Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea da Stat „B.P.Hasdeu” din Cahul

Facultatea de Științe Umaniste și Pedagogice
Specialitatea: „Limba și Literatura Română-Engleză”

Măiestria
pedagogică

Efectuat: Bejan Tatiana

Grupa: FRE-1701

Verificat: Vrabie Silvia

Cahul 2018
Măiestri pedagogică exprimă nivelul superior al competenței didactice. Ea nu se confundă cu
tehnica predării sau cu pricerea de a utiliza în activitatea didactică metodele și procedeele cele
mai eficiente; măiestria pedagogică constă în priceperea de a acționa permanent și adecvat în
arice situație didactică în spiritul obiectivelor educaționale.
Este capacitatea profesorului de a gândi proiecta, organiza și conduce în spirit creator și cu mare
eficiență procesul de instruire al educației.
Prin măiestria pedagogică se manifestă un complex de însușiri ale personalității, cