Păunel Silvia-Georgiana,

Facultatea de Interpretare Muzicala-Canto,anul 1

PORTRETUL PROFESORULUI IDEAL ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL VOCAȚIONAL ARTISTIC

Profesiunea de educator este, ca oricare altă profesiune, rezultatul acumulării unei culturi
profesionale, al unor tehnici de lucru, al formării unor calităţi specifice pe care le presupune această
profesiune. În acest caz, personalitatea sa poate fi analizată prin prisma premiselor necesare alegerii
unei asemenea profesiuni şi prin prisma pregătirii propriu – zise pentru exercitarea ei.

Aceste aspecte evidenţiază necesitatea existenţei unor calităţi aptitudinale, completate de pregătire şi
experienţă, de cultura şi de propriile trăsături de personalitate. Numeroasele sarcini pe care le are de
îndeplinit în şcoală şi societate impun existenţa unui larg orizont cultural, cuprinzând cunoştinţe din
domenii diverse ale artei, culturii, grefate pe un suport filosofic care să-i asigure o viziune de ansamblu
asupra lumii şi transformărilor sale.

Cultura generală şi filosofică îi permite profesorului să înţeleagă sensul şi destinul omului în univers.
Pregătirea de specialitate se referă la însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor de interpretare şi metodice
din domeniul artei muzicale, pe care să le valorifice ulterior în demersul didactic al predării specializării.
Fiecare profesor este un specialist în unul din domeniile artei muzicale; fără a intra în competiţie cu
omul de ştiinţă, trebuie să fie însă la curent cu discuţiile şi controversele din cadrul domeniului respectiv.
Numai suportul cunoştinţelor de specialitate nu asigură unui profesor succesul ca pedagog. El are nevoie
de o cultură psihopedagogică, adică de un complex de cunoştinţe, tehnici de lucru şi modalităţi de
acţiune care facilitează comunicarea pedagogică. Pregătirea psihopedagogică permite profesorului să
transforme informaţiile în mesaje educaţionale, permiţându-i acestuia să declanşeze o rezonanţă în
psihicul elevilor şi implicit să le imprime latura educativă.

Cultura psihopedagogică se compune din cunoştinţe de psihologie, pedagogie, metodică, cuprinzând

totalitatea cunoştinţelor teoretice privind personalitatea umană şi educaţia, completate de un ansamblu
de priceperi şi deprinderi practice necesare în demersul didactic. Personalitatea profesorului este
completată de existenţa unor calităţi, determinate de specificul şi complexitatea muncii pe care o
desfăşoară. Dintre acestea, dragostea pentru copii, umanismul în general, este o calitate absolut
necesară şi presupune respect şi încredere faţă de posibilităţile latente pe care le posedă oricare copil,
dorinţa sinceră ca aceste posibilităţi să se dezvolte fără nicio discriminare, încrederea deplină în viitorul
său. Această calitate trebuie dublată de spirit de obiectivitate şi dreptate, principialitate, cinste, curaj,
demnitate, corectitudine, modestie, fermitate, răbdare, optimism, stăpânire de sine, adică de calităţi
caracterial – morale. Mai mult, profesorul trebuie să fie conştient de misiunea şi de responsabilitatea pe
care le are în faţa copilului, a societăţii, a ţării şi chiar a întregii umanităţi, dăruindu-se carierei sale total
şi dezinteresat.
 Aptitudinile didactice, privind activitatea de instruire, ca şi cele educative, cu rol în modelarea
personalităţii umane, asigură îndeplinirea cu succes a diverselor sarcini pe care le implică activitatea
instructiv – educativă. Acestea sunt asigurate de calităţi ale gândirii, atenţiei, memoriei, limbajului, ca şi
de ponderea şi maniera de combinare a acestora.

Pentru a-şi asuma multitudinea de roluri şi responsabilităţi pe care activitatea nemijlocită cu copilul i
le solicită, profesorul are nevoie de o înzestrare cu anumite aptitudini pedagogice speciale: capacitatea
de a sesiza rapid, intuitiv, particularităţile psihice individuale ale elevilor; empatia, care să-l ajute să
anticipeze finalitatea actului educaţional, a cărei lipsă generează deseori conflicte între profesor şi elev;
aptitudini de organizator, prezente în întreaga activitate pe care o desfăşoară profesorul; spiritul de
observaţie, prin care sesizează cele mai fine manifestări ale acţiunii educaţionale; tactul pedagogic,
definit de V. Pavelcu drept „simţ al măsurii”, capacitatea de a-şi menţine şi consolida stările psihice
pozitive şi de a le inhiba pe cele negative; măiestria pedagogică, sinteză a însuşirilor general – umane şi a
pregătirii temeinice şi multilaterale, a efortului depus pentru dezvoltarea şi consolidarea calităţilor
profesionale, care presupune pasiune şi dăruire, spirit creator, inventivitate, receptivitate faţă de nou. A
fi profesor de artă vocală este mai mult decât o meserie, este o calitate puternic impregnată cu
responsabilitate şi dragoste faţă de elevi.

