TEMA: PROFILUL ARTISTIC AL CADRULUI DIDACTIC

1. Profil artistic - aspecte generale.

2. Activitatea didactică versus activitatea teatrală.

1. Profil artistic - aspecte generale.

„Pedagogul [ …] este şi educator. Dar el este şi artist prin ceea ce face şi mai puţin
prin ceea ce scrie sau gândeşte despre activităţile lui”. (C. Cucoş)

Se zice că prima întâlnire a cadrului didactic cu elevii săi se va memoriza şi îşi vor aminti
permanent, mai ales dacă profesorul are capacitatea de a fi calm, vorbeşte frumos, trăieşte
emoţiile activităţii cu elevii şi le pune în serviciul eficienţei actului pedagogic. Cum spunea şi
A.S. Makarenko: “nu poate fi un bun educator acela care nu-şi stăpânește gesturile, nu poate să
imprime feţei sale expresia necesară sau să-şi reţină nervii”. (Mândâcanu 1997) Tot din aceste
considerente uneori în procesul educaţional pedagogul întâlnește situaţii neaşteptate care cer o
rezolvare imediată, îl pune pe pedagog în necesitate de a modifica proiectul lecţiei, atmosfera din
clasă.
Nu în zadar a devenit axiomatică ideea că a fi profesor este o artă, har, este o măiestrie
pedagogică.
„Cea mai mare artă a unui profesor este câştigarea şi menţinerea atenţiei elevului” - e
postulatul multor pedagogi, printre care şi John Locke, care îi atribuie, pe bună dreptate, rolul cel
mai important în activitatea didactică acestui proces psihic.
Suntem tentaţi să vorbim cu noţiuni de tipul: talent, vocaţie, măiestrie etc. doar cu referire
la domeniile artistice (pictură, literatură, sculptură, muzică etc.). În contextul conceptului de
măiestrie pedagogică aceste noţiuni credem că sunt tocmai cele potrivite. Această provocare au
dat-o specialiştii încă de la primele raţionamente despre ştiinţa educaţiei. Mai nou, un grup de
personalităţi din diferite domenii (C. S. Stanislavski, I. Lvova, A. S. Puşkin, I. S. Bach, I. P.
Azarov, A. Silivestru, V. Mândâcanu etc ) şi - au ghidat activitatea lor aferentă ştiinţei educaţiei
pe ideea că e necesar a forma pedagogului personalitatea artistică şi, în special, teatrală.
1. Activitatea didactică versus activitatea teatrală.
Lecţia este într-o oarecare măsură o piesă de teatru, al cărei regizor, autor şi actor este
pedagogul. Iar măiestria actoricească la pedagog nu diferă mult de măiestria actorului propriu-
zis. Chiar şi noţiunea de talent e din arta actoricească e definită astfel, încât poate fi atribuită fără

1
rezerve la talentul pedagogic: „Arta actorului e foarte complexă şi calităţile pe care le posedă un
actor în capacitatea lui de a manipula publicul sunt de natură diferită: este plăcut, are intuiţie
corectă, dicţie, plasticitate, eleganţă în gesturi, muncă asiduă, dragoste faţă de muncă, gust etc.”
[apud. Зязюн 1989: 52]
În aceeaşi cheie defineşte noţiunea de talent K. S. Stanislavschi: „Talentul e o
sincronizare reuşită a multor capacităţi ale omului cu voinţa de a crea” [apud. Зязюн 1989: 52]
Tot din aceste considerente credem reuşită metafora propusă de I. L. Lvova cu referire la
pedagog: pedagogul este “sfânta treime”. El este scriitor (deoarece îşi alcătuieşte scenariul
fiecărei lecţii), el este regizor (pentru că fiecare lecţie este într-o anumită măsură o premieră), el
este protagonistul rolului principal, potrivindu-şi singur costumul, frizura (coafura) după
propriul său gust etc. Iar toate acestea, şi nu numai, profesorul trebuie să le facă cu multă
iscusinţă, special înzestrat cu dar, cu har şi cu vocaţie.
Nu în zadar unii pedagogi au pus problema ca procesul de admitere la specialităţile
pedagogice să includă şi o componentă de artă teatrală în care să se testeze naturaleţea,
graţiozitatea, capacitatea de a diagnostica din prima privire tipul de public etc. Iar pe parcursul
anilor de studii şi de formare a sa ca pedagog, studentul trebuie să însuşească materia necesară,
pe de o parte, şi să-şi consolideze măiestria teatrală şi, prin urmare, pedagogică, pe de altă parte.
Or, un intelect bine conturat şi cunoştinţe vaste în domeniul pedagogiei nu garantează şi calitatea
de pedagog bun. Combinate cu măiestria pedagogică, înţeleasă în sensul descris mai sus, de
măiestrie teatrală, acestea asigură rezultate optime. Mai mult, adesea măiestria pedagogică poate
acoperi lacune de nivel cognitiv, intelectual. E vorba de cazurile în care pedagogul soluţionează
la nivel intuitiv diverse situaţii. Şi aceste soluţii, oferite de intuiţia pedagogului sunt posibile
graţie altei componente de bază a măiestriei pedagogice: dimensiunea sa spirituală, afectivă,
emoţională.
Componenta emoţională e mai degrabă de ordinul unui cadru sau context al activităţii
pedagogice, întrucât ea condiţionează şi asigură funcţionarea atât a dimensiunii cognitive (despre
cum să fii pedagog ) cît şi a dimensiunii artistice (manifestarea talentului de a fi pedagog ). E
demonstrat deja prin experienţa timpului că varietatea de sentimente şi emoţii la lecţie e direct
proporţională cu reuşita lecţiei.
Acest paralelism cu arta actoricească în conturarea profilului pedagogic a fost necesar,
întrucât goana după componenta cognitivă neglijează celelalte aspecte. Dacă e să aplicăm etapele
actului comunicării artistice, propuse de K. S. Stanislavski, la actul pedagogic, observăm că
acestea se regăsesc aproape integral:
1. Ieşirea artistului în scenă – intrarea profesorului în clasă. La această etapă are loc
examinarea elevilor, selectarea elevilor.
2
 2. Apropierea proxemică de subiect, atragerea atenţiei. E o etapă importantă, întrucât
conturează ceea ce antropologii definesc distanţa proxemică, importantă pentru
stabilirea relaţiei şi, prin urmare, a eficienţei transmiterii de mesaje.
3. Apropierea spirituală de obiect sau, în termenii lui K. S. Stanislavski, „scanarea
sufletului”. Această etapă asigură încrederea elevului în profesor, astfel încât asigură şi
capacitatea mai înaltă de lucru la lecţie.
4. Transmiterea propriilor viziuni publicului. E etapa propriu – zisă a transmiterii de
cunoştinţe într-un cadru favorabil, garantat de primele trei etape.
5. Reacţia publicului şi schimbul de informaţie pozitivă. Raportată la relaţia profesor –
elev, această etapă poate fi considerată deja un rezultat, produs al activităţii la lecţie.
Dacă în domeniul teatral acest schimb de informaţie e la nivelul schimbului de emoţii,
transmise iniţial de actor, la lecţie aceasta e completată şi de cunoştinţe.
Profilul pedagogic înţeles astfel e descris concis de către Cezar Bârzea: “Aşa după cum
actorul se detaşează temporar de propria lui persoană şi trăieşte rolul pe care şi-1 asumă, tot aşa
profesorul adoptă motivaţia şi circumstanţele rolului didactic. El se identifică cu un personaj
ideal, cu un „erou" căruia îi preia maniera de a fi. Limitele acestui rol sunt stipulate de textele
dramatice (regulamente, programe şi îndrumări metodice) în sensul dorit de autori. Rolul nu
devine însă efectiv decît în momentul interpretării.” (Bârzea 1998: 66)
La fel ca şi în teatru, unde cunoştinţele teoretice despre ştiinţa interpretării sau indicaţiile
regizorului nu sunt suficiente, după cum observă şi Cezar Bîrzea tot aşa şi în predare nu este de
ajuns să cunoaştem psihologia copilului sau regulile ideale ale metodei: aceste precepte trebuie
însufleţite, trebuie completate cu ceea ce am numit noi măiestrie pedagogică. (Bârzea 1998: 67)
Tot în această manieră acelaşi pedagog punctează că profesorul nu este totuşi, o vedetă.
El îşi asociază auditoriul care, adeseori, îi completează şi sancţionează replicile. Predarea este o
comunicare reversibilă în care rolul elevului este complementar rolului profesorului. Elevul se
proiectează şi el într-un rol; el acceptă o convenţie instituţională şi regulile vieţii şcolare. Ca şi
actorul, profesorul este motivat de reacţiile publicului. El îşi modelează discursul în funcţie de
răspunsurile afective ale partenerilor şi îşi găseşte suprema recompensă în gesturi şi stimulente
pur simbolice (aplauze la scena deschisă, gratitudine la încheierea spectacolului, a stagiunii sau a
carierei). Şi în acest sens aminteşte Cezar Bârzea (Bârzea 1998: 67) de pedagogia non-directivă
în care se renunţă chiar la textul prestabilit, în favoarea improvizaţiei şi a replicilor spontane.
Mai mult, şi în clasă există o selectivitate senzorială a publicului, în sensul că scenele şi replicile
nu sunt percepute cu aceeaşi atenţie. La unele, la fel ca spectatorii, elevii picotesc sau ies
temporar din rol. În aceste cazuri, convenţia dramatică nu mai este realizată artistic, astfel încât
ea nu mai este în stare să menţină motivaţia şi dedublarea spectatorilor. Fie că mijloacele
3
expresive ale profesorului - actor nu le mai convin, fie că unele părţi ale textului dramatic
(manualele şi programele) nu sunt interesante.
Putem concluziona că pentru a fi un cadru didactic bun, trebuie nu doar să ai cunoştinţe în
domeniu dar şi să-ţi formezi /dezvolţi propria personalitate artistică, să poţi avea emoţii pozitive
şi adecvate, dar şi să poţi manipula cu acestea în direcţia eficientizării actului pedagogic, să
înveţi, cu alte cuvinte, secretele măiestriei pedagogice, care ar putea fi rezumate în felul următor:
- A-ţi dirija vocea şi tehnica vorbirii, mimica şi pantomimica, gestul şi mişcările, cultura
comunicării;
- Să ştii a improviza, regiza o lecţie, fiindcă lecţia însuşi este un spectacol;
- A-ţi modela discursul în funcţie de răspunsurile elevului;
- Să poţi transmite / şi provoca emoţii, sentimente, cunoştinţe; aceasta, totodată, reprezentând
o confirmare a măiestriei pedagogului, de cunoaştere ştiinţifică şi cunoaştere artistică, de artă
a educaţiei.
Învăţătorul bun nu este acela care cunoaşte materialul, ci acela care poate în zeci şi sute
de situaţii, să se orienteze, să fie stăpân pe situaţie, să aleagă unica soluţie corectă.
Profesorul cu personalitatea sa artistică inspiră conţinutul şi organizează cu succes
întreaga sa activitate: predă în faţa unui “spectator ” pe care trebuie să-l capteze şi să-l
cucerească.
Bibliografie:
1. BÎRZEA, Cezar, Arta şi ştiinţa educaţiei, Ediţia a II – a, Bucureşti, Editura didactică şi
pedagogică, 1998.
2. BONTAŞ, Ioan, Tratat de pedagogie, Ediţia a VI - a revăzută şi adăugită, Bucureşti,
Editura BIC ALL, 2007.
3. MÂNDÂCANU, Virgil, Bazele tehnologiei şi măiestriei pedagogice, Chişinău, Editura
Lyceum, 1997.
4. MÂNDÂCANU, Virgil, Profesorul – maestru (în contextul pregătirii iniţiale a cadrelor
didactice), Chişinău, 2009.
5. STANISLAVSKI, K. S. Munca actorului cu sine însuşi, Bucureşti, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, 1951.
6. ЗЯЗЮН, И. А. Основы педагогического мастерства, Москва, Просвещение, 1989.