” până în momentul
accidentului.
4. Miscarea (răspunsul motor la un
stimul senzitiv), după Bobath, nu este o
contracŃie izolată a unei grupe
musculare, ci este declansarea unei
engrame tipice omului (atingere,
prehensiune, mers, ridicare,etc).
5. Miscarea unui segment al corpului
este influenŃată de postura si tonusul
muschilor segmentelor adiacente.
Totodată, miscările corpului în spaŃiu
depind indisolubil de poziŃia iniŃială a
acestuia. Postura si tonusul muscular
sunt premisa unei miscări funcŃionale
executate cu maximă economie
energetică.
Cîteva exemplificări de aplicare a
metodei Bobath :
• Combaterea spasticităţii flexorilor la
trunchi şi braţ se realizează prin
extensia gitului şi coloanei, rotaţie
externă a braţului din umăr, cu extensia
cotului. Continuarea reducerii
spasticutăţii pe flexor se obţine
adăugind extensia pumnului cu
supinaţie şi abducţia policelui.
-O spasticitate pe flexorii si extensorii
membruLui inferior este combătută prin
abducţia cu rotaţie externă şi extensie în
şold şi genunchi.
• Spasticitatea oxtensorilor membrului
inferior distal este combătută prin
asocierea la schema de mai sus a
dorsiflexiei degetelor şi gleznei,cu
abducţia halucelui.
• O importantă schemă reflex-
inhibitorie este rotaţia centurii scapulare
contrară pelvisului si invers.
Metode speciale- terapia ocupatională
Este o metodă care utilizează exerciţii şi
procedee fizice din diverse activităţi
umane obişnuite (de muncă, de viaţă, de
divertisment etc). Termenul de
ergoterapie a fost preluat de şcoala
franceză, deşi în S.U.A. el .fusese deja
înlocuit, de către G. E. Barton, cu acela
de „terapie ocupaţională", considerindu-
se „ergoterapia" ca fiind un termen prea
limitativ (exerciţii doar din sfera
muncii). Menţinerea în paralel a
termenului de ergoterapie în unele ţări
este justificată prin faptul că în limba
greacă cuvântul „ergon" nu înseamnă
neapărat muncă, ci activitate fizică.
Există două aspecte distincte ale
ergoterapiei :a) Ergoterapia zisă
„specifică" urmăreşte selectarea acelor
activităţi care au un maximum de
adresabilitate şi solicitare asupra
deficitului funcţional al pacientului.
b) Ergoterapia zisă „globală",
„ocupaţională" sau „nespecifică" nu se
adresează propriu-zis deficitului
funcţional cauzat de boală sau accident
ci restului organismului sau unor
tulburări complementare.
Principii de aplicare:— ocupaţia să fie
obişnuită, cunoscută bine de majoritatea
populaţiei,în general dintre meseriile de
bază, clasice (împletit de nuiele,
olărit,tîmplărie, ţesut etc.) sau, dacă este
posibil, chiar profesia pacientului ;—.
ocupaţia să fie simplă, uşor de înţeles,
de învăţat şi executat ;— ocupaţia să fie
utilă, pentru a se putea crea chiar bunuri
folositoare, ce se pot utiliza;— ocupaţia
să fie variată, pentru a evita monotonia ;
— ocupaţia să solicite un efort
progresiv ;— ocupaţia să fie liber
acceptată de pacient şi de preferat să fie
agreată ;— ooupaţia, pe cît posibil, va fi
executată în comun cu alţi
pacienţi,pentru a se crea emulaţia de
grup ;— ocupaţia va fi permanent
executată sub supravegherea
ergoterapeutului.
14.Metode speciale- Gimnastica
aerobică
Programele de gimnastică executate pe
muzică sunt cunoscute sub denumirea
de gimnastică aerobică, iar exerciţiile
sunt exerciţii aerobice.La baza
alcătuirii programelor de exerciţii
aerobice stau anumiţi
parametrii:• alegerea exerciţiilor are la
bază o serie de criterii: ce muşchi
vor fi întăriţi, ce abilităţi fizice are
individul, ce disponibilităţi
administrativ organizatorice avem;•
ordinea în care se succed exerciţiile: se
începe cu grupele mari
musculare sau exerciţii mai complexe
cu membrele superioare sau
inferioare;• numărul de exerciţii;•
repausul între exerciţii este obligatoriu
şi variază în funcţie de
exerciţii;• intensitatea, durata (nr. de
minute de exerciţii într-o şedinţă) şi
frecvenţa antrenamentului;• variaţia
programului.Indiferent de tipul de
antrenament el trebuie să respecte
următoarea structură formată din trei
părţi (perioade):• perioada de încălzire
(warm-up), 5-10 minute;• perioada de
exerciţii aerobice, 30-40 minute;•
perioada de răcire (cool-down), 5-10
minute.
8
15. Stretchingul (intinderea) reprezinta
denumirea manevrelor care alungesc
tesutul moale
scurtat patologic. Rezultatul este
cresterea amplitudinii de miscare.
Stretchingul muscular . Pe muschiul
scurtat se realizeaza desfacerea actiuni
de miozina prin ruperea puntilor
transformale. Se ajunge astfel la
lungimea de repaus a muschiului. Daca
se executa o intindere suplimentara,
muschiul se poate intinde peste
lungimea de repaus dar dupa incetarea
actiunii fortei externe, muschiul revine
tot la tensiunea de repaus.Daca se aplica
o intindere mai interna nu se va obtine o
intindere mai mare a muschiului
deoarece forta de intindere este preluata
de tesutul conjunctiv. In timpul
stretchingului nu toate fibrele musculare
se alungesc. Unele raman la lungimea
initiala sau la cea de repaus. Lungimea
la care ajunge muschiul prin intindere
este in functie de nr. fibrelor care se
alungesc.
Tipuri de stretching pentru muschi:
a) Stretchingul balistic (nu se mai
utilizeaza) se realizeaza activ cu
utilizarea muschiului intins ca pe un
resort care va arunca segmentul in
directie opusa.Este periculos,
stretchingul balistic ,deoarece poate
produce leziuni musculare ducand la o
contractie musculara care anihileaza
obiectivul urmarit.
b) Stretchingul dinamic se realizeaza
prin miscari voluntare lente ale
segmentului, incercand sa se treaca usor
peste punctul maxim al AM posibile. Se
va creste treptat amplitudinea si / sau
viteza de executie. Se fac 8-10 repetari.
Se opreste in momentul obosirii
muschiului. Muschiul obosit are o
elasticitate scazuta care duce la scaderea
AM.Este o metoda foarte buna pentru
incalzirea muschiului inainte de
exercitiile aerobice.
c) Stretchingul activ (stato-activ) se
executa o miscare voluntara spre
amplitudinea maxima posibila. In
aceasta pozitie , segmentul este
mentinut 10-15 secunde prin contractia
agonistilor fara ajutor exterior.
Tensiunea crescuta in agonisti (care
realizeaza o contractie concetrica) va
induce reflex prin inhibitie reciproca,
relaxarea antagonistilor (care au realizat
o contractie excentrica). Antagonistii au
reprezentat obiectivul stretchingului
activ.
d) Stretchingul static (pasiv) se
realizeaza de catre o forta exterioara
(alte parti ale corpului, propria greutate
corporala, kinetoterapeutul sau un
aparat). Pacientul este relaxat,
kinetoterapeutul executa o miscare
pasiva care intinde musculatura opusa
directie de miscare . Durata :minim 10
sec. pana la 1 minut. Se recomanda 20
de secunde. Se indica seturi de la 2 pana
la 5 repetari cu 15-20 secunde repaus
intre intinderi.
e) Stretchingul izometric se combina
stretchingul pasiv cu o contractie
izometrica in pozitia de intindere pasiva
realizata de kinetoterapeut. Tehnica :
kinetoterapeutul intinde muschiul
contracturat printr-o miscare lenta ,
pasiva, a segmentului respectiv pana la
amplitudinea maxima permisa. In acest
moment , pacientul face o contractie
izometrica a muschiului intins timp de
7-15 secunde. Rezistenta o asigura
kinetoterapeutul. Urmeaza o relaxare de
minimum 20-25 secunde dupa care
ciclul se reia.
f) Stretchingul tesutului
conjunctiv:Intinderea tesutului
necontractil este posibila atat pentru
fibrele elastice cat si pentru fibrele de
colagen care sunt mai greu extensibile.
Efectul tractiunii asupra fibrei
conjunctive depinde de marimea fortei
aplicate , de viteza tractiunii , de durata
tractiunii si de structura fibrei.
Avantaje: este o metoda foarte utila
pentru obtinerea unei amplitudini de
miscare
normala;creste supletea
tesuturilor;creste abilitatea de a invata
sau performa unele miscari; determina
relaxarea fizica si psihica;determina o
constientizare propriului corp;scade
riscul de traumatism ale aparatului
locomotor;determina o stare de bine
fizica;scade durerile si tensiunea
musculara
· realizeaza incalzirea tesutului inainte
de un efort fizic
Reguli obligatorii de aplicare a
stretchingului
1. Evaluarea corecta a pacientului
inainte de aplicarea stretchingului :
· cauza si structurile care determina
scaderea AM
· alegerea medodei corecte de refacere a
AM
· aprecierea eventualelor contraindicatii
sau restrictii partiale.
2. Daca in zona in care trebuie sa
aplicam stretchingul exista dureri, se
vor analiza
foarte bine cauzele.
3. Pregatirea pacientului pentru
stretching
· incalzirea tesutului ,deoarece un tesut
incalzit se alungeste cu mai
multa usurinta (fie aplicatii de parafina).
Este indicat ca stretchingul sa
fie efectuat in apa calda.
· aplicarea , inainte de stretching, de
procedee de relaxare generala si
locala prin masaj ( procedeu de
intensitate mica, cat mai lungi, ritm
lent)
· procedeul de stretching ales trebuie sa
fie adecvat pentru pacient.
Trebuie aleasa pozitia corecta care sa
permita intinderea reala a
tesutului.
16. Mobilizările: precauții, reguli.
Denumirea completa a tehnicii este de
“mobilizarea articulatiei periferice”
(MAP). Impreuna cu manipularea , face
parte din terapia manuala. MAP este o
miscare pasiva executata foarte lent,
miscarea poate fi oscilatorie sau
continua de intindere. Scopul este
cresterea AM sau reducerea durerii.
Miscarile pendulare sau oscilatorii
descrise dupa directia lor fata de axele
de miscare. Se masoara goniometric .
Miscarile accesorii se realizeaza
involuntar si nu poti fi controlate.
Acestea sunt de doua tipuri:miscari
componente; jocul articular.Jocul
articular permite segmentului de
membru sa-si ia directia de pendulare
dorita.Miscarile jocului articular sunt
( rularea, alunecarea, rasucirea,
compresia,tractiunea).
Rularea:Prin aceasta miscare , punctele
moi de pe suprafata unui os intra in
contact cu punctele moi de pe suprafata
unui alt os. Pentru producerea rularii
intre ,suprafetele articulare, trebuie sa
fie spatiu suficient.
Alunecarea se realizeaza in articulatiile
cu suprafete plate sau usor curbe. Un
punct de pe o suprafata articulara vine
in contact cu puncte noi de pe cealalta
suprafata. Directia alunecarii este in
functie de forma suprafetei articulare
care se misca. Daca aluneca osul
convex, alunecarea se face in directia
opusa angularii segmentului.
Rasucirea este o rotatie a segmentului ,
a capului osos articular in jurul axului
longitudinal al osului. Prin rasucire , un
punct de pe suprafata care se roteste
realizeaza un arc de cerc mai mic sau
mai mare in functie de gradul rasucirii.
Se poate combina cu alunecarea si / sau
rularea. Se foloseste des in mobilizare.
Compresia este o miscare de apropiere
a capetelor osoase articulare cu
miscarea spatiului articular. Apara in
incarcatura articulara ; exemplu –
pozitia ortostatica pt. articulatiile
importante membrului inferior.
CONTRACTIA MUSCHILOR care
tranverseaza o articulatie, compresiunea
este numita “os pe os”. Momentul
rularii osului pe partea de angulare .
Tractiunea este miscarea de separare a
capetelor osoase cu cresterea spatiului
articular. Nu se produce spontan. Este
folosita in refacerea jocului articular
mai ales pentru usurarea altei
mobilizari. Indepartarea capetelor
articulare prin tractiune in ax ,
reprezinta o tehnica cu efect antialgic
pentru a face stretchingul mai
suportabil.
Precautii ale mobilizarilor
- articulatia inflamata si foarte
dureroasa la care durerile apar chiar la
inceputul mobilizarilor.
- boli osoase, fracturi ( os bolnav – os
patologic) ;- protezele totale.
Reguli : pozitia pacientului sa fie
comoda , pozitia articulatiei sa permita
o cat mai buna relaxare locala,
kinetoterapeutul sa aiba o pozitie
comoda si posibila de a mobiliza
articulatiile, segmentul articular care nu
va fi mobilizat cum trebuie sa fie
stabilizat printro curea cu mainile unui
ajutor din partea kinetoterapeutului care
face mobilizarea , sa aiba
contact cat mai larg pe articulatie.
Directia de miscare a mobilizarii sa tina
seama de “planul de tratament” si
anume sa fie paralel cu miscarea de
alunecare si perpendicular in
miscarea de tractiune.
9
17. Manipularile.
Manipularea este metoda
kinetoterapeutica care urmareste
cresterea amplitudinii de miscare
articulara, pe care o realizeaza printr-o
mobilizare fortata,care poarta
elementele unei articulatii peste jocul
voluntar articular obisnuit pana la limita
jocului anatomic posibil – fara a o
depasi- bolnavul neputand opri aceasta
mobilizare.
Tehnica manipularii se executa in
cadrul a 3 timpi foarte precisi:
a)punerea in pozitie, adica posturarea
pacientului de asa maniera incat sa se
poata executa de kinetoterapeut
miscarea pasiva a segmentului pana la
amplitudinea complete.Se fac cateva
astfel de miscari pasive;
b)Punerea in tensiune, respectiv
tensiunea tesuturilor periarticulare si
capsule care se simte la capatul
amplitudinii maxime;
c)Impulsul manipulativ, adica miscarea
executata de kinetoterapeut, unica,
brusca, fortata care reprezinta
“manipularea” propriu-zisa.Uneori in
momentul impingerii se poate auzi un
cracment dat de separarea brusca a celor
2 capete articulare.
Tehnica manipularii are 2 reguli de
baza:
1.sa nu provoace dureri;
2.miscarea manipulativa nu se va
executa pe directia de miscare blocata,
ci pe directia exact contrarie.
Se recomanda ca articulatia si zona
periarticulara care urmeaza a fi
manipulate sa fie pregatita prin incalzire
si masaj.
18. Creșterea forței musculare:
terminologie.
Forţă = capacitatea (proprietatea.)
sistemului nouromuscular de a învinge
o rezistenţă prin contracţie musculară.
Forţa maximă relativă (strength) =
tensiunea maximă de contracţie pe care
un muşchi o poate dezvolta la un anumit
moment.
Forţă maximă absolută (limiting
strength) — forţa maximală (de obicei
teoretică) sau forţa-limită pe care ar
putea, în condiţii biologice optime, să o
dezvolte un muşchi. Practic, FMA nu
poate fi atinsă, un sportiv de înaltă
performanţă putând să se apropie mai
mult de ea.
Forța de rotaţie (torsiune) (torque)=>
forţa necesară de a produce o rotaţie în
jurul unui ax.
Forţă explozivă :capacitatea de a
manifesta valori mari de forţă în cea
mai mică unitate de timp.
Forţă dinamică— forţa musculară
dezvoltată în timpul contracţiei
izotonice.
Forţă maximă dinamică — forţa de
rotaţie maximă care poate fi dezvoltată
în fiecare punct al unei mişcări.
Forţă statică (izometrică) = forţa
musculară dezvoltată în timpul
contracţiei izometrice.
Forţă maximă statică — forţa maximă
pe car-e o poate dezvolta un muşchi
acţionînd contra unui obiect imposibil
de mişcat.
Forţă izokinetică = este tot o forţă
dinamică, dar viteza mişcării
este reglată în aşa fel, încît rezistenţa
este în raport cu forţa aplicată
în fiecare moment al amplitudinii
mişcării.
19. Creșterea forței musculare prin
contracții izometrice:
Contracţia izometrică, în care tensiunea
internă creşte fără modificarea lungimii
fibrei musculare.Pentru a obţine efectele
scontate, contracţia izometrică trebuie
să realizeze un minimum de 35% din
tensiunea maximă musculară, dar de-
abia la 2/3 de forţă realizată putem
înregistra hipertrofia musculară,
îzometria cu o forţă care reprezintă între
20 şi 35% din forţa maximă reuşeşte să
menţină forţa musculară existentă. Dacă
în timpul zilei grupele musculare nu
realizează aceste valori tensionale
{peste 20% din tensiunea maximă),
asistăm la pierderi treptate de forţă şi
volum muscular. Contracţia izometrică,
cu tensiune de aproximativ 2/3 din forţa
maximă, provocînd deficitul de O2 şi
acumularea de cataboliţi, declanşează la
oprirea ei fenomenul de rebound, cu
creştere circulatorie (peste 40% din cea
de repaus), stimulare metabolică a
celulei musculare, cu creşterea sintezei
proteice a sintezei intranucleare de
ARN şi ADN, ceea ce va determina
hipertrofia musculară.Deci, părerile mai
vechi că izometria nu hipertrofiază
muşchiul sînt inexacte. Există, deci, un
„factor intrinsec", determinat de un lanţ
de reacţii metabolice care conduc la
creşterea forţei şi la hipertrofie
musculară.Dar ca acest lanţ să se
declanşeze, este necesară depăşirea unui
„prag", depinde de intensitatea
contracţiei. Se pare că 60—70% din
forţa maximă ar fi valoarea acestui
prag.Alături de valoarea tensiunii care
trebuie dezvoltată prin
contracţie,izometria ridică şi o a doua
problemă de importanţă decisivă :durata
unei contracţi izometrice. Unii autori o
numesc „timpul de utilizare a
muşchiului", reprezentînd-durata
menţinerii unei tensiuni maxime
(posibile) a fibrelor musculare. Acest
„timp" este egal cu durata contracţiei,
sau aproape, şi se apreciază în secunde.
Durata unei contracţii izometrice nu
poate depăşi 12 secunde nici la
sportivul antrenat, căci apar o serie de
perturbări (a se vedea mai departe).De
obicei, pentru bolnavi se utilizează
durate de 3—5—6 secunde pentru o
contracţie. Ritmul de execuţie a acestor
contracţii in vederea creşterii forţei şi
hipertrofiei musculare este încă discutat.
Avantaje, notăm :Eficienţă bună în
obţinerea creşterii forţei şi a hipertrofiei
musculare; Creşterea rezistenţei
musculare;Tehnică simplă, care nu
necesită aparatură specială, putîndu-se
efectua oriunde; Necesita durate scurte
de antrenament;Nu solicită articulaţia.
Dezavantajele mai importate ar
fi :Măreşte munca ventriculului sting,
creşte frecvenţa cardiacă și tensiunea
arterială (mai ales cea diastolică).
20. Creșterea forței musculare prin 22. Creșterea rezistenței
contracții izotonice: musculare:Rezistenţa este capacitatea
Contracţia izotonică se produce cu de a susţine un efort, capacitatea
modificarea lungimii muşchiului de a executa un exerciţiu
muşchiului,determinînd mişcarea sau o activitate pe o perioadă prelungită
articulară (contracţie dinamică). Pe tot de timp, iar pe de altă parte, capacitatea
parcursul mişcării, deci al contracţiei muşchiului de a susţine o contracţie.
musculare izotonice, tensiunea de Rezistenţa musculară este în funcţie
contracţie ramine aceeaşi. Contracţia de :forţa musculară;valoarea circulaţiei
izotonică simplă, fără încărcare, nu musculare; integritatea metabolismului
reuşeşte să realizeze creşterea forţei muscular;un complex de factori care ţin
musculare. Astfel, spre exemplu, un de sistemul nervos central (motivaţie,
grup muscular de forţă 2 îşi poate creşte starea de excitaţie sau inhibiţie
forţa prin contracţii izotonice in timpul corticală).
mişcărilor, fără influenţa gravitaţiei sau Rezistenţa la efort este proprietatea
cu o astfel de influenţă în cazul forţei 2- musculară de bază utilizată in timpul
3. Această contracţie izotonică se procesului muncii, mult mai importantă
realizează insă la nivelul de forţă decît forţa (bineînţeles, de la o anumită
respectivă ca o contracţie cu valoare în sus). Sînt rare azi muncile
contrarezistenţă (segmentul de membru chiar manuale care necesită valori mari
şi. respectiv, gravitaţia). Prin aceeaşi ale forţei musculare. De aceea este
contracţie izotonică în cadrul aceleiaşi necesar mai ales în kinetologia de
mişcări pentru un grup muscular de recuperare să se testeze nu numai forţa,
forţă 4 sau 5 nu se va reuşi să se obţină ci si rezistenţa muşchiului.
nici creşterea forţei, nici hipertrofia Tehnicile şi metodele care conduc la
musculară. creşterea rezistenţei sint cele folosite și
Contracţia izotonică realizată contra pt „Creşterea forţei musculare", între
unei rezistenţe care nu blochează forţă şi rezistenţă există o relaţie directă.
excursia mişcării poate determina Pentru obţinerea rezistenţei, principiul
creşterea forţei musculare. Modificarea metodologic este creşterea duratei
lungimii muşchiului se poate face în exerciţiului. De aceea se lucrează la
două sensuri : prin apropierea capetelor intensităţi mai joase de efort,dar
sale, deci prin scurtare (contracţie prelungite în timp. în general se
dinamică concentrică), utilizează exerciţiile dinamice cu
şi prin îndepărtarea capetelor de rezistenţă, în care aceasta reprezintă 15
inserţie, deci prin alungire, datorită unei —40% .
forţe exterioare care învinge rezistenţa Se urmăreşte atingerea oboselii prin
musculară (contracţie musculară creşterea duratei exerciţiului. Pot fi
excentrică).Contracţiile dinamice utilizate toate tehnicile exerciţiilor
concentrice şi excentrice cu rezistenţă active cu rezistenţă .
(gravitaţia, greutatea corporală, mîna
kinetoterapeutului, greutăţi, arcuri,
elastice etc.) determină creşterea forţei
musculare dacă raportul dintre
capacitatea muşchiului şi valoarea
rezistenţei este adecvat. Mişcarea
dinamică (izotonieă) cu rezistenţă este
cel mai utilizat tip de efort muscular
pentru creşterea forţei şi obţinerea
hipertrofiei musculare, deşi se
recunoaşte valoarea superioară în sine a
exerciţiului izometric. Există deci trei
tipuri de efort muscular generator de
forţă musculara:izometric, izotonic
concentric şi izotonic excentric cu
rezistenţă.
21. Creșterea forței musculare prin
contracții izokinetice:
Contracţia izokinetică este, în fond, tot
o contracţie dinamică, dar viteza
mişcării este reglată în aşa fel, încît
rezistenţa să fie in raport cu forţa
aplicată in fiecare moment al
amplitudinii unei mişcări. Pentru ca să
existe o corectă izokinezie, rezistenţa
trebuie să varieze uşor în funcţie de
lungimea muşchiului, pentru a se
menţine aceeaşi forţă. Exerciţiile
izokinetice pot fi realizate cu nişte
aparate speciale — dinamometrele
(„Cybex", „Nautilus*) —, care asigură
variaţia de rezistenţă pentru mentinerea
constantă a vitezei de mişcare pe tot
traiectul mişcării si o forţă egală în
fiecare moment al acelei mişcări.
Valoarea contracţiei izokinetice in
antrenarea forţei este deosebită, dar
evident nu este o tehnică uzuală.
10
23. Antrenamentul pentru refacerea
coordonării - reguli:Înţelegem prin
coordonare „combinarea activităţii unui
număr de muşchi în cadrul unei scheme
de mişcare continuă, lină, executată in
condiţii normale".O activitate
coordonată este automată, nepercepută
conştient,deşi ea poate fi îndeplinită şi
conştient. Controlul activităţii
coordonate este monitorizat prin
mecanismul de feed-back al
propriocepţiei şi centrilor subcorticali.
Dacă propriocepţia senzitivă sau centrii
subcorticali sînt afectaţi, controlul
vizual al mişcării, cu intervenţia
centrilor corticali, poate substitui
coordonarea mişcării, dar niciodată
aceasta nu va fi la fel de fină ca atunci
cind feed-back-ul proprioceptiv este
intact. Coordonarea mişcărilor este un
proces care se obţine după foarte multe
repetări, ea dezvoltindu-se pe măsură ce
copilul creşte. Coordonarea se poate
„antrena", putîndu-se ajunge la
performanţe extraordinare. Să privim
mâinile unui pianist sau ale unui
violonist în timpul unui concert şi vom
realiza amploarea acestor performanţe.
Dezvoltarea coordonării înseamnă o
creştere a preciziei mişcării, o economie
maximă de efort muscular prin ieşirea
din activitate a oricărui muşchi inutil de
activat pentru respectiva schemă.
Aceasta înseamnă inhibiţia oricărei
iradieri (inutile) a excitaţiei în cortex.
Regulile:
-Exerciţiile de coordonare trebuie să se
execute de cîteva ori pe zi, fă;ă
întrerupere, pînă ce coordonarea este
obţinută;
-Orice contracţie a musculaturii care nu
este necesară unei activităţi date trebuie
evitată. A repeta contracţii pentru o
astfel de musculatură înseamnă a o
introduce în engrama activităţii
respective ,inhibiţia iradierii nu se mai
produce, coordonarea va fi compromisă;
-Pentru a întări percepţia senzorială
corectă a unei engramc corecte se vor
utiliza toate mijloacele posibile :
explicaţii verbale, înregistrări
cinematice, desene etc.
-Exerciţiile de coordonare cer
concentrare din partea pacientului.
Orice semn de oboseală sau chiar
plictiseală este un indiciu de oprire a
antrenamentului;
-Precizia unei mişcări nu necesită forţă
mare, aceasta chiar prejudiciind
coordonarea.
26. Deficiențe fizice ale trunchiului:
Cifoza și scolioza ( program de 5
exerciții)
Cifoza:1. Mers normal cu arcuirea
braţelor sus şi lateral la fiecare 2 timpi
(2 x 8 timpi).
2. Mers normal, cu menţinerea capului
în extensie şi bărbia sus, cu un baston
apucat de ambele capete astfel:cu
braţele sus;bastonul apucat la nivelul
cefei;bastonul apucat la nivelul
omoplaţilor;bastonul apucat înapoi-
jos.Se pot combina între ele aceste
exerciţii de mers.
3. Poziţia iniţială: stând depărtat, braţele
îndoite cu palmele la piept şi coatele
lateral-în extensie, bărbia
sus.Mişcarea:1 – 2: extensia cu arcuire a
coatelor, menţinându-le pe linia
umerilor;3 – 4: extensia cu arcuire a
braţelor întinse lateral;5 – 6: se repetă 1
– 4. Exerciţiul se repetă de 4 ori .
4. Poziţia iniţială: stând depărtat, cu
bastonul apucat de capete înapoi, la
nivelul cefei
Mişcarea:1 – 2: îndoirea trunchiului
spre dreapta, cu arcuire;3 – 4: revenire;5
– 6: îndoirea trunchiului spre stânga, cu
arcuire;7 – 8: revenire.
Exerciţiul se repetă de 4 – 6 ori.
5. Poziţia iniţială: stând.Mişcarea:1 – 2:
pas înainte cu piciorul stâng, cu
ridicarea braţelor prin înainte oblic-sus
şi menţinerea piciorului drept înapoi cu
sprijin pe vârf, capul în extensie;
3 – 4: revenire;5 – 8: se execută cu
piciorul drept înainte.Exerciţiul se
repetă de 4 ori .
Scolioza:
1. Poziţia iniţială: culcat dorsal cu
braţele lateral. Mişcarea:1–4: îndoirea
trunchiului spre stânga, cu ducerea
piciorului stâng lateral şi atingerea
acestuia cu mâna stângă, braţul drept se
duce sus, cu menţinerea poziţiei;5–8:
revenire. Exerciţiul se repetă de 4– 6
ori.
2. Poziţia iniţială: stând cu braţele pe
lângă corp. Mişcarea:1–2: fandare
laterală cu piciorul drept, cu uşoara
înclinare a trunchiului spre stânga,
braţul drept aşezat pe creştet, braţul
stâng dus îndoit înapoi la spate;3–4:
revenire;5–6: ridicarea piciorului stâng
lateral (450-900), cu înclinarea uşoară a
trunchiului în aceeaşi parte, braţul drept
deasupra capului, braţul stâng înapoi
rotunjit la spate;7–8: revenire în poziţia
iniţială.Exerciţiul se repetă de 4–6 ori .
3. Poziţia iniţială: stând depărtat, cu
bastonul apucat de ambelecapete
diagonal la spate (mâna dreaptă sus,
stânga jos). Mişcarea:1–2: îndoirea şi
arcuirea trunchiului spre stânga;3–4:
revenire;5–6: răsucirea şi arcuirea
trunchiului spre dreapta;7–8:
revenire.Exerciţiul se repetă de 4–6 ori.
4. Poziţia iniţială: stând cu piciorul
stâng sprijinit pe scara fixă, ladă, sau
scaun. Mişcarea:
1 – 2: îndoirea cu arcuire a trunchiului
spre stânga, cu braţul drept deasupra
capului, stângul rotunjit la spate;3 – 4:
revenire;5 – 6: răsucire cu arcuire a
trunchiului spre dreapta, braţul drept
sus, stângul lateral;7 – 8:
revenire.Exerciţiul se repetă de 4 – 6
ori.
5. Poziţia iniţială: stând cu latura stângă
la scara fixă, apucat cu mâna dreaptă
deasupra capului.Mişcarea:1 – 4:
fandare laterală spre dreapta, cu
îndoirea şi arcuirea trunchiului spre
stânga;5 – 8: revenire în poziţia
iniţială.Exerciţiul se repetă de 4 ori.
11
27. Deficiențe fizice ale membrelor
superioare. Concepeți un program
kinetic pentru corectarea
deficiențelor membrului
superior(recuperare după fractură).
Fractura este cea mai comună formă de
fractură la persoanele peste 75 de ani.
Acest tip
de fractură apare mai ales la femeile
relativ sănătoase și active, care au
reflexe bune.
Majoritatea fracturilor apar în exterior,
în timpul lunilor de iarnă, când zăpada
și gheața
Tratamentul fracturii de la nivelul
articulației mâinii
Obiectivul principal este restaurarea
funcției normale aarticulației mâinii
afectate.
Fractura șimplă – presupune fractura
osului dar marginile fracturii rămân
suficient de apropiate, încât șimpla
manipulare poate realinia fragmentele
osoase (denumită și reducerea fracturii).
Fractura complexă – presupune
ruperea osului în mai multe fragmente
sau fracturarea oaselor de la nivelul
articulației. În acest caz poate fi
necesară reducerea fracturii prin
intervenție chirurgicală.
Kinetoterapia. Obiective:
1. prevenirea pierderii funcției
complexe a mîinii ;
2. reducera redorii și anchilozei
încheieturii mîinii;
3. refacerea tonusului muscular ;
4. cresterea forței musculare ;
5. îmbunătățirea preciziei și a miscărilor
de finețe .
Program de exerciții
Exercițiile încep după 5 – 6 zile de la
accident, cu degetele neafectate, în
măsura în care
imobilizarea permite acest lucru.
Ex.1. P.I. asezat pe scaun, mâna se
sprijină cu antebrațul pronat, palma pe
masă
T1. abducția degetelor, cât permite
gipsul
T2. revenire în P.I. Se execută 2 serii a
câte 10 repetări.
Ex.2. P.I. asezat pe scaun, mâna
afectată, plasată în fața trunchiului, este
susținută de
mâna opusă.
T1. flexia degetelor, cât permite gipsul
T2. revenire din flexie în poziție neutră
T2. extenșia degetelor.Exercițiul opate
fi îngreunat prin opunerea unei
rezistențe. Se execută 2 serii a câte 10
repetări. Exercițiile vor fi efectuate și cu
mâna sănătoasă.
Ex.3. P.I. asezat pe scaun, mâna
afectată, plasată în fața trunchiului, este
susținută de
mâna opusă :
T1. se execută miscări de opozabilitate,
cât permite ghipsul ;
T2. revenire în P.I.
T3. abducția policelui
T4. revenire în P.I.
Exercițiul de poate îngreuna, aplicând
rezistența la miscare
Se execută 2 serii de câte 10 exerciții
Ex.4. P.I. asezat pe scaun, mâna în
poziție neutră
T1. flexia cotului
T2. revenire din flexie
Se execută 2 serii a câte 6 repetări.
Ex.5. P.I. P.I. asezat pe scaun, mâna în
poziție neutră
T1. flexia brațului
T2. extenșia brațului
T3. revenire în P.I și abducția brațului
T4. revenire în P.I. și adducția brațului.
Se execută 2 serii a câte 5 repetări.
După scoaterea ghipsului sau atelei, se
vor executa mobilizări ale articulațiilor
mici ale
degetelor și articulației mâinii și
exerciții de stretch ale acesteia, pentru a
preveni instalarea
redorii și pentru reluarea funcționalității
mîinii, cât mai aproape de normal.
Ex.6. P.I. asezat pe scaun, MI cu cotul
extins, plasat înaintea trunchiului, mâna
sănătoasă prinde mâna afectată.
(stretchingul în extenșie al articulației
mâinii)
T1. flexia dorsală până la perceperea
stretching-ului
T2. menținere 8 – 10 sec.
T3. revenire în P.I. Se repetă de 10 ori.
Ex.7. P.I asezat pe scaun, MI cu cotul
extins, plasat înaintea trunchiului, mâna
sănătoasă
prinde mâna afectată. (stretchingul în
flexie al articulației mâinii)
T1. flexia palmară până la perceperea
stretching-ului
T2. menținere 8 – 10 sec.
T3. revenire în P.I. Se repetă de 10 ori.
Ex.8. P.I. asezat pe scaun, antebrațul
pronat se sprijină pe masă, mâna în
afara mesei,
ține o ganteră de 200 gr.
T1. extenșia lentă a mâinii
T2. menținere 8-10 sec.
T3. revenire în P.I. Se execută 2 seturi a
câte 10 repetări.
Ex.9. P.I. asezat pe scaun, antebrațul
supinat se sprijină pe masă, mâna în
afara mesei,
ține o ganteră de 200 gr.
T1. flexia palmară lentă a mâinii
T2. menținere 8-10 sec.
T3. revenire în P.I. Se execută 2 seturi
a câte 10 repetări.
Ex.10. P.I. stand, cu un baston în mână,
brațul în poziție neutră.
T1. adducția/ deviația radială a
încheieturii, bastonul este ridicat cu un
capăt în sus și înainte
T2. menținere 5 sec.
T3. revenire în P.I. Cu cât se va ține
obiectul mai strâns, cu atât mai greu va
fi exercițiul.
Se execută 2 serii a câte 6 repetiții.
28. Deficiențe fizice ale membrelor
inferioare:
28.Recuperarea femurului după
fractură:
Ex.1. P.I. asezat la marginea patului (pe
o bancă sau pe un scaun mai înalt, care
să permită pendularea gambei), gamba
atârnată, brațele de o parte și de alta a
trunchiului, pentru a așigura echilibrul
(exercițiu fără încărcarea genunchiului),
un săculeț de 200 gr pe gleznă
T1. flexia gambei ;T2. menținere până
la apariția oboselii .Se execută de 1 – 3
ori pe zi. Se repetă și pentru genunchiul
sănătos.
Ex.2. P.I. asezat pe un scaun, membrul
inferior afectat se sprijină pe un alt
scaun asezat în față, astfel încât
genunchiul este usor flectat. (extenșia
genunchiului).T1. extenșia
genunchiului, apăsându-l usor spre
podea, foloșind numai contracția
musculară. T2. menținere 5 – 10 sec.
T3. relaxare.Se fac 3 serii a câte 10
repetări.
Ex.3. P.I. asezat în pat sau pe podea cu
genunchii extinși, având un prosop
făcut sul sub tendonul achilean.
(extenșia alternativă a genunchilor)
T1. extenșia, cu blândețe, a
genunchiului. T2. menținere 5 – 10 sec.
T3. relaxare. Se execută 3 serii a câte 10
repetări.
Ex.4. P.I. asezat, se trece pe sub talpă
un prosop (flexia geniunchiului)
T1. trăgând de capetele prosopului, cu
ambele mâini, se execută flexia
geninchiului, călcîiul se ridică de la sol
4 – 5 cm. T2. se menține 5 – 10 sec. 44
Se execută 3 serii a câte 10 repetări, cu
ambii genunchi.
Ex.5. P.I. asezat pe scaun, vîrfurile
picioarelor ating podeaua
T1. contracția muschilor coapsei
T2. menținere. T3. relaxare . Se execută
2 serii a căte 5 – 10 repetări. Exercițiul
se execută cu ambele membre
inferioare.
Ex.6. decubit dorsal pe o suprafață
plană și dură, unul din membrele
inferioare flectate. T1. celălalt membru
inferior se ridică de la sol aproximativ
10 cm. T2. se execută în aer forma
literei “T”. T3. revenire în P.I. .Se
execută și cu celălalt MI. Se execută 2
serii a câte 5 – 10 exerciții.
Ex.7. P.I. stând cu spatele lipit de
perete, MI sunt paralele, genunchii
privesc înainte.. T1. flexia genunchilor
30º, alunecând pe lângă zid. T2.
revenire în P.I. Miscarea se execută
foarte lent. Se execută 1 – 3 serii a câte
5 – 10 repetări.
Ex.8. P.I. asezat pe scaun, geninchii
flectati la 30 º, picioarele sprijinite pe
un support. T1. se impinge cu picioarele
în suport, într-o manieră tolerată
T2. menținere 5 – 10 sec Se execută 1 –
3 serii, a câte 5 – 10 repetări.
Ex.9. P.I. stând cu fața la scara fixă,
greutatea se trece pe MI sănătos
T1. abducția MI. T2. revenire în P.I.
Exercițiul poate fi îngreunat prin
aplicarea unei contrarezistențe sau prin
menținerea poziției timp de câteva
secunde. Se execută 2 serii a câte 5 – 10
repetări.
Ex.10. P.I. P.I. stând cu fața la scara
fixă, greutatea se trece pe MI sănătos:
T1. flexia genunchiului. T2. extenșia
coapsei. T3. menținere 5 – 10 sec
T4. revenire în P.I. Se poate îngreuna
prin aplicarea unei contrarezistențe. Se
execută 2 serii a câte 5 – 10 repetări.
12
28.Recuperare genunchi în
varum:Definiţie. Genunchii în varum
reprezintă o deficienţă fizică ce constă
în depărtarea genunchilor, astfel încât
coapsele şi gambele formează unghiuri,
cu vârfurile orientate în afară (exterior)
(genunchi„în paranteză”).1. Poziţia
iniţială: stând cu mâinile pe şold.
Mişcarea:1 – 2: fandare înainte cu
piciorul drept, cu ridicarea braţelor
lateral şi extensia capului (piciorul drept
se va aşeza mult în interiorul poziţiei);3
– 4: revenire;5 – 6: se repetă fandarea
cu piciorul stâng;7 – 8:
revenire.Exerciţiul se repetă de 4 ori.
2. Poziţia iniţială: pe genunchi, cu
braţele lateral, cu un cordon legat în
dreptul genunchilor, gambele uşor
depărtate. Mişcarea:1 – 2: aşezare pe
coapsa dreaptă, cu uşoară răsucire a
trunchiului şi braţelor spre stânga;
3 – 4: revenire pe genunchi (bazinul pe
verticală);5 – 8: se repetă spre
stânga.Exerciţiul se repetă de 4 – 6 ori.
3. Poziţia iniţială: stând depărtat peste
banca de gimnastică, mâinile pe şold.
Mişcarea:1 – 2: aşezarea piciorului
drept înainte – întins pe bancă, cu
aplecarea trunchiului înainte şi ridicarea
braţelor lateral (bărbia în extensie);3 –
4: revenire;5 – 6: se repetă cu piciorul
stâng;7 – 8: revenire.Exerciţiul se repetă
de 4 – 6 ori.
4. Poziţia iniţială: stând depărtat
(distanţă mai mare decât lăţimea
umerilor), mâinile pe şold. Mişcarea:
1 – 4: alunecare cu picioarele întinse
lateral, pe partea interioară a tălpii (atât
cât permite mobilitatea şoldului),
presând genunchii spre interior, braţele
se ridică lateral;5 – 6: aşezarea mâinilor
pe sol şi săritură în ghemuit;7: revenire
în stând;8: săritură în depărtat, cu
mâinile pe şold.Exerciţiul se repetă de 4
– 6 ori.
4. Poziţia iniţială: pe genunchii
apropiaţi şi cu gambele depărtate,
mâinile pe şold. Mişcarea:1 – 2: îndoire
laterală cu arcuire amplă spre stânga, cu
aşezarea palmei stângi pe genunchi şi
apăsare;3 – 4: se repetă spre dreapta;5 –
8: se repetă ca la 1 – 4.Exerciţiul se
repetă de 4 – 6 ori.Acest exerciţiu se
poate executa cu aşezarea piciorului
întins lateral şi apăsarea spre interior cu
mâna de aceeaşi parte.
5. Poziţia iniţială: aşezat transversal pe
banca de gimnastică, cu sprijinul
piciorului stâng lateral în lungimea
băncii, cu vârful spre interior.
Mişcarea:1 – 2: îndoirea trunchiului
lateral stânga, cu braţul de aceeaşi parte
care apasă pe genunchiul stâng, iar
braţul drept se arcuieşte peste cap;3 – 4:
revenire cu schimbarea piciorului, în
partea opusă;5 – 6: se repetă ca la 1 – 4.
Exerciţiul se repetă de 6 – 8 ori.
28.Recuperare genunchi in
valgum:Definiţie: Genunchii în valgum
se caracterizează prin apropierea
genunchilor, coapsele şi gambele
formând unghiuri cu vârfurile în interior
(genunchi „în X”).
1. Mers pe partea externă a labei
piciorului (2 x 8 timpi);
2. Mers cu încrucişarea picioarelor
peste linia de mijloc (2 x 8 timpi);
3. Alergare cu genunchii la piept; cu
călcâiele la şezută (2 x 8 timpi);
4. Poziţia iniţială: stând cu mâinile pe
şold, cu gleznele şi vârfurile cât mai
apropiate.Mişcarea:1 – 2: ridicare pe
vârfuri, cu inspiraţie şi apnee, cu
ridicarea braţelor sus;3 – 4: coborâre pe
toată talpa, rulare până pe călcâie şi
ridicarea vârfurilor, cu expiraţie,
coborârea braţelor cu mâinile pe şold;5
– 8: se repetă. Exerciţiul se repetă de 4
ori.
5. Poziţia iniţială: sprijin înainte culcat,
cu genunchii îndoiţi şi împinşi mult
lateral, braţele sunt întinse, palmele
aproape de bazin (poziţia „broscuţei”).
Mişcarea:– se realizează arcuiri în
poziţie, astfel încât bazinul să atingă
solul şi gleznele se vor încrucişa înapoi.
30. Masajul - definiție, scop, obiect și
metodă de prelucrare: Este o
prelucrare metodica a partilor moi ale
organismului, manual sau instrumental,
in scop fiziologic,curativ, profilactic,
regenerative, estetic sau sportiv. Este o
metoda de tratament curativa a
diferitelor afectiuni si dezechilibre
patologice din organismul uman.Scopul
fiziologic al masajului consta in
obtinerea unei functionari normale a
aparatelor, organelor si sistemelor
organismului.
Efectele masajului asupra
organismului:
a)influenta masajului asupra pielii.Are
urmatoarele efecte:elimina stratul de
celule moarte ale epidermei, fapt ce
inlesneste respiratia cutanata si ajuta la
intensificarea proceselor de eliminare
din organism a produselor de
descompunere, prin glandele subacee si
sudoripare;dilata vasele sanguine din
piele, intensificand circulatia locala, iar
nutritia pielii si a glandelor ei
sporeste;deasemeni, dilatarea vaselor
produce cresterea temperaturii pielii,
fenomen ce duce la dilatarea porilor si
intensificarea schimburilor cu
exteriorul;actioneaza asupra intregului
aparat nervos, prin terminatiile somatic
si vegetative ale nervilor, influentand in
mod reflex repartitia sangelui in
organism;
b)influenta masajului asupra tesuturilor
conjuctive. Se poate spune ca masajul
intretine si reface elasticitatea sa, care
favorizeaza miscarile corpului, dar
dezvolta si tonusul si rezistenta
elementelor care au rolul de a fixa si
proteja tesuturile si organele.Activand
circulatia sanguine, se stimuleaza
schimburile nutritive locale si are loc un
efect de intensificare a eliminarii
reziduurilor metabolice.
c)influenta masajului asupra tesutului
muscular.Masajul, ca actiune mecanica
asupra muschiului, determina contractia
acestuia si produce modificari complexe
chiar la nivelul celulelor
muscular:intensifica procesele
metabolice din muschi;reface muschiul
obosit prin cresterea schimburilor
vasculare cu aport de substante nutritive
proaspete si indepartarea
reziduurilor;regenereaza si stimuleaza
muschii atrofiati, traumatizati sau
paralizati;combate depozitele patologice
periarticulare.
d)influenta masajului asupra
articulatiilor si tendoanelor.Datorita
masajului, aparatul ligamentar si
articular capata o mobilitate mai
mare.Tulburarea mobilitatii normale
poate avea loc in articulatiile coxo-
femurale, ale umerilor si ale
gleznelor.In aceste cazuri are loc o
incretire a capsulelor articulare si o
modificare a lichidului intra-
articular.Toate acestea pot fi indepartate
prin diverse tehnici specifice de masaj.
e)influenta masajului asupra sistemului
circulator si limfatic.Se manifesta prin
accelerarea scurgerii sangelui si a
limfei, de la diferite organe spre
inima.Intensificarea curentului sanguine
si a celui limfatic produce micsorarea
stazei si a exudatelor in regiunea
articulatiilor, a cavitatii
abdominal,etc,contribuind la resorbirea
edemelor;Prin dilatarea moderata a
vaselor periferice se usureaza activitatea
aspiratoare a inimii;
Prin masaj se favorizeaza cresterea
numarului de globule rosii si de
13
trombocite, avand efecte benefice
asupra bolnavilor anemic.
e)influenta masajului asupra sistemului
respirator.Influenta directa asupra
cutiei toracice produce o inspiratie si o
expiratie profunda.Legaturile
fiziologice ale plamanilor cu sistemul
nervos si cu celelalte organe sunt foarte
numeroase.Pentru domeniul masajului
insa, un interes deosebit il prezinta
legaturile care au la baza actiuni
nervoase reciproce de ordin reflex.
f)influenta masajlui asupra sistemului
nervos.Se realizeaza prin actiunea pe
care masajul o exercita asupra
aparatului receptor si asupra
terminatiilor sensitive ale sistemului
nervos vegetativ din piele.Se produc
efecte stimulatoare la nivelul sistemului
nervos, marind reactivitatea nervilor
prin manevre executate energic;Se
produc efecte de
relaxare,calmante,linistitoare prin
manevre executate lent;Se creaza starea
de relaxare, deconectare, destindere sau
de crestere a energiei;Se atenueaza
intensitatea durerilor prin stimularea
terminatiilor nervilor periferici.
Contraindicatiile masajului se impart
in:generale si partiale;definitive si
temporare.Contraindicatia
generala:presupunea interzicerea
aplicarii oricarei tehnici de
masaj;Contraindicatia partială: se refera
fie la aplicarea manevrelor de masaj
doar pe anumite zone ale corpului, fie
doar la aplicarea anumitor manevre;
Contraindicatia definitiva: se hotaraste
doar in cazul unor boli cornice grave
incurabile, care s-ar putea inrautati prin
masaj;Contraindicatiile
temporare:intalnite frecvent; sunt
impuse de boli,tulburari sau leziuni
usoare si trecatoare.
Principalele procedee de masaj
(clasificare)
(netezirea,framantatul,baterea,frictiunile
,vibratiile)
1)Netezirea (efleurajul)Primele
procedee de masaj constau din neteziri
sau alunecari usoare si ritmice aplicate
cu fata palmara a mainilor pe suprafata
tegumentara tratata.Ele se fac cu o
anumita apasare cu sens bine determinat
si cu un ritm variabil, in functie de
necesitati.Tehnica manevrei este destul
de simpla.Se poate face si cu fata
dorsală a mainilor, cu degetele
apropiate sau indepartate intre ele.Se
poate aplica cu o singura mana sau cu
ambele maini, in functie de suprafata
masata.
31. Introducere în geriatrie,
gerontologie:
Geriatrie (gr.-geron,-ontos=bătrân;
iateria=vindecare) = Parte a
gerontologiei care are ca obiectiv
tratamentul bolilor vârstnicului,fie că
acestea îi sunt proprii,fie că anumite
boli prezintă forme particulare la vârste
înaintate.
Gerontologie (gr.-geron,-ontos=bătrân;
logos-știință) = Știința care are ca obiect
de studiu porblemele inerte ale
îmbătrânirii : modificările morfologice,
fiziologice, pșihologice și sociale;
Gerontologia ocupă un loc tot mai
important datorită creșterii numărului
de persoane vârstnice.
Îmbătrânirea umană se referă la
procesul multidimenșional de
transformări fizice, pșihologice și
sociale. Aceste transformări pot fi
pozitive, negative sau umane.
31.PROBLEME GENERALE ALE
GERONTOLOGIEI
Pe parcursul vieții,omul, ființă bio-
pșiho-socială este influențat de
ereditate,mediu și educație, parcurgând
trei etape importante : copilăria,
pubertatea și adolescența (0-20/24 ani-
vârsta a
I-a) ; tinerețea ; maturitatea și
climacteriul (20/24 -60 ani – vârsta a II-
a ) și presenescența, senescența (de la
60 ani până la deces- vârsta a III-a).
Varsta a treia este o perioada de viata de
la 60 de ani in sus conform Organizatiei
Mondiale a Sanatatii (OMS ) se imparte
in urmatoarele grupe : -Varstnici (60-74
);-Batrani (75-89) ;-Longevivi ( 90 de
ani și peste ) .
Stadiul 1 . Perioada de adaptare sau
stadiul de trecere spre batranete 60-
74 ani (varstnicii ) :- Perioada de
oarecare fragilitate biologica. Boli mai
curente : infarct, neoplasm,boli
respiratorii,cu refacere grea.
Stadiul 2. Stadiul batranetii medii 75-
89 ani (batranii).Adeseori bolile
degenerescente reduc mobilitatea.
Stadiul 3. Stadiul marii batraneti sau
a longevivilor peste 90 ani
:Subidentitatile suprapuse se contracta;
uneori poate avea loc o disolutie de
șine.
Stagiul terminal –Se diferentiaza trei
fatete ale evenimentelor terminale :
moarte biologica; moarte pșihologica și
moartea sociala.
31.PROBLEME GENERALE SI
SPECIFICE ALE GERIATRIEI
SISTEMUL CARDIOVASCULAR
a. Hipertenșiunea arteriala (HTA). In
geriatrie predomina formele de HTA
șistolica (diminuarea elasticitatii
aortei;cresterea rezistentei periferice
prin hialinizarea arteriolelor precapilare
determina modificari
hemodinamice ,relative specific pentru
HTA a varstnicului.
b. Hipotenșiunea arterială idiopatică
sau secundară, poate să fie la vârstnic
pasageră sau permanentă, șimptomatică
și așimptomatică.
c. Tulburările circulației arterio-
venoase periferice. La vârstnici se
întâlnesc tromboflebite cu o
șimptomatologie locală stearsă și cu
frecvente complicații de tip embolie
pulmonară. Varicele au o frecvență
crescută la femei.
SISTEMUL RESPIRATOR
a. Astmul bronșic. Diagnosticarea este
mai dificilă la vârstnici pentru că
dispneea cu
wheezing poate apare și în alte condiții
patologice. Semnele clinice pot lipsii,
bolnavii
prezentând doar dispnee și tuse
accentuată la efort.
b. Bronșita cronică și emfizemul.
Frecvența este atât de mare încât
aproape nu se pot
descrie particularități ale bolii datorate
vârstei. Diagnosticarea este întârziată
deoarece tusea cronică și expectorația
sunt atribuite de regulă fumatului, iar
dispneea progreșivă caracteristică
sindromului obstructiv este conșiderată
eronat ca semn al „emfizemului senil”.
c. Tuberculoza pulmonară. Tabloul
clinic este rareori tipic. De regulă se
prezintă ca o
maladie cronică, rău definită sau cu
declin progreșiv al stării generale,
atribui în mod eronat fie unei neoplazii
nediagnosticate, fie șindromului
depreșiv de vârstă.
d. Neoplasmul bronho-pulmonar. Are
latență clinică mare, în 15-20% din
cazuri
manifestarea fiind doar alterarea
nespecifică a stării generale, atribuită
declinului de vârstă.
e. Tulburări respiratorii
extrapulmonare.
1. Accidentele vasculare cerebrale se
pot însoți de tulburări ale ritmului
respirator.
2. Boala Parkinson poate determina
rigiditatea musculaturii
toracoabdominale și scăderea
controlului voluntar asupra frecvenței și
profunzimii respirației. Timpul de apnee
este scurtat la 1-2 secunde.
3. Cifoscolioza produce modificări
profunde în mecanica toracopulmonară
cu distorșia căilor aeriene, tulburări în
repartiția intrapulmonară a aerului și
hipoventilație alveolară.
SISTEMUL OSTEOARTICULAR
a. Umărul reumatismal.În cazul unor
afecțiuni la nivelul articulației, miscarea
este limitată și uneori doar schițată în
unele planuri.
b. Periartrita scapulohumerală (PSH)
reprezintă 80% din afecțiunile umărului
și ea poate apărea sub forma umărului
blocat sau a umărului dureros.
c. Coxartroza. Artroza coxofemurală
este afecțiunea reumatismală
degenerativă localizată la nivelul
articulației soldului.
14
d.Gonartroza-artroza genunchiului se
manifesta prin dureri,în special la
urcarea și
coborârea scărilor și prin diminuarea
mobilității la nivelul acestei
articulații.In cazul gonartrozei, atât
miscarea de flexie cât și cea de extenșie
este însoțită de dureri și diminuarea
mobilității.
e. Spondiloza cervicală –
Cervicartroza. Artroza localizată la
nivelul elementelor anatomice din
regiunea cervicală a coloanei vertebrale,
manifestată prin limitarea miscărilor și
dureri ce pot iradia în zonele scapulare ,
până în mâini.
f. Spondiloza dorsală – Dorsalgia.Se
manifestă ca și spondiloza cervicală,
prin dureri în regiunea dorsală, uneori
nevralgii intercostale, dureri
precordiale, herniere discală și
anchilozarea articulațiilor
costovertebrale.
g. Spondiloza lombară –
Lombartroza și sciatica (hernia de
disc). Durerea este localizată de obicei
la nivelul vertebrelor L4-L5 și L5-S1 și
se accentuează la ridicarea și
transportarea
greutății și la menținerea timp
îndelungat a poziției ortostatice. La
vârstnici curbura lombara se sterge sau
se accentuează în cazul persoanelor
obeze cu abdomenul inferior
proeminent, iar
mobilitatea în această zonă este foarte
redusă.
f. Poliartrita reumatoidă. Boală
reumatismală inflamatorie cronică
evolutivă, care
afectează țesutul conjunctiv în totalitate,
determinând inflamații, deformări și
anchiloze
șimetrice, în special la membre,
începând de la nivel distal spre rădăcina
acestora.
g. Spondilita anchilopoetică. Boală
reumatismală cronică evolutivă, ce
debutează de
regulă între 20-40 de ani, în special la
bărbați, reducându-le treptat mobilitatea
coloanei.
32. RECUPERAREA
FUNCȚIONALĂ LA VÂRSTA A III-
Metode și mijloace de recuperare
specifice.
Sedințele de gimnastică trebuie să se
desfăsoare în încăperi foarte bine
aerișite, cu temperatură constanta (180-
200) și luminoase, înaintea mesei sau cu
două ore după.
Reguli pentru pacient: să poarte o
vestimentație comoda din bumbac sau
lână ;să participe constient și activ la
toate miscările; - să repete șingur
exercițiile pe care le poate executa; - să
combine practicarea zilnică a
programului de recuperare și după
realizarea obiectivelor, pentru a evita
recidivele.
Reguli pentru kinetoterapeut: să
informeze pacientul despre neceșitatea
și importanța kinetoterapiei, despre tipul
de terapie aplicată, mijloacele și
metodologia de lucru precum și a
efectelor sale, modul de apreciere a
acestora, neceșitatea evaluării și a
controlului periodic ;să-i formeze
acestuia convingerea și deprinderea de a
practica sedințele de recuperare și după
terminarea perioadei de tratament; să
prezinte empatie, să se afle într-un
dialog permanent cu pacientul, creând o
atmosferă corespunzătoare, pentru a
obține cooperarea acestuia; să fie calm,
cu multă răbdare utilizând cu precădere
demonstrația și explicația pentru fiecare
execuție în parte ; - să analizeze, să
selecteze și să dozeze complexele de
exerciții diferențiat, de la caz la caz,
adaptându-le continuu șituației și
condiției clinice a bolnavului ; să adopte
în timpul lucrului cu pacientul pozițiile
cele mai stabile .
Indicații ale kinetoterapiei: inițial
testare la efort ; programul de
recuperare să fie mai mult funcțional
șintetic, mai puțin analitic; integrarea și
adaptarea dinamică a măsurilor
recuperatorii la condițiile clinice și de
viață ale pacientului și a capacității sale
de efort; antrenamentul fizic –
submaximal în condiții de aerobioză;
intenșitatea antrenamentului se va
stabili prin monitorizarea frecvenței
respiratorii, frecvenței cardiace (FC 70-
75% din FCmax) și TA (170-180/105-
110), ritmul de execuție a miscărilor →
moderat. Intenșitatea antrenamentului
va fi invers proporțională cu durata -
este de preferat antrenamentul cu
intervale, dar în cazul antrenamentului
continuu durata nu va fi mai mare de
20-30 min. (să va stabili în funcție de
posibilitățile pacientului); gradarea
efortului să se facă progreșiv, pentru ca
adaptarea organismului la efort să se
realizeze treptat; conținutul să fie variat,
în funcție de neceșități și concret
direcționat în perspectivă;
miscările să fie executate cu
amplitudine maximă corespunzătoare
poșibilităților individuale, fără a
suprasolicita articulațiile, iar exercițiile
care determină apariția durerilor, în
special la nivelul coloanei vertebrale
vor fi eliminate ;se va inșista în special
pe solicitarea acelor muschi care prin
acțiunea lor specifică sunt prea puțin
antrenați în activitățile zilnice;este de
preferat antrenamentul cu intervale, dar
în cazul antrenamentului continuu
durata nu va fi mai mare de 20-30 min.
(să va stabili în funcție de poșibilitățile
pacientului) ; gradarea efortului să se
facă progreșiv, pentru ca adaptarea
organismului la efort să se realizeze
treptat; conținutul să fie variat, în
funcție de neceșități și concret
direcționat în perspectivă; miscările să
fie executate cu amplitudine maximă
corespunzătoare poșibilităților
individuale, fără a suprasolicita
articulațiile, iar exercițiile care
determină apariția durerilor, în special
la nivelul coloanei vertebrale vor fi
eliminate ;numărul de repetări al
fiecărei miscări să nu determine apariția
oboselii ;exerciții ritmice (dinamice) a
unor largi grupe musculare scheletice,
începând cu o intenșitate scăzută „de
încălzire” și crescând progreșiv în
intenșitate ; respirația se va corelata cu
miscarea, iar după fiecare serie de
execuție se impune relaxarea
organismului; se va insista în special pe
solicitarea acelor muschi care prin
acțiunea lor specifică sunt prea puțin
antrenați în activitățile zilnice
Contraindicații: ortostatismul prelungit,
staționat pe scaun cu picioarele atârnând
;eforturi fizice prelungite cu glota
închisă ;efortul anaerob ;exercițiile ce
presupun ridicarea greutăților mari;
exercițiile în care corpul coboară sub
orizontala față de trunchi; schimbările
bruste de poziții; exerciții cu bază
îngustă de susținere. Pentru persoanele
fără probleme deosebite se recomanda
zilnic gimnastica de înviorare timp de
10-15 minute dimineața, o ora de
plimbare în aer liber în pas vioi și cel
puțin de trei ori pe săptămână
recuperare medicala.
15
33. Evaluarea funcțională și
capacității de efort a vârstnicului:
Evaluarea vârstnicilor.Există diferite
scale de evaluare globalăa vârstnicilor,
kinetoterapeutul fiind însă direct
interesat în evaluarea fitnessului, a
forței musculare, a mobilității articulare,
echilibrului, stabilității si coordonării.
Testarea la efort pentru
vârstnici:Pentru orice persoană care ar
putea prezenta un risc la testare devine
imperios necesar un examen clinic atent
si o monitorizare în timpul efortului, la
aceste persoane testarea la efort mai
este cunoscută si sub denumirea de
„testarea la stres”, căci poate deveni
intens solicitantă. Testarea pe paliere
este cea mai corectă, deoarece permite,
pornind de la nivele joase de
efort,tatonarea toleranței, având tot
timpul pacientul monitorizat. Apariția
semnelor clinice nefavorabile (durere
precardiacă, amețeală, aritmii, dispnee
etc.) alături de valori ale pulsului si
tensiunii arteriale care pot creste
alarmant indică oprirea imediată a
efortului indiferent pe ce palier ne
aflăm. Efortul pe primul palier va fi
redus, durata unui palier fiind cuprinsă
între 2-6 minute. În general, VO2
maxim se aproximează teoretic si se
testează la eforturi între 40 si 80%
(maximum 60% la vârstnici ) din VO2
maxim sau la 30-60% din rezerva
maximă cardiacă.Alte metode de testare
pot fi utilizateîn general în afara
laboratoarelor de testare, pe baza
aprecierii stării de sănătate-boală a
fiecărui caz în parte.
Mersul este deseori utilizat ca
modalitate de testare, există astfel
„mersul de 6 minute”, „ mersul pe o
milă”, mersul pe 2 km etc., după cum si
o serie de nomograme sau calcule
teoretice care apreciază mărimea
consumului de oxigen prin mers.
Iată de exemplu calculul testului lui
Rockport (mers cât se poate de repede
pe distanța de o milă):
Pentru femei: VO2 = 139,168 – (0,388
x vârsta) – (0,077 x greutatea în lb.) –
(3,265 x timpul realizat pe o milă) –
0,1566 x ritm cardiac de final).
Pentru bărbați se adaugă 6, 318 la
ecuația de mai sus. 1 lb = 1 livră= 1
pound = 435, 592 gr. Activitățile fizice
de muncă, sport sau ale vieții zilnice pot
constitui testări de efort pornindu-se de
la valoarea echivalenților metabolici
consumați în aceste activități si care pot
fi consultați în tabelul.
Evaluarea generală şi funcţională
joacă un rol decisiv în elaborarea
programelor de recuperare fizical-
kinetică şi ocupaţională
1. Temperatura este rezultatul
proceselor oxidative din organism,
generatoare de căldură prin
dezintegrarea alimentelor energetice.
Termoreglarea este funcția
organismului care menține echilibrul
între producerea de căldură
(termogeneză) şi pierderea de căldură
(termoliză) pentru păstrarea valorilor
constante (homeotermie) de 36,7 - 37°C
dimineața şi 37 – 37,3°C seara.
Scopul măsurării temperaturii –
descoperirea unor modificări patologice
ale valorii temperaturii corpului. Locul
de măsurare: cavități semi închise
(axilă, plica inghinală, cavitatea bucală)
sau cavități închise (rect, vagin).
Valoarea normală, fiziologică a
temperaturii: 36 - 37°
afebrilă. Valori patologice:hipertermie
37 38°subfebril; 38 – 39° febră
moderată; 39 – 40° febră ridicată; 40 –
41° hiperpirexie; hipotermie sub 36°.
2. Frecvența cardiacă este pulsul
arterial, reprezintă senzația de şoc
percepută la palparea unei artere
superficiale, comprimată incomplet pe
un plan rezistent la nivelul arterelor:
radială, temporală superficială, carotidă,
humerală, femurală, pedioasă
(poplitee).Tehnica de măsurare:
Pacientul trebuie să fie în repaus fizic şi
psihic cu cel puțin 5 – 10 minute înainte
de măsurare, deoarece un efort sau o
emoție oarecare, în timpul sau înaintea
măsurării pulsului ar putea modifica
valorile reale. În timpul măsurării
poziția pacientului poate să fie din
ortostatism, şezând sau decubit, acestea
depinzând de obiectivul urmărit. Brațul
trebuie să fie pe lângă corp, antebrațul
sprijinit, uşor flectat, pentru ca
musculatura să se relaxeze. Se
reperează artera de măsurat, se va
exercita o uşoară presiune asupra
peretelui arterial (echivalentă cu
presiunea din interiorul vasului) cu două
sau trei degete până la perceperea
zvâcniturilor pulsului.
Se stabileşte numărătoarea pulsațiilor pe
min. cu ajutorul cronometrului sau
ceasului obişnuit prevăzut cu secundar.
După ce a fost reperată artera, se lasă să
treacă câteva pulsații apoi se numără.
Numărătoarea durează 1 min., dar
timpul poate fi redus la 10s, 15s, 30s,
înmulțind apoi rezultatul cu 6, 4
respectiv 2.
3. Frecvența respiratorie:Aportul de
oxigen necesar proceselor vitale ale
organismului se asigură prin respirație.
Respirația constă dintr-o succesiune
ritmică de inspirații şi expirații. În stare
normală, respirația se face liniştit fără
nici un efort. Mişcările cutiei toracice
sunt simetrice, ritmice, abia vizibile.
Frecvența normală este de 16 – 20
b/min. cu uşoare variații în funcție de
vârstă şi sex. Elementele care trebuie
urmărite la măsurarea frecvenței
respiratorii:Tipul respirator ;Simetria
mişcărilor respiratorii; Amplitudinea
mişcărilor respiratorii; Frecvența
mişcărilor respiratorii .
4. Tensiunea arterială reprezintă
presiunea pe care o exercită sângele
asupra pereților arteriali şi este
determinată de următorii factorii:
debitul cardiac, forța de contracție a
inimii, elasticitatea şi calibrul vaselor,
vâscozitatea sângelui;se consideră
normale valorile TA sistolice între 110
– 140 mmHg, iar TA diastolică 60 – 90
mmHg.
Hipotensiunea arterială poate apare la
unii indivizi în condiții normale de
viață, şi fără să prezinte manifestări
clinice subiective sau obiective. De
asemeni, poate să mai apară în condiții
patologice, cu scăderi uşoare până la
scăderi drastice a TA spre 0 (şoc).
Hipertensiunea arterială este o
afecțiune cardiovasculară în sine. Ea
poate fi esențială (fără o cauză
cunoscută) sau secundară. În momentul
când se produce o creştere a TA mult
peste valorile normale, există riscul
apariției unui accident vascular cerebral.
34. Tratamentul kinetoterapeutic
complex al osteoporozei la persoanele
de vârsta a III-a. Asistența kinetică în
afecțiunile orto-traumatice la
persoanele de vârsta a III-a.
Prevenirea osteoporozei.Face parte
dintre bolile care afectează în grade
diferite cu mult mai mult oamenii în
vârstă. La vârstele foarte înaintate ea
devine mai severă şi mai frecventă(în
special la femei). Când apar fracturi şi
tulburări posturale(deformaţii
invalidante), se vorbeşte despre
osteoporoza ca boală.Osteoporoza este
o afecțiune difuză a scheletului
caracterizată prin masă osoasă scăzută,
alterări ale microarhitecturii osului, care
conduc la scăderea rezistenței osului si
la apariția fracturii. Se mai numeste
„epidemia tăcută”.Se manifestă prin
fractură. Zonele osteoporotice sunt:
coloana vertebrală, sold, articulația
radiocarpiană. Morbiditatea prin fracturi
osteoporotice reprezintă 30% din
totalitatea afecțiunilor osteoarticulare
iar mortalitatea poate ajunge până la 12
– 20%. Complicaţiile cele mai grave
sunt fracturile între 50 şi 60 de ani,
predomină fractura încheieturii mâinii,
în jurul vârstei de 70 de ani, fractura
vertebrelor, iar după 70 de ani, fractura
de col femural. Dacă factorul vârstă nu
poate fi influenţat se poate acţiona
asupra activităţii fizice, asupra funcţiei
hormonale (hormonestrogeni -
progestativi), asupra tulburărilor de
nutriţie şi a celor circulatorii. Se poate
conchide că limitarea osteoporozei se
poate realiza prin exerciţii fizice, calciu,
vitamine, lactate. Evitarea imobilizării
prelungite după fracturi şi mobilizarea
precoce reprezintă un act terapeutic
important. Se administrează şi vitamina
D.
Cauzele osteoporozei: a) factorul
ereditar; b) carența alimentară în
copilărie si adolescență;
c) sedentarismul; d) menopauza; e)
consumul abuziv de alcool, cafea si
tutun.
Tratament: alimentație bogată în calciu,
Vit. D.; tratamentul carenței de
estrogen; tratament medicamentos
complementar (Miacalcin, Difosfonați,
Ca, Vit.D); exercițiu fizic – un mijloc
mult mai eficient de prevenire a
demineralizării oaselor (osteoporoza)
decât administrarea suplimentelor de
calciu.
Obiective: 1. stimularea celulelor
osteoformatoare; 2. formarea unui
„corset muscular” care să mențină
aliniamentul corect al corpului; 3.
stimularea metabolismului osos; 4.
păstrarea integrității musculo-scheletale.
Mijloace: toate exercițiile cu încărcare
gravitațională, fie cu propria greutate,
fie cu greutăți suplimentare, mersul
vioi, alergarea usoară, exerciții
dinamice efectuate cu grupe musculare
mari, exerciții rezistive si de mobilitate.
16
35. Modalități de combatere a
sindromului de imobilizare la
pacientul vârstnic
Este un tablou clinic specific geriatriei.
Este în raport cu polipatologia
vârstniculu şi cu caracteristicele
procesului de involuţie.
Factorii etiologici:
- factori favorizanţi: vârsta, terenul
neuropsihic (anxietate, depresie etc),
conduita necorespunzătoare ,anturajului
familial etc.
- factori determinanţi: afecţiuni grave,
severe, invalidante, afecţiuni psihice,
imobilizarea autoimpusă prin teamă de
accidente, factorii atrogeni , sindrom de
inadaptare, refugiul în boală.
Tablou clinic: anxietate, depresie,
dezorientare, dezinteres, negativism,
mutism, plâns, insomnie, stări
revendicative, atrofie musculară, redori
articulare, dureri dar mai ales leziuni
cutanate (ulcerele de presiune - escare,
care pot apare în unele cazuri în câteva
ore), complicaţii urinare, tulburări
circulatorii, constipaţie, embolii
pulmonare, infecţii pulmonare de
decubit, demineralizare osoasă,
osteoporoză, calculi urinari.
Cadrul clinic-evolutiv circumscrie
trasatura caracteristica esentiala:
trecerea rapida de la imobilizare la
invaliditate si treigrupe de simptome:a)
psihice, b) somatice, c) meolice.
Se apreciaza ca intervalul de timp de la
debutul imobilizarii la invaliditate este
in medie de 5,5 luni, cu limite extreme
intre 10 zile si 2 ani. Anturajul
contribuie la "fixarea" pe pat a
bolnavului, pentru ca, de obicei, se
multumeste cu aplicarea unei terapii
exclusiv farmacologice.
Trecerea de la imobilizare la invaliditate
se caracterizeaza prin simptome psihice,
somatice si metabolice:
- simptome psihice: anxietate, depresie,
dezorientare, dezinteres, negativism,
mutism, plâns, insomnie, stari
revendicative.
- simptome somatice: atrofie musculara,
limitarea mobilizarii cu retractii
musculare si redori articulare, dureri dar
mai ales leziuni cutanate (ulcerele de
presiune - escare, care pot apare în
unele cazuri în câteva ore), complicatii
urinare, tulburari circulatorii, consti-
patie, embolii pulmonare, infectii
pulmonare de decubit etc.
- semne metabolice: demineralizare
osoasa, osteoporoza, calcuri urinari.
Tratamentul preventiv, este esenţial.
Cu răbdare şi sistematic se poate ajunge
la evitarea imobilizării prelungite sau
definitiv. Acesta presupunec onservarea
activităţii cotidiene, cu autonomie,
kineziterapie, şi ergoterapie de
susţinere, tratamentul bolilor cauzale,
psihoterapie, căldură şi protecţie din
partea anturajului.
Tratamentul curativ se aplică de obicei
în unităţile specializate (servicii de
cronici, de postcură, de recuperare
etc.).Acest tratament urmăreşte
reeducarea (redobândirea posibilităţilor
de autonomie şi de autoservire),
reabilitarea, adică reintegrarea într-o
viaţă activă, ergoterapia, şi tratamentul
medicamentos şi dietetic, adaptat bolii.