Prin aspectele mereu inedite cu care se confruntă zilnic în activitatea didactică, suprapuse volumului
de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi pe care se străduieşte să le imprime elevilor pe care îi îndrumă,
profesorul de artă vocală este cel care ia decizii, facilitează dezvoltarea deprinderilor de tehnică vocală
(respiraţie, intonaţie, dicţie, impostaţie) şi interpretative, observă şi evaluează rezultatele orelor de
studiu şi constituie un model permanent. În şcoală, profesorul este conducătorul activităţii didactice
care se desfăşoară în vederea realizării obiectivelor prevăzute în documentele şcolare. El are rolul de a
transmite informaţiile cuprinse în programele şi manualele şcolare, prelucrate şi filtrate prin prisma
personalităţii proprii, având opţiunea selectării mijloacelor de învăţământ pe care le consideră ca fiind
cele mai potrivite.

Personalitatea complexă a profesorului îi conferă însă un rol mult mai important decât cel de interfaţă
între elev şi informaţie, el asigurând valenţele educative situaţiei de învăţare. Descoperim o paletă
diversă de roluri pe care profesorul le poate exercita: - expert al actului de predare – învăţare, el este
factorul decizional în demersul didactic; - agent motivator, declanşează şi întreţine interesul elevilor,
curiozitatea şi dorinţa lor pentru activitatea de interpretare muzicală (propune elevilor abordarea unor
partituri muzicale interesante din punct de vedere tehnic şi estetic); - lider, conduce un grup de elevi,
exercitându-şi puterea asupra principalelor fenomene ce se produc în cadrul acestuia; este un prieten şi
confident al elevilor, un substitut al părinţilor, obiect de afecţiune, sprijin în ameliorarea stărilor de
anxietate etc.; - în ipostaza de consilier, este un observator sensibil al comportamentului elevilor, un
îndrumător persuasiv şi un sfătuitor al acestora; - model, prin întreaga sa personalitate artistică şi
didactică, prin acţiunile şi comportamantul său, este un exemplu pozitiv pentru elevi; - artist profesionist
reflexiv, se străduieşte permanent să înţeleagă şi să reflecteze asupra întâmplărilor inedite din clasă, să
studieze şi să analizeze fenomenele psihopedagogice cu care se confruntă în activitatea de sculptor al
personalităţilor artistice în devenire; - ca manager, supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură
consensul cu ceilalţi profesori, cu părinţii şi cu ceilalţi factori, managementul clasei incluzând toate
acţiunile şi deciziile solicitate pentru menţinerea ordinii în clasă.

Profesorul de artă vocală îşi asumă o multitudine de roluri a căror exercitare depinde nemijlocit de
personalitatea sa. Însă, pe lângă activitatea didactică, profesorul desfăşoară o intensă şi complexă
activitate artistică (audiţii, recitaluri, concerte, concursuri etc.). Astfel, aspectul social-cultural-artistic al
acestei profesiuni constă în participarea activă la evenimentele cultural-artistice în beneficiul societăţii
civile, ipostază în care profesorul apare ca artistpedagog, preocupat de ridicarea nivelului artistic al
comunităţii în care trăieşte. El nu se limitează la activitatea profesională din cadrul şcolii, fiind formator,
educator şi în afara ei, urmărind obiective specifice şi apelând la mijloace şi forme adecvate. Cele două
laturi ale activităţii sale, cea şcolară şi cea extraşcolară, se completează reciproc, ridicând prestigiul
profesorului muzician în cadrul comunităţii.

BIBLIOGRAFIE: MITROFAN, N.: Aptitudinea pedagogică”, E.D.P., Bucureşti, 1988

NICOLA, Ioan: Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2004

PAVELCU, V.: Psihologie pedagogică”. Studiu, E.D.P. Bucureşti, 1962

ŞTEFANOVICI, Iozef: Psihologia tactului pedagogic al profesorului, E.D.P., Bucureşti, 1979

WOOLFOLK, E. Anita: Educational Psychology, New York, 1990