TRATAT DE PSIHOLOGIE
Notele şcolare nu au valoare predictivă notabilă în ceea ce priveşte
Aptitudini si deprinderi
Prezenţa unei aptitudini este indicată de uşurinţa cu care sunt învăţate
cunoştinţele şi deprinderile dintr-un anumit domeniu, de fatigabilitatea mai redusă ca
efect al muncii depuse, aplicarea reuşită a informaţiilor dobândite în domeniul
respectiv. Indiciul aptitudinii apare aici în uşurinţa de a învăţa, de a profita de
exerciţiu intr-o anumită activitate. Aptitudinile constituie totodată prin premise şi
rezultate ale învăţării. De aici dificultatea distincţiei dintre aptitudini şi deprinderi.
Aceste deosebiri sunt reale şi le evidenţiem în continuare.
a) Sub aspect procesual, deprinderile – care sunt acţiuni automatizate – comportă o
simplificare, o reducţie treptată a proceselor psihice implicate în componenţa lor. În
acelaşi timp, structura aptitudinilor – pe măsura dezvoltării lor – devine din ce în ce
mai complexă, întrucât ea implică un număr crescând de procese psihice, înglobând
ca momente chiar şi unele deprinderi. Astfel, deprinderile de gimnastică, de desen,
cele implicate în activităţi practice etc., angajează în final cu precădere doar canalul
chinestezic.
b) Sub aspect funcţional, în timp ce deprinderile se limitează de obicei la o acţiune
sau la o operaţie, la un algoritm, în componenţa aptitudinilor se cuprinde, de obicei,
o întreagă familie de acţiuni variate, susceptibile de a fi înglobate în ansamblul unei
activităţi (tehnice, sportive, matematice, literare, muzicale, etc.)
c) Sub aspect formativ spre deosebire de aptitudini –caracterizate printr-o dezvoltare
continuă, ascendentă – în cazul formării deprinderilor se constată o scădere treptată,
o epuizare a rezervelor potenţiale, ca urmare a realizării lor sub forma
performanţelor situate la limita superioară a posibilităţilor de dezvoltare.
Deprinderile de calcul mintal sau cele motorii, dincolo de o anumită limită, nu se
mai ameliorează nici chiar în cazul supraînvăţării, în timp ce aptitudinile matematice
sau verbale profită mereu de pe urma activităţii multiple în domeniul respectiv.
Desigur, există şi alte relaţii între aptitudini şi deprinderi. Aptitudinile sunt
premise ale formării rapide a deprinderilor şi totodată ale restructurării lor în condiţii
diferite, pe de altă parte, deprinderile formate se pot integra în structura aptitudinilor,
contribuind la amplificarea, îmbogăţirea repertoriului lor. În anumite împrejurări,
deprinderile pot duce la stereotipizarea şi schematizarea unilaterală a acţiunilor, ceea
ce este în defavoarea aptitudinii.Experienţa ne învaţă că trebuie să arătăm prudenţă
în prognoza negativă. Aptitudinile se pot manifesta şi mai târziu (de ex.: W. Scott a
scris primul său roman la 34 de ani, scriitorul rus Aksakov a scris prima sa carte la
56 de ani). Aptitudinile se pot manifesta la vârste diferite în funcţie de specificul lor.
Astfel aptitudinile senzoriomotorii, cum sunt cele sportive, cunosc perioade de
înflorire la vârsta tânără, performanţele în acest domeniu se plafonează pe la 25-29
de ani, existând şi excepţii. În domeniul ştiinţei cele mai valoroase lucrări au fost
elaborate între 30-50 de ani.
1
creativitatea. Humboldtt era socotit în copilărie ca mărginit, slab înzestrat; se
exprimau îndoieli dacă va primi instrucţia necesară; Newton era ultimul din clasă.
Linnė era considerat de către tatăl său ca fiind capabil numai “să coasă cizme”.
Moliėre mult timp nu a putut învăţa să citească. Pasteur, care a adus contribuţii atât
de însemnate în domeniul chimiei organice, în scoală era socotit slab tocmai la
chimie. Napoleon a fost un elev mediocru în şcoala militară, Verdi a fost respins la
examenul de admitere la Conservatorul din Milano, iar juriul care l-a examinat i-a
trimis o scrisoare în care era sfătuit să-şi aleagă altă carieră. Toate aceste exemple –
preluate după Al. Roşca - ne arată de ce trebuie să fim prudenţi în prognoza negativă
în ceea ce priveşte posibilităţile copiilor. Ceea ce apărut imposibil la o anumită etapă
de dezvoltare a copilului se dovedeşte posibil într-o etapă următoare, ca o consecinţă
a unei acţiuni educative juste. Este de reţinut cum din anumite şcoli au ieşit
absolvenţi care au devenit mari personalităţi, creatori în diferite domenii, ceea ce nu
poate fi explicat doar printr-o concentrare a talentelor datorată hazardului în aceste
şcoli. Metodele de lucru, stilul de muncă al şcolii au pondere însemnată.
Dezvoltarea aptitudinilor se realizează în spirală: obţinerea unui nivel înalt
de dezvoltare deschide posibilităţi noi pentru dezvoltarea aptitudinilor de un nivel
mai înalt. În cursul acestui proces, se transformă însăşi dispoziţiile native.După
natura proceselor psihice implicate în aptitudini vorbim de aptitudini senzoriale (de
exemplu: acuitate vizuală, auditivă etc.); aptitudini psihomotorii (dexteritate
manuală, coordonarea ochi-mână etc.), aptitudini intelectuale (inteligenţă, aptitudini
matematice etc.) aptitudini fizice (forţă fizică, memorie chinestezică, etc.).După
orientare sau grad de specializare vorbim de: aptitudini generale (inteligenţa,
aptitudine şcolară); aptitudini speciale (aptitudinile profesionale.Ne oprim în
continuare asupra unor aptitudini de interes particular pentru şcoală, sfera producţiei
şi a culturii.
Aptitudini speciale
Printre aptitudinile speciale se numără în primul rând aptitudinile
profesionale. O anumită combinaţie de capacităţi şi însuşiri asigură succesul într-o
activitate profesională sau alta.
Aptitudinea didactică. În termenii listei din tabelul 17.6 profesorului i s-ar cere
următorul set de aptitudini: înţelegere verbală, exprimare verbală, raţionament
deductiv (tipic pentru procesul de predare), o bună memorie (a reţine chipurile
elevilor), capacitatea de ordonare a informaţiei (progresia logică a expunerii),
fluenţa ideilor (a găsi exemple alternative şi versiuni multiple ale aceleiaşi
prezentări), originalitate, sensibilitate la probleme, dexteritate manuală (utilizare
reuşită a mijloacelor tehnice de instruire).
Alţi autori detaliază aptitudinile pedagogice în termeni mai specifici:
- a preda în mod accesibil;
- a cunoaşte şi înţelege elevul, psihologia lui, lumea lui interioară;
- spirit de observaţie şi atenţie distributivă pentru a avea simultan sub control mai
multe lucruri;
- sentimentul noului, preocuparea de a învinge rutina, de a găsi mijloace, procedee,
metode care să facă munca instructiv educativă mai eficace (ceea ce se numeşte
creativitate în munca pedagogică);
- aptitudini organizatorice, având în vedere că profesorul lucrează cu un colectiv de
elevi, care trebuie să fie organizat şi totodată trebuie să-şi organizeze şi să-şi
planifice propria muncă cu elevii (de exemplu, organizarea lecţiei, încadrarea în timp
a predării materialului);
- limbaj clar şi expresiv, vocabular bogat;
- un anumit patos, entuziasm, care să-l facă să vorbească despre descoperiri,
călătorii, expediţii, ca şi când ar fi participat el însuşi la ele;
Aptitudinea la matematică. O aptitudine care trezeşte un interes crescând este
aptitudinea la matematici, care se conturează mai ales pe la 14-16 ani. Metodologia
psihologică de studiu este încă destul de empirică. Se constituie loturi contrastante
de persoane, să zicem elevi cu rezultate remarcabile la matematici şi elevi cu
rezultate slabe. Constituirea loturilor se bazează pe aprecierea curentă. În continuare,
se alege un set de probe psihologice dar şi de matematici, care să fie discriminative,
să conţină un element de creativitate, să pună elevii în faţa unui material inedit sau
recent însuşit. Pe baza probelor se aleg apoi indicii care separă net cele două loturi.
Studiile făcute relevă ca elemente ale aptitudinii matematice:
- capacitatea de a generaliza rapid şi extensiv materialul matematic, de a desprinde
dintr-un caz dat sau din compararea mai multor relaţii un mod de rezolvare aplicabil
şi altor relaţii similare; găsirea rapidă a unor reguli de organizare a datelor, a unui
algoritm;
- capacitatea de a prescurta (condensa) rapid un raţionament sau un şir de
raţionamente şi operaţii;
- flexibilitatea gândirii, restructurarea informaţiei, găsirea mai multor soluţii la o
problemă dată, trecerea rapidă de la raţionamentul direct la cel invers, formarea
asociaţiilor reversibile (asociaţii directe şi inverse);
- capacitatea de “privire” şi reprezentare spaţială a figurilor şi relaţiilor spaţiale;
îmbinarea şi separarea figurilor;
- capacitatea de simbolizare, de utilizare a notaţiilor;
- atracţia spre problematic.
Aptitudinea pentru desen şi pictură este o altă aptitudine specifică. Cercetări
efectuate în legătură cu talentul la desen şi pictură au arătat că subiecţii care obţin
succes în această direcţie reuşesc:
să fixeze rapid, precis şi durabil imaginile vizuale ale obiectelor;
- prezintă tendinţa de fixare a întregului cu o înclinare mai redusă spre analiză;
- apreciază corect abaterile liniilor de la verticală sau orizontală;
- apreciază şi reproduc corect proporţiile obiectelor;
2
- enunţă judecăţi de valoare întemeiate. În scopul determinării acestei din urmă
dimensiuni, de pildă, subiecţilor li se dau spre apreciere perechi de tablouri
(reproduceri) aparţinând unor artişti cunoscuţi. Din fiecare pereche unul din tablouri
este o copie a originalului iar celălalt diferă de această copie printr-o singură
particularitate prezenţa sau absenţa unui obiect, poziţia unui element din tablou,
proporţiile unui copac etc. Subiectul este pus să aprecieze care tablou din fiecare
pereche este mai bun, ţinând seama de trăsătura diferenţiatoare care-i atrage atenţia.
Să adăugăm că există o mare varietate de aptitudini profesionale, mai precis
însuşiri sau combinaţii de însuşiri cu directivare profesională. O precizare este
necesară: numeroase profesiuni nu impun cerinţe deosebite cu privire la nivelul
aptitudinal al persoanei care aspiră la exercitarea lor. Se pretinde doar ca însuşirile şi
capacităţile individului să se înscrie într-un interval al normalităţii. De pildă pentru
însuşirea unei profesii din domeniul prelucrării prin aşchiere a metalelor nu se cer
aptitudini specifice. Activitatea ca atare, exerciţiul practic va favoriza prin fondul de
informaţii şi deprinderi câştigate, dezvoltarea unor aptitudini latente. Tot aşa şi în
multe alte sectoare de muncă apreciate ca fiind clasice trebuie adăugat însă că în
prestaţia profesională propriu-zisă, în nivelul de performanţă care va fi atins ulterior,
dincolo de o medie se va resimţi însă prezenţa unor aptitudini, fireşte alături de
motivaţia în muncă. Cu atât mai mult în situaţii critice sau în situaţii limită – avarii,
incidente, accidente etc. – însuşirile personale, adică aptitudinile şi calităţile morale
îşi vor spune cuvântul.
În termeni asemănători se pune problema şi pentru sarcini de conducere
socială, pentru care nu se cere – din punct de vedere psihologic – ca persoana în
cauză să se detaşeze prin însuşiri ieşite din comun. Experienţa arată însă că pentru o
persoană ce aparţine tipului de sistem nervos slab, o funcţie de conducere va aduce o
mobilizare energetică în exces: sub “povara” răspunderii persoana va fi mereu în
alertă, investiţia de energie va fi – în raport cu sarcinile – mai mare decât este
necesar, fapt care va aduce cu vremea la epuizare. În schimb pentru un tip de sistem
nervos puternic şi echilibrat, aceleaşi sarcini vor apărea mai degrabă “curente”, fără
o mobilizare energetică în exces. Un temperament excitabil nestăpânit (coleric),
caracterizat prin impulsivitate şi explozii emoţionale, prezintă riscul de a produce
relaţii conflictuale. Sub aspectul competenţei, al performanţei ca atare, aceste tipuri
temperamentale se pot situa la nivele comparabile. Problema psihologiei este în
primul rând nu atât de a face selecţie, ci de a dirija oamenii spre domenii cu şanse
bune de reuşită în funcţie de oferta de locuri de muncă ale societăţii. Există şi posturi
de muncă sau profesii cu un risc mai mare de accidentare, cu solicitări
psihofiziologice deosebite – de exemplu în aviaţie, în producerea energiei nucleare,
în sectoare în care se impune un grad mai mare de fiabilitate – unde apar şi necesităţi
de selecţie psihologică.
Atentia si patologia ei
Renumitul psiholog francez Theodule Ribot fundamenteaza si justifica
faptul ca exista doua tipuri de atentie, cu totul distincte: una spontana, naturala,
cealalta voluntara, artificiala. Cea dintai forma , neglijata de majoritatea
psihologilor, este forma naturala, primitiva, veritabila a atentiei. Cea de-a doua este
un rezultat al educatiei, al antrenamentului. Th. Ribot sustine ca atentia spontana
este singura care exista atat timp cat educatia nu intra in actiune. Atentia este un dar
al naturii, repartizata inegal de la un individ la altul. Puternica sau slaba, are drept
cauza starile afective. Omul, ca animal, nu da atentie in mod spontan decat lucrurilor
care il intereseaza, il ating, ii produc o stare placuta, neplacuta ori mixta. Natura
atentiei spontane la o persoana releva caracterul acesteia sau cel putin tendintele sale
fundamentale. Ne arata daca avem de-a face cu un spirit frivol, banal, marginit,
deschis, profund. Ribot da exemplul unei portarese care in mod spontan da atentie
barfelor; pictorul este atras de un frumos rasarit de soare; geologlui ii atrag atentia
niste roci in care omul obisnuit nu vede decat niste pietre.
Daca atentia are drept cauza starile afective - fapt incontestabil dovedit - iar
aceste stari au la randul lor drept cauze tendinte, trebuinte, apetituri, atunci, atentia
tine de ceea ce este mai profund in individ : instinctul de conservare. Posibilitatea de
a fi atent a fost si este un avantaj de prim ordin in lupta pentru viata. Atentia
voluntara sau artificiala este un produs al trebuintei, aparut odata cu progresul
civilizatiei, artei, al educatiei, al antrenamentului. Este grefata pe atentia spontana si
isi gaseste in ea conditiile de existenta. Atentia voluntara s-a nascut sub presiunea
trebuintei si odata cu progresul inteligentei. Ea este un aparat de perfectionare si un
produs al civilizatiei. De indata ce omul a fost capabil sa se consacre unei munci
lipsite de atratie imediata, dar acceptata ca mijloc de viata, in lume si-a facut aparitia
atentia voluntara. Ea s-a nascut deci din necesitatea si educatia pe care o dau
lucrurile.Limbajul curent opune atentia starii de "distractie". Numim
"distrati"oamenii a caror inteligenta este incapabila sa se fixeze intr-un mod cat de
cat stabil, oameni care trec fara incetare de la o idee la alta, care sunt la cheremul
schimbarilor celor mai fugitive ale dispozitiei lor sau ale evenimentelor cele mai
insignifiante din ambianta. Este o stare perpetua de mobilitate si imprastiere, aflata
la antipodul atentiei. Termenul de "distractie" se aplica insa si unor cazuri cu totul
diferite. Oamenii absorbiti de o idee sunt distrasi. Par incapabili de atentie tocmai
pentru ca sunt extrem de atenti. Exista exemple de savanti celebri prin distractia lor.
Cazurile patologice ale atentiei se indreapta in doua directii: hipertrofia atentiei -
predominarea absoluta a unei stari sau a unui grup de stari, care devine stabila,
neputand fi expulzata din constiinta; atrofia atentiei - atentia nu se poate mentine si
uneori nici constitui. Exista si o a treia varianta, aceea a inindivizilor ci infirmitati
congenitale. La idioti, imbecili, dementi, formele atentiei nu se constituie sau apar
doar sporadic.
In prima categorie includem ideile fixe. S-a intamplat oricui sa fie urmarit
de o arie muzicala sau de o fraza care revine cu obstinatie, fara un motiv anume. La
orice om sanatos exista aproape intotdeauna o idee dominanta care ii regleaza
conduita: placerea, banul, ambitia, mantuirea sufletului. Aceasta idee fixa care
dureaza toata viata, cu exceptia cazului in care este substituita de o alta, se
transforma in final intr-o pasiune fixa. Transformara atentiei spontane intr-o idee
3
fixa, in mod hotarat patologica, este pe cat se poate de clara la ipohondri. Th. Ribot
imparte ideile fixe in trei categorii: 1.ideile fixe simple, de natura pur intelectuala,
care raman cel mai adesea inchise in constiinta sau care se manifesta prin acte
insignifiante; 2.ideile fixe acompaniate de emotii, cum sunt groaza si angoasa
(agorafobia, nebunia indoielii); 3.ideile fixe cu forma impulsiva, tendinte irezistibile,
care se manifesta prin acte de violenta sau criminale (furt, amucidere, sinucidere).
Ideile fixe apar la cei cu o constitutie nevropatica. Aceasta poate fi ereditara -
cazurile cele mai dese - sau consecinta a vietii cotidiene - oboseala fizica,
intelectuala, emotii, pasiuni, excese de orice natura. Ribot defineste si extazul ca
fiind idee fixa, forma cronica de hipertrofie a atentiei. Renumitul psiholog francez
examineaza extazul din prespectiva sa pozitiva, aceea de exaltare a inteligentei,
folosindu-se de exemplul Sfintei Tereza.
La polul opus se afla mania. In manie se regasesc toate conditiile contrare
starii de atentie. Nu exista nici concentrare, nici adaptare, nici durata. Avem de-a
face cu triumful automatismului cerebral, lasat in voie. In consecinta, la maniaci se
manifesta, spre exemplu, uneori, o exaltare extrema a memoriei: pot recita poeme
lungi, de mult uitate.
Realizaţi autoportretul temperamental argumentând prezenţa
însuşirilor prin reacţii verbale, stări emoţionale, fapte
Temperamentul unei persoane nu poate fi unul pur şi de aceea
temperamentele se îmbină între ele. Din caracterizările colegilor şi din ceea ce am
citit, la mine predomină temperamentul sangvinic dar şi celelalte îşi pun amprenta
puţin asupra temperamentului meu. Deoarece temperamentul meu este predominant
sangvinic eu sunt un extrovertit şi am un nivel scăzut de nervozitate, de cele mai
multe ori şi în cele mai multe împrejurări sunt calm, stăpân pe mine ( dacă cineva
încearcă să mă inerveze nu reuşeşte ), greu influenţabil ( dacă am hotărât ceva nu mă
las influenţat – doar de fete câteodată ).Extravertiţii sunt orientaţi pe prezent şi pe
viitor ( de aceea nu mă prea interesează istoria şi cam tot ceea ce s-a petrecut în
prezent ). Extravertiţii se adaptează uşor ( când sunt cu un prieten şi sunt într-un loc
complet necunoscut mă adaptez repede şi îmi fac repede prieteni/prietene noi ).
De la sangvinic am preluat ceva aptitudini de conducere ( de cele mai
multe ori când sunt cu prietenii într-un loc necunoscut, în pădure, încerc să fiu eu cel
care propune "haideţi să… " şi chiar comandă lucrurile ) şi spiritul de grup ( nu-mi
place să stau singur şi chiar dacă sunt singur dar sunt persoane în jurul meu reuşesc
să mă integrez în grupul lor ; când aflu că se organizează o excursie nu mă decid să
merg decât atunci când ştiu sigur că o parte din prieteni/colegi merg şi ei ), sunt
sociabil, vorbăreţ ( dacă prind un subiect de care sunt interesat, vorbesc cu toate
persoanele din jurul meu; nu îmi place să bat câmpii ), săritor ( când un
prieten/coleg are nevoie de ajutorul meu las totul deoparte şi încerc să-l ajut sau când
un străin are nevoie de ajutor eu încerc să-l ajut ), hazliu.
 De la coleric am preluat doar faptul că sunt optimist ( tot timpul înainte de
o lucrare importantă – teză, test – îmi spun că nu se poate să nu ştiu, să nu fac ceva )
şi faptul că sunt activ ( la ore, acolo unde sunt interesat, sunt foarte activ, pun multe
întrebări; nu-mi place să pierd timpul stând degeaba ).
De la melancolic am preluat doar faptul sunt liniştit ( dar nu tot timpul,
doar atunci când sunt obosit şi plictisit ) iar în final de la flegmatic am preluat faptul
că sunt controlat ( tot timpul mă controlez), calm şi de cele mai multe ori ajung la
sentimente extrem de consistente ( aici cred că nu mai este nevoie de alte
exemple )"Ancora" succesului
Sa presupunem, ca sa dam un exemplu, ca vreti sa va lasati de
fumat. Pe cine vi se pare mai convenabil sa aveti alaturi: cineva care nu a fumat
niciodata, unul care a reusit sa se lase, sau un fumator "inrait"? Raspunsul este
evident, dar sa-l analizam un moment: doar ex-fumatorul este in masura sa inteleaga
greutatea efortului vostru si sa va dea un sprijin cand aveti nevoie; dincolo de asta,
aceasta persoana este demonstratia evidenta ca un rezultat pozitiv este posibil. In
schimb, cel care nu a fumat niciodata, desi nu va impiedica reusita, nu va poate da
nici un ajutor deoarece nu este in masura sa inteleaga in ce consta dificultatea.
Si fumatorul? In acest caz, este intr-adevar o problema: dupa cum demonstreaza
statisticile, este aproape imposibil sa ambadonezi viciul fumatului traind sau
muncind intr-un mediu cu alti fumatori. In primul rand pentru ca astfel va este
amintit tot timpul ceva de care doriti sa va eliberati, si cum in orice moment exista
posibilitatea de a vi se oferi o tigara, acest lucru este de obicei suficient pentru a lasa
balta bunele dumneavoastra intentii.
Exista insa si un adevar mai important: daca reusiti intr-adevar, o sa
deveniti pentru fumator o proba constanta a incapacitatii sale de a renunta la viciu.
Prin urmare, intr-o maniera mai mult sau mai putin constienta, el va boicota
eforturile voastre, repetandu-va, de exemplu, ca fumul nu este chiar atat de daunator,
ca "bunicul mau fumeaza doua pachete pe zi", ca exista pericolul sa "puneti"
kilograme, etc. O propunere pentru "legea fundamentala" a succesului
Am folosit acest exemplu pentru ca mi se pare ca demonstreza perfect ceea
ce eu consider a fi legea fundamentala a succesului: "Stai alaturi de cei care castiga,
si evita pe cei care pierd!" Iata si o lista de motivatii:
- Cei care pierd nu pot sa vada succesul in ei insisi, si in consecinta nu il vor vedea
in voi, deci va vor deprima cu apatia si negativitatea lor; cei care castiga va vor
incuraja sa depuneti maximum de efort si vor sprijini si aprecia eforturile voastre.
(Amintiti-va ca atunci cand cineva va spune ca ceva este imposibil, aceasta inseamna
ca, de fapt, pentru el este imposibil.)
- Cei care pierd isi amintesc problemele si falimentele trecute si le utilizeaza ca
scuze pentru a renunta; cei care castiga incep de la prezent, de la situatia in care se
gasesc acum, cu o atitudine pozitiva.
4
- Cei care pierd lasa ca mediul sa determine starea lor mentala; cei care castiga
controleaza atitudinea lor.
- Cei care pierd o sa va spuna: "Poate este posibil, dar este prea dificil"; cei care
castiga o sa va spuna: "Poate este dificil dar este posibil".
- Cei care pierd vor vedea o problema in orice solutie; cei care castiga vor vedea o
solutie pentru orice problema.
In concluzie, intrebarea este: ce aveti in jurul vostru, oameni cu mentalitate de
castigator sau de invins? Traiti intr-un mediu stimulativ si competitiv sau frecventati
persoane cu care va consolati si va justificati reciproc?
Mai inainte de a continua, as vrea sa clarifica un lucru: bogatia materiala e
uneori rezultatul unei personalitati de invingator, dar legatura nu poate fi considerata
"automata". Miliardarul care isi foloseste banii pentru a-si cumpara cocaina este un
invins din orice punct de vedere. Pe de alta parte, o persoana invingatoare este
posibil sa nu fi acumulat avere pentru ca a gasit ceva mai interesant de facut, si sunt
sute de exemple in acest sens. Nu vreau sa se inteleaga ca v-as sfatui sa frecventati
numai persoane bogate, vedete, campioni. Fereasca Dumnezeu! O personalitate de
invingator semnifica o persoana care se asteapta la rezultate pozitive in activitatea sa
si isi da seama ca viata tinde sa fie o "profetie" care se autorealizeaza: fericirea este
calatoria, nu destinatia; fara o atitudine mentala realmente pozitiva nici un rezultat
nu este posibil, pentru ca eforturile par lipsite de folos. Creierul nostru este un
instrument extraordinar, mult mai eficace decat orice computer, dar ca orice
computer, ia decizie in baza datelor pe care le are la dispozitie. Si daca noi
introducem in mintea noastre date incorecte, evaluari negative, ganduri deprimante,
exemple proaste, nu are rost sa ne miram daca rezultatele pe care le avem nu sunt
bune. (Este extraordinar cum oricine este de obicei atent la ce introduce in stomac,
dar permite in schimb ca intelectul lui sa fie umplut cu tot felul de reziduuri existente
in mediul inconjurator - si probabil, in viitor, o sa vorbim despre televiziune!) Iata de
ce trebuie sa incercam a petrece cat mai mult timp posibil cu cine are o mentalitate
pozitiva, de castigator, care ne poate servi de exemplu si sprijin. (Asta nu inseamna
ca nu trebuie sa dati ajutor cui se gaseste in dificultate: inseamna ca inainte de a
putea ajuta pe altii trebuie mai intai ca noi sa invatam sa gandim intr-un mod
pozitiv).
Cititorii mai atenti si-au dat probabil seama ca aici este o dificultate logica:
daca noi gandim ca invinsi, unui castigator nu o sa-i convina compania noastra; prin
urmare trebuie in primul rand sa invatam a gandi in mod pozitiv.
Cum sa gandim ca un invingator si sa ne instalam intr-o stare pozitiva
In mod esential, avem nevoie de doua instrumente, unul care sa ne permita a produce
o stare mentala de invingator, un altul care sa ne permita a avea la dispozitie starea
asta cand ne trebuie.Programarea neuro-lingvistica ne furnizeaza conceptul de
"ancora" care pentru scopul nostru se revela particular eficace. Cum se procedeaza:
sa pornim de la presupunerea ca toti, chiar si cei mai putin dotati, au avut in cursul
vietii lor experiente de succes, in care au avut acces la cele mai bune resurse ale lor
si s-au simtit satisfacuti si apreciati pentru aceasta. S-a putut intampla poate la
scoala, rezolvand o problema dificila, sau pe parcursul unui eveniment sportiv, poate
in timpul luarii unei decizii importante, etc. Cautati in trecutul vostru un eveniment
in care v-ati simtit intr-adevar "invingatori". (Nota: nu mergeti mai departe pana nu
l-ati gasit). Ati gasit? Bine. Va puteti aminti efortul facut pentru a obtine acel
rezultat?Puteti resimti sentimentul de entuziasm de atunci? Vizualizati scena in
modul cel mai detaliat posibil. Este important, pentru a obtine un bun rezultat, sa
folositi cat mai mult posibil simturile voastre, deci: reauziti sunetele si vocile,
concentrati-va asupra culorilor, asupra senzatiilor tactile, asupra mirosurilor, pana
cand scena devine aproape reala. Acum incercati sa reproduceti pozitia corpului,
miscarile, pozitia capului, expresia fetei. Simtiti emotia care creste? Simtiti incredere
in voi insiva ca atunci?Cand va dati seama ca emotia este la nivelul maxim, este
momentul sa aplicati "ancora", adica semnalul fizic pe care l-ati ales (de exemplu,
puteti lua pulsul stang intre degetul mare si aratatorul de la mana dreapta si apoi sa
rotiti incheietura, sau incrucisati mainile si strangeti, etc. Important este sa nu fie
vorba de un gest obisnuit). Repetati secventa aceasta de doua - trei ori pe zi pentru o
saptamana, incercand de fiecare data sa cresteti intensitatea emotiei. Va veti da
seama deja dupa cateva zile ca este suficient sa executati gestul pentru a intra in
starea sufleteasca de "invingator". Asa ca, de acum incolo, aveti la dispozitie un
instrument extraordinar pentru viata voastra profesionala si sociala. Imi permit o
intrebare: cati cititori vor face intr-adevar proba pentru a verifica eficacitatea a ceea
ce am propus, si cati, in schimb, vor spune "interesant", si vor continua sa rasfoiasca
revista? Asa ca folosesc ocazia pentru a aminti o celebra fraza a lui Henry Ford:
"Diferenta dintre cei care au si cei care nu au este diferenta dintre cei care actioneaza
si cei care nu o fac".
"Ancora" este unul dintre instrumentele cele mai pretioase pe care ni le
pune la dispozitie programarea neuro - lingvistica. Fara a intra in detalii teoretice,
aceasta se explica prin faptul ca mintea noastra functioneaza in maniera "asociativa",
si ii este suficient sa-i reproduci o parte chiar si minima a experientei trecute pentru a
reconstrui restul, firesc, cu diverse gradatii care depind in mod esential de
intensitatea experientei traite (ganditi-va ca uneori este suficient a simti un miros sau
un sunet pentru a reproduce in minte fapte petrecute cu decenii in urma, si pe care le
credeati complet ingropate). Mai mult, cea mai mare parte a ancorelor s-au instalat
intamplator, si actioneaza sub nivelul constiintei, functionand ca "intrerupator" al
unor intregi secvente de comportament. Este posibil, deci, sa utilizam constient acest
mecanism, asociind, cu tehnica corecta, un stimul particular la o anumita stare
mentala, intr-un mod care o sa ne fie de folos cand avem nevoie. Acest mecanism
poate fi folosit cu o extrema eficacitate asupra noastra, dar poate fi utilizat si ca o
metoda extraordinar de puternica si greu de detectat pentru a manipula pe cei care ne
inconjoara: nu este spatiu pentru a da exemple, dar un expert in aceasta tehnica va
poate induce aproape orice stare sufleteasca, utilizand doar micromodificari ale
tonului vocii sau mici gesturi sau pozitii corporale fara ca sa va dati seama. Si daca e
5
adevarat ceea ce s-a spus, ca la baza oricarui comportament exista o stare sufleteasca
care il determina, nu e greu sa ne imaginam care sunt posibilitatile acestor tehnici.
Comunicarea în cadrul grupului
Comunicare reprezintă înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legatură. Cam
acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru
comunicare. Deşi pare simplu înţelesul comunicarii este mult mai complex şi plin de
substrat. Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot
atîtea metode de exprimare şi manifestare. Nu există o definiţie concretă a
comunicării însă se poate spune cel puţin că, comunicarea înseamnă transmiterea
intenţionată a datelor, a informaţiei.
Ce se înţelege prin comunicare:
- o provocare constantă pentru psihologia socială;
- o activitate;
- satisfacerea nevoile personale;
- legătura între oameni.
Societatea continua sa existe prin transmitere, prin comunicare, dar este
corect sa spunem ca ea exista in transmitere si in comunicare. Este mai mult decat o
legatura verbala intre cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii
traiesc in comunitate in virtutea lucrurilor pe care le au in comun; iar comunicarea
este modalitatea prin care ei ajung sa deţina in comun aceste lucruri. Pentru a forma
o comunitate sau o societate , ei trebuie sa aibă in comun scopuri, convingeri
aspiraţii, cunostinţe - o intelegere comuna - "acelaşi spirit" cum spun sociologii.
Comunicarea este cea care asigura dispoziţii emoţionale si intelectuale
asemanatoare, moduri similare de a raspunde la aşteptări şi cerinţe.
Comunicarea se realizează pe trei niveluri:
1. Logic
2. Paraverbal
3. Nonverbal
Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din
totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza de
rostire...) si 55% la nivelul nonverbal (expresia faciala, pozitia, miscarea,
imbracamintea etc.).
Daca intre aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficace.
Daca insa intre niveluri exista contradicţii, mesajul transmis nu va avea efectul
scontat.
Tipuri de comunicare:
- Comunicarea intrapersonala . Este comunicarea în şi catre sine.
- Comunicarea interpersonala. Este comunicarea între oameni.
- Comunicarea de grup. Este comunicarea între membrii grupurilor si comunicarea
dintre oamenii din grupuri cu alţi oamenii.
- Comunicarea de masa. Este comunicarea primită de sau folosita de un numar mare
de oameni.
Scopul comunicării:
· sa atenţionam pe alţii.
· sa informam pe alţii.
· sa explicam ceva.
· sa distram.
· sa descriem.
· sa convingem, etc.
Pentru a descrie numeroasele înţelesuri ale comunicarii pe care o folosim si o traim
zilnic, folosim urmatorii trei termeni:
a. Forma comunicarii (Este un mod al comunicarii asa cum sunt vorbirea, scrierea
sau desenul).
Aceste forme sunt distincte si separate una de alta asa de mult, încât au sistemul lor
propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt facute pe foaia de
hârtie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii si ortografiei), atunci noi
cream cuvinte si "forma" scrierii.
b. Mediul comunicarii (Este un mijloc al comunicarii care combina mai multe
forme).
Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei asa ca acesta este dincolo de
controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care foloseste forme ale
comunicarii precum sunt cuvintele, imaginile si desenele.
c. Media (Sunt acele mijloace de comunicare în masa care s-au constituit într-un
grup propriu).
Exemple binecunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele si
revistele. Toate acestea sunt distincte si prin modul prin care pot include un numar
de forme de comunicare. Spre exemplu, televiziunea ofera cuvinte, imagini si
muzica. Adesea termenul mass-media identifica acele mijloace ale comunicarii
bazate pe tehnologie care fac o punte între cel care comunica si cel care recepteaza.
Limbajul este codul cu care este transmisă informatia, reprezintă unealta
comunicării.
În prima categorie intră limbajul. Limbajul reprezintă codul
comunicării,este liantul între cel ce transmite informaţia, eminţător, şi cel ce
primeşte informaţia, receptor. Limbajul determina forma comunicarii. El este de trei
feluri:
Limbaj scris.
Limbaj verbal.
Limbaj nonverbal.
Judecata, sinele si societatea nu sunt structuri discrete, ci procese de interactiune
personala si interpersonala. Interactiunea simbolica subliniaza importanta limbajului,
ca mecanism fundamental in devenirea sinelui si judecatii. Personalitatea este ceea
ce este propriu, caracteristic fiecarei persoane şi o distinge ca individualitate; felul
propriu de a fi al cuiva. Comunicarea are o foarte mare influenţă asupra
personalitaţii deoarece in ziua de azi individul se defineste in functie de ceilalţi iar
6
comportamentul reprezinta o constructie a persoanei in interactiunea cu ceilalti.
Interaţiune atrage concomitent comunicare. Sinele se construieste in interactiune cu
ceilalti. In felul acesta, definirea unei situatii nu este niciodata strict individuala, desi
apare astfel; in acelasi timp, nici individul nu este doar o oglinda a celorlalti, ci
introduce note personale in orice evaluare si raspuns. Cu cat se comunica mai mult
cu atat cresc sansele de a se crea personalitati puternice. Comunicarea este cheia
individului spre societate şi integrarea în aceasta.
Lipsa comunicarii atrage o indepartare iminenta faţa de grup, echipa, societate.
Daca luam în discutie termenul de grup observam caci, chiar societatea din
care facem parte este un grup. Grupul înseamna reguli, reputaţie, ţel, munca în
echipă, etc . Sensuri determinate de interanctiune deci de comunicare. Atata timp cat
exista o buna comunicare există şi un randament maxim, însă dacă aceasta lipseşte
se poate ajunge la disensiuni sau, chiar mai rău. Functionarea unui grup mai mare se
bazeaza pe reteaua care conecteaza diferite parti ale sale si-i asigura coerenta.
Nuanta pe care o introduce Blumer ar putea chiar surprinde: "O retea sau o institutie
nu functioneaza in mod automat datorita unei dinamici interioare sau unui sistem de
cerinte: ea functioneaza pentru ca persoanele aflate in diferite puncte fac ceva, iar
ceea ce fac este rezultatul modului cum definesc situatia in care sunt chemate sa
actioneze" Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne
nastem. Noi învatam sa comunicam. De aceea trebuie sa studiem ce învatam ca sa
putem folosi cunostintele noastre mai eficient. Orice comunicare implica creatie si
schimb de întelesuri. Aceste întelesuri sunt reprezentate prin "semne" si "coduri". Se
pare ca oamenii au o adevarata nevoie sa "citeasca" întelesul tuturor actiunilor
umane. Observarea si întelegerea acestui proces poate sa ne faca sa fim mai
constienti referitor la ce se întâmpla când comunicam. Este o alta lectura a
comunicarii si semnificatiei sale legata de data aceasta de procese sociale de
adancime, cum ar fi conservarea identitatii si coeziunii, exercitarea functiei vitale de
integrare sociala, de mentinere si consolidare a unui humus psihologic comun. In
nici una dintre ipostazele sale majore, societatea (comunitatea umana) nu poate
exista fara comuni-care: nici in cea de dobandire a unei experiente comune (care
presupune dialog), nici in cea de transmitere a zestrei culturale, nici in construirea
acor-dului asupra unor probleme si dezlegari. comunicarea semnifica mult mai mult
decat schimbul si raspandirea de informatii; comunicarea creaza si mentinea
societatea.
Dominanta şi stilul personalităţii
Omul ca individ se caracterizează prin individualitate. Potrivit etimologiei
cuvântului noţiunea „individ” are prin excelenţă un sens biologic şi subliniază
însuşirea de unitate indivizibilă a organismului. Ca fiinţă concretă individul
reprezintă o unitate biologică, realizată în interdependenţa funcţiilor şi organelor,
atât între ele, cât şi în raporturile întregului organism cu mediul înconjurător.
Individualitatea ca noţiune abstractă, implică în acelaşi timp însuşirea unicităţii şi a
indivizibilităţii. Ea dobândeşte un conţinut concret la fiecare specie şi fiecare
reprezentant al speciei sale. Formarea personalităţii este o opţiune perpetuă; deciziile
mari se nasc din jertfe şi se oţelesc în lupte interioare. În frământări lăuntrice se
profilează dominanţa eului. Fiziologii nu pot face abstracţie de însuşirea
fundamentală a individului, aceea de a reacţiona particular, adică în mod diferit, la
acelaşi stimul; stimulul în loc să inhibe o reacţie, o intensifică sau invers. Astfel, o
pisică în perioada rutului, în loc să răspundă la semnalul de mâncare (de exemplu la
zgomotul farfuriilor) prin conduită alimentară, răspunde prin conduită sexuală. Sau
stimulul în loc să provoace un răspuns de apărare, dă naştere la unul alimentar.
Înţelegerea dominaţiei ca trăsătură a personalităţii sau ca profil psihologic
implică parametri diferiţi de cei ai interpretării fiziologice. Mai întâi când ne referim
la dominanta psihologică, înţelegem sfera de interese şi năzuinţe ale personalităţii
legate de ambianţă, de situaţiile respective, ceea ce defineşte conţinutul
personalităţii,, al conştiinţei şi scapă investigaţiei fiziologice. Contururile conştiinţei,
ierarhia relativă a acestora, configuraţia, ordinea şi structura lor se fac cunoscute
prin dominanta personalităţii, în timp ce modul de manifestare a acestor impulsuri,
tendinţe, dorinţe, scopuri se manifestă în forma personalităţii, n aspectul dinamic al
acesteia, în stilul ei.
Aşadar dominanta sau schema este un principiu activ de polarizare a vieţii sufleteşti,
indicând o adevărată linie de forţă, un făgaş de descărcare sau o realizare a vieţii
lăuntrice. Rolul jucat de dominantă în mecanismul actului nu poate fi cuprins într-o
formulă generală. Multiplicitatea, varietatea expresiei individualităţii este mare, încât
vom distinge alături de mişcări, gesturi, expresii mimice, conduite complexe, opere
închegate. Toate aceste manifestări poartă pecetea individualităţii de origine. Un gest
sau o mişcare, un act, o conduită exprimă particularităţile structurale de adâncime
ale individualităţii. Ele împrumută şi exprimă „stilul personal” unic, specificul
propriu.
În orice mişcare sau gest intervine o schemă motrice elaborată spontan prin
decantarea tuturor mişcărilor şi gesturilor asemănătoare săvârşite anterior de individ.
Din numărul imens de mişcări efectuate se disting imagini de mişcare rezumative,
sintetice. Elementele adaptive de circumstanţă, particularităţile specifice fiecărui
gest sau fiecărei mişcări sunt înlăturate. Nu rămâne decât scheletul general al acestor
mişcări, mecanismul lor simplificat într-un cuvânt schema lor. Această schemă ajută
pe individ să săvârşească alte gesturi şi acţiuni. O acţiune sau o mişcare nouă,
corespunzând unei împrejurări speciale, va reprezenta deci o adaptare a mişcărilor
prilejuite de schemă la aceste împrejurări noi. Învăţarea scrisului, de pildă, sau a
oricărei deprinderi de mişcare (înot, patinaj) nu reprezintă decât modificări şi
adaptări ale schemelor motrice de mers, echilibru, alunecare, etc. pe care individul le
are pregătite în viaţa obişnuită. Schemele motrice îngăduie deci individului adaptări
noi, dar îi condiţionează în acelaşi timp şi comportările obişnuite. Orice acţiune nouă
presupune formarea unei noi scheme de mişcare sau adaptarea unei scheme vechi,
7
care îngăduie executarea fără efort şi cu siguranţă a acestor mişcări. Deprinderea
scrisului, de exemplu, reprezintă acelaşi contrast în perioada de ucenicie, cu
dificultate de execuţie, în mişcări inutile şi nesigure, exagerate şi dibuitoare şi
perioada de stăpânire a tehnicii de mişcare când schemele chinestezice au fost
constituite.
În determinarea faptului psihologic, în diagnosticul personalităţii, trebuie să
ţinem seama de nivelul la care se situează dominanta şi de stilul propriu al dinamicii
personalităţii. Astfel putem stabili între schemele motrice, dacă nu o ierarhie, cel
puţin o trecere nesimţită de la datele de mişcare la efectuarea gesturilor şi mişcărilor
de toate zilele, la comportările complexe, definind întreaga personalitate. Vom
distinge în determinismul gesturilor şi mişcărilor schemele pe care le-am putea numi
din obişnuinţă, fixate şi adâncite prin repetiţie. Stilul personalităţii se relevă mai net
pe treapta spirituală, axiologică, a dominaţiei: ştiinţifică, artistică, morală, socială,
politică. Tipul unui om de ştiinţă se impune nu numai prin dominanta specifică a
intereselor, cât şi printr-un anumit stil de muncă al acestuia. Pe fondul comun de
creaţie, în toate domeniile spirituale, se diferenţiază modurile şi stilurile specifice:
stilul omului de ştiinţă, al artistului, al diplomatului, al juristului, al reformatorului
politic.Există prin urmare în complexitatea vieţii individului, anumite elemente
dominante, care determină reacţii tipice la evenimentele exterioare. Prin aceste
scheme de conduită, individul integrat el însuşi, se menţine egal cu sine de-a lungul
vieţii; schema centrală de viaţă, de stil care se împleteşte organic cu dominanta, îi
punctează curba întregii sale vieţi, dându-i o aceeaşi cadenţă şi orientare statornică.
Aşa încât, dacă nu putem prevedea uneori ce va face sau ce va gândi cineva, putem
prevedea „cum o va face sau o va gândi”. Stilul rămâne acelaşi.
EUL CA NUCLEU AL PERSONALITATII
De-a lungul timpului, asupra personalitatii au fost elaborate o multitudine
de teorii. Fie ca se numesc pozitiviste, psihanalitice, personaliste, existentialiste,
umaniste, dinamiste, factoriale, socioculturale, fie ca interpreteaza omul ca fiinta re-
activa sau pro-activa, fie ca se concentreaza asupra descoperirii si inventarierii
elementelor compoente ale personalitatii sau ca au o deschidere mai mare spre
social, spre ceilalti oameni, toate incearca sa surprinda esenta personalitatii,
originalitatea si unicitatea sa. In personalitatea integrala a omului, perceputa ca
personalitate concreta si ca ideal al realizarii, semnificatie au nu atit insusirile, ci
modul particular de integrare si utilizare comportamentala a acestora.
O mare importanta are ce este omul in realitate, ce crede el ca este, ce doreste sa fie,
ce gindeste despre altii, ce considera ca gindesc altii despre el, comportamentul sau
manifestat fiind in functie de unul sau altul dintre aceste elemente sau de modul
particular de integrare si functionare a acestora.
In personalitatea totala a omului exista mai multe fatete:
1. personalitatea reala PR
2. personalitatea autoevaluta PA
3. personalitatea ideala PI
 4. personalitatea perceputa PP
5. personalitatea proiectata Ppro
6. personalitatea manifestata PM
1. Personalitatea reala PR
▪ ansamblul proceselor, functiilor, insusirilor si starilor psihice de care dispune omul
la un moment dat si pe care le poate pune oricind in disponibilitate
▪ totalitatea elementelor biologice, psihologice si sociale, relationate si integrate intre
ele – fiinta biopsihosociala
▪ 2 dimensiuni:
- dim. Intrapersonala, psihoindividuala – totalitatea insusirilor, predispozitiilor,
atitudinilor, gindurilor si montajelor psihice proprii
- dim. Interpersonala, psihosociala – ansamblu de insusiri rezultate prin
interiorizare, din confruntarea individului cu alte personalitati, cu alte stiluri
cmportamentale
2. Personalitatea autoevaluata PA
▪ totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria sa
personalitate – imaginea de sine
▪ imaginea de sine se origineaza nu doar in personalitatea sa reala, ci si in alte fatete
ale ei – personalitatea ideala, manifestata sau proiectata
▪ imaginea de sine este in functie de capacitatea de cunoastere de sine a omului
▪ exista situatii de suprapareciere si de subapreciere a propriilor insusiri si trasaturi,
de dilatare sau de ingustare a lor
3. Personalitatea ideala PI
▪ cea pe care individul doreste sa o obtina
▪ se refera la ceea ce ar dori individul sa fie, cum ar dori sa fie
▪ reprezinta personalitatea proiectata in viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe
care individul si-l propune sa-l construiasca in decursul vietii sale
il impulsioneaza pe individ spre cautare
▪ are valoare de scop si mai ales de ghid orientativ in raport cu conduita individului
▪ discrepanta marcata intre real si dorit, intre existent si dezirabil, ara putea duce, in
timp, la instalarea unor dereglari si perturbari psihocomportamentale
4. Personalitatea perceputa PP
▪ ansambul reprezentarilor, ideilor cu privire la altii – imaginea despre altii
▪ imaginea despre altul si mai ales corectitudinea sau incorectitudinea acesteia sint in
functie de capacitatea persoanei cunoscute de a se exterioriza si de capacitatea
persoanei cunoscatoare de a descifra esentialul in informatiile care i se ofera
▪ imaginea despre altii este o creatie proprie a persoanei cunoscatoare, deci ea va fi
influentata si va depinde maximal de posibilitatile si limitele psihofiziologice ale
celui ce cunoaste, de scopul, motivatiile, de felul de selectionare si structurare a
indicilor perceptivi, de cliseele si stereotipiile perceptive ce deformeaza judecata
personala
5. Personalitatea proiectata PPro
8
▪ ansamblul gindurilor, sentimentleor, aprecierilor pe care crede un individ ca le au
ceilalti asupra sa
▪ ce cred eu ca gindesc altii despre mine
▪ implica ghicirea alegerilor sau respingerilor facuta de o alta persoana sau de
intregul grup referitoare la sine, pp. un gen de empatie, de transpunere in starile
psihice ale altcuiva
▪ este imaginea cea mai nesigura, mai neverificabila ca valoare de cunoastere
6. Personalitatea manifestata PM
▪ ansamblul trasaturilor si insusirilor ce-si gasesc expresia in modalitatile particulare,
proprii, specifice de exteriorizare si obiectivare comportamentala
▪ cuprinde aspecte din fiecare fateta a personalitatii, fie toate fatetele articulate si
integrate intre ele
▪ manifestarea personalitatii este dictata atiti de interioritatea psihica a individului cit
de de particularitatile si cerintele situationale in care acesta actioneaza
▪ este punctul de intersectie intre individual si social, intre interioritatea psihica a
individului si normativitatea societatii; se pot produce confluente, armonizari, dar si
disocieri, dezacorduri
In urma procesului de cristalizare si solidificare a fatetelor personalitatii apar
urmatoarele tipuri de personalitate :
Tipul unitar si armonios dezvoltat
tipul instabil
tipul dedublat
tipul accentuat
1. Tipul unitar si armonios dezvoltat
• se caracterizeaza prin coerenta si concordanta de sens a tuturor fatetelor
personalitatii
• omul a carui personalitate autoevaluata este in concordanta cu cea reala, isi
elaboreaza imagini corecte, foarte apropiate de adevar, despre ceilalti
2. Tipul instabil
• se caracterizeaza prin actiunea independenta, necorelata si nesistematica a fatetelor
personalitatii
• instabilitate generalizata intre fatetele personalitatii si in interiorul fiecareia dintre
ele
• uneori personalitatea ideala este intr-un mare decalaj fata de cea reala, alteori se
apropie de aceasta
• imaignea despre altii se schimba destul de frecvent, fara motive intemeiate
• uneori imaginea de sine este mult si nejustificat dilatata, alteori este nepermis de
ingustata, tendintele de supraapreciere si cele de subapreicere inlocuindu-se cu
rapiditate unele pe altele
• isi traieste dramatic propria sa existenta, fiind, in acelasi timp, greu acceptat si
tolerat de ceilalti, creindu-si siesi si celorlalti grave probleme de adaptare si integrare
sociala
3. Tipul dedublat
• marcante discrepante intre interior si exterior, latent si manifest, real si imaginar,
esenta si aparenta
• dedublarea se poate realiza atit in interiorul fiecarei fatete a personalitatii, cit si
intre acestea:
una poate sa fie imaginea de sine a individului pe care acesta si-o atribuie in mod
efectiv, cu care se identifica, in care crede, cu care este de acord si cu totul alta
imaginea de sine pe care, dintr-un motiv sau altul, o afiseaza
una poate sa fie imaginea intima despre cineva si cu totul alta cea facuta cunoscuta
acestuia
sunt oamenii care una gindesc si alta spun, una gindesc, spun si alta fac
4. Tipul accentuat- se caracterizeaza prin accentuarea uneia sau alteia dintre fatetele
personalitatii, care uneori le subordoneaza pe toate celelalte, alteori le anuleaza
• sint persoane la care conteaza ce sint in realitate, nu ce cred altii despre aceasta
• la alte persoane, imaginea de sine mult hipertrofiata absoarbe si subordoneaza
toate celelalte aspecte ale personalitatii
• exista persoane care isi atribuie insusiri pe care nu le au si nici altii nu I le recunosc
• sint si persoane care neglijindu-se pe sine, se comporta asa cum cred ele ca asteapta
altii sa se comporte
• se ajunge la o saracire, simplificare si unilateralizare a personalitatii, la inchistarea
ei intr-o serie de scheme comportamentale rigide, stereotipe care accentueaza si
uneori chiar falsifica personalitatea
Una dintre probleme cu care se confrunta psihologia este descoperirea
elementului central, fundamental al personalitatii, care determina unitatea,
instabilitatea, dedublarea si accentuarea personalitatii.
S-a ajuns la concluzia ca ‘’nucleul’’ personalitatii il reprezinta Eu-l, cu toate
laturile lui: Mine, Sine, Sinea.
In abordarea istorica a Eului, conceptiile despre Eu au parcurs 4 etape:
1. etapa psihofilozifica (pina la 1900)
2. etapa psihanalitica si interactionista (1900-1940)
3. etapa autonomista si umanista (1940-1980)
4. etapa psihosociala (din 1980 pina in prezent)
1. Etapa psihofilozofica
Bergson
Exista 2 forme de multiplicitate a starilor de constiinta – numerica si calitativa.
Exista 2 aprecieri distincte ale duratei – omogena si heterogena
Exista un Eu profund, fundamental – nu este in nici un raport cu cantitatea, starile
de constiinta din care este compus fiind calitati pure
Eul secund , eul social – raportat la exigentele vietii sociale, umbra Eului
fundamental
Dat fiind faptul ca mare parte din timp noi traim exterior noua insine, mai mult
in spatiu decit in timp, mai mult pentru lumea exterioara decit pentru cea interioara,
9
perceprea propriului nostru Eu fundamental devine extrem de dificila, acesta fiind
perceput ca Eu social James
Eul ca obiect al cunoasterii
Eul ca subiect al cunoasterii
Eul este analizat dupa urm. schema:
Elementele sale integrante: Eul material, Eul social, Eul spiritual
Sentimentele si emotiile provocate de Eu sau constiinta valorii sale – multumire,
nemultumire, orgoliu, suficienta, vanitate, amor propriu, modestie, umilinta
Actele prin care Eul tinde sa se afirme si sa se apere – instinctele de conservare, de
expansiune, de aparare
2. Etapa psihanalitica si interactionista
Freud
Eul apare prin diferentierea SINELUI in contact cu realitatea exterioara, este o
excrescenta a Sinelui
Eul este o veriga intermediara intre Sine si realitate – pe de o parte, Eul tine sub
control tendintele instinctive, brutale ale sielui, iar pe de alta observa lumea
exterioara si cauta cele mai propice ocazii de satisfacere a tendintelor inconstiente
Mead
Originea sociala a Eului – eul nu exista de la nastere, ci se constituie progresiv in
experienta si activitatile sociale
Comunicarea este cel mai important mecanism psihologic prin care se construieste
Eul
Proprietatile Eului:
Obiect pentru el insusi, fapt care il diferentiaza de alte obiecte si corpuri; Relational
– nu exista decit in relatie cu ceilalti membri ai grupului cu care interactioneaza;
Ansamblu de atitudini sociale preluate de la ceilalti; Unicitate
Operarea distinctiei dintre Mine, Eu, Sine
Minele - este fiinta biologica a omului, ansamblul de atitudini bine organizat si
strucutrat in individ ca urmare a contactelor sale interpersonale
- personaj conventional care exista intotdeauna si permite individului sa intre
in experienta altora
Eul - este reactia organismului (a Minelui) la atitudinile altora
- o forma de adaptare a Minelui la solicitarile sociale
- Reactia Eului poate fi comuna, conformista dar si noua, deosebita, novatoare in
raport cu cele de pina atunic
- Eul poate dispune de Mine, dar nu la intimplare
- Minele si Eul sint aspecte distincte, dar corelative: Minele este structura ca se
exprima prin EU, iar Eul este expreisa structurii
- Minele si Eul constituie impreuna Sinele, adica personalitatea individ.
Conceptul de Eu total, unificator, complet este compus dintr-o serie
de parti sau Euri complementare
- Structura Eului reflecta structura societatii
 - De regula, se exprima acea fateta care este necesara, corespondenta tipului de
relatii sociale in care este implicat individul
- Cind unitatea Eului complet se distruge, cind Eul se disociaza sau se dedubleaza in
Euri complementare, asistam la degradarea personalitatii
3. Etapa autonomista si umanista
 Eul dispune de autonomie in raport cu
celelalte fatete ale personalitatii si cu mediul inconjurator
Eul este autonom atit prin originea, dar si prin functionarea sa
Eul este innascut, ca si Sinele, dar se va diferentia treptat de el
Accent pus pe adaptare
Maslow
- Redimensionarea locului si rolului Eului in structura personalitatii
- Se ia in considerare Eul omului normal, care este membru intr-o anumita societate,
este implicat si tb. Sa faca fata unei multitudini de relatii sociale, politice, economice
etc.
- Se ajunge la forme superioare de Euri
- Eul autoactualizat, care ajunge la realizarea de sine
Rogers
- Eul autentic, netrucat, nemascat
4. Etapa psihosociala
 Expansiune extraordinara a problematicii Eului in perimetrul preocuparilor
stiintifice
 Redescoperirea Eului a fost impulsionata de:
- Necesitatea interpretarii situationale si interrelationale a ului
- Nevoia plasarii centrului de greutate spre implicatiile practice ce vizeaza direct
existenta concreta a oamenilor
- Necesitatea iesirii din propria matca si raportarea la alte domenii de cercetare
In definirea Eului, domeniul cel mai controversat il constituie natura psihica
a Eului, eul fiind considerat in acelasi timp simtire sau gindire, emotie sau reflextie.
Opinii comune mai multor curente:
 Eul este considerat ca un fapt de constiinta, o constiinta reflexiva, insotita
deci de gindire
 Desi se vorbeste de constiinta imediata sau de cea superioara, in cazul Eului
este vorba de constiinta de sine
 Esential pentru individ este intentionalitatea sa, orientarea spre realizarea
scopurilor
 Momentul alegerii, al deciziei implica ratiunea
10
Tendinta generala este aceea de a conserva constiinta si gindirea instructura psihica a
Eului. Gindirea, reflexivitatea, intentionalitatea sint procese prin care omul se
cunoaste pe sine si apar ca elemente primordiale ale omului.
In momentul de fata, Eul este conceput ca ca organizator al cunoasterii si ca
reglator al conduitei dispunind insa de o puternica baza afectiva-emotionala.
Eul este un construct sintetic si personal care izvoraste din simtire, urca la reflexie si
se exprima in conduita, fiind sustinut permanent afectiv-motivational. Prin
intermediul unui asemenea construct, individul se conceptualizeaza pe sine insusi, se
evalueaza si isi anticipa comportamentul.
Constiinta este infrastructura Eului, in timp ce Eul este suprastructura constiintei;
constiinta duce la aparitia Eului, reprezentind una dintre premisele sale
fundamentale, Eul este creator de o noua constiinta, in sensul ca o data aparut ridica
constiinta la un nivel superior de vivacitate, optimalitate si adaptabilitate.
Eul isi trage seva din constiinta, gesteaza in cadrul ei, isi sudeaza treptat
propriile-I componente, dar o si controleaza, introduce ordinea, ii integreaza starile,
experientele, ii da un sens, o directioneaza, iar in cele din urma o depaseste.
GOLU
Termenul de ‘’Eu’’ are un sens diferit de cel in care este utilizat in
psihanaliza; daca in psihanaliza el semnifica o instanta particulara a personalitatii, in
contextul de fata el desemneaza chintesenta intregului proces de devenire si integrare
a personalitatii.
Eul este ceea ce diferentiaza, individualizeaza, da consistenta ontologica si
delimitare, prin autodeterminare si autoinchidere, personalitatii in raport cu mediul.
Trasaturile Eului sint:
Reflexivitatea – Eu sint Eu, nu tu, el sau ei
Adresabilitatea – eu ma raportez la cei dion jur, la lume, ca Eu
Transpozabilitatea – Eu ma compar cu altii si ma transpun in situatia lor
Teleonomia – orientarea spre scopuri
Structurarea personalitatii la nivelul Eului se realizeaza printr-o corelare
dinamica si complexa a constiintei despre lumea externa si a constiintei de sine, in
tot cursul ontogenezei.
Ca nivel functional-specific, Eul incepe sa se manifeste in jurul virstei de 3 ani, cind
in plan psihologic intern se produce o restructurare calitativa care face posibila
autoraportarea (reflexivitatea).
Pina la virsta de 3 ani, copilul se raporteaza la sine ca la o alta persoana, vorbeste
despre sinte la persoana a treia. Prima manifestare a Eului va consta in trecerea
copilului din ipostaza pasiva de obiect in cea activa de subiect; se accentueaza
propria identitate. Dpdv structural, Eul include 3 compoenente intercorelate si
reciproc integrate:
 Eul corporal – imaginea valorizanta a mediului intern al organismului si a
constitutiei fizice, trairile afective legate de acestea
  Eul psihologic – imaginea despre propria organizare psihica interna, trairile comunitatii in care traim, sa ne tinem de cuvant, sa ne supunem autoritatii. Aceste
afective legate de aceasta, motivatia – nevoia de autorealizare, de programe functioneaza, de obicei, bine si au utilitatea lor sociala: cine nu-si respecta
autoperfectionare obligatiile nu este o persoana pe care se poate conta, si cine nu restituie favorurile
este rapid catalogat ca ingrat. Justificari similare sunt valabile si pentru alte
 Eul social – imaginea despre locul si rolul propriu in societate, sistemul mecanisme. Sa retinem ca aceste scheme sunt automate si nu necesita interventia
valorilor sociale interiorizate si integrate, motivele sociale, motivele de statut,
partii noastre rationale. Ca urmare, nu este de mirare ca cine le cunoaste le poate
sentimentele sociale, vointa de integrare sociala
utiliza in avantajul propriu, pentru a constrange la un comportament determinat.
Golu – in functie de gradul de elaborare a acestor trei componente, rezulta 4 profile
Si, binenteles, fiecare tehnica este cu atat mai eficienta cu cat ne dam seama mai
de baza ale Eului:
putin ca ea este aplicata. In acest articol, ca si in cele urmatoare, vom analiza
Somatic– dominanta in cadrul Eului a componentei bioconstitutionale, narcisismul
impreuna cateva din aceste mecanisme. Veti fi surprinsi sa descoperiti cat de des
fiind o forma particulara a acestei relatii;
sunt utilizate, fie si inconstient, principiile prezentate aici.
Spiritual– dominanta in cadrul Eului a componentei psihice, a centrarii pe
Legea nr.1: Legea Contrastului
cunoastere, creatie;
Aceasta lege spune ca doua lucruri diferite par si mai diferite atunci cand
Social – dominanta in cadrul Eului a componentei sociale, cu centrarea pe nevoia de
sunt puse alaturi sau, alt sens, un lucru poate capata dimensiuni diferite in functie de
statut, prestigiu sau pe motivatia supraordonata binelui general;
contextul in care este plasat (de exemplu, viteza de 100 km/h ne va parea mai mare
Mixt – relativ echilibrata integrare a 1, 2, 3.
sau mai mica, dupa modalitatea in care o atingem: accelerand de la 40 km/h sau
Manipulati si evitati sa fiti manipulati!
incetinim de la 150 km/h). Frumusetea acestei legi consta in faptul ca ea
1 - Legea contrastului
functioneaza nu numai perfect, ci si insesizabil. Cine o foloseste poate profita din
Cum sa ne comportam pentru a obtine de la altii ceea ce dorim? Cum sa
plin de noi fara a avea nici un moment aerul ca o face. Nu credeti? Hm... Stiti ce mi-
procedam ca sa nu cadem, la randul nostru, in plasa altora? Episoadele noului serial
a spus patronul unei agentii imobiliare? "Pastrez mereu in oferta 2-3 apartamente
pe care il inauguram in acest numar va vor familiariza cu tehnicile de manipulare,
oribile la preturi umflate, in oricare zona a orasului, si pe acestea le prezint clientilor
oferindu-va astfel si raspunsuri la intrebarile de mai sus. De ce o cerere formulata
la prima lor vizita. Dupa ce vad aceste porcarii, casa pe care intr-adevar vreau sa le-o
intr-un anumit mod este respinsa pe cand aceeasi cerere, formulata intr-o alta
prezint li se pare minunata!" Oricine are experienta in vanzarea de masini (dar acest
maniera este aprobata? Ce determina o persoana sa accepte dorintele noastre? Si ce
lucru este valabil, de exemplu, si pentru calculatoare) stie ca se poate ajunge la niste
ne impinge pe noi sa acceptam dorintele altora, deseori fara nici o placere si
preturi total uluitoare doar datorita unor accesorii aparent inofensive. Si in timp ce
impotriva interesului nostru, pierzind adesea timp si bani? Exista, binenteles, tehnici
voi ramaneti cu contractul semnat, intrebandu-va cum a fost posibil si fara a putea
strict manipulatoare, cum ar fi programarea neurolingvistica si hipnoza, care permit
invinui pe altcineva decat pe voi insiva, pe fata vanzatorului apare acel suras ce
ocolirea comportamentului rational al interlocutorului, pentru a accede direct la
denota forta si cunoastere, specific maestrului de arte martiale.
comportamentul inconstient al acestuia... Fara a merge insa chiar atat de departe,
Daca vreti sa "faceti practica" vis-a-vis de aplicabilitatea Legii Contrastului,
putem sa observam in fiecare actiune a noastra dorinta de a-i influenta pe ceilalti,
observati de cate ori judecata voastra despre ceva este conditionata de context si
utilizand instinctiv tehnici mai mult sau mai putin corecte (sa nu uitam ca, dupa cum
incepeti sa va intrebati daca acest context este intr-adevar intamplator. Este posibil
am scris in mai multe randuri, obiectivul final al oricarui act de comunicare este
sa aveti mai mult decat o surpriza.
obtinerea unui comportament). Este suficient sa privim in jur: de la copilul care
O lucrare actuala, veche de 2.500 de ani!
plinge ca sa obtina o jucarie, pana la spalatorul de parbrize din intersectie, care intai
Vorbind despre metode de convingere, desi vreau sa va prezint cele mai
stropeste parbrizul si apoi il intreaba din ochi pe sofer daca este de acord, toti duc o
diabolice tehnici nascocite de profesionistii moderni ai psihologiei manipularii, nu
lupta permanenta pentru a obtine ceva de la altcineva. Este natural, si noi procedam
ma pot abtine sa nu-l aduc aminte pe Aristotel, a carui "Retorica" ar merita sa
la fel. Sa pornim de la o premisa: lumea contemporana este atat de complexa, incat,
depaseasca perimetrul universitatilor de filologie, pentru a fi introdusa in cursurile
pentru a ne descurca in sarcinile noastre cotidiene, ne-am dezvoltat inca din copilarie
de vanzare si management. Aristotel scria ca persuasiunea cuprinde 3 elemente:
o serie de programe de comportament in baza carora reactionam automat la situatiile
ETHOS (partea morala sau caracterul), LOGOS (partea rationala) si PATHOS
intalnite, fara a ne face un calcul global. De exemplu, daca cineva ne face un cadou,
(partea emotionala sau pasiunea). Fiecare element este necesar, dar nu poate realiza
suntem "programati" sa ne simtim datori si sa cautam sa ne revansam cat mai
persuasiunea de unul singur. Sa facem o scurta analiza si sa vedem cum ne pot fi ele
curand. La fel, avem programe care ne obliga sa ne conformam asteptarilor
utile dupa 25 de secole.

11
ETHOS Etica este piatra unghiulara a persuasiunii. Daca nu inspirati incredere si
integritate, nimeni nu va fi dispus sa va creada, indiferent cat de perfectionate ar fi
tehnicile voastre. Este posibil sa exersati crearea unei aparente de sinceritate si
onestitate (escrocii se bazeaza pe o asemenea aparenta), dar nici o actiune de
persuasiune pe termen lung nu a fost construita pe fundamente nesincere (neoneste).
Etica semnifica si pregatirea si profesionalismul.
LOGOS Partea rationala este, evident, foarte importanta, dar singura nu va obtine
decat consensuri firave. Oricare ar fi mesajul prezentat, trebuie sa fiti clari, simpli,
directi. Daca aveti o logica in vorbire, sunteti usor de urmarit, iar daca va ajutati si
cu exemple, mesajul este mai usor de vizualizat, de inteles. Aceasta parte trebuie
metinuta cat mai scurta posibil si limitata la strictul indispensabil.
PATHOS Logica ne poate convinge la nivel teoretic, dar ceea ce ne face sa
actionam este intotdeauna emotia. Asadar, spune Aristotel, este necesar sa vorbim cu
pasiune si convingere, utilizand imagini puternice si exemple care antreneaza direct
interlocutorul. Doar daca ceea ce spunem ii va crea sentimente profunde, vom reusi
sa-l convingem de ceea ce ii propunem.
In concluzie, ori de cate ori cautati sa convingeti pe cineva de ceva, apelati la acest
model simplu - ethos, logos, pathos. Veti descoperii ca in 25 de secole nu si-a
pierdut nimic din eficacitate.
2- Legea reciprocitatii
Ideea de a fi "programat" pentru a da anumite raspunsuri si a avea anumite
comportamente automate deranjeaza pe foarte multi. Dar, ne place sau nu,
comportamentul stereotip si automat se intalneste in cea mai mare parte a actiunilor
umane. O sa spun chiar mai mult: in ciuda faptului ca ni se pare normal sa vorbim
despre constiinta, morala, valori etc., acestea nu reprezinta altceva decat "programe"
pe care parintii, profesorii, preotii ni le-au bagat in cap din copilarie. Iar aceste valori
ni se par foarte personale, lucru care demonstreaza doar cat de eficienta a fost
"programarea". Dar asta nu este deloc ceva negativ: "programarea" este cea care a
facut posibila integrarea noastra in societate si ne-a permis sa infruntam cu succes o
serie de situatii "de viata". Cat despre raspunsurile automate, ele reprezinta deseori
modalitatea cea mai eficienta de a actiona pe care o avem la dispozitie: in lipsa
acestora am ramane practic blocati, fiind obligati sa ne gandim, sa evaluam si sa
controlam tot timpul, lasand sa treaca momentul potrivit pentru actiune (este ceea ce
ni se intampla cand ne confruntam cu o situatie complet noua si necunoscuta).
Important este sa aveti clar in minte ca aceste programe (de obicei pozitive si utile)
pot fi "actionate" de catre cineva care le cunoaste, pentru a ne manipula dupa bunul
lui plac, la momentul potrivit.
Legea nr.2: Legea reciprocitatii
De multe ori, vorbind despre comunicare, am insistat asupra conceptului de
"schimb"; este un mecanism care patrunde in fiecare domeniu al activitatii sociale si
care, in decursul istoriei, a permis formarea structurilor civilizatiei. Schimbul se
bazeaza pe Legea Reciprocitatii, care suna astfel: daca cineva ne da ceva ce ni se
12
pare valoros, simtim dorinta sa dam ceva in schimb. Asta nu inseamna ca intoarcem
imediat gestul sau cadoul respectiv, ci inseamna ca ne simtim OBLIGATI sa ne
revansam (semnificativ este faptul ca in multe limbi cuvantul "obligat" este
echivalentul lui "multumesc"). Legea aceasta este cea care permite fiecaruia dintre
noi sa-si alcatuiasca un fel de "banca a favorurilor", stiind ca ce a dat nu este pierdut,
pentru ca o sa-i vina intr-un fel sau altul inapoi. Mecanismul ni se pare atat de firesc
si necesar totodata, incat nu ne-am oprit niciodata sa reflectam asupra masurii in care
ne implica si ne conditioneaza; dar fiecare dintre noi pastreaza o "evidenta contabila"
extraordinar de precisa despre ce a dat si a primit in relatia cu ceilalti si face tot
posibilul pentru a pastra echilibrul.
Legea Reciprocitatii merge foarte bine si, fara indoiala, intreaga societate
are un beneficiu extraordinar din faptul ca membrii ei respecta aceasta lege.
Nu ne mira deci ca cineva care nu restituie o favoare sau o restituie gresit (favoarea
oferita in schimb este mai "mica" sau vine prea tarziu) este exclus din mecanism si
capata o serie de etichete negative: profitor, ingrat, nerecunoscator, parazit.Problema
este ca, din teama de a capata o astfel de eticheta, exageram adesea (inconstient) in
cealalta directie si devenim o prada usoara pentru cineva care vrea sa profite de noi.
Intr-adevar, Legea Reciprocitatii poate fi folosita abil pentru a ne face sa ne simtim
datori si sa consimtim la cereri pe care, in mod normal, le-am fi refuzat. Interesant
este ca obligatia de a ne revansa exista si atunci cand cadoul sau favoarea nu au fost
deloc solicitate, lucru care permite manipulatorului sa aleaga cadoul initial si felul in
care noi sa ne platim datoria. Mai mult, ne este extraordinar de greu sa ne opunem
unei astfel de actiuni chiar si atunci cand intentia de manipulare este evidenta.
Cum opereaza LEGEA RECIPROCITATII? Iata cateva exemple:
- Craciunul tocmai a trecut. Cate cadouri ati facut din placere si cate pentru ca
trebuia?
Si nu s-a intamplat cumva, dandu-va seama ca darul pe care vi la facut cineva este
mult mai scump decat al vostru, sa va simtiti obligati sa cumparati ceva suplimentar,
pentru a anula diferenta?
- Este destul de usor sa-l refuzam pe cersetorul care ne cere bani de pomana, fara sa
ne dea nimic in schimb; dar este mult mai greu sa procedam la fel cu cel care ne
"curata" parbrizul masinii la semafor. Sau, daca cineva va invita la cina sau va aduce
un cadou si apoi va cere un serviciu - cat de mult creste probabilitatea de a accepta,
fata de cazul in care cererea v-ar fi fost facuta direct?
- Multe firme ofera gratuit esantioane din produsul pe care-l vand. Explicatia oficiala
este ca i se da astfel publicului posibilitatea de a proba si de a se familiariza cu
produsul. In realitate, esantionul gratuit constituie un cadou si se apeleaza astfel la
LEGEA RECIPROCITATII: probabilitatea ca beneficiarul cadoului sa cumpere
produsul creste enorm.
Tehnica "retragere dupa refuz"
Acum as vrea sa vorbesc despre un caz particular al LEGII
RECIPROCITATII, anume despre concesiile reciproce din timpul unei negocieri
("negociere" este inteleasa la modul general, de la o discutie intre tata si fiu, pana la
tratativele internationale): daca eu dupa ce initial am cerut o favoare foarte mare, imi
scad pretentiile, acestea imi vor fi indeplinite mult mai usor decat daca ele ar fi
constituit obiectivul cererii initiale. Cand este folosita bine, aceasta tehnica (numita
"retragere dupa refuz") poate fi extraordinar de eficienta, datorita faptului ca la forta
LEGII RECIPROCITATII se adauga cea a LEGII CONTRASTULUI. Exista
posibilitatea ca celalalt sa spuna "da" de la inceput, voi obtinand astfel dublul sumei
de care aveti nevoie. Daca sunteti vanzatori, atentie: cand aratati produsele, incepeti
intotdeauna cu cele mai scumpe. Chiar daca instinctul va indeamna sa faceti exact
pe dos, cercetarile au demonstrat ca, procedand astfel, volumul vanzarilor aproape se
tripleaza. Evident, cand aratati produse din ce in ce mai ieftine, pretul pare - Apropo
de vanzatori, adevaratii profesonisti folosesc LEGEA RECIPROCITATII chiar si
atunci cand nu reusesc sa va vanda ceva. Ei nu va lasa sa plecati pur si simplu, ci va
cer nume de prieteni sau de rude care ar putea fi interesate de produsele lor (o sa
vedem intr-un numar viitor ca, daca ne prezentam la un client ca venind din partea
unui prieten, cresc sansele de a incheia vanzarea). Este de necrezut cum multi dintre
noi, care nu ar da in conditii normale unui vanzator numele unui prieten, sunt mult
mai dispusi s-o faca dupa ce au refuzat sa cumpere produsul care le-a fost prezentat.
Ca o concluzie, daca nu vreti sa fiti manipulati, trebuie sa intelegeti ca dusmanul
adevarat este felul in care raspundeti la diverse actiuni. Este clar ca nu putem refuza
orice cadou sau favoare, dar cand acestea sunt folosite pentru a obtine ceva de la noi,
nu mai sunt cadouri ci investitii. Si nici o regula nu ne obliga sa fim amabili cu
profitorii.
3 - Legea coerentei
Cand eram mult mai tanar si, desigur, mult mai naiv, mi s-a intamplat o
chestie a carei amintire ma umple si acum de nervi. Era o zi de vara. La usa mea a
sunat o fata foarte atragatoare, cu fusta scurta, care m-a rugat sa-i raspund la cateva
intrebari pentru un studiu privind "cheltuielile tineretului pentru distractie si
spectacole". Binenteles, am fost de acord si, cum usor va puteti imagina, am
exagerat putin cu raspunsurile: cine ar fi citit acel chestionar completat de mine ar fi
dedus ca eram un tip stralucitor, care iesea practic in fiecare seara sa se distreze,
trecand cu dezinvoltura de la un restaurant la un concert, de la o discoteca la un
teatru etc. Si dupa ce-am termimat cu intrebarile, a aparut si adevaratul scop al
vizitei frumoasei domnisoare: ea mi-a propus pentru "numai" 200.000 de lire o
legitimatie de inscriere la un club ai carui membri beneficiau de o serie de reduceri
de pret pentru astfel de distractii, si care, datorita vietii mele sociale foarte active,
mi-ar fi permis economii anuale de aproape 10 milioane de lire. A nu cumpara
legitimatia aceea ar fi insemnat ori sa admit ca am mintit, ori ca eram un prost care
nu stie sa profite de o ocazie. As vrea sa pot spune ca am dat-o pe fata pe usa afara.
In realitate insa, am platit legitimatia ca un idiot perfect, fara s-o folosesc, binenteles,
niciodata. Capcana aceasta, asa de abil pregatita pentru a-mi scoate banii din
13
buzunar, pune in evidenta una dintre cele mai mari nevoi ale omului, aceea de
coerenta.
Legea nr. 3: Legea Coerentei
Legea Coerentei spune ca atunci cand cineva ia o pozitie, verbal sau in
scris, in legatura cu ceva, o sa tinda apoi sa apere acea pozitie si se va comporta in
consecinta, indiferent daca pozitia lui are sens si, deseori, in ciuda evidentei
contrariului. Nevoia de coerenta ne impinge sa aducem "pe aceeasi lungime de
unda", credintele sau comportamentele noastre cu ceea ce am zis sau am facut. Asa
ca daca reusesc sa va determin sa va luati un angajament cat de mic, de fapt am
pregatit terenul pentru a va face sa actionati conform cu spusele voastre.
Primul tip de coerenta este cea "publica".
Un exemplu banal: de cate ori intr-o discutie ne-am aparat punctul de vedere, chiar
daca argumentele interlocutorului erau superioare, doar pentru a pastra coerenta cu
ceea ce am declarat la inceput? De cate ori facem ceva care nu ne place sau nu ne
convine, pur si simplu pentru ca asa am promis? Mecanismul fiind asa de puternic,
nu este de mirare ca profesionistii manipularii profita cat pot de el. Un vanzator care
isi cunoaste meseria, inainte de a cere ceea ce vrea sa obtina de la voi, o sa va puna
in situatia de a face niste afirmatii pe baza carora o sa-i fie foarte usor apoi sa va
impinga in directia dorita (tehnica "celor patru ziduri"):
Vanzatorul: Credeti ca pregatirea scolara este importanta pentru copiii dvs.?
Victima: Da.
Vanzatorul: Va ganditi ca cine isi face temele bine acasa va obtine rezultate mai
bune la scoala?
Victima: Desigur.
Vanzatorul: Nu-i asa ca daca ai niste materiale de consultatie bune poti sa-ti faci
temele mult mai bine?
Victima: Fireste.
Vanzatorul: Perfect. Iata ca tocmai ne-au sosit cateva carti de studiu individual care
par sa fie facute pentru copiii dvs. Cate doriti?
Victima: aaa... iii... aaa...
Desigur, intotdeauna este posibil sa refuzati cumpararea, dar intr-un astfel de caz
este mult mai greu decat daca vanzatorul ar fi prezentat direct oferta lui.
COERENTA INTERNA SI IMAGINEA DE SINE
De ce Legea Coerentei este asa de puternica? Pentru ca, daca imi retrag
afirmatia facuta inainte sau actionez in contradictie cu ceea ce am spus, imi pot
pierde reputatia de om serios si increderea celorlalti. Sunt insa persoane pentru care
aceste lucruri nu sunt chiar asa de importante (cu totii cunoastem persoane care
obisnuiesc sa spuna ceva si sa faca altceva). Dar chiar si pentru acestea exista o
coerenta care trebuie respectata, mult mai puternica: cea interioara. Coerenta
interioara se refera la faptul ca eu nu pot actiona impotriva imaginii pe care o am
despre mine. Daca se intampla asa ceva, se produce o stare de disconfort psihic
(numita disonanta cognitiva), care trebuie rezolvata cat mai repede. Asa ca daca eu
reusesc sa ma folosesc de imaginea pe care o aveti despre voi, pot sa obtin practic
orice de la voi. Exemplu:
Manipulatorul: Va considerati un bun crestin?
Victima: Da
Manipulatorul: Caritatea si compasiunea sunt cele mai importante calitati ale unui
bun crestin, nu-i asa?
Victima: Desigur.
Manipulatorul: Foarte bine. Stiti, fundatia noastra tocmai aduna fonduri pentru
imbunatatirea situatiei veveritelor orfane din Birmania si chiar ne gandeam ca...
Chiar daca situatia pare similara cu cea de dinainte, cu cartile, de fapt ea este mult
mai incurcata: acum nu mai este problema sa va justificati fata de vanzator
(manipulator), ci fata de propria voastra constiita.
Daca nu veti da bani pentru veveritele din Birmania, va trebuie un motiv foarte
convingator, pentru voi insiva; in caz contrar nu aveti alta solutie decat a admite ca
nu sunteti buni crestini.
Se poate sa admiteti asa ceva, dar este mult mai usor sa dati bani, iar manipulatorul
stie perfect lucrul acesta...
Atentie! In timp ce exemplul pe care vi l-am dat intentia de manipulare este evidenta
si puteti sa va aparati (mai greu, dar puteti), un adevarat profesionist o sa actioneze
mult mai subtil, anume in doua etape.
Alte aplicatii
Cunoscand Legea Coerentei, devine foarte clar de ce comerciantii
organizeaza concursuri la care, pentru a castiga, trebuie sa faceti o compunere in
care sa descrieti calitatile unui anumit produs. Ca sa puteti scrie ceva decent,
evident, va veti angaja sa gasiti calitatile pozitive ale produsului respectiv. Pe urma,
procedand coarent, o sa va supuneti influentei a ceea ce ati scris si o sa deveniti un
fidel cumparator (chiar daca nu ati castigat concursul). Alta tactica foarte folosita
este cea in care sunteti pus deliberat intr-o stare de disonanta, solutia fiind sa
cumparati sau sa faceti ce vrea manipulatorul.
Despre intrebarile manipulatorului
Cred ca nu mai este nevoie sa va spun ca dialogurile pe care vi le-am
prezentat sunt deliberat stilizate, pentru a lamurii cat mai bine conceptul; in realitate
totul este mult mai nuantat si mai greu de descoperit. Nici un manipulator nu o sa va
puna intrebari la care sa puteti raspunde simplu, cu "da" sau "nu" (asa-numitele
"intrebari inchise"), ci o sa va puna in situatia de a spune mai multe, pentru a-i fi mai
usor sa va incurce. In exemplul cu tehnica "celor patru ziduri", intrebarile ar putea fi
in genul urmator:
- De ce credeti ca o buna pregatire scolara este indispensabila pentru viitorul
profesional al copiilor dvs.?
- Cum functioneaza legatura dintre o buna executie a temelor pentru acasa si
rezultatele bune de la scoala?
14
- Cat de mult poate influenta executarea corecta a temelor faptul ca ai la dispozitie
instrumentele potrivite?
Si, eventual, vanzatorul va va cere sa ii dati si niste exemple concrete, obligandu-va
pe voi sa gasiti argumente in favoarea lui.
Va las sa va evaluati singuri eficacitatea acestei tehnici. Intrebarile stau la baza
actiunii de convingere si este un spectacol cu totul penibil sa vezi vanzatori
incompetenti "facandu-le capu' mare" clientilor cu tot felul de descrieri ale
produselor, cand ar putea obtine rezultate maxime cu niste intrebari bine puse.
4 - Legea dovezii sociale
Unul dintre cele mai tembele lucruri pe care mi se intampla sa le vad la
televizor este folosirea rasetelor inregistrate in serialele "umoristice": sublinierea tot
timpul a unor glume penibile cu hohote de ras si aplauze mi se pare o insulta la
adresa inteligentei spectatorului si am impresia ca nici regizorii, nici producatorii nu
au un minim gust sau simt al ridicolului. Si,desigur, nu sunt singurul care gandeste
asa: cred ca nici unul dintre voi nu se lasa pacalit de veselia artificiala a televiziunii
si ca fiecare gaseste aceasta punere in scena banala, plicticoasa si iritanta. Dar daca
aceasta este opinia publicului, de ce realizatorii programelor insista cu asemenea
practici neplacute? Raspunsul este extraordinar de simplu: pentru ca
FUNCTIONEAZA! Cercetarile au demonstrat ca folosirea rasului inregistrat
determina spectatorii sa rada mai mult si mai des, si emisiunea in general este
considerata mai buna si mai distractiva. Iar efectul sugestiv este cu atat mai mare cu
cat emisiunea este mai proasta. Si-atunci ramane firesc o intrebare: de ce un truc asa
de banal si de fals functioneaza? Toti stim ca rasul de la televizor nu este sincer, dar
de ce, totusi, radem mai mult? Explicatia este oferita de legea a patra a serialului
nostru despre mecanismele automate ale comportamentului, anume legea "dovezii
sociale".
Legea nr.4 "dovezii sociale"
Legea aceasta ne spune ca unul dintre mijloacele pe care le folosim pentru
a hotara ce este corect consta in a urmarii ceea ce ceilalti considera ca este corect.
Si cu cat suntem mai nesiguri asupra unei situatii pe care trebuie s-o apreciem, cu
atat mai mult ne bazam pe actiunile celorlalti pentru a hotara cum sa ne comportam.
Exemplele sunt nenumarate. Sa vedem cateva:
- in timp ce mergeti pe strada, vedeti un grup de persoane cere se uita in sus. Ce
faceti? Evident, va uitati si voi in sus;
- la birou se face o cheta pentru o colega care se casatoreste. Prima intrebare care va
vine in minte este: "Cat au pus ceilalti?";
- trebuie sa va duceti la o petrecere. Cum va imbracati, cu ceva comod sau "la tol
festiv"? Pentru a hotari dati cateva telefoane altor invitati;
- nu cred ca este nevoie sa dau exemplul modei, un domeniu in care Legea "dovezii
sociale" isi gaseste aplicatia cea mai evidenta.
Modalitati de manipulare prin Legea "dovezii sociale"
La fel ca celelalte legi despre care am vorbit in precedentele articole, Legea
"dovezii sociale" ne permite sa infruntam un mare numar de situatii fara sa ne
gandim prea mult la ce este bine si ce este rau. Problemele apar atunci cand datele
sunt deliberat falsificate pentru a ne da impresia ca o gramada de persoane se
comporta intr-un anumit mod, binenteles, pentru a se obtine ceea ce se doreste de la
noi. Din nou, cateva exemple:
- in toate ocaziile cand va cere bani, un profesionist o sa va arate si cat de mult au
dat atii, astfel incat sa va simtiti "stimulati" sa faceti la fel. In aceasta idee, n-o sa
vedeti niciodata un cersetor cu palaria goala.;
- cand o anumita actiune necesita voluntari, pe cat de greu va oferiti primii, pe atat
de usor va oferiti dupa ce altii au facut acest pas; asa ca manipulatorul va pregati
dinainte un mic grup de "voluntari"...;
- oriunde se joaca "alba-neagra" exista permanent cativa oameni care joaca si
castiga, atragand atentia trecatorilor (sper ca nu mai este nevoie sa precizez ca ei
sunt partenerii "crupierului");
- citind rezultatele unui sondaj pre-electoral si afland 70% din populatie vor vota
pentru candidatul X (lucru neadevarat, probabil), foarte multi indecisi se hotarasc sa
voteze tot cu X (din acest motiv, in unele tari sondajele dinaintea alegerilor sunt
interzise).
Dar exemplu cel mai bun de manipulare folosind Legea "dovezii sociale" ne este dat
de publicitate. Numesc doar trei situatii:
1) interviuri in care persoane alese "la intamplare" ridica in slavi calitatile unui
produs;
2) folosirea unor celebritati care-si dau cu parerea (pozitiva, desigur) despre
produsul X sau Y(si cineva ar trebui sa-mi explice de ce un fotbalist sau un actor ni
se pare mai competent ca noi in materie de detergenti sau deodorante...);
3) punerile in scena dupa modelul american, unde prezentatorul arata "produsul
secolului" (de fiecare data produsul este altul), iar publicul scoate urlete de
entuziasm, descoperind cum poate zugravii fara bidinea, cum poate fierbe legumele
fara apa sau cum poate sa dea burta jos fara sa faca nimic.
Ceea ce ma sperie este falsitatea evidenta acestor programe. Profesionistii
care le fac stiu perfect ca nu merita sa faca ceva mai bun, fiindca principiul "dovezii
sociale" functioneaza automat, indiferent cat de artificiala sau ridicola ni se pare
situatia. Iar succesul acestor prezentari, din punc de vedere al vanzarilor, pune punct
oricarei discutii. Daca tot vorbim de televiziune, sa mai dam un exemplu: cand se
face un talk-show cu oameni politici, cu public, este foarte usor pentru regizor sa
creeze o anumita impresie. El poate aduce in prim-plan pe cineva din public care da
aprobator din cap atunci cand vorbeste politicianul-"prieten", la fel cum poate arata
pe cineva care, prin mimica, isi manifesta dezacordul atunci cand vorbeste
adversarul. Daca este facuta cu eleganta, o emisiune aparent obiectiva echivaleaza
cu o ora de publicitate... Este foarte greu sa dai sfaturi in legatura cu Legea "dovezii
15
sociale". Traind in societate, nu putem controla toate informatiile care ajung la noi si
trebuie sa ne adaptam intr-o buna masura comportamentul in functie de ce fac
ceilalti. De multe ori se poate spune ca majoritatea face ceva anume, dar asta nu
inseamna ca are intotdeauna dreptate. Unicul sfat posibil este sa incercati, din cand
in cand, sa va comportati altfel decat cei din jurul vostru.
Ignoranta colectiva
Chiar daca nu are legatura cu manipularea si cu afacerile, vreau sa va
prezint o situatie speciala unde Legea "dovezii sociale" intra in joc intr-un mod
dramatic. Citim adesea in ziar despre cineva caruia i s-a facut rau pe strada sau a fost
atacat de un agresor sau a avut un accident si ca nimeni dintre cei care au observat
scena nu a intervenit in ajutorul lui (in aceste cazuri, ziaristii scriu despre "egoism
metropolitan", "societate bolnava", "criza valorilor"). Dar in alte situatii similare
oamenii intervin fara nici o ezitare. Care este explicatia? Cum am mai spus, Legea
"dovezii sociale" are un efect maxim atunci cand situatia este ambigua: Tipul care
sta intins pe trotoar are un atac de cord sau este doar betiv care doarme? Baiatul ala
care o deranjeaza pe fata este prietenul ei care glumeste sau un maniac care vrea sa o
violeze? Ceea ce vad este un jaf la o banca sau o scena pentru un film? Oamenii
aceia chiar se bat sau sunt actori de la emisiunea "camera ascunsa"?. Cum nu ne
place sa ne facem de ras, nu actionam pana nu vedem ce fac ceilalti; daca nimeni nu
se misca, facem si noi la fel, fara sa ne gandim ca ceilalti se uita la noi pentru acelasi
motiv. Se formeaza astfel starea de "ignoranta colectiva", adica acea stare in care
fiecare hotaraste ca, din moment ce nimeni nu face nimic, totul este in regula.
Omului cazut pe trotuar poate ca ii este rau si, daca am fi fost singuri, am fi
intervenit imediat, dar asa suntem influentati de calmul aparent al celorlalti.
(Nota: acesta este mecanismul care a permis ascensiunea unor dictatori. Cu mintea
de pe urma, ni se pare greu de inteles de ce niste cetateni de bun simt au suportat
fascismul, nazismul sau comunismul fara a reactiona. Lasand balta analizele
istoricilor si sociologilor, unul dintre motive este ca oricine vede ca ceva nu este in
regula asteapta ca altul sa faca prima miscare. Si, binenteles, timpul trece). Fara a ne
incurca cu teoria, iata ce trebuie facut daca ne trezim intr-o situatie de urgenta in
public:Trebuie sa reducem cat de puternic incertitudinea celor prezenti, facand o
cerere precisa, directa, unui singur individ. Astfel, daca ni se face rau pe strada,
trebuie sa cerem ajutor intr-un mod nu numai foarte clar, dar si foarte precis: "Va
rog, repede, dvs. cu sacou albastru, chemati o ambulanta!". Asta pune trecatorul in
rolul de salvator si probabilitatea de a primi ajutor creste; mai mult Legea "dovezii
sociale" functioneaza acum in sensul pozitiv: vazand ca cineva intervine, si ceilalti
vor proceda la fel. Cum am mai spus, asta nu are legatura cu afacerile, dar poate
insemna sfatul cel mai pretios pe care l-ati primit de la mine. Dar sper din toata
inima sa nu aveti niciodata ocazia sa-l folositi.
5 - Legea Autoritate
Sa presupunem ca, raspunzand unui anunt din ziar, cineva se ofera voluntar pentru
un experiment, care se tine la Facultatea de Psihologie, despre "efectele pedepsei
asupra procesului de invatare si a memoriei". Coordonatorul experimentului, un
profesor de la facultate, ii spune respectivului ca va avea un partener, anume pe dvs.,
si ca dvs. trebuie sa va amintiti niste cuvinte pe care le-ati memorat deja. In timp ce
va leaga de un scaun si va ataseaza niste electrozi la piept, coordonatorul ii explica
voluntarului ca sarcina lui este ca, pentru fiecare raspuns incorect, sa va administreze
un soc electric prin intermediul unui comutator pe care il are la dispozitie.
Intensitatea socurilor va fi din ce in ce mai mare. Voluntarul devine un pic ingrijorat,
dar coordonatorul il linisteste spunandu-i ca socurile, chiar daca la un moment dat
vor fi dureroase, nu vor avea nici efect permanent.
Si experimentul incepe.
Dupa cateva raspunsuri corecte, o dati in bara si partenerul va sanctioneaza prompt:
15 V, o mica tresarire, nimic grav. Urmeaza alte cateva greseli: 30 V, 45 V, 60 V...
Socurile incep sa fie dureroase, la 120 V tipati. La 150 V urlati de-a binelea si
spuneti ca vreti sa renuntati, dar coordonatorul ii cere voluntarului, pe un ton ferm,
sa continue. La 190 V incercati sa va smulgeti din scaun, de-abia va puteti concentra
pentru a da un raspuns... 240 V, 255 V, 270 V... Va rugati, loviti cu picioarele in
pereti de durere, raspundeti la intamplare... Partenerul dvs. e alb la fata, dar
coordonatorul tipa la el sa nu renunte si el continua sa apese pe comutator. Este
cumva un cosmar? Facultatea asta de psihologie e chiar o facultate sau o camera de
tortura condusa de psihopati? Experimentul descris anterior nu este imaginar; el a
fost facut in realitate acum 20 de ani, dar scopul lui nu avea nici o legatura cu
procesul de invatare; se urmarea doar sa verifice pina la ce punct un om obisnuit era
capabil sa aplice un asemenea tratament unui nevinovat, fara nici un alt motiv decat
ordinele unei autoritati (reprezentate in cazul de fata de coordonator). Victima,
evident, nu primea nici un soc electric, ea era un actor angajat de cercetatori sa
simuleze efectele descrise mai sus. Poate parea de necrezut, dar aproape 70% din cei
testati (persoane normale si alese la intamplare) au urmat ordinele primite, ajungand
sa administreze socul maxim de 450 V, in ciuda suferintei evidente a "victimei".
Sa mentionam ca acesti voluntari erau perfect constienti de durerile care le provocau,
experimentul nu le placea deloc, vroiau sa plece, dar continuau totusi sa apese pe
comutator cand coordonatorul le cerea s-o faca.
Concluzia experimentului confirma un aspect ce ne ingheata singele in vine: anume
disponibilitatea persoanelor adulte de a urma pana la extrem ordinele unei autoritati.
Legea nr.5 Legea "supunerii fata de autoritati"
Se intampla adesea sa subevaluam forta lucrurilor evidente: dintre toate
comportamentele automatice pe care le analizam in aceasta serie de articole, acela de
a executa ordinele sau de a asculta sfaturile care vin din partea cuiva aflat intr-o
pozitie de autoritate are forta cea mai mare. Ni se pare atat de evident ca trebuie sa
ne supunem unui ordin venit "de sus", incat acordam foarte putina atentie acestui
lucru. Explicatia? Explicatia o constituie adevarata spalare a creierului la care
suntem supusi toata viata: acasa trebuie sa ne supunem parintilor, la scoala -
profesorilor, pe strada - politistilor, la birou - sefului etc.
16
Ca sa nu mai vorbim de educatia religioasa care ne spune ca intotdeauna trebuie sa
ne supunem lui Dumnezeu. Este foarte util pentru societate faptul ca cetatenii
recunosc o autoritate comuna si ca i se supun. Supunerea este un element de baza in
structura vietii sociale; anarhia nu ar face posibila nici macar simpla convietuire, cu
atat mai putin dezvoltarea societatii, a comertului, a stiintei etc. Supunerea fata de
autoritati ne scapa de responsabilitatea rezultatelor actiunilor noastre (ganditi-va la
raspunsul-sablon al celor acuzati de crima de razboi: "Eu doar am executat ordine");
in plus, cei aflati de obicei intr-o pozitie de autoritate (parinti, medici, judecatori,
politicieni, experti...) sunt intr-adevar mai bine pregatiti decat noi intr-un anumit
domeniu si, in mod sigur, toti am constatat cel putin o data ca este mai bine sa-i
ascultam pe ei, decat sa procedam dupa capul nostru. Ca si in cazul celorlalte legi pe
care le-am analizat, problema nu este legea in sine (de obicei pozitiva), ci felul
mecanic in care reactionam: odata ce am fost educati sa ne supunem autoritatii,
riscam sa ne supunem chiar daca ordinele acesteia sunt complet absurde
(experimentele facute in locuri unde structura ierarhica este foarte importanta, de
exemplu in armata sau intr-un spital, au dovedit ca un ordin deliberat aberant nu este
analizat critic, ci este executat fara discutie).
Cat de adevarata este autoritatea careia ne supunem?
Pana acum am vorbit de autoritatea reala. Partea proasta este ca autoritatea
se manifesta mai ales prin simboluri, extrem de usor de contrafacut, iar posibilitatile
manipulatorului de a va face sa credeti ce vrea el sunt numeroase:
- escrocii de orice nivel au inteles perfect ca, in majoritatea cazurilor, noi ne bazam
pe aparente si nu verificam ce ni se spune, pentru ca ni se pare nepoliticos. De aceea
ei ne arata doar simboluri exterioare ale autoritatii, lucru extraordinar de usor de
realizat;
- publicitatea ne bombardeaza cu tot felul de pareri ale unor "experti"care garanteaza
calitatile diverselor produse si nimanui nu-i trece prin cap sa controleze daca sunt,
intr-adevar, experti;
- ziaristii sunt convinsi ca pot sa comunice orice prostie publicului si sa fie crezuti,
pentru ca "este scris in ziar" sau "s-a spus la televizor";
- birocratii pot sa ne ceara tot felul de hirtii si hirtiute, pentru ca "asa este
regulamentul", "acestea sunt ordinele", sau, mai modern, "asa e rezultatul de la
calculator".
De multe ori autoritatea invocata poate fi o bazaconie, dar Legea "supunerii fata de
autoritati" functioneaza perfect: Apropo, un prieten mi-a povestit ca, inainte de
Revolutie, erau persoane care credeau ca omul cel mai bogat din Romania era
numitul "Cap de locuitor", pentru ca avea nu stiu cate tone de otel, de cereale, de
cauciuc . In acelasi context, stiti de ce oamenii politici sunt asa de siguri pe ei cand
isi sprijina afirmatiile cu rezultatele unor statistici (imaginare)? Deoarece s-a
constatat ca o astfel de minciuna nu poate fi contracarata decat de specialisti, care n-
au timp sa asculte si nici chef sa intervina atunci cand se fac afirmatiile gresite.
Faceti un experiment cu prietenii dvs.: incepeti o fraza cu "Ultimile statistici arata
ca..." si spuneti apoi prima idiotenie care va vine in minte. O sa vedeti ca foarte
putini au curajul sa va contrazica.
Si, in fine, sa nu uitam ca cineva poate fi un expert adevarat, poate sa fie cinstit si de
buna credinta, cu alte cuvinte detine o autoritate reala, dar asta nu inseamna ca are
automat dreptate. Greselilor expertilor ar umple sute de carti...
Cum putem sa ne aparam
Din nefericire, nu exista solutii simple, in afara de acelea pe care vi le-am
spus in fiecare articol, adica de a incerca sa tineti ochii deschisi si sa va pastrati
independenta de gindire. Nu putem pune in discutie orice autoritate, nici nu putem sa
controlam orice stire sau sa verificam toate informatiile primite, dar putem incerca sa
fim putin atenti la veridicitatea autoritatilor cu care avem de-a face. Obisnuinta de a
verifica macar ceea ce ni se pare ciudat previne multe greseli grosolane.
6 - Legea simpatiei
Cateodata, vorbim despre mecanismele manipularii, am impresia ca
exagerez incercand sa explic niste lucruri foarte evidente, pentru care nu ar fi nevoie,
de fapt, de nici o explicatie. Legile pe care le-am analizat in episoadele anterioare,
cand sunt folosite in scop de manipulare, mi se par asa de usor de descoperit incat
nu-mi vine sa cred ca mai pot avea vreun efect. Dar cand vad cum oamenii cad zi de
zi in aceleasi capcane si cum manipulatorii se imbogatesc pe pielea victimilor lor
fara nici o rusine si, mai ales, fara sa faca nici un efort de a gasi o metoda noua,
originala, atunci ma gandesc ca ceea ce scriu nu este complet inutil. De fapt, asa cum
am mai spus, nu abilitatea manipulatorului joaca rolul principal, ci naivitatea
incredibila a victimilor lor. Am facut aceasta introducere pentru ca vreau sa va
vorbesc despre cea mai banala si mai evidenta lege a manipularii, anume Legea
simpatiei.
Legea nr. 6: Legea simpatiei
Legea aceasta spune ca vom accepta mult mai usor o cerere daca ea este
facuta de un prieten sau de o persoana pe care o cunoastem si o stimam.
In schimb, cand cererea vine din partea unui necunoscut, disponibilitatea noastra o
sa fie in functie de cat de simpatica si placuta ni se pare persoana respectiva. In loc
sa pierdem timpul cu exemple, care in cazul acesta sunt banale (binenteles ca
preferam sa cumparam ceva de la un vanzator care ni se pare simpatic, decat de la
cineva care nu ne place deloc), mai bine sa incercam ce factori ne determina sa
simpatizam o persoana mai mult decat pe alta. Si, desigur, cum sunt folositi acesti
factori de catre profesionistii manipularii, pentru a obtine de la noi ceea ce doresc.
1. Aspectul fizic
Faptul ca persoanele cu un aspect placut au mai multe avantaje in
majoritatea situatiilor vietii sociale este de necontestat. Explicatia? Cercetarile au
demonstrat ca persoanele frumoase, indiferent ca este vorba de barbati sau de femei,
ni se par mai talentate, mai inteligente, mai pregatite si chiar mai cinstite si mai de
incredere. Prin urmare, lor le este mai usor sa-si gaseasca o slujba, sa obtina salarii
mai bune si pedepse mai blande, daca sunt gasite vinovate de ceva. Agentii
17
comerciali cu aspect placut incheie sistematic mai multe afaceri decat colegii lor cu
un aspect comun; la fel, politicienii care arata bine au sanse mai mari de a castiga
alegerile, fara nici o legatura cu adevaratele lor capacitati. Acest mecanism
actioneaza la nivelul subconstientului si, drept urmare, nu vom analiza cat de mult
suntem influentati de astfel de lucruri. Sa nu ne mire, deci, ca toti cei care au facut
din manipulare o meserie vor fi persoane dragute, puse intotdeauna la 4 ace.
2. Asemanarea
Avem tendinta de a accepta mai usor cererile persoanelor cu care ne
asemanam. O sa-i ascultam cu mai mare placere pe cei care sunt din acelasi partid
sau echipa, ori au aceeasi religie sau meserie cu noi. La fel, asemanarile de pareri,
trasaturi de caracter, stil de viata, fel de a se imbraca, acelasi loc de origine, zodia
comuna etc. sunt elemente care, desi ne par mici si nesemnificative, ne determina sa-
l consideram pe un interlocutor mai simpatic si mai de incredere. Iar un manipulator
poate gasi foarte usor puncte de contact, adevarate sau presupuse, pentru a se arata
cat mai asemanator cu noi.
3. Complimentele
Descoperim aici niste dimensiuni absurde ale credulitatii omenesti: dorim
cu atata disperare sa placem celorlalti (si suntem chiar stresati de acest lucru), incat
suntem tentati sa credem, fara sa stam pe ganduri, toate laudele, indiferent de cine ni
le face, chiar si atunci cand sunt false, facute cu scopul de a se obtine ceva de la noi.
Faceti cateva experimente in acest sens; rezultatele sunt uluitoare! Daca, in plus,
laudele tintesc un aspect la care noi tinem in mod special, acesta poate fi un
dispozitiv diabolic (pe cat de banal) de a crea simpatie si disponibilitate.
Un manipulator expert este in stare sa descopere aceste "zone" sensibile cu numai
doua-trei intrebari bine puse si apoi sa le foloseasca din plin in avantajul lui.
4. Cooperarea
Apreciem mai mult pe cineva si suntem mai dispusi sa-l ascultam daca
avem convingerea ca munceste impreuna cu noi pentru un obiectiv comun.
Profesionistii manipularii stiu perfect acest lucru si vor incerca sa sublinieze orice
element de interes comun (daca nu exista un astfel de element, il vor inventa pur si
simplu), pentru a demonstra ca scopul urmarit este acelasi, iar avantajul-reciproc.
Atrag atentia asupra abilitatii oamenilor politici de a proceda asa atunci cand trebuie
sa ceara sacrificii poporului.
5. Asocierea de idei
Daca cineva ne da o veste proasta, suntem tentati sa-l privim cu antipatie,
desi nu are nici o vina; e suficienta simpla asociere de idei pe care o facem (datorita
unei serii de macanisme pe care nu avem spatiu sa le analizam, creierul pune
automat in legatura doua lucruri sau stari de care ia cunostinta in acelasi timp, chiar
daca nu aste nici o relatie logica intre ele). Din acest motiv, fiecare incearca din
instinct sa se asocieze cu lucruri pozitive si sa se tina departe de cele negative.
Ganditi-va la comportamentele diferite ale microbistilor cand echipa lor castiga,
respectiv pierde... Adevaratii maestri in domeniu sunt insa creatorii de reclame, care
sunt in stare sa faca asocieri pozitive cu, practic, orice; uitati-va la multitudinea de
obiecte de consum care, in reclame, apar alaturi de o fata frumoasa si aproape
dezbracata si o sa intelegeti perfect ce vreau sa spun. O cercetare a demonstrat ca
niste subiecti, toti barbati, apreciau ca un automobil este mai performant, mai rapid
si mai aratos daca alaturi de el aparea si o fata seducatoare. Dar nici unul nu a
constientizat faptul ca prezenta ei i-a influentat parerea. Asa ca, intr-o relatie
personala cu voi, manipulatorul va face tot posibilul ca in mintea voastra el sa fie
asociat cu o imagine pozitiva.
Cum sa ne aparam
Desigur, nu avem cum sa stim daca cineva ni se pare simpatic pentru ca
intr-adevar este simpatic sau pentru ca a invatat foarte bine cum sa procedeze pentru
a parea astfel. Avem toti (sper!) multi prieteni care ne sunt simpatici si carora, la
randul nostru, le suntem simpatici, dar asta nu inseamna ca tot timpul incercam sa ne
manipulam unii pe altii (sau chiar asta inseamna? intrebarea este interesanta, voi
reveni cu alta ocazie). Spre deosebire de celelalte mecanisme pe care le-am analizat
pana acum, aici apararea este mai simpla (cel putin teoretic), daca acordam ceva mai
multa atentie relatiilor noastre cu ceilalti. Trebuie sa ne concentram asupra fondului
problemei despre care este vorba, stergand din mintea noastra, pe cat posibil,
asocierile artificiale. Concret, daca vreti sa cumparati un calculator, un automobil
sau un aspirator, sa va fie clar ca asta vreti sa faceti - sa cumparati un calculator, un
automobil sau un aspirator; pe fata care ii face reclama nu v-o da nimeni, din pacate.
Prin prisma celor scrise pana acum, un vanzator profesionist stie ca trebuie sa se
vanda pe sine insusi inainte de a vinde produsul, asa ca va folosi toate metodele de
care am vorbit: va fi imbracat elegant si curat, va va face complimente despre
cravata pe care o purtati, va avea grija sa descoperiti ca sunteti amandoi pasionati de
box si, in plus, va va ajuta sa obtineti o reducere din partea patronului. Asta este
valabil in orice negociere: daca reusiti sa delimitati, mental, obiectul negocierii de
persoana cu care discutati, veti avea rezultatele cele mai bune.
Apropo de asocieri de idei si publicitate...
Ar fi interesant sa discutam despre apararea impotriva reclamelor proaste,
dar m-as simti ca Don Quijote in lupta cu morile de vant.
Obraznicia reclamelor pare sa nu aiba limite si grav este ca nimeni nu are chef sa i se
opuna. Dau doua exemple:
1) intr-o revista medicala australiana era o reclama la un carucior pentru handicapati.
In carucior, binenteles, statea o fata in bikini, iar o alta fata, tot in bikini, dar cu un
halat alb descheiat, il impingea. No comment!
2) in Italia, un pliant al unei firme particulare de incinerari prezenta o familie foarte
zambitoare, cu o fetita dragalasa care tinea in mana un borcan si spunea: "Aici este
bunicul meu iubit".
Inca un "No comment".
Ce sa mai spun? Va dau acelasi sfat pe care vi l-am dat si pana acum, la sfarsitul
fiecarui articol: daca aveti minte, folositi-o!
18
7 - Legea insuficientei
Stiti, desigur, ce este o eclipsa de soare si cum se produce ea.
Si mai stiti ca un astfel de fenomen nu este vizibil decat dintr-o anumita zona de pe
glob, fapt care determina zeci de mii de persoane sa se deplaseze in zona respectiva
pentru a prinde spectacolul in toata maretia lui. Ca o paranteza, persoanele cu simtul
afacerilor mai dezvoltat prevad aceasta influenta turistica si pregatesc din timp
exploatarea financiara a evenimentului. Se pune insa intrebarea: ce anume ii impinge
pe oameni sa vina din toate colturile Pamantului? Nu vorbesc de motivatia
oamenilor de stiinta care vin sa-si faca obisnuitele observatii despre curbarea luminii
in camp gravitational si nici de cea a exaltatilor care asteapta sfarsitul lumii. Vorbesc
de marea masa a turistilor care cheltuiesc, fiecare, mii de dolari si care parcurg mii
de kilometri pur si simplu pentru a sta 4 minute in intuneric. E adevarat, o eclipsa de
soare este un fenomen maret si spectaculos, totusi explicatia nu poate fi doar aceasta.
Raspunsul corect se contureaza doar dupa ce ne punem si o alta intrebare: eclipsa s-
ar bucura de tot atata atentie daca ar avea loc in fiecare luna?
Legea nr.7: Legea insuficientei
Legea aceasta spune ca dorinta noastra de a avea un anumit produs creste
foarte mult daca produsul respectiv ne este prezentat ca fiind in cantitate limitata sau
greu de obtinut. Mai mult interzicerea accesului la ceva care ne era de obicei la
indemana ne face sa dorim imediat acel lucru, chiar daca inainte nici nu ne gandeam
ca exista. Cum stie orice student la economie, principiul insuficientei bunurilor sta la
baza oricarui sistem economic si constituie, alaturi de utilitate si de dezirabilitate, un
element fundamental al legii cererii si ofertei (un exemplu banal: o canistra cu apa
poate avea valori diferite, in functie de locul in care ne gasim - in cea mai ploioasa
regiune a globului sau in mijlocul Saharei). Si nu trebuie sa fim economisti sau
psihologi pentru a intelege ca atunci cand ne este interzis, acel ceva ni se pare mai
atractiv si mai pretios. Mai putin evident este gradul in care este folosita aceasta lege
pentru a ni se crea artificial o senzatie de insuficienta si, in consecinta, o exacerbare
a dorintei de a avea produsul care ni se propune. Exemplele, ca de obicei, sunt
nenumarate. Sa vedem cateva:
- O oferta este prezentata ca fiind valabila un timp limitat:
"Numai pana la sfarsitul saptamanii puteti cumpara produsul X la pretul Y!".
In cazul unor sisteme de vanzare mai agresive, cum ar fi vanzarea "usa la usa", legea
insuficientei este dusa la extrem: "Cumparati acum ori niciodata!".
Clientul este pus intr-o stare de urgenta, datorita insuficientei timpului de a analiza
daca are chiar atat de mare nevoie de produsul respectiv.
(Nota: oferta valabila "pana la lichidarea stocului" ascunde, de obicei, un procedeu
pe cat de subtil, pe atat de necinstit - anume, dupa ce anuntul cu oferta respectiva va
determinat sa intrati in magazin pentru a cumpara produsul, vanzatorul descopera ca
acesta "tocmai s-a terminat". Dar, cum nu se poate sa plecati cu mana goala, el va
propune ceva aproape identic, la un pret mai mare, bineneteles).
O varianta este prezentarea ofertei ca fiind limitata din punct de vedere al cantitatii:
"Mai avem doar 15 bucati!".
- In Occident exista emisiuni de televiziune speciale, unde se promoveaza diverse
produse si unde spectatorii pot telefona pentru a comanda, chiar in timpul emisiunii
(in Romania nu am vazut asemenea emisiuni). Metodele de manipulare cel mai
frecvent folosite sunt doua:
1. din cand in cand, pe ecran apare un semnal luminos si, daca sunati in perioada cat
semnalul ramane pe ecran, beneficiati de o reducere;
2. intr-un loc vizibil de pe platou este afisat un contor care semnaleaza permanent
cantitatea de produse ramase in urma comenzilor telefonice.
- O alta tehnica este sa se creeze o situatie, mai mult sau mai putin reala, de
concurenta: daca doriti sa cumparati o masina sau un apartament, in mod automat
vanzatorul va va spune ca deja mai sunt si alte persoane interesate si nu va ezita sa le
aduca acolo (chiar daca e vorba de niste simpli figuranti).
- Cu ani in urma, cand cenzura cinematografica mai avea un sens, regizorii
introduceau in mod intentionat niste scene "hard", pentru a fi opriti de cenzura. Ca
urmare, publicul considera filmul mult mai interesant si mai atragator. Si daca tot
vorbim de interzicerea unor lucruri, ganditi-va la efectele masurii de interzicere a
consumului de alcool in America anilor '30: consumul a crescut imediat, iar mafia a
prosperat (ar trebui sa se gandeasca la acest aspect si cei care lupta impotriva
drogurilor).
Teoretic, este destul de simplu sa ne dam seama cand un produs este cu adevarat
insuficient si daca avem o nevoie reala de el. Problema este ca in astfel de situatii
reactionam emotional si nu rational. Cand avem senzatia ca ceva este pe terminate,
reactia emotionala devine foarte puternica si e greu sa mai luam o decizie "la rece".
Cati dintre noi nu au cumparat un obiect (care s-a dovedit apoi complet inutil) doar
pentru ca "la pretul acela nu l-as fi gasit niciodata" sau pentru ca "era ultimul din
stoc"? Din acest motiv nu se poate da un sfat eficient si asta explica succesul
aproape constant al acestei tehnici de manipulare. Unica posibilitate de aparare este
sa ne amintim faptul ca un produs rar nu este neaparat un produs bun si ca, in
conditii normale, ceva ce se gaseste astazi se va gasi si maine.
In incheierea serialului despre tehnicile de manipulare
Contrastul, Reciprocitatea, Coerenta, Dovada Sociala, Autoritatea,
Simpatia, Insuficienta... Desigur, nu aici se termina lista posibilitatilor de manipulare
pe care le are la dispozitie cineva care incearca sa ne impuna un anumit
comportament. Dar cu putina atentie veti descoperi ca marea majoritate a tehnicilor
folosite de manipulatori au la baza una sau mai multe din legile enumerate mai sus.
Cineva m-a intrebat daca aceste mecanisme sunt intotdeauna eficiente. Evident, nu.
Nici unul dintre aceste mecanisme automate de reactie nu rezista la o analiza
rationala. Dar realitatea este ca, pe zi ce trece, suntem inecati de o cantitate tot mai
mare de informatii si de decizii care trebuie luate, astfel ca ne vedem obligati sa
folosim aceste scurtaturi mentale pe care le ofera comportamentele automate. Nu
19
avem disponibilitatea, timpul sau energia pentru a face o analiza completa a situatiei.
Din nefericire, prevad ca manipulatorii vor folosi din ce in ce mai frecvent aceste
tehnici care, spre deosebire de alte sisteme mai brutale, se prezinta foarte naturale si
inofensive. Aceste tehnici au la baza mecanismele pe care oricare dintre noi le
foloseste instinctiv in fiecare zi. O data in plus, oricat de banal poate aparea acest
sfat, unicul sistem adevarat de aparare este utilizarea inteligentei, pentru a obtine o
judecata independenta. Stiu ca vorbesc despre ceva din ce in ce mai rar, dar nu
disper.
Motivatia
Caracterizare si definitie
Omul desfasoara multe activitati: mananca, se joaca, invata, colectioneaza
lucrari de arta, isi agreseaza semenii, ii ajuta, etc. O trasatura comuna acestor
activitati este motivatia, fiind primul lor element cronologic.
A cunoaste motivatia unei persoane echivaleaza cu gasirea raspunsului la
intrebarea ,,de ce’’ inteprinde o activitate. Raspunsul este dificil, deoarece cauzele
declansatoare sunt multiple si nu se pot reduce la stimulii externi. Activitatea,
reactiile sunt declansate si de cauze interne; ansamblul lor a fost numit motivatie de
la latinescul motivus (care pune in miscare). Pentru unii psihologi, motivul este
numele generic al oricarei componente a motivatiei fiind definit ca fenomen psihic
ce declanseaza, directioneaza si sustine energetic activitatea. Componentele
sistemului motivational sunt numeroase, variaza ca origine, mod de satisfacere si
functii, clasificarea si explicarea lor fiind controversate. Cei mai multi psihologi
accepta azi ca motivatia umana include trebuinte, tendinte, intentii, dorinte, motive,
interese, aspiratii, convingeri.Pentru descrierea motivatiei s-au utilizat in psihologie
metafore construite pe baza unor notiuni imprumutate din fizica.
Motivatia actioneaza ca un camp de forte (Kurt Lewin) in care se afla atat
subiectul cat si obiectele, persoanele, activitatile. Pentru a caracteriza o componenta
a motivatiei s-a folosit conceptul de vector care poseda in fizica: marime, directie si
sens. Analog vectorilor fizici, vectorii-motivatiei sunt caracterizati prin intensitate,
directie si sens, proprietati care pot fi masurate prin anumite metode psihologice.
Directia si sensul unui vector exprima atractia, aproprierea sau evitarea sau
respingerea. Intensitatea lui, se regaseste in forta de apropiere sau respingere. Intre
motivatiile active la un moment dat, ca si intre fortele fizice, pot exista relatii
diverse, dar mult mai complexe.
Rolul motivatiei
Motivatia este esentiala in activitatea psihica si in dezvoltarea personalitatii:
- este primul element cronologic al oricarei activitati, cauza ei interna;
- semnalizeaza deficituri fiziologice si psihologice (ex: foamea semnalizeaza
scaderea procentului de zahar din sanga sub o anumita limita, in vreme ce trebuinta
de afiliere este semnalizata de sentimentul de singuratate);
- selecteaza si declanseaza activitatile corespunzatoare propriei satisfaceri si le
sustine energetic (trebuinta de afirmare a unui elev declanseaza activitati de invatare,
participare la concursuri);
- contibuie, prin repetarea unor activitati si evitarea altora, la formarea si
consolidarea unor insusiri ale personalitatii (interesul pentru muzica favorizeaza
capacitatea de executie a unei lucrairi muzicale).
La randul ei, personalitatea matura functioneaza ca un filtru pentru anumite motive:
cele conforme orientarii ei generale sunt retinute, cele contrare sunt respinse
Sistemul motivational
Componentele sistemului motivational sunt numeroase, variaza ca origine, mod de
satisfacere si functii. Asa cum s-a afirmat, motivatia umana include trebuinte,
motive, interese, convingeri, tendinte, intentii, dorinte, aspitarii
1.Tendintele sunt componente ale motivatiei care semnalizeaza o stare de
dezechilibru fiziologic sau psihologic. Ele sunt traite ca stari de agitatie, alerta
interioara, tensiune. Din numeroasele clasificari ale trebuintelor mai utila in
explicarea diferentelor de comportament dintre indivizi, pare cea realizata de A.
Maslow, psiholog american, numita si piramida trebuintelor.
Ulterior el a mai adaugat trei trepte:
- trebuinte cognitive: a sti, a intelege, a invata, a descoperi;
- trebuinte estetice: de ordine, de simetrie, puritate, frumos, respuingere
- trebuinte de concordanta: acord intre cunoastere, afectivitare, actiune
Psihologul american clasifica trebuintele si astfel:
a. Trebuinte inferioare prezente la om si la animale, dar satisfacute de primul diferit
si trebuinte superioare specifice omului si plasate spre varful piramidei.
b. Trebuinte homeostazice si trebuinte de crestere. Homeostazia este o notiune
imprumutata din fiziologie si care denumeste tendinta organismului de a mentine
constanti parametrii mediului intern, asa cum un termostat mentine temperatura intr-
un congelator. Prin extensiune, s-a utilizat termometrul si pentru relatia dintre
persoana si mediu. Trebuintele homeostazice explica doar activitatea de adaptare.
Trebuintele de crestere nu urmaresc mentinerea starii date, ci atingerea unor
parametrii superiori, ce presupun perfentionarea.
Cunoasterea ierarhiei trebuintelor sete utila in explicarea comportamentelor
deoarece:
- diferite trepte apar pe rand in funtie de dezvoltare psihica, prima cuprinzand
trebuinte dezvotandu-se in copilarie, adolescenta sau mai tarziu
- intensitatea trebuintelor scade de la baza spre varf;
- o trebuinta superioara nu se satisface decat daca n-au fost satisfacute intr-o
oarecare masura, cele inferioare ei, (este dificil pentru un profesor sa activeze
trebuinta de a sti a unui elev daca cele de hrana si adapost nu sunt satisfacute);
- cu cat o trebuinta este mai inalta, cu atat este mai caracteristica pentu om.
Dupa criteriul genezei, psihologii diferentiaza trebuintele primare,
innascute, care tind sa se manifeste la toti indivizii, in toate timpurile si trebuinte
20
secundare dobandite numai de unii indivizi. S-a presupus ca trebuintele secundare se
dezvolta din cele primare, dar dupa formare funcioneaza independent de ele.
Satisfacerea trebuintelor fiziologice ale unui sugar este asociata cu aprobarea mamei.
Treptat, aprobarea adultilor este folosita pentru a sustine invatarea mersului sau a
vorbirii. Copilul devenit elev invata la inceput pentru a face placere parintilor, apoi
este absorbit de studiu. La preadolescenti fumatul sau consumul de alcool sunt initial
activitati realizate pentru satisfacerea nevoii de afilierea la grupul de egali si apoi
devin obisnuinte. In funcie de oferta comrciala sau culturala apar trebuinte noi care
sunt doar mijloace pentru satisfacerea unor trebuinte devin ulterior motive ale altor
activitati. De exemplu automobilul a fost la inceput un mijloc pentru satisfacerea
trebuintei de confort, dar a devenit treptat un motiv pentru ore de lucru suplimentate
din care sa se castige mai mult. Astfel, aria trebuintelor uname este in continua
diferentiere si extindere, determinand aparitia unor comportamente anterioare cat si
fata de etapele instoriei trecute. Nesatisfacerea trebuintelor duce la stingerea lor.
Este posibila si aparitia unor anomalii in satisfacera trebuintelor primare:
astfel persoanele cu bulimie nevrotica (pofta de mancare exagerata) desi isi satisfac
nevoia de hrana, continua sa manance; s-a observat ca acest comportament insoteste
de multe ori carentele afective , prin supraalimentare, subiectul compensandu-si
nevoia de dragoste. La polul opus, anorexia mentala (lipsa poftei de mancare) se
presupune ca ar fi deretminata de un conflict cu anturajul, in special cu mama.
Daca in calea satisfacerii unei trebuinte exista un obstacol, apare o stare de
incordare numita frustrare. Raspunsurile la frustare sunt diferite, cel mai frecvent
fiind agresivitatea. Frustarea este un fenomen inevitabil in viata psihica; cand este
moderata, ea are efecte benefice asupra dezvoltarii personalitatii. Astfel
imposibilitatea indeplinirii iubirii datorita diferentelor de statut poate determina o
munca indarjita pentru a urca in ierarhia sociala. Datorita caracterului inevitabil al
fustrarii, personaluitatiile echilibrate poseda toleranta la frustare, suportand, in a
numite limite, stari de tensiune intensa fara a dezvolta comortamente patologice. In
legatura cu trebuinta , circula si alte notiunu mai vag definite.
Dorinta este trebuinta constientizataTendinta (impulsul sau propensiunea) este
trebuinta aflata in starte de exicitabilitate accentuata care determina o portiune spre
miscare, actiune spontanantentia este tendinta cu un grad superior de alaborare
mentala, orientata spre un scop.Valenta este forta de atractie sau de respingere
exercitata de lucruri, persoane, activitati (obiecte psihologice) asupra unui subiect,
rezulta din interactia proprietatilor obiectelor cu trebuinte le subiectului; este
pozitiva cand proportiile obiectului corespund unei trebuinte; este negatica in caz
contrar, determinand respingerea.
2.Motivele sunt trebuinte atat de puternice incat determina, declanseaza actiunile,
activitatiile prin care se satisfac. Ele poseda doua segmente corespunzatoare
functiilor motivatiei:
- segmentul energizant, forta cu care este declansata si sustinuta activitatea (aspectul
orientativ – directional)
 Vectorii-motive nu exista izolati ci formeaza grupuri sau constlatii de
motive. Intr-o constelatie relatiile dintre motive sunt analog celor dintre fortele
fizice:
- motive diferite pot avea aceeasi directie si acelasi sens, energia lor cumulandu-se;
un elev invata pentru a primi o nota mare, pentru ca doreste sa se afirme in grup sau
pentru ca este interesat de un domeniu;
- motivele pot avea orientari diferite, fiecare vizand realizarea altei activitati; poti
dori sa vizionezi un spectacol sau sa mergi in excursie la munte. Uneori aceste
activitati se ordoneaza in timp, satisfacandu-se succesiv; cand nu este trait pe plan
subiectiv ca o stare de tensiune foarte puternica, care se cere inlaturata.
Cea mai buna sistematizare a conflictelor este si azi considerata cea a lui
Lewin El diferentiaza:
1. conflicte de apropiere – apropiere
2. conflicte de evitare – evitare
3. conflicte de apropiere – evitare
Persuasiune si Manipulare
Prin persuasiune înţelegem acţiunea de a convinge intr-un mod sau altul pe
cineva sa facă sau sa aleagă un lucru.Persona care ia decizia o face de multe ori pe
baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte,fiind
convinsa de „necesitatea” sau „importanta” aparenta a acţiuni sau lucrului
respectiv.In acest sens putem spune ca reclamele sunt persuasive. Ni se spune
zilnic,in fel si chip,ca ne trebuie un telefon mobil,un anume detergent ,un anume
medicament,produs cosmetic,o caseta s.a.,dar nu ni se demonstrează cu argumente
acest fapt. Ce ne spun reclamele?Intr-o forma simpla,directa,făcând apel cel mai
adesea la trebuinţele si la sensibilitatea noastră,ni se recomanda sa consumam ceva.
Uneori insa reclamele nu argumentează ideea de a consuma acel produs;se
întâmpla ca ele sa contina si greşeli logice regretabile.
De exemplu,ni se spune ca:
- X protejează împotriva cariilor pentru ca gustul sau durează foarte mult.(Este
evident ca nu gustul ne protejează dantura.)
- Y oferă un salariu pe viata timp de 25 de ani.(De ce 25 de ani este totuna cu viata?
Daca trăim mai mult?)
- Trebuie sa bem Z pentru ca un hot a furat originalul si noi îl putem găsi consumând
mai multa băutura răcoritoare.(Daca fost furat originalul,oare ce suntem invitaţi sa
bem?)
Alteori ni se dau îndemnuri nepoliticoase de tipul:
Nu privi aici casca ochi când cumperi! Indemnul este lansat din partea unor
organisme de protejare a consumatorilor. Este drept,greşeala lor nu este de
argumentare,ci de adresare,denotând lipsa de respect pentru consumator. Reclama
are insa efecte persuasive. Se spune ca trăim intr-o perioada de explozie
informaţionala,ca informaţia ne asaltează,fie ca vrem,fie ca nu vrem. A înţelege
caracterul persuasiv al reclamelor face parte dintre instrumentele noastre de protecţie
21
împotriva comunismului,a proastei calitati,a modei cu orice preţ,a subjugări noastre
de către producătorii de bunuri (alimente,de vestimentaţie,de divertisment in
general).
Prin manipulare înţelegem acţiunea dea influenta prin mijloace specifice
opinia publica, astfel incit persoanele manipulate sa aibă impresia ca acţionează
conform ideilor si intereselor proprii. In realitate insa ele preiau o părere
(argumentare,idee,evaluare)care nu le aparţine,ci le-a fost indusa prin diferite
mijloace.Iata câteva exemple:
a)Ziaristul care face un comentariu este foarte cunoscut.I se preia punctul de vedere
pentru ca este faimos,sau este de la un ziar sau de la o revista de prestigiu. Este la
moda. Aceasta situaţie poarta numele de efect de prestigiu al mass-mediei.
b)Ni se spune ca majoritatea oamenilor cred lucrul respectiv. Noi nu vrem sa fim
mai prejos;nu avem tăria unei opinii separate. Este vorba de forţa opiniei majoritare.
c)Ni se spune ca părinţi au idei învechite. Tinerii ştiu ce vor. Noi suntem tineri si nu
putem fi de acord cu cei bătrâni. Este vorba de folosirea unor mecanisme sau
trasaturi psihologice pentru a obţine efectul dorit (de cele mai multe ori alegerea
unor produse).
Manipularea mai poarta si numele de ‚violenta simbolica’ .Nu suntem bătuţi,
bruscaţi,forţaţi sa credem sau sa facem ceva. Cunoscându-ni-se felul de a
fi,specificul vârstei sau alte particularitati, putem fi determinaţi sa credem ceea ce o
persoana sau un grup de persoane si-a propus sa ne facă sa credem. Daca am fi
întrebaţi cine ne-a influenţat, am răspunde cu mândrie ca nimeni. Pe asta mizează si
cei care ne manipulează. Pe hotatarea noastră de a nu ne lăsa ‚duşi de nas’, de a
crede ceea ce vrem noi sa credem. Din nefericire insa, in manipulare suntem aduşi in
situaţia de a vrea ceea ce au hotărât alţii ca trebuie, astfel incit ei sa-si atingă
scopurile. Ce este de făcut,cum trebuie sa procedăm pentru a rezista persuasiunii sau
manipulării?
1. Cereţi argumente.Intrebati sau întrebaţi-va singuri de ce oare?
2. Analizaţi logic argumentele pe care le primiţi.
3. Încercaţi sa produceţi contraargumente. Daca aţi reuşit ,cantariti-le si vedeţi daca
sunt sau nu contradictorii.
4. Nu va grăbiţi sa decideţi, dar nici nu taraganiti la nesfârşit luarea unei hotărâri.
5. Sfătuiţi-va cu o persoana a cărei putere de decizie o apreciaţi.
6. Sfătuiţi-va cu o persoana in care aveţi încredere,chiar daca nu ştie multe lucruri in
domeniul respectiv. Ea va cunoaşte opţiunile,valorile si trebuinţele si se poate ‚pune
in pielea voastră’.
7. Căutaţi cazuri asemănătoare. Istoria se repeta,deşi mulţi considera ca n-ar trebui
sau ca nu este aşa.
8. Nu toţi cei care va sfătuiesc sa faceţi ceva vor sa va manipuleze.
9. Nu toţi care va determina sa faceţi ceva au si de câştigat de pe urma acestui fapt.
10. Rareori părinţi va vor răul. Nu-i suspectaţi de manipulare. Daca totuşi o
faceţi,convingeţi-va prin toate mijloacele ca aşa este. Discutaţi cu ei deschis
asemenea probleme.
Psihologia creativitatii
Cât de important este să te îndrăgosteşti de o idee şi să o urmăreşti cu stăruinţa
Cercetările au dovedit incredibila importanţă a capacităţii de a te îndrăgosti „de
ceva”, de o idee sau de imaginea viitorului. Această imagine sau idee reprezintă un
ţel ce pare a se impune „ca de la sine”. Si dacă persistă în ani, asigură dezvoltarea
unei structuri creative de personalitate. Imaginea viitorului poate acţiona ca o forţă
magnetică ce ne ordonează acţiunile, ne dă energia şi curajul de a avea iniţiative, ne
oferă soluţii şi ne conduce către succes. Capacitatea de a te proiecta în viitor, adică
de a visa şi de a face planuri, capacitatea de a fi curios şi de a te mira sunt calităţi
importante ale fiinţei umane. Aceste proiecţii în viitor funcţionează ca seturi de
trebuinţe care orientează şi selectează acţiunile individuale. Evoluţia societăţilor a
fost întotdeauna dependentă de o minoritate de persoane creative, de imaginea pe
care acestea au avut-o asupra viitorului. Istoria avertizează că societăţile care nu
dispun de o imagine clară asupra viitorului dispar. Cu siguranţă avem nevoie de
imagini noi, pozitive asupra viitorului lumii, imagini care să reprezinte ţinte către
care ne îndreptăm. De altfel, aceste imagini ale viitorului nu sunt necesare doar
fiecărui individ, ci şi comunităţii.
Una dintre cele mai puternice descătuşări a energiei creative, a realizărilor
neaşteptate şi a autorealizării pare a fi capacitatea de a face o pasiune pentru propria
imagine asupra viitorului, adică pentru „visul ”pe care fiecare îl avem în copilărie.
În căutarea propriei identităţi
Care este relaţia dintre imaginea viitorului şi stabilirea propriei identităţi?
Ce înseamnă această durabilitate a ideii-ţel în evoluţia individului? Mulţi oameni nu
visează, nu îşi imaginează ce vor fi în viitor, ce vor face, ce piedici ar putea avea.
Alţii îşi imaginează viitorul, dar nu cred că ceea ce au visat în copilărie se va realiza
şi ca urmare renunţă. Aceştia nu îşi valorizează propriile gânduri şi vise. Importanţa
modelului în structurarea personalităţii adolescentului este un fapt cunoscut , ca şi
nevoia de izolare, corelată cu negarea valorilor adulţilor, ce condiţionează formarea
imaginii de sine, adică a identităţii. În prezenţa potenţialităţii creative, această
imagine poate apărea la o vârstă mică ( 7-8 ani ) şi ea este justificativă pentru o
evoluţie independentă, care evoluţie creativă presupune o identitate mai mult sau
mai puţin definită din copilărie. Dar un model, indiferent de nivelul său de claritate,
permite depăşirea obstacolelor şi interdicţiilor ce se ivesc pe parcurs.Perseverenţa în
urmărirea unei idei - ţel din copilărie implică autocunoaştere, înţelegere, dezvoltare
şi exploatare a propriilor calităţi, abilitatea de a ocoli jocurile impuse, libertatea în a
alegerea jocurilor.
Două cazuri spre exemplificare:
-cazul fiului de chirurg: în şcoala primară, fiul unui medic chirurg obţine la
testele de creativitate performanţe foarte mari, ceea ce dovedeşte prezenţa unui
potenţial creativ. Întrebat ce profesie îl interesează, răspunde constant că-şi va urma
22
tatăl, chirurg de renume. La testul de creativitate care prezenta ca stimul o
succesiune de cercuri, el desenează de fiecare dată note muzicale, instrumente,
caricaturi ale Beatles-ilor,etc. Era clar că muzica era viaţa lui, chiar atunci când
afirma cu străşnicie că va deveni chirurg. La 12 ani participă la o şcoală de vară
având ca tematică muzica. Este momentul în care începe să conştientizeze că ar
putea fi muzician. Din fericire, părinţii nu se opun, înţeleg că fiul lor poate avea un
alt drum şi îl susţin în a face ceea ce-şi doreşte, lucrând cu alţii şi îndrumat de un
mentor. Din acest moment opţiunea este bine definită şi astăzi este compozitor
recunoscut.
-cazul fiului de compozitor: acesta spunea de asemenea când era în şcoala
primară că doreşte să-şi urmeze tatăl în profesie. Rezultatele la teste sunt superioare,
are nivel înalt de inteligenţă şi potenţial creativ. În timpul liceului părinţii îl ajută să
urmeze cursuri speciale de compoziţie. Dar, spre surprinderea lor, la sfârşitul
perioadei de cursuri, fiul îi anunţă că este interesat de medicină şi refuză să continue
cursurile muzicale. Relaţia cu părinţii devine conflictuală şi este de nedepăşit.
Aceştia nu acceptă ca fiul lor să aibă o altă profesie decât cea care pentru ei a
însemnat o sursă de bucurii, o reuşită. Rezistenţa fiului este redusă, în sensul că
renunţă să devină compozitor, dar renunţă şi la medicină, preferând o carieră
militară. Soluţia este foarte departe de ceea ce indicau testele de aptitudini şi
interesele proprii ( ceea ce a visat să devină).
Aceste exemple au dovedit că momentul apariţiei primelor reprezentări ale
viitorului apar la vârsta de 7-8 ani. Pe fondul existenţei potenţialului creativ, apariţia
acestor interese profesionale, conduce la o devansare temporală a procesului de
construire a propriei identităţi, în preadolescenţă, şi la performanţă în carieră.
Această situaţie este posibilă doar atunci când cel ce dispune de cele două atribute –
potenţial creativ şi orientare constantă a intereselor- poate depăşi inerţia modelelor
educaţionale propuse de familie şi societate.
Sanatate mentala si emotionala
Ce este mintea? Mintea reprezinta ceea ce ne separa pe noi de Dumnezeu.
Marea majoritate a oamenilor nu sunt constienti de existenta mintii si de modul in
care ea opereaza. Psihologii occidentali au studiat si au aflat, totusi, cate ceva despre
acest subiect dificil.
Medicina moderna precizeaza ca nervii aferenti aduc senzatiile de la
periferia sau extremitatile coloanei vertebrale; apoi aceste senzatii trec printr-o zona
aflata in partea posterioara a capului. De aici ele trec in circumvolutiunea frontala
superioara a creierului, locul presupus al intelectului sau al mintii. Mintea simte
senzatiile respective si trimite impulsurile mecanice prin nervii aferenti spre
diferitele extremitati ale corpului: maini, picioare. A da o definitie sanatatii pe plan
mental-spiritual este o sarcina destul de dificila, deoarece trebuie sa identificam cele
mai importante calitati mental-spirituale, care, daca sunt tulburate, pot afecta serios
echilibrul mental. Linistea spirituala poate fi serios afectata de egocentrism-tendinta
de a raporta totul la sine-, egoism si necunoastere. Se poate observa usor ca o
persoana foarte egocentrista poate fi foarte suparata cand ii sunt puse la indoiala
autoritatea, cunostintele sau realizarile. Un om modest cu aceleasi realizari nu va
reactiona aproape deloc la criticile nedrepte ale celorlalti si practic va vedea partea
pozitiva a criticii si isi va corecta activitatea in consecinta. Intr-un mod asemanator,
avaritia poate deveni samburele tulburarii mentale.
Este deasemenea un fapt cert ca o persoana preocupata de propriul sau ego
poate sa nu observe obiectivele si nici sa nu intrezareasca adevarul. Crede ca
intotdeauna stie totul, iar cunostiintele sale sunt mai bune decat ale celorlalti. Este
ciudat totusi ca starea de sanatate mentala poate fi obtinuta numai prin eforturile
constiente ale individului, in timp ce stare de sanatate a corpului este innascuta.
Dezechilibrul pe care il simtim pe plan mental-spiritual este probabil cea mai
complicata si incitanta problema careia trebuie sa-I facem fata. Nimeni nu este
scutit, desi exista diferite grade de manifestare. Cu cat egoismul si egocentrismul
individului sunt mai mari, cu atat mai mari sunt posibilitatile ce duc la o prabusire
mentala. Prin urmare, putem defini sanatatea ca libertate fata de egoism in sfera
mentala, avand ca rezultat unificarea cu Adevarul.
Ce este emotia? Emotia este o combinatie a gandului si a dorintei. Fiecare idee este
incarcata cu un anumit grad de emotivitate. Emotiile nu reprezinta altceva decat
dorinte strabatute de diverse ganduri. Vibratiile emotiilor vor starni excitari
corespunzatoare in materia mentala, astfel incat toate gandurile omului vor fi
deranjate si afectate, in stransa legatura cu emotia din acel moment. Pe plan
emotional, cea care inrobeste individul si care ii capteaza toata atentia este pasiunea
excesiva- pasiune in cel mai larg sens al cuvantului. Pasiunea neobisnuita pentru
orice arata un anumit grad de dezechilibru pe plan emotional. Pasiunea pentru o
cauza, chiar inalta, care il determina pe individ la actiuni distructive impotriva altora,
este mai degraba o stare de boala, decat idealism justificat.
Ni se intampla adesea sa confundam necesitatile si incertitudinile
emotionale cu dragostea adevarata, cu afectiunea. Acestea din urma presupun
altruism fara rezerve. Atasamentul emotional este cel care cere constant de la
ceilalti, pretinzand ca de fapt daruieste…Desigur nici opusul pasiunii, apatia, nu este
de preferat. Apatia este un stadiu emotional extrem de nesanatos, foarte mult inrudit
cu ideea de moarte. De dorit este un stadiu de calm, creativ si dinamic, nu pasiv,
indiferen sau distructiv, un stadiu unde predomina dragostea si emotiile pozitive, ca
opus al urii si al altor emotii negative. Pentru a-si putea justifica originea si destinul,
fiintele umane trebuie sa-si depaseasca natura animala, facand eforturi constiente de
a evolua, nu atat in corpul fizic, cat in sferele mentala si emotionala. Ideea centrala
este ca sanatatea pe plan emotional este eliberarea de pasiune, avand drept rezultat o
stare dinamica de calm si seninatate.
23
Somnul si visul
Imaginatia se defineste ca un proces cognitiv complex de elaborare a unor imagini
si proiecte noi, pe baza combinarii si transformarii experientei. Imaginatia, fiind un
proces complex se desfasoarã în diferite forme. S-au folosit nenumãrate criterii de
clasificare, dar principalul motiv este prezenta intentionalitãtii în actele
imaginative. Astfel s-au grupat urmãtoarele forme:
1. imaginatia involuntarã: visul din timpul somnului;
2. imagintia voluntarã: visul de pespectivã.
Somnul nu este o activitate uniformã; existã mai multe stadii de somn si unuia
dintre aceste stadii îi corespunde activitatea plinã de mister, si anume visul. Omul
stie cã viseazã încã de la începuturile omenirii, dar doar dupã 1957 s-au putut
identifica perioadele de somn paradoxal. Primul care încearcã sã situeze visul în
somn, de a-l dota cu o structurã temporalã este Alfred Maury, care era profesor la
un colegiu în Franta. În epocã se spunea cã spiritul imaterial cãlãtorea în toate
sensurile, în timp ce corpul suporta "moartea periodicã" a somnului. El a considerat
visul ca un accident episodic, o fazã intermediarã între somn si trezire. Dupã unele
statistici: 80% îsi amintesc ceea ce viseazã, dar 20% nu cred cã viseazã. Ei viseazã
în fiecare noapte, dar o clipã fugitivã a visului sterge des amintirea a toatã
activitatea, poate pentru cã creierul trezit a uitat sau nu a acceptat scena. Initiat de
Aristote pentru care visul nu e altceva decât o activitate a sufletului în timpul
somnului (fãrã a fi vreo comunicare cu Dumnezeu), curentul psihologic va primi
amploare la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea.
Pentru unii stimulii externi sau interni sunt sursa halucinatiilor visului. Alfted
Maury, la începutul secolului, trezind la intervale regulate unele persoane pe
parcursul somnului, remarcã cã rar obtine ca persoanele sã-si aminteascã visul, deci
conceptul unei activitãti permanente pe parcursul somnului este infirmatã. Pentru
Alfred Maury visul devine un fenomen episodic sau riscant care survine atunci
când somnul este mai lejer. Fenomenul de vis devine deci dependent de calitatea
somnului si de interactiunea cu trezirea.
În 1953 Eugen Aserinsky, elev la Chicago, observã episoade de miscare
ocularã rapidã în perioada somnului unui copil. El emite o ipotezã, cum cã ar fi
vorba de mai multe perioade de vis. Între 1953 si 1958, William Dement si
Nathaniel Klietman, la Chicago gãsesc durata visului. Visul (verificat prin trezirea
repetatã a unor persoane) revine pentru o perioadã de 20-25 minute, separate de
intervale de 90 minute. Deci visul devine a treia stare a creierului, atât de diferitã
de somn ca somnul de trezire. Nu s-a putut avea certitudinea cã acest stadiu existã
si la pesti, amfibieni, reptile si poate chiar la crocodili. În schimb, pornind de la
pãsãri si ajungând la mamifere, la toate apare visul: gãina viseazã 25 minute în
fiecare noapte, cimpanzeul- 90 minute si omul-100 minute; campioana visãtorilor
este pisica domesticã care viseazã 200 minute pe zi. Visul poate fi considerat un
avantaj prin faptul cã, pe de o parte reprezintã momentul cel mai important de pe
parcursul somnului. S-a realizat prin treziri repetate înainte de a visa, cã subiectul
se trezeste complet neodihnit. Deci visul reprezinta perioada de odihnire a
creierului. Somnambulismul survine de fapt, în timpul stadiului de somn lent,
profund la copii sau adolescenti. Se interpreteazã ca o trezire incompletã a
creierului; individul este atunci capabil de a face numeroase gesturi bine
coordonate, dar nu îsi aminteste nimic din ceea ce a fãcut dupã trezirea propriu-
zisã.Visul pare a fi o complicatie suplimentarã pentru a descrie functionarea
creierului. Se întelege gresit cã visul constituie un avantaj în mãsura în care este
considerat un stadiu. Stadiul de vis este de fapt momentul cel mai periculos în
ciclul trezire- somn- vis. Existã ceva care ocupã 20% din timpul de somn, care
este periculos pentru animal întrucât acesta este paralizat si pragul sau de trezire
este marit. Visul constituie un fenomen subiectiv de care se poate teme realitatea,
pregateste amintirea pe care o pastram dupa trezire, sau visul apare în acelasi timp
ca un ansamblu de activitati psihologice specifice pe care îl numim "somn
paradoxal". Acest stadiu al somnului este de fapt paradoxal caci o activitate
cerebrala mai intensa corespunde unei destinderi musculare.
La oameni, o noapte de somn este o succesiune de diferite faze numerotate
în general de la 1 la 4 si corespund unor activitati electrice din ce in ce mai lente.
Diferitele stadii ale somnului lent nu sunt acompaniate de miscari oculare. De
aceea atunci cand se trezeste o persoana pe parcursul somnului lent, isi aminteste
rar ce a visat. Aceste perioade de somn lent sunt intrerupte de aparitia altei faze,
caracterizata prin miscari oculare si prin disparitia tonusului muscular. Cateodata
apare asa numitul "somn lucid". Acest stadiu particular da visatorului o anumita
capacitate de a controla derularea visului sau si de asemenea o senzatie de
libertate, caci subiectul are posibilitatea de a explora dupa propria fantezie acea
lume a visului. Prezenta acestei faze este explicata de unii autori printr-o energie
potentiala a imaginilor, izorâta din asocierea lor cu trairile afective. Faptul ca
anumite persoane sunt constiente de faptul ca sunt pe punctul de a visa a fost
notat de Aristote. La om, somnul paradoxal este un fenomen periodic care survine
la 90 de minute de la adormire. Acest fenomen este însotit de miscari oculare
rapide si au durata de câte 90 de minute. Somnul paradoxal revine de 4 sau 5 ori
pe parcursul unei nopti si perioadele sunt separate de somnul lent.
Primele studii asupra somnului paradoxal au fost în mare parte fondate pe
interesul purtat viselor. Se cauta o legatura între vis si somn paradoxal. Intervine
întrebarea: este adevarat ca se viseaza pe parcursul perioadelor de somn
paradoxal? Pentru a raspunde acestei întrebari, Dement si Kleitmen trezeau de
191 de ori persoane pe parcursul somnului paradoxal. În 152 de cazuri, adica 80%
ramân cu amintiri clare, dar trezind de 160 de ori persoane pe parcursul
perioadelor de somn lent, se obtin doar 11 cazuri în care persoanele sa pastreze
amintiri, adica 6,9%. Pentru a clasifica amintirile de pe parcursul viselor, un
student Gene Orlinsky stabileste un barem de opt puncte:
24
1. subiectul nu pãstreazã nici o amintire; nici un vis nu este povestit în momentul
trezirii; 2.subiectul îsi aminteste de fapt cã a visat sau crede cã a visat, dar fãrã a-si
putea aminti ceva precis; 3.subiectul îsi aminteste de o temã precisã sau de un
fragment de actiune, o scenã, un obiect, un cuvânt, o idee; 4.subiectul îsi aminteste
mai multe scene, idei, dar fãrã nici un raport între ele; 5.subiectul îsi aminteste de
un vis scurt, coerent, în care diferite faze par legate între ele; 6.subiectul îsi
aminteste o secventa cu detalii, unde actiunea atrage dupã sine o consecintã
definitã, personajul principal sau o scenã sunt înlocuite cu altele; 7.subiectul îsi
aminteste o secventã din vis, lungã si detaliatã în 3 sau 4 episoade; 8.subiectul îsi
aminteste secventa de vis, foarte lungã si detaliatã în 5 sau mai multe episoade.
Între 1960 si 1966 ontogeneza ciclului trezire- somn a furnizat informatii
surprinzãtoare. Creierul este imatur la nastere si somnul paradoxal este foarte
important pentru cã acesta constituie 60% din somnul unui nou- nãscut si 80% din
somnul unui pisoi mic. Predominanta somnului paradoxal dupã nastere este
explicatã ca fiind un mecanism activ. Asfel somnul paradoxal joacã un rol capital
în maturarea sistemului nervos central. Persoanele care manâncã mult, au gâtul
scurt si care sforãie înceteazã a mai respira din când în când pe parcursul somnului,
lucru care are urmãri asupra inimii. Activitatea visului este un fenomen care nu are
functii si este atât de unicã în analele psihologiei. Este foarte usor de a avea o micã
structurã în creier dar fãrã a sti pentru ce a fost montatã. Oricum nu existã nici un
raport între stucturã si functie. Se stie de la Claude Bernard: o functie integreazã
functionarea a numeroase structuri.Visul poate avea si un caracter simbolic, iar
aceste vise pot fi descifrate. În stare de somn apar unele dorinte sau anumite scene
care au marcat în mod special subiectul. Iar aceste dorinte se pot asocia cu imagini
care reprezintã un fel de îndeplinire degizatã a lor. Descifrarea acestor vise se
realizeazã prin analiza actiunilor, relatiilor si preocupãrilor subiectului. Oamenii
stiu pre bine cã somnul este o problemã complicatã si cã visul este , fãrã îndoialã,
ultima frontierã a neurobiologiei. Se va întelege cu sigurantã perceptia înainte de a
întelege visul. În functie de posibilitãti, lucreazã numerosi neuroanatomisti, dar
doar spre 2015, sau poate dupã, se va cunoaste în totalitate organizarea cerebralã.
Temperamentul
Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetica a personalitatii care
se exprima cel mai pregnant in conduita.Psihologul roman Nicolae
Margineanu a considerat ca temperamentul caracterizeaza forma
manifestarilor noastre si, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al
afectivitatii si reactivitatii motorii specifice unei persoane.
Tipologia lui Hippocrate
Prima incercare de identificare si explicare a tipurilor temperamentale o
datoram medicilor Antichitatii, Hippocrate si Galenus. Ei au socotit ca predominanta
in organism a uneia dintre cele patru „umori” (sange, limfa, bila neagra si bila
galbena) determina temperamentul. Pe aceasta baza ei stabilesc patru tipuri de
temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric. Colericul este energic,
nelinistit, impetuos, uneori impulsiv si isi risipeste energia. El este inegal in
manifestari. Starile afective se succed cu rapiditate. Are tendintat de dominare in
grup si se daruieste cu pasiune unei idei sau cauze.
Sangvinicul este vioi, vesel, optimist si se adapteaza cu usurinta la orice
situatii. Fire activa, schimba activitatile foarte des deoarece simte permanent nevoia
de ceva nou. Trairile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale si
instabile. Trece cu usurinta peste esecuri sau deceptii sentimentale si stabileste usor
contacte cu alte persoane.
Flegmaticul este linistit, calm, imperturbabil, cugetat in ttot ceea ce face,
pare a dispune de o rabdare fara margini. Are o putere de munca deosebita si este
foarte tenace, meticulos in tot ceea ce face. Fire inchisa, putin comunicativa, prefera
activitatile individuale.
Melancolicul este putin rezistent la eforturi indelungate. Putin comunicativ,
inchis in sine, melancolicul are dificultati de adaptare sociala. Debitul verbal este
scazut, gesticulatia redusa.
Tipologia lui Pavlov
Explicare diferentelor temperamentale tine, in conceptia filozofului rus, de
caracteristicile sistemului nervos central:
Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos si se exprima prin
rezisetnta mai mare sau maica la excitanti puternici sau la eventualele situatii
conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puernic
si sistem nervos slab;
Mobilitatea desemneaza usurinta cu care se trece de la excitatie la inhibitie si invers,
in functie de solicitarile externe. Daca trecerea se realizeaza rapid, sisetmul nervos
este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
Echilibrul sistemului nervos se refera la repartitia fortei celor doua procese (excitatia
si inhibitia). Daca ele au forte aproximaiv egale, se poate vorbi despre sistem nervos
echilibtrat.
Exista si un sistem nervos neechilibrat la care predominanta este excitatia. Din
combinarea acestor insusiri rezulta patru tipuri de sistem nervos:
- tipul puternic – neechilibrat – excitabil (corelat cu tetmperamentul coleric)
- tipul puternic – echilibrat – mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)
- tipul puternic – echilibrat – inert (corelat cu temperamentul flegmatic)
- tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)
Ghe. Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul motor
general, nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ si nivelul mintal (al gandirii).
Fiecare nivel se caracterizeaza prin indicii temperamentali: forta, echilibru,
mobilitate, persistenta, tonus afectiv (stenic si astenic) si directie (extravertit sau
25
introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capaciatii de interapreciere,
numita metoda aprecierii obiective a personalitatii
Tipologia lui Jung si Eysenck
Psihiatrul elvetian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante
experiente clinice, ca, in afara unor diferente individuale, intre oameni exista si
deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati predominantspre lumea externa si intra in
categoria extravertitilor, in timp ce altii sunt orientati predominant spre lumea
interioara si apartin categoriei introvertitilor. Extravertitii sunt firi deschise,
sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori, se inteleg sau se cearta cu cei
din jur, dar raman in relatii cu ei. Introvertitii sunt firi inchise, greu de patruns,
timizi, putini comunicativi, inclinati spre reverie si greu adaptabili. Psihologul
englez Hans Eysenck reia aceasta distinctie a lui Jung, amplificand cazuistica
probatorie, dar adauga o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Aceasta
exprima stabilittatea sau instabilitateta emotionala a subiectului. Eysenck a
reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obtinand tipurile
extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil si introvertit – instabil,
pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.
Tipologia scolii franco – olandeze
Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a
temperamentelor mul mai nuantata care va fi reluata si precizata de psihologii
francezi Rene Le Senne si Gaston Berger. Ei pornesc de la trei factori fundamentali:
emotivitatea, activitatea si rasunetul. Din combinarea lor rezulta opt tipuri
temperamentale. Emotivitatea exprima reactiile afective ale persoanelor in fata
diferitelor evenimente. Emotivii au tendinta de a se tulbura puternic chiar si pentru
lucruri marunte. Dimpotriva, non-emotivii sunt aceia care se emotioneaza greu si ale
caror emotii nu sunt prea violente.
Activitatea desemneaza dispozitia spre actiune a unei persoane. Persoanele active au
o continua dispozitie spre actiune, nu pot sta locului. Cele non-active actioneaza
parca impotriva vointei lor, cu efort si plangandu-se continuu. Rasunetul se refera la
ecoul pe care il auasupra noastra diferite evenimente, impresii. Acele persoane la
care evenimentele, chiar neinsemnate, au un puternic ecou sunt numite persoane
secundare. Persoanele la care ecoul evenimentelor este mic este numite persoane
primare. Exista opt tipuri de temperament: pasionatii (emotivi, activi, secundari),
colericii (emotivi, activi,primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari),
nervosii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari),
sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi,
secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).
Tensiunea si sanatatea cuplului este prea târziu). Armonia familiei nu se cuvine să fie distrusă din cauza unor
diferenţe de opinie. Soţul şi soţia sunt ambii obligaţi să facă din căsătorie o reuşită şi
În ciuda progresului său intelectual, omul nu a învăţat prea multe în ceea ce
o pot face cu puţin tact, cooperare şi afecţiune. Ori de câte ori apar diferenţe este mai
priveşte convieţuirea în armonie cu natura ori cu semenii. El încă nu ştie cum să
bine să vă aşezaţi împreună la o masă şi să se discute lucrurile calm şi sincer, într-un
înlăture confuziile din jurul său, produse de propria sa vanitate şi în general cele ce
moment potrivit şi să se ajungă la o înţelegere, la o soluţie satisfăcătoare. În general
apasă întreaga omenire.Oamenii ca dovadă a evoluţiei lor, ar trebui să devină mai
greşeala este de ambele părţi. Nu se poate bate dintr-o singură palmă.Legăturile de
atenţi şi mai plini de înţelegere faţă de cei din jur şi implicit ar trebui să-şi găsească
familie nu trebuie considerate atât de lipsite de importanţă încât pentru lucruri
timpul necesar unei autoanalize. Astfel oamenii devin nişte automate în lupta pentru
mărunte soţii să simtă unul faţă de celălalt aversiune. Nu există doi oameni care să
existenţă, fapt cu puternice implicaţii psihologice în viaţa socială şi îndeosebi în
gândească la fel, dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie să-şi unească forţele în viaţă.
viaţa de cuplu, în familie.
Căsătoria este o relaţie importantă. În sine, căsătoria nu este niciodată un succes, dar
După cum bine ştim, familia reprezintă primul mediu organizat în care este
trebuie transformată în succes de părţile implicate. Sănătatea cuplului lasă de dorit şi
angajat individul şi, ea are cea mai îndelungată influenţă asupra devenirii omului.
de fapt nimic nu se leagă mai ultimativ şi mai unic de existenţă decât sănătatea
Această instituţie se bazează pe alegerea reciprocă a partenerilor de viaţă. Are
psihică.Dar ce este sănătatea? Un echilibru între organism şi factorii externi, de
originea în căsătorie şi constituie unul din cele mai complexe micro-sisteme sociale.
mediu. Această tocită definiţie se rosteşte ca o formulă stereotipă şi numai cheamă în
Căsătoria este o problemă personală şi individuală a fiecăruia şi care poate fi corect
ecou nici o verificare.
rezolvată numai de cei care sunt personal implicaţi. Trebuie să remarc faptul că, un
sfătuitor din afară asupra acestor probleme nu este indicat şi arareori util. Spuneam că toate atitudinile şi influenţele familiale ce exprimă fiecare în
Necunoscându-se pe sine, nu este de mirare că, atâtea vieţi nu reuşesc ori sunt parte neajunsuri educative sau condiţii de educaţie patogene, condiţionează atât
întristate de necazuri ale spiritului şi ale corpului sau torturate de descurajare, nedezvoltarea aptitudinilor sociale ale individului, cât şi un anumit grad de fragilitate
îndoială, disperare. Nu este de mirare că omul în dorinţa lui oarbă şi pasionată de şi chiar de imaturitate ca personalităţii tânărului, mai ales în plan afectiv, volitiv şi
libertate şi satisfacţii rebele şi violente, să se revolte deseori cu violenţă şi să încerce moral.
adesea a-şi calma chinul lăuntric aruncându-se cu capul aplecat într-o viaţă de
În viaţa cotidiană se confundă încercările disperate pe care le face conştiinţa
activităţi febrile, de agitaţie constantă, de emoţii violente şi inutile şi de aventuri
noastră (de a ne dovedi că este reală), cu realitatea însăşi". Mă pricep la aceasta, deci
îndrăzneţe. O instituţie (căsătoria, familia) ce se vrea constructivă are astfel, de
lumea trebuie să mă placă. Am aceste sentimente reale şi tangibile deci eu trebuie să
suferit căci fiece individ ce aderă la această formă de comunicare - familie, aduce cu
fiu capabil să desfid organizarea socială. Pot rezolva 50 de probleme deodată, deci
sine un bogat bagaj de obiceiuri, ritualuri, cutume, transferându-le partenerului,
sunt cât de cât isteaţă, deci sunt aproape nemuritoare", spune în continuare mintea
marcând relaţia între cei doi. Dacă la început fiecare tinde să arate ce are mai bun,
umană. În fiecare moment, mentalul improvizează o mie de asemenea raţionamente
apoi din cauza oboselii, a rutinei (pe care nu o folosesc constructiv) încep a-şi elibera
pentru a-şi dovedi existenţa, liberul arbitru. Dar toate acestea aduc confuzie în viaţa
vechi conflicte intrapsihice, declanşând adevărate războaie psihologice, distrugând
cuplului dezvoltând ideea de "a fi" în loc de "a iubi". Printr-o acţiune necugetată ori
acea legătură afectivă, acel cordon de argint - afectivitatea cu aspectul ei, dragostea.
o vorbă "aruncată la întâmplare", se poate spulbera tot ceea ce s-a construit ani de-a
Astfel starea de normalitate a dispărut lăsând loc ceţei dense, întunericului. Uneori,
rândul. Atunci când se adună o grămadă de deşeuri şi vrei să o arzi, ai nevoie de un
după o scurtă perioadă de convieţuire, căsătoria îşi pierde farmecul şi se dovedeşte
băţ de chibrit. Dar ştii bine cât de multe pregătiri sunt necesare pentru a face un băţ
arareori a fi o reuşită. Amândouă părţile trebuie să caute ca prin efortul propriu să
de chibrit, iar atunci când vrei să-l foloseşti nu îţi ia decât o clipă să-l aprinzi şi să
dacă din ea o reuşită şi nu trebuie precupeţit nimic pentru a realiza un cămin fericit.
dai foc întregii grămezi. Ceea ce trebuie subliniat, este faptul că, printr-un gest, o
Cred că sunteţi în măsură să apreciaţi că pacea şi fericirea adevărate se realizează
acţiune, putem declanşa o criză ce implică: un eveniment stresant ce nu are o soluţie
numai atunci când ne îndreptăm gândul şi iubirea către Dumnezeu. Aceasta ne
imediată, o ameninţare majoră lam adresa identităţii şi a rutinei aducând în
obişnuieşte să gândim limpede. În acest fel vom fi în stare să nu ţinem seama de
actualitate probleme nerezolvate din trecutul apropiat; reacţii ce conduc la un model
greşelile şi abaterile partenerului de viaţă şi vom putea trăi laolaltă într-un mod
tipic al dezorganizării.
mulţumitor. Ciocnirile familiale se produc atunci când unul din parteneri se aşteaptă
Dacă celălalt partener nu înţelege impasul soţiei/soţului, familia ca instituţie
ca celălalt să deţină calităţile unui înger, ori atunci când unul aspiră la dominarea
îşi poate pierde noţiunea, de aceea ea trebuie să fie o realitate concretă, dinamică, ce
totală a celuilalt. Astfel, v-aş sfătui să faceţi ca viaţa dumneavoastră de familie să fie
se adaptează permanent schimbărilor. Totuşi, să nu uităm că forţa principală a
fericită şi să câştigaţi inima partenerului dumneavoastră prin iubire (dacă nu cumva
omului este iubirea. Nu putem înţelege nici omul ca punct de plecare, nici progresul

26
fără aceste două forţe motrice: a crede şi a iubi. Dar credinţa însăşi provine din asemenea, nu orice eforturi neînsemnate, orice tendinţe palide de învingere a
iubire. A iubi înseamnă şi a vrea şi, esenţialul este să vrei. A iubi, iată desprindem obstacolelor pot căpăta atributul de însuşire voluntară de caracter. Numai dacă se
adevăratul suport al fiinţelor umane; a iubi, iată singurul fapt ce stăpâneşte exprimă cu pregnanţă, dacă devin dominante în comportament, aceste manifestări
eternitatea iar cunoaşterea de sine este elanul iubirii şi totodată al minţii devenită pot fi considerate ca atare. Viaţa şi împrejurările impun luarea unor hotărâri
prieten, spre un "mister". Astfel, când spunem că ne iubim soţia/soţul, nu există loc neîntârziate care să fie în acelaşi timp bine gândite şi stabile. Despre omul deprins să
pentru greşeli, pentru escapade în afara cuplului. Ne minţim pe noi înşine crezând că procedeze astfel, se spune că are spirit de hotărâre. El nu ezită, nu oscilează fără rost
vom putea fi acelaşi în faţa celorlalţi. Ar fi bine să nu uităm că pentru un bărbat toate între mai multe căi, nu acţionează pripit, înainte de a se fi gândit suficient, nici nu
femeile se reduc la soţie, iar pentru femeie, toţi bărbaţii se reduc la soţ. Este condiţia amâna trecerea la îndeplinirea hotărârii luate. Strâns legată de spiritul de hotărâre
armoniei în cuplu şi societate.Numai astfel vom putea deveni un exemplu de este iniţiativa, capacitatea de a începe o acţiune nouă şi de a o realiza. Ea presupune
bunătate şi altruism pentru partener, pentru copiii noştri. gândire suficientă, proiectarea rezultatelor la care urmăreşti să ajungi, cunoaşterea
Să încercăm să nu ne pierdem firea niciodată sau să folosim un limbaj posibilităţilor de care dispui, pentru că numai astfel iniţiativa poate deveni realitate.
agresiv faţă de nimeni. Pornirile agresive demonstrează absenţa unei gândiri limpezi
Capacitatea de a duce actul de voinţă până la realizare, de a înfrunta orice
şi în afara faptului că ne împiedică progresul spiritual, ne afectează în mare măsură
piedici şi greutăţi ivite în calea scopului propus, se numeşte perseverenţă. Calitatea
şi sănătatea.Şi să nu uităm că o rană făcută trupului cu o armă ascuţită se vindecă în
de a fi stăruitor, consecvent în acţiuni este susţinută de claritatea şi forţa scopului
decursul timpului dar nu tot aşa se întâmplă cu rana pe care o vorbă, o faptă, o
propus, de impulsionarea afectiv-motivaţională. Într-adevăr, interesul pentru
produce în inima unui om.Nu există limite pentru înălţimile la care poate ajunge o
acţiunea desfăşurată, satisfacţia trăită în aşteptarea victoriei, speranţa înfăptuirii
fiinţă omenească nici pentru adâncurile în care se poate cufunda. Dumneavoastră
sunt însemnaţi factori dinamizatori. "Dacă nu reuşiţi de la început în stradaniile
aveţi de ales între culmile bucuriei şi fericirii şi adâncurile chinului şi suferinţei. Nu
voastre, dublaţi stăruinţa şi nădăjduiţi", afirma istoricul Plutarh.Uneori,
găsesc cuvinte pentru a exprima necesitatea unei vieţi morale pure. Caracterul moral
perseverenţa poate acţiona în situaţii limită. Este cunoscută fapta eroului antic care
superior este esenţial pentru progresul spiritual. Nu există nimic ce nu poate fi învins
a străbătut distanţa de 42 km Între satul Maraton şi Atena pentru a anunţa victoria
prin iubire, bunătate, tact şi înţelegere. Dragostea şi pofta nu pot exista laolaltă.
asupra perşilor, după care a căzut mort.La antipodul perseverenţei stă cedarea cu
Aceşti termeni sunt perfect antagonici precum lumina şi întunericul. Unde este pofta
uşurinţă în faţa dificultăţilor, delăsarea. Unii oameni renunţă la lupta de la primul
Dragostea nu are loc. Acolo unde vine Dragostea, pofta se risipeşte.
impediment. Alţii, deşi au la început tăria să înainteze, nu rezistă greutăţilor până la
Vointa si caracter capăt şi cedează pe parcurs. Alţii, cedează aproape de momentul când să atingă
Menirea sistemului personalitate este realizarea unei adaptări optime la piscul.
mediu, obţinerea unei echilibrări favorabile existenţei sale biologice şi sociale.
Independentă, ca trăsătură de voinţă, exprimă capacitatea omului de a se
Personalitatea, ca sistem dinamic deschis dialogului cu lumea, implica ideea de
conduce potrivit cu prevederile proprii, în funcţie de convingerile şi aprecierile
autodeterminare, autoconducere, autodefinire a drumului în viaţă. Personalitatea este
sale. Omul independent nu întoarce spatele părerilor sau sfaturilor celorlalţi, ci le
un complex de structuri cognitive, afectiv-motivaţionale şi volitive, nu pur şi simplu
primeşte, dar numai după ce le-a judecat critic şi le-a găsit bune.Reversul spiritului
alăturate, ci inter conexate, legate între ele prin nenumărate relaţii biunivoce.
independent, este sugestibilitatea, acea însuşire negativă, care îl caracterizează pe
Caracterul este considerat ca o totalitate de trăsături esenţiale şi stabile, deviate din
omul de acord cu toţi şi toate, care nu are o opinie proprie; el se lasă condus de
orientarea şi voinţa omului. Din punct de vedere genetic, caracterul se explică prin
părerile celorlalţi.Un alt aspect negativ al independenţei este respingerea negândită
interiorizarea relaţiilor externe, ca urmare a integrării treptate într-un sistem de
a oricărei sugestii, oricărei păreri, tendinţa de a contrazice fără temei, de a se opune
relaţii sociale. Plecând de la sensul etimologic al cuvântului caracter, care în limba
de dragul opoziţiei, ceea ce numim de obicei negativism.Stăpânirea de sine este
elenă însemnă pecete, tipar, vom înţelege însuşirile de voinţă ale caracterului ca
capacitatea de a-şi controla faptele, acţiunile, vorbele, de a-şi înfrunta pornirile
particularităţi psihice, specifice fiecărui om şi care se exprima în conduita sa
dăunătoare, instinctele, dorinţele. Omul cu stăpânire de sine îşi domina
voluntară. Aceste însuşiri au o semnificaţie morală, evidenţiază esenţa socială a
sentimentele, îşi păstrează sângele rece în orice situaţii, suporta neplăcerile sau
omului, raporturile sale cu ceilalţi membri ai societăţii.
nemulţumirile mai mici, sau mai mari.Lipsa de stăpânire de sine se exprima de
Nu orice manifestare sporadică, întâmplătoare poate fi numită însuşire de
obicei prin termeni ca impulsivitatea, irascibilitatea, agresivitatea.Curajul este
voinţă a caracterului. Pentru a putea fi interpretată astfel, ea trebuie să fie o însuşire
trăsătura de caracter a omului, care merge neşovăitor către atingerea scopului
stabilă, să se manifeste ori de câte ori împrejurările respective o solicită. De
propus, înfruntând primejdiile, biruindu-şi frica. Curajul întruneşte în el hotărârea,

27
perseverenta, stăpânirea de sine, încrederea în forţele proprii. Adevăratul curaj nu Vointa
se confunda cu orice acţiune îndrăzneaţă. Curajoşi sunt cei care au înfruntat
necunoscutele ştiinţei, ale tehnicii, care au acoperit petele albe ale cosmosului, cei
care se avânta în lupta pentru libertate.Curajoşi sunt ostaşii care înfruntă
primejdiile, îşi dăruie la nevoie viaţa pentru apărarea patriei.La polul opus curajului
sta frica, laşitatea. Laşitatea este frica mascata, care acţionează subversiv, fiind
asociata cu minciuna, făţărnicia, linguşirea, fuga de răspundere. Atitudinea fata de
societate, fata de propria persoana: colaborarea şi ajutorul reciproc, cinstea,
sinceritatea, echitatea, buna-cuviinţă, modestia, sunt supuse controlului conştient
voluntar, orientării superioare caracteriale. După cum egoismul, necinstea,
îngâmfarea, sunt semnul slăbiciunii voinţei.

28
 În mod paradoxal, omul secolului XXI, care şi-a construit înlocuitori în
mai toate activităţile desfăşurate de predecesorii săi din secolele anterioare, este
mai departe decât aceştia în a-şi manifesta plenar potenţialul.Existenţa permanentă
a unei maşini sau a unor dispozitive capabile să execute o anumită activitate, la
aceeaşi parametri timp îndelungat, fără a fi confruntate cu slăbiciuni de moment, a
determinat reducerea cerinţelor ce trebuiau îndeplinite de factorul uman, fiind
suficient a se însuşi modul de manipulare al comenzilor. Şi întrucât numai
asimilarea cât mai completă a noţiunilor şi deprinderilor în utilizarea unor cât mai
multe alternative tehnice avea influenţă asupra bugetului financiar personal, toate
celelalte activităţi au pierdut în intensitate sau chiar au fost abandonate. Consecinţa
firească a unei asemenea atitudini a fost unidirecţionarea, precum şi pierderea
interesului pentru orice activitate ce nu avea o concretizare imediată a rezultatelor.
În timp, fiind antrenate mase tot mai numeroase de indivizi, această viziune
deformată a cotidianului a devenit o normalitate acceptată şi asimilată. Rutina
individuală a devenit repede rutină colectivă, reducându-se tot mai mult bazele de
raportare constituite de cei care nu s-au abandonat perfectului angrenaj al modernei
noastre societăţi imperfecte. Ba mai mult, după un timp, cei din afara angrenajului
au fost etichetaţi ca excepţii bizare, nefiind înrolaţi în rând cu lumea.
S-a ajuns astfel la o situaţie nefirească în care necesităţile individului sunt
hotărâte de convenienţele sociale. Demnitatea umană este şablonată, iar tot ceea ce
este în afara acestui şablon devine ridicol. Teama de acest ridicol aparent generează
primele compromisuri, care modelează în timp personalitatea după schemele
comune, îndepărtând orice posibilă neconcordanţă şi odată cu aceasta, "ridicolul".
În extrema opusă se află cei care urmăresc să obţină ridicolul în toate acţiunile lor,
trâmbiţându-şi non-conformismul convinşi fiind că aceasta este ultima modă. Cum
întotdeauna extremele s-au dovedit a fi soluţii neviabile, şi în această situaţie calea
de mijloc oferă posibilităţile reuşitei. Un prim pas în această direcţie, nu este
nicidecum a te opune curentului ci a ieşi, chiar şi pentru câteva clipe, în afara lui
pentru a-l contempla. Starea minunată, necunoscută până acum, ne va determina să
repetăm experienţa, perfecţionând-o. Îndepărtând grijile zilnice, care până acum ne
acaparau complet, vom putea fi numai cu noi, cu posibilităţile şi neputinţele
noastre. Odată identificate şi acceptate, vor dispărea proiecţiile acestor carenţe
dirijate de ego în persoanele din anturajul nostru, influenţând totodată benefic
relaţiile noastre cu acestea. Jocul acesta al ego-ului, adeseori ignorat, de proiecţie a
imperfecţiunilor sale în ceilalţi, determină o stare nereală de permanent conflict cu
cei din jur, falsificând aberant realitatea, generând stres-uri care macină individul.
Acceptarea acestor slăbiciuni nu înseamnă însă şi tolerarea lor; acceptarea este utilă
pentru amorsarea procesului de reconvertire a lor. Susţinerea continuităţii
procesului amintit este realizată de voinţă. Ca orice calitate a fiinţei umane în
manifestare, voinţa capătă contur prin exercitare. Aşadar puterea voinţei se măreşte
continuu prin exerciţiu, prin antrenament, fiind fără limite. Totul devine accesibil
atunci când ştii ce şi cum să vrei. Ca orice alt antrenament şi pentru întărirea
29
voinţei se începe cu acţiuni moderate, care nu solicită un efort deosebit. Important
este să se execute acţiunea aleasă cotidian, chiar dacă pentru aceasta va trebui să se
renunţe la unele comodităţi. Repetând-o de un număr suficient de ori, se va remarca
o micşorare a efortului depus pentru detaşarea de obişnuinţele noastre inutile
precum şi o proporţională amplificare a încrederii în forţele proprii.Pasul următor
vizează alegerea acelor acţiuni pe care ştim că ne este mai dificil să le realizăm. Cu
răbdare, le vom executa în fiecare zi, cu convingerea fermă că vom reuşi.
Încrederea în forţele proprii fiind deja trezită, se va amplifica repede, cu fiecare
acţiune realizată. Întărindu-ne suficient voinţa, vom putea să eliminăm pe rând
fiecare slăbiciune. Întotdeauna această eliminare se va realiza progresiv, cu
diferenţe aparent neglijabile de la o zi la alta pentru a evita apariţia unui sentiment
de auto-pedepsire care, la rândul lui generează o stare negativă de frustrare. De
obicei, apariţia slăbiciunilor este asigurată de simţurile necontrolate, iar
prejudecăţile se supun curentelor de opinie la modă. Eliminarea slăbiciunilor nu
presupune nicidecum eliminarea simţurilor ci "domesticirea" lor. Simţurile slobode
sunt precum caii nărăvaşi care pot duce trăsura în prăpastie, dar stăpâniţi de mâna
unui vizitiu priceput se încadrează pe drumul cel sigur care duce trăsura la
destinaţie. Această domesticire a simţurilor se poate realiza numai prin angrenarea
voinţei. Pentru eliminarea unei obişnuinţe negative este esenţial să se cultive exact
opusul ei. Voinţa ne ajută să rămânem imuni la influenţele exterioare inerţiale.
După primul succes, timpul de transformare al celorlalte imperfecţiuni în opusul
lor, se reduce simţitor, efortul fiind contrabalansat de efectele pozitive ce nu
întârzie să apară. Rezonanţa cu energiile pozitive, benefice, constant menţinută prin
puterea voinţei, determină estomparea, şi mai apoi dispariţia, focarelor de
comuniune cu energiile cu frecvenţe joase, perturbatoare, întreţinute de
obişnuinţele negative.
Când din aura energetică a individului s-au eliminat ultimele urme ale
imperfecţiunii, frecvenţa dominantă este atât de elevată, încât tentaţia nu mai poate
exista.Puterea voinţei se dovedeşte a fi utilă şi în continuare pentru progresul
spiritual al fiinţei umane. Dobândind controlul asupra influenţelor astrale
inferioare, ne mai fiind supusă limitelor generate de satisfacerea capriciilor
simţurilor, fiinţa se orientează către Sine, către esenţă, mărindu-şi orizontul
cunoaşterii.Iată deci că puterea voinţei este nelimitată, determinând evoluţia
spirituală când este exercitată sau involuţia când este ignorată. Cunoscutul medium
american, Edgar Cayce, în una din revelaţiile sale, ne-a transmis următoarele:
"Voinţa este factorul cel mai important, căci ea poate domina oricare alt factor, cu
condiţia să fie pusă în acord cu programul de viaţă, înţelegeţi? Căci nici o influenţă
ereditară, nici o presiune a mediului înconjurător, nimic nu este mai puternic decât
VOINŢA!"
Trasaturi pozitive si negative de caracter
 Analiza şi evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atenţiei o
sumă de atitudini şi trăsături, care formează 3 grupaje:1) atitudinea faţă de societate,
faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni; 2) atitudinea faţă de activitatea prestată
(învăţătură, muncă), 3) atitudinea faţă de sine.
Atitudinea faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni se dezvăluie în trăsături pozitive
de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre
altul, altruismul, spiritul de răspundere. Contrarele acestora - individualismul egoist,
linguşeala, spiritul mercantil, - sunt evident trăsături negative.
Atitudinea faţă de activitatea prestată ne apare în trăsături pozitive ca sârguinţa,
conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, exigenţa în activitate, probitatea ş.a. Opuse
lor sunt: lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou ş.a.
Atitudinea faţă de propria persoană apare în trăsături pozitive ca modestia, sentimentul demnităţii
personale, spiritul autocritic, încrederea în sine, optimismul, stăpânirea de sine ş.a. Reversul negativ:
îngâmfarea, aroganţa, sentimentul inferiorităţii.
Trăsături negative mai frecvente şi corectarea lor
Dintre trăsăturile negative mai frecvente la copii şi adolescenţi, cercetarea
psihologică şi educaţională a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul,
încăpăţânarea, timiditatea ş.a., arătând cauzele acestora şi modurile de combatere.
Minciuna, în sens larg acoperă o gamă largă de comportamente: de la o simplă
opţiune non-conformistă între realitate şi ficţiune până la “ abaterea deliberată,
conştientă, de la sistemul de corespondenţe social – admise între realitate şi modul ei
de prezentare” (Sutter). În sens restrâns (etic), minciuna este o afirmaţie falsă cu
scopul de a induce în eroare, producând prejudiciu de ordin moral/material altuia şi
aducând beneficiu autorului ei.După J. Piaget, copilul mic până la 6-7 ani este un
pseudomincinos, ce trăieşte intr-o lume proprie (combinaţie de real şi imaginar),
având sensuri simbolice inaccesibile adultului. Până la vârsta amintită, copilul îşi
poate manifesta imaginaţia prin fabulaţie, care nu trebuie confundată cu minciuna.
Când jocul acesta devine obişnuinţă şi aduce avantaje copilului, atunci ridică semne
de întrebare. A adolescent, obiceiul de a minţi indică – după P. Popescu Neveanu –
fie o suferinţă afectivă, fie refuzul de a se integra în mediu, fie o dizarmonie a
personalităţii. Allendy notează: “ copilul care minte este fie nesatisfăcut de realitatea
înconjurătoare, fie nemulţumit de sine însuşi”.Printre cauzele minciunii se
menţionează mai întâi frica de pedeapsă-care favorizează minciuna de apărare-apoi
interdicţia activităţilor plăcute (ludice), încercarea de “justificare” a unor încălcări,
dorinţa de a ieşi în relief, lăcomia ş.a.Ca remedii se propun: dezvoltarea simţului
realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidelă a faptelor observate, corectarea cu
tact a fabulaţiei exagerate ş.a.Simţind nevoia de a avea prieteni, de a trăi în colectiv,
copilul şi mai ales adolescentul vor descoperi treptat că sinceritatea înseamnă
încredere reciprocă şi întemeierea pe adevăr; apoi sinceritatea înseamnă curaj; însăşi
prietenia şi viaţa de colectiv vor duce la convingeri care îl fac pe adolescent să
recunoască şi să proclame necesitatea sincerităţii şi loialităţii în relaţiile reciproce.
Capriciul este un defect al voinţei şi caracterului, exprimat în fapte şi acţiuni
30
neîntemeiate, în refuzul ascultării de cei mari. Se întâlneşte mai frecvent la copiii
mai mici, la copilul unic, la cei crescuţi de rude (îndeosebi la bunici). Capriciul are
la bază o slabă dezvoltare a inhibiţiei interne şi un psihic labil (sistem nervos slab).
Printre cauzele externe se numără răsfăţatul, alintarea, satisfacerea tuturor dorinţelor
(adesea în anticipaţie).Ca forme de manifestare ale capriciului menţionăm: fluctuaţia
dispoziţiei afective, ţipete, izbucniri afective când i se refuză ceva, plânsul (uneori
mimat), cuvinte urâte etc. aceste manifestări au un caracter situativ; ele apar în faţa
persoanelor care obişnuit “îl cultivă” pe copil, precum şi în situaţii anumite: înainte
de masă, de culcare, la îmbrăcat/dezbrăcat, în prezenţa unor persoane străine etc.
răsfăţul lasă pe copil dezarmat în faţa oricărei situaţii noi. La vârste mai mari
regăsim capriciul la adolescenţi, fiind socotit uneori la fete ca “semn al feminităţii”.
Remediul pedagogic apare nu în lămurire sau rugăminte, ci luarea unei atitudini
hotărâte, formularea unor cerinţe statornice, instituirea unui regim de viaţă ordonat,
apoi adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de manifestările capricioasă,
educarea la timp a inhibiţiilor necesare.
Încăpăţânarea constă în rezistenţa sau opoziţia individului faţă de voinţa altor
oameni, dorinţa de a nu face aşa cum i se cere, cum este sfătuit sau rugat. Singura
modificare invocată: “Aşa vreau eu”, dar întrebarea “De ce?” nu are răspuns, fapt
care indică tendinţa individualistă de a impune cu orice preţ propriul punct de
vedere. După cum observa Hegel: “încăpăţânarea este forma caracterului, dar este
lipsită de conţinutul său”. Încăpăţânarea este o reacţie negativă a voinţei în
momentul în care i se cere, copilul sau tânărul vrea tocmai contrariul. Este parcă o
voinţă cu semnul minus. Un act de încăpăţânare este mai curând un act semivoluntar.
După origine, se pot distinge trei forme ale încăpăţânării pe care le redăm în
continuare:
a) Încăpăţânarea ca formă de protest împotriva unei educaţii excesiv de autoritare, în
care domină tonul de comandă, vociferările, jignirea şi ofensa, forma brutală de
prezentare a cerinţelor; lipsă de echitate şi obiectivitate;
b) O altă formă este reacţia de încăpăţânare a copilului răsfăţat, alintat, crescut într-o
atmosferă de laudă şi admiraţie, de tutelare măruntă a fiecărui pas cu o exigenţă
scăzută faţă de sine însuşi orice refuz în satisfacerea pretenţiilor trezeşte
încăpăţânarea pentru a-şi menţine poziţia privilegiată în familie sau în colectivul
şcolar. Este vorba de o îndrumare insuficientă în chestiunile mari şi tutelare măruntă
pe teme secundare (exigenţe foarte mici).
c) Încăpăţânarea copilului nesupravegheat lipsit de orice îndrumare autoritară, de
absenţă a exigenţelor faţă de el. Din lotul cercetat de un autor, era vorba de un
procent mai ridicat de copii care nu aveau tată, controlul conduitei lor fiind absent,
lipsea recompensa/pedeapsa; de asemenea, este vorba de familii în care lipseşte
căldura, duioşia, buna dispoziţie, de unde rezultă o înstrăinare de părinţi şi “atracţia
străzii”. Copilul compensează absenţa ambianţei pozitive din familie prin stabilirea
unei legături la nivelul străzii, iar acestea pot fi negative. Insuficienţa exigenţelor şi
al respectului faţă de copil în familie reprezintă condiţiile; încăpăţânarea apare în
impactul cu cerinţele “de şoc” ale şcolii, societăţii etc. lipsit de îndrumarea cuvenită
el a avut doar libertatea de a greşi, de a proceda arbitrar
Sub orice formă, încăpăţânarea are la bază greşeli de educaţie, grefate pe un fond
temperamental.
În sfârşit, există şi încăpăţânare aparentă, legată de timiditate; o situaţie nouă, îl face
pe copil să se închidă în sine, să devină inhibat, aparent încăpăţânat. În şcoală
provoacă încăpăţânare, “supărare” faţă de profesori: un act de inechitate, jignire sau
ofensă nemeritată, ceea ce face ca elevul să reacţioneze prin tăcere ostentativă legată
de profesorul în cauză. La şcolarii mai mici care cred că nota depinde doar de
învăţători copilul se supără pe dascăl şi nu mai învaţă dinadins, exprimându-şi astfel
protestul, nemulţumirea.
Trecând la remedii pedagogice, profesorul sau părintele nu trebuie să frângă
voinţa copilului, să o anuleze, să o îndrume, introducând doar un corectiv permanent
în conduita lui. Comportarea încăpăţânatului conţine de regulă, un sâmbure raţional,
anumite revendicări faţă de cei din jur, un anumit motiv general de nemulţumire.
Metodele de educaţie depind de cauzele încăpăţânării. De exemplu, în cazul
încăpăţânării care apare ca formă de reacţie faţă de tratarea brutală din familie -
copilul apărându-şi independenţa - metoda va fi apropierea şi câştigarea încrederii.
Oricare formă de reacţie ar fi, se dovedesc eficace:
- educaţia prin muncă, prin activitate (pentru că încăpăţânarea apare ca reacţie la
sarcini şi obligaţii)
- justa folosire a recompensei, laudei, aprobării
- ignorarea temporară, după preceptul: observaţi totul dar nu reacţionaţi la orice
- amânarea îndeplinirii sarcinilor/cerinţelor: în starea de încăpăţânare încercarea de
influenţare imediată provoacă împotrivire, orice propunere provoacă o reacţie
contrară; copilul sau adolescentul trebuie pus în faţa cerinţelor dar se cere executarea
lor mai târziu, starea de încăpăţânare fiind una din împrejurările în care reacţia
imediată nu este indicată
- abaterea atenţiei spre alt obiectiv (metodă eficace mai ales la cei mici);
- prezentarea cerinţelor ca sfaturi, indicaţii, chiar rugăminţi (deci nu se ordonă).
Cauza încăpăţânării poate fi şi surmenajul; atunci se impune soluţia
adecvată, care să ducă la eliminarea oboselii severe. Conştiinţa parţială a erorii naşte
tendinţe contradictorii - de acceptare sau de împotrivire - dar învinge adesea a doua.
O dată cu îndoiala apare însă o şansă a îndreptării. La baza încăpăţânării se pot afla,
uneori, noţiuni greşite; printre adolescenţi întâlnim echivalarea între încăpăţânare şi
perseverenţă, voinţă. În cazul acesta se impune un complement de instruire etică.
Încăpăţânarea împinsă oarecum la limită constituie negativismul care prezintă două
forme: una persistentă, şi alta trecătoare, pasageră. Forma persistentă: şcolarul
perseverează intr-o acţiune deşi vede că rezultatele nu sunt cele de dorit, refuză
argumentele numai pe motivul că vin de la altul, îşi fixează scopuri neapărat
contrarii celor propuse de părinţi, profesori, etc. La originea manifestărilor
31
negativiste găsim – ca şi în cazul încăpăţânării - fie tutelarea excesivă din partea
mediului, fie atitudini şi măsuri excesiv de severe din partea celor mari. Prin urmare
este înăbuşită dorinţa de independenţă a copilului, expresie a subaprecierii.
Remediile sunt în principiu aceleaşi ca la încăpăţânare.
Forma pasageră are de regulă cauze de ordin fiziologic, (oboseală,
surmenaj); ea este legată de aşa-numitele stări fazice (paradoxale şi ultraparadoxale),
în care raporturile dintre situaţii şi reacţiile comportamentale adesea se inversează:
stimulii pozitivi produc reacţii negative şi invers. Remediul apare aici în
reglementarea odihnei şi activităţii. În apariţia şi dezvoltarea trăsăturilor negative de
caracter, asistăm la alternanţa între cauze şi efecte, la înlănţuiri ce capătă caracter
ciclic, de circuit psihic. De pildă, educaţia brutală din partea mediului generează
încăpăţânarea copilului iar aceasta din urmă incită tonul de comandă, nervozitatea în
reacţia părinţilor, cauza şi efectul îşi schimbă mereu locurile. Tot aşa, în cazul
răsfăţatului, îngăduinţa şi dragostea exagerată a celor din jur împiedică formarea la
timp a inhibiţiilor necesare la copil sau adolescent; impulsurile şi dorinţele sale îşi
fac jocul nestingherit. Manifestările de încăpăţânare şi negativism îi fac pe părinţi să-
şi dubleze eforturile pt. a-l satisface, iar copilul îşi va spori pretenţiile. În felul
acesta, dragostea părintească exagerată alimentează încăpăţânarea/capriciul.
Trairile afective
Trăirile afective constituie aspectul subiectiv al procesului emoţional şi ţin
de experienţa intimă a persoanei. Pentru analiza şi descrierea trăirilor emotive
abordarea fenomenologică îşi susţine privilegiul de-a avea accesul la esenţă. În
“Schiţă a unei teorii a emoţiilor” J. P. Sartre critică demersul clasic al psihologului
centrat pe culegerea de fapte. Sesizarea esenţei - după cum pretinde metoda
fenomenologică - este posibilă graţie unei intuiţii care transcede faptele. Nu este
vorba de o raportare la concepte prealabile, la legi abstracte, ci de efortul de inducţie
urmărind să dezvăluie esenţa... “După ce a pus realul între paranteze va studia
emoţia ca fenomen pur, nu cercetând emoţii particulare, ci căutând să atingă şi să
elucideze esenţa emoţiei ca tip organizat de conştiinţă” - spune autorul citat. Este
vorba, deci, de un gen de adâncire introspectivă, care poate oferi o relatare nuanţată
a trăirilor afective, relatare demnă de toată atenţia dacă este opera unui condei
înzestrat. Nu se poate confunda trăirea unui fenomen psihic cu cunoaşterea sa. De
îndată ce ne punem problema cunoaşterii fenomenelor psihice ca “trăiri” intervine -
cum arăta L. Blaga - o anumită distanţare, un proces de mijlocire complexă.
În replica sa la abordarea fenomenologică a emoţiei, J. Piaget făcea o seamă
de observaţii pertinente., “Conştiinţa - spune el – nu poate fi comparată cu o lumină
care, de îndată ce este aprinsă, ar produce un univers de semnificaţii gata făcute...
Propriu unei semnificaţii este de a se contura în raport cu alte semnificaţii, adică de a
comporta un minimum de sistem sau de organizare...”. În faptul trăit nu sunt date
toate semnificaţiile “căci în asemenea caz ştiinţa întreagă ar fi preformată în acest
contact originar”. În continuare, acelaşi autor notează: “dacă experienţa are un sens
înseamnă că ea este solidară cu o istorie” care ar trebui desluşită. S-ar putea
răspunde: conştiinţa, psihicul înglobează în ele propria lor istorie. Problema este la
ce nivel, conştient sau subconştient? Autorul optează pentru ultima alternativă, ceea
ce ar însemna că sensul scapă introspecţiei pure, care sesizează episodul si nu întreg
contextul.Trăirile afective pot fi cunoscute în mod obiectiv graţie comunicării lor de
către subiect (prin cuvânt, gest...), precum şi înregistrării manifestărilor fiziologice şi
comportamentale care le însoţesc în contextul procesului emoţional unitar. Trebuinţa
de comunicare a trăirilor afective de către om - mai ales a celor puternice - este
atestată experimental; ea creşte o dată cu vârsta şi cu dezvoltarea mijloacelor de
comunicare persoanei.Putem cita o experienţă cu copii de 4, respectiv de 8 ani,
cărora li se proiecta un film, înregistrându-se în paralel comportamentul. În timp ce
la 4 ani comunicarea trăirilor afective s-a realizat în 19% din cazuri prin cuvânt, în
79% prin privire şi în 2% prin gest, la 8 ani cuvântul a fost utilizat în 74% din cazuri,
privirea în 16%, iar gestul în 10% din cazuri. Se mai constată că la vârstele mici
copiii îşi împărtăşesc trăirile de preferinţă adulţilor, în timp ce copiii mai mari se
adresează mai ales celor de o vârstă cu ei (A. Leroy-Boussion).
Nevoia de comunicare afectivă este susţinută şi de trebuinţa de a obţine
aprobare, înţelegere, simpatie din partea semenilor. Uneori, ea este un mijloc de
descărcare a tensiunii nervoase, alteori poate constitui o potenţare. Plânsul, de pildă,
fie accentuează suferinţa, fie o reduce (descărcare).
Trăirile afective nu pot fi definite prin izolarea lor de context, ci prin integrarea în
ansamblul emoţional în care apar ca o dimensiune.
Inteligenţa
Inteligenţa este un lucru ciudat. Unii oameni despre care se crede ca ar fi
inteligenţi au rezultate groaznice la testele standardizate. Oamenii care salvează vieţi
nu sunt întotdeauna inteligenţi şi unii oameni autişti pot citi, aduna, sau scrie mai
repede sau mai bine decât oamenii cu un coeficient de inteligenţă înalt. Realizând că
sunt multe tipuri distincte de inteligenţă putem înţelege inteligenţa mult mai bine.
Caracterizarea omului ca reprezentând fiinţa inteligentă este valabilă în această
formă generală, cât şi în oricare din concretizările sale, tocmai în virtutea existenţei
mai multor tipuri de inteligenţă. Profesionalizarea indivizilor în diferite domenii de
activitate duce la formarea si dezvoltarea unor tipuri particulare de inteligenţă, care
reprezintă fie aplicarea şi amplificarea inteligenţei generale, fie valorificarea
inteligenţei fluide, fie rezultatul învăţării şi educaţiei într-un domeniu determinat de
activitate. Putem menţiona, din acest punct de vedere, inteligenţa matematică,
inteligenţa generală, inteligenţa tehnică. Dintr-un punct de vedere asemănător, care
evidenţiază dimensiunile multiple ale inteligenţei, unii autori vorbesc despre
inteligenţa multiplă. Astfel, Howard Gardner stabileşte, în acest cadru conceptual,
mai multe tipuri de inteligenţă despre care el a spus că pot fi diferenţiate după un
număr de observaţii. De exemplu, dacă cineva a suferit o rană pe creier, dar
abilitatea sa a rămas intactă, atunci aceasta înseamnă ca acea abilitate este o formă
de inteligenţă. O altă observaţie apare atunci când o persoană este extrem de
32
talentată într-un domeniu dar este oarecum medie în toate celelalte.Cele iniţial şapte
tipuri de inteligenţă sunt: lingvistică, logico-matematică, spaţială, muzicală,
kinestezică, intrapersonală şi interpersonală, cărora le-a mai adăugat inteligenţa
naturalistă.
Tehnologiile care măresc inteligenţa lingvistică
Aşa cum tipografia a revoluţionat învăţatul şi gânditul în secolul al 15-lea,
aşa a creat şi calculatorul o revoluţie similară astăzi. De-a lungul reţelelor de
calculatoare şi a bazelor de date din întreaga lume studenţii au acces direct la
informaţia curentă. In fiecare domeniu de cunoaştere, sistemele educaţionale se
transformă deoarece atât studenţii si profesorii învaţă să folosească tehnologia
multimedia. Copiii care încă nu ştiu să scrie şi să citească scriu poveşti cu ajutorul
unor programe care în unele cazuri le recitesc studenţilor ceea ce scriseseră. Noi
programe permit copiilor să scrie sau să insereze grafice in texte gen rebus precum
“Wings of Learning” , “Muppet Slate”. Alte programe cum sunt “Pine Artist and
Creative Writer” de la Microsoft fac posibilă formatarea proiectelor de scris în
diferite forme, să scrie cuvinte în diferite mărimi şi formeze şi să acompanieze cu
diferite efecte sonore. Aceste programe sunt foarte motivante atât pentru scriitorii
începători cât şi pentru cei avansaţi. Numărul crescând de programe user-friendly fac
posibil să combine informaţia în diferite forme, incluzând cuvinte, imagini şi sunete.
Studenţii pot acum să înregistreze, să sorteze şi să intersecteze informaţii, notiţe,
bibliografii şi să creeze raporturi multimedia pentru a crea o aventura a învăţării.
Profesorii pot să-si dezvolte propria “magazie” de cursuri, să creeze baze de date
care să lege documente, să prezinte prezentării preprogramate cu suport video, şi să-
şi îmbogăţească cursurile cu un surplus de tehnologie descris in capitolele celorlalte
tipuri de inteligenţă.
Calculatorul încurajează studenţii să-şi revizuiască şi să-şi rescrie
compunerile şi astfel să-şi dezvolte o mai mare fluenţă şi un stil mai eficient.
Recopiind de mână sau tastând adesea inhibă corecţia şi revizuirea, dar calculatorul
adesea facilitează aceste procese şi îi dă studentului un mai mare simţ al controlului
asupra a ceea ce scrie. Când studenţii îşi văd lucrarea într-un format cu aspect
profesional devin mai interesaţi de studiul şi măiestria mecanicii care îi va da
strălucirea finală. Unele dintre cele mai importante programe de procesare de text
sunt Microsoft Word, Word Perfect, şi Ami Pro pentru Windows. Învăţarea
tastatului în şcoala primară de astăzi este la fel de important ca şi scrisul cu stiloul, şi
a învăţa sa foloseşti un procesor de text este la fel de important pentru studenţi ca şi
a învăţa să tasteze. Copiii sunt încurajaţi să folosească aceste posibilităţi în
comunicare şi colaborare cu studenţii aflaţi la depărtare pe o varietate de proiecte,
prin intermediul unui număr crescând de reţele electronice. Telefoanele şi modem-
urile esenţiale acestor procese ar trebui să fi echipamentul standard al oricărei
clase.Dezvoltarea abilităţilor lingvistice pentru întreaga populaţie pot fi catalizate de
noi unelte electronice remarcabile pentru accesarea şi prelucrarea informaţiei şi
comunicaţiilor, învăţarea, şi dezvoltarea inteligenţei la un nivel fără precedent.
Tehnologiile care măresc inteligenţa logico-matematică
Inteligenţa logico-matematică poate fi exersată sau dezvoltată de-a lungul
multor tipuri noi şi provocatoare de tehnologii multimedia. Studenţii de orice nivel
de abilitate pot învăţa foarte eficient de-a lungul unor programe software interesante
care oferă un feedback imediat şi merg mult departe peste exerciţiu. Multe dintre
acestea oferă oportunităţi de exersare şi dezvoltare a unor abilităţi de gândire de
ordin superior esenţiale în rezolvatul problemelor. În ceea ce urmează sunt câteva
exemple dintre multele programe care sunt acum pa piaţă. “Millie’s Mathhouse” de
la Edmark’s este un program minunat şi plin de succes care introduce numerele şi
conceptele matematice copiilor preşcolari sau de la şcoala primară. Este plin de
culoare, sunet, muzica şi grafice şi lucrează prin intermediul unui ecran de contact.
Copii sunt introduşi în conceptele matematice esenţiale în vreme ce ei operează cu
insecte animate, operează un cuptor virtual sau fac forme cu animale care vorbesc. În
vreme ce ei explorează şi descoperă, copiii învaţă despre numere, forme, mărimi,
tipare si rezolvarea de probleme. Pentru elevii din ciclul primar, programul “Math
and More” de la IBM introduce elevilor tipare, relaţii, geometrie, probabilităţi şi
statistică prin intermediul unor materiale printate sau video foarte motivatoare.
“Geometry, Physics and Calculus” de la Broderbund face anumite subiecte abstracte
şi adesea dificile mai concrete şi uşor de înţeles în timp ce studenţii manipulează
grafice colorate. “The Physics of Auto Collisions” si “The Tacoma Narrows Bridge
Collapse” folosesc evenimente reale pentru a face legătura cu fizica şi cu aplicaţiile
practice. În timp ce studenţii analizează evenimentele reale în termeni ştiinţifici şi
matematici, principiile fizicii devin mai pline de înţeles şi mai relevante.
Una din primele aventuri, “Rescue at Boone’s Meadow” prezintă sarcina de
a transporta un vultur grav rănit la un veterinar aflat la 100 km distanţă cât de repede
posibil. Din cauza terenului dificil elevii trebuie să găsească o combinaţie optimă a
folosirii unui camion, avion, sau escaladare, luând în considerare si combustibilul,
greutatea şi diferitele puncte de start. Studenţii folosesc o combinaţie de discuri
video de acces aleatoriu, harţi şi calculatoare pentru a genera soluţii alternative.
Elevii din clasa a cincia de abilitate medie au fost fascinaţi de această sarcină şi au
fost motivaţi să-l rezolve cu soluţii care necesită peste 15 paşi. “Learn Smart” este
un nou software care apreciază punctele tari şi slăbiciunile şi oferă strategii pentru a
mări puterile intelectuale. Este potrivit studenţilor de toate nivelele. Un număr de
jocuri recreaţionale au de asemenea mult de oferit în ceea ce priveşte noi provocări
intelectuale. De exemplu, “Lost Mind of Dr. Brain” de la Sierra pune la lucru
întreaga inteligenţă prin intermediul unor puzzle-uri si activităţi de rezolvare a
problemelor. Abilităţile logice şi matematice, gândirea anticipativă şi luarea rapidă
de decizii, gândirea simbolică, raţionarea eficientă, şi alte procese de gândire de
ordin înalt sunt prelucrate în timp ce jucătorii întâlnesc o varietate de provocări
neaşteptate. În timp ce recunosc melodii puse invers, sparg coduri, navighează prin
labirinturi, folosesc diferite sisteme de recuperare pentru a găsi fişiere amestecate, şi
manipulează şi rotesc imagini mentale, jucătorii primesc “un masaj total pe creier”.
33
Ei au opţiuni de a juca pe câteva nivele de dificultate şi când sunt folosite în clase
profesorii pot opta să urmeze cu activităţi relaţionate pentru a se asigura ca transferul
de abilităţi va avea loc neîntrerupt. Scopul acestor cercetări este să demonstreze că
învăţatul şi gânditul sunt întotdeauna situate în context, că a şti şi a face sunt foarte
puternic legate, şi drept rezultat, acele activităţi autentice de învăţare şi experienţa
directă produc oportunităţi bogate unui mod de învăţare reuşit.
Tehnologiile care măresc inteligenţa kinestezică
Învăţatul prin intermediul tehnologiei este extrem de activ şi procesul
interactiv când e folosit corespunzător. Computer-ele se bazează foarte mult pe
coordonarea vizuală, pe tastatură şi folosirea mouse-ului pentru a putea opera.
Activitatea kinestezică întăreşte învăţatul şi face din elev un participant activ la
procesul de învăţare. Popularitatea jocurilor video se datorează dăruirii totale a
jucătorului şi răspunsului fizic extrem de abil la provocare. Jocuri precum “Pong” şi
“Breakout” erau printre primele care să demonstreze atracţia pentru acest tip de
tehnologie. Mai târziu, “Tetris” a fost proiectat de Alexey Pajitnov, matematician
rus, cercetător în domeniul inteligenţei artificiale. Necesită luarea rapidă de decizii şi
coordonarea ochi-mână, o dată cu testarea rapidă a ipotezei. În mod indubitabil,
acest gen de provocări de acţiune la “pachet” sunt cele care atrag elevii care în alt
mod s-ar plictisi la ore chiar dacă necesită acelaşi tip de gândire spaţială şi logică.
“Electronic Field Trips”, chiar dacă nu au vreo legătură cu corpul fizic, îi fac totuşi
pe studenţi să se simtă ca şi când ar explora fundul marii sau s-ar afla în interiorul
unui vulcan în timp ce-i acompaniază pe cercetători oriunde vor să meargă. Recent,
clase de elevi, legate electronic la exploratorii care investigau plăcile tectonice din
adâncul Mediteranei au fost capabili să comunice cu oamenii de ştiinţă, să pună
întrebări, sau să ceară vizionarea unor suprafeţe sau obiecte mai îndeaproape. Elevii
aproape că se aflau acolo.
Tehnologia multimedia include, de asemenea multa activitate fizică In
vreme ce informaţia este strânsă de la bazele de date, cărţi şi fotografii, şi noua
informaţie este generată pe calculator, şi, în sfârşit, când ea toată este pusă laolaltă
electronic prin intermediul unor programe hypermedia, cum este HperCrd sau
LinkWay. Nu mai este nevoie sa spunem ca producţia de filme sau programe de dans
include şi prelucrează inteligenţa kinestezică. Shirley Ririe şi Joan Woodbury de la
compania de dans Ririe-Woodbury au găsit noi metode de folosire a tehnologiei in
predarea dansului. Ele amplifică dansul cu imagini generate pe calculator sau au o
camera video care editează instantaneu o lecţie în timp ce proiectează versiunea
editată pe ecranul din spatele dansatorilor. Acest gen de colaborare între coreograf,
aparatul de înregistrat şi dansatori creează o nouă formă de dans. Producţiile
dramatice folosesc de asemenea aceste combinaţii ale tehnologiei şi activităţi fizice.
De exemplu, într-o producţie recentă a piesei MacBeth, o hologramă a apărut
simultan cu actori pe scenă. Într-o vreme în care tehnologia te poate transforma
foarte uşor într-un observator pasiv sau numai un receptor de informaţie, este nu
numai posibil, dar şi esenţial pentru elevi/studenţi să se angajeze activ în procesul de
învăţare, aşa cum demonstrează exemplele precedente.
Tehnologiile care măresc inteligenţa vizual-spaţială
levii din ziua de azi au crescut uitându-se la televizor şi sunt extrem de bine
orientaţi către învăţarea vizuală. Panourile, proiecţiile, şi filmele sunt elemente
importante ale învăţării. Un rol de suport esenţial îl au de asemenea imprimantele şi
xerox-urile pentru orice activitate academică. Când sistemele interactive sunt de
asemenea parte a procesului de învăţare, elevii devin din observatori pasivi gânditori
activi. De exemplu, aparatul video este folosit ca învăţare activă într-un număr de
moduri. În loc să se ruleze un program de la început la sfârşit, profesorii pot lua
avantajul oportunităţii de a opri, a da înapoi sau de a relua. Oportunităţi frecvente de
a discuta ceea ce s-a văzut şi ceea ce o să vadă pot face posibile învăţatul anticipativ
şi participativ care sunt critice în procesul educaţional. Operate prin intermediul unui
aparat video sau a unui monitor TV sau două şi a unui PC, sistemul IVD
(interractive videodisc) este foarte uşor de folosit şi învăţat. Este îndeajuns de
flexibil pentru a încorpora alte tehnologii cum ar fi CD-ROM, DVI (Digital Video
Interractive), CDI (Compact Disc Interractive) şi inteligenţă artificială. Perifericele
vizuale care amplifică subiectele şi abilităţile de învăţare sunt o parte importantă a
claselor de învăţare accelerată. În unele şcoli mai noi, întregi panouri electronice pot
fi expuse; în altele ecrane uriaşe sau monitoare realizează această funcţie. Profesorii
şi elevii deopotrivă pot fi implicaţi în crearea de mesaje vizuale pentru etalare,
folosind materiale provenite, de exemplu, din fişiere documentare sau transmiteri în
direct prin intermediul unor reţele de calculator.
Iar la orizont, se află realitatea virtuală care va face ca toate simulările să
pălească comparativ. Aflată încă la început, această lume generată de calculator
oferă metode de învăţare memorabile în noi dimensiuni. Un elev poartă o cască care
conţine un monitor miniatural, căşti şi o mănuşă electrică. Acest echipament este
conectat la un calculator care coordonează intrarea senzorială cu mişcarea fizică.
Calculatorul monitorizează locaţia mâinii cu mănuşa, şi va crea experienţe reale.
Unul dintre primele programe a permis participantului să meargă pe o strada din
Aspen, să observe împrejurimile şi chiar să modifice anotimpurile anului. Când
participantul ajunge la colţ prin direcţionarea mănuşii electronice, se poate întoarce
la stânga sau la dreapta pentru a explora împrejurimile. Este nevoie de puţină
imaginaţie pentru a proiecta ce astfel de experienţe de învăţare ar putea oferi
studenţilor ce studiază fizica, chimia, medicina.Deşi aceste instrumente vizual-
spaţiale nu sunt esenţiale pentru procesul de învăţare, ele oferă însă mijloace
motivante sa împingă pe elev să înveţe prin exersarea inteligenţei vizual-spaţiale şi
să facă orice subiect mai accesibil unei varietăţi de studenţi. Vor fi de un real ajutor
elevilor cu dificultăţi fizice sau cu necesităţi speciale.
Tehnologiile care măresc inteligenţa muzicală
Dezvoltarea inteligenţei muzicale poate fi amplificată de tehnologie în
acelaşi fel în care fluenţa verbală este amplificată de procesorul de text. MIDI
34
(Musical Instrument Digital Interface) face posibil să compui şi să orchestrezi multe
instrumente distincte prin intermediul calculatorului. “Music Writer” de la Pyware şi
“Music Studio” de la Activision sunt exemple de programe care transformă această
magie în realitate.“Musicland” de la Menulay a fost folosit cu succes cu copii de
până la 3 ani. Acesta permite copiilor să compună muzica imediat prin manipularea
notelor şi reprezentării grafice a conceptelor muzicale ale calculatorului. Un elev
poate desena o formă pe ecranul calculatorului pentru a o vedea transformată în
notaţie muzicală. Elevul colorează după aceea notele, cu diferite culori pentru
diferite instrumente, după care calculatorul reproduce sunetul sintetizat.“Band-in-a-
Box” de la PG Software permite elevilor să improvizeze înregistrări ale unor melodii
de jazz, pop, rock, sau folk cunoscute. De asemenea prezintă şi facilitatea de editare
astfel încât elevul poate crea propriul stil muzical. Improvizaţiile şi compoziţiile lor
pot fi salvate pe un fişier midi şi trimis unui program de printare muzicală.
ATMI(Asociaţia pentru Tehnologie în Instrucţiunile Muzicale) publică
anual un director în care sunt listate şi însumate toate programele pe calculator
existente, videodisc-uri, filme şi discuri CD-ROM, şi tehnologie muzicală hardware
pe piaţă. Acestea se pot găsi prin intermediul unui carnet de membru ATMI. Un
astfel de sistem de suport tehnologic pentru învăţarea muzicii si a aprecierii muzicii
conduce nu numai la propensiune, cât şi la înţelegerea profundă. Dezvoltarea
gândirii muzicale şi a creativităţii muzicale pot fi astfel îmbogăţite şi expandate.
Tehnologiile care măresc inteligenţa interpersonală
Studenţii folosesc frecvent tehnologia singuri, şi pentru scopuri cum ar fi
remedierea sau explorarea personală acest lucru este de preferat. Cercetarea curentă
indică, totuşi, că atunci când studenţii folosesc calculatoarele în perechi sau în
grupuri mici, înţelegerea şi învăţarea sunt facilitate şi accelerate. Experienţele de
învăţare pozitivă pot rezulta ca studenţii să împartă descoperirile, să se suporte unul
pe celălalt în rezolvarea problemelor, şi să lucreze în mod colaborativ la proiecte. În
locul de muncă de astăzi, astfel de abilităţi sunt din ce în ce mai importante. Sunt
multe moduri în care tehnologia poate fi folosită în clase pentru a mări abilităţile
interpersonale. De exemplu, studenţii pot fi înregistraţi pe casetă video în timp ce fac
o prezentare. În acest mod ei pot să observe expresiile faciale şi mişcările corpului
pentru a vedea acestea amplifică sau nu ceea ce voiau să exprime. Grupurile de
studenţi pot discuta observaţiile proprii, înţelegând că ar trebui să înceapă şi să
termine cu o observaţie pozitivă şi că critica trebuie folosită numai în manieră
constructivă.
Abilităţile interpersonale pot fi mărite prin intermediul unor mici grupuri
din clasă, ca şi prin reţeaua de calculatoare a studenţilor din alte grupe, facultăţi sau
ţări. Creşterea este cu mult mai dramatică este a frecvenţei de teleconferinţe prin
transmiterea prin satelit. Contactul faţă în faţă a doi copii care se pot vedea şi auzi
prin intermediul tehnologiei este extrem de motivant pentru dezvoltarea abilităţilor
de comunicare în vreme ce studenţii din diferitele părţi al ţării sau ale lumii se unesc
pentru a rezolva probleme de mediu, economice, politice sau sociale. Învăţatul de la
distanţă facilitează comunicaţiile între elevi şi profesori în diferitele părţi ale
comunităţii, statului sau lumii. Aceasta tehnologie interactivă dezvoltă abilităţile
interpersonale mărite şi sparge bariera culturală astfel încât elevii şi profesorii
învaţă să comunice în noi moduri potrivite mediului respectiv.
Tehnologiile care măresc inteligenţa intrapersonală
Dezvoltarea inteligenţei intrapersonale poate fi facilitată prin folosirea unei
tehnologii de explorare şi expandare a minţii umane. Tehnologia oferă mijloacele de
urmare a unei linii de gândire în mare profunzime ca şi a avea acces aleatoriu la idei
divergente. Oportunitatea studenţilor de a face astfel de alegeri le poate da controlul
asupra dezvoltării lor intelectuale şi de învăţare. Deşi cea mai mare parte a
tehnologiei folosite astăzi în clase este încă pentru partea practică, mulţi profesori
găsesc reuşite aplicaţiile de calculator pentru a dezvolta abilităţi de gândire de ordin
înalt. Clasele care folosesc tehnologia computerizată devin astfel centre de
interogare. Studenţii învaţă astfel nu numai să folosească bazele de date, cât şi de a-
şi crea propria tehnologie pentru a explora şi a-şi dezvolta inteligenţa, ei construind
astfel “modele mentale” cu care pot vizualiza conexiunile dintre ideile din orice
domeniu.
Bob Olson de la “Associate of the Institute for Alternative Futures in
Alexandria, VA.” remarcă că “hypermedia ar putea foarte bine să expandeze
abilitatea de a gândi holistic – de a fi capabil de salt de la detaliu la privire generală
pentru a vedea “ansamblul”. Hypermedia prezintă material multimedia care este într-
un fel similar cu creierul uman realizând conexiunile între idei şi imagini la fel cum
face hypertext-ul cu cuvintele. John Sculley, director executiv de la Apple,
sugerează că “în decurs de câteva decade oamenii vor privi înapoi şi se vor mira cum
ar fi putut cineva să păstreze atâtea cunoştinţe fără ajutorul unor astfel de “roboţi de
cunoştinţe” sau “navigatori de cunoştinţe””. Acestea sunt nişte instrumente puternice
care pot deveni o extindere a creierului uman şi pot facilita explorarea şi
expansiunea inteligenţei intrapersonale când sunt folosite corespunzător şi sunt
sensibile la nevoile elevului.
Tehnologiile care măresc inteligenţa naturalistă
În timp ce tehnologiile electronice devin din ce în ce mai apropiate şi fac
parte din ce în ce mai mult din viaţa noastră, este esenţial să recunoaştem că ele nu
înlocuiesc interacţiunea umană şi experienţa cu lumea naturală. Ele sunt totuşi,
unelte excelente care să faciliteze investigaţiile ştiinţifice, explorarea şi alte activităţi
naturaliste. Tehnologia telecomunicaţiei ajută studenţii să înţeleagă lumea dincolo de
mediul lor, şi îi ajută să vadă cum acţiunile lor pot afecta lumea înconjurătoare.
După cum se va vedea şi în exemplele următoare, aceste unelte pot face posibil
pentru studenţi să înţeleagă experienţele reale într-un mai mare grad de detaliu şi mai
profund. Multe şcoli sparg la modul figurat zidurile claselor. De exemplu la Clear
View Charter School in Chula Vista, California, elevii din clasa a patra şi a cincia
participă la sesiuni on-line cu Microscopul Electronic de la Universitatea din San
Diego. Elevii care au colecţionat, au citit, au clasificat şi studiat insecte îşi pot vedea
35
subiecţii cu un mai mare grad de precizie, să pună întrebări şi să discute despre
diferite observaţii cu un entomolog de la Universitate. Printre numeroasele
organizaţii care oferă aventuri de învăţare on-line şi explorare se mai găsesc:
National Geographic Online care permite elevilor să meargă în expediţii cu
exploratori geografici şi fotografi renumiţi; Interactive Archaeological Dig îi duce pe
elevii de clasele a şasea şi a şaptea la diferitele ruine pentru a lucra virtual lângă
arheologi. “Class Afloat” este o croazieră virtuală pentru elevii din clasele III-IX,
care urmăreşte aventurile unui grup de elevi de pe nava Concordia în timp ce
înconjoară globul. Microsoft’s Mungo Par, o revistă de aventuri on-line, oferă
sesiuni de discuţie cu grupuri de exploratori, care îşi raportează totodată experienţa
pe Internet, bazându-se pe comunicaţia de satelit, laptop-uri şi camere digitale.
Numeroase Cd-uri sunt de asemenea la îndemână, cum ar fi “Magic School
Bus” de la Scolastic, care duce studenţii în excursii electronice la pădurea tropicală
din Costa Rica, în ocean, în sistemul solar, sau în epoca dinozaurilor. Seriile Sim,
incluzând SimLife, care îţi dă posibilitatea creării propriului ecosistem şi Sim Ant,
care îţi permite să construieşti o lume a furnicilor, I Spy şi altele sunt alte exemple
excelente ale acestui tip de instrument. În concluzia acestei discuţii despre cum poate
mări tehnologia inteligenţa naturalistă, să ne întoarcem la cele mai de bază studii ale
naturii, de exemplu studiul naturii umane şi a ecologiei creierului. Până acum câţiva
ani mare parte din aceste studii au fost făcute prin chirurgie şi observaţie a oamenilor
cu leziuni pe creier. Acum este posibil nu numai să se vadă structurile creierului cu
tehnologii non-evazive cum sunt PET şi CAT, dar şi de a vedea activitatea cerebrală
prin intermediul MRI-urilor funcţionale. Noi abia începem să înţelegem ce ne spune
această informaţie despre deosebirile în învăţare. Instrumentele şi resursele
menţionate în exemplele de mai sus sunt numai câteva din exemplele mijloacelor de
a trezi la viaţă, de a activa, a îmbogăţi şi a aprofunda învăţatul prin intermediul
tehnologiei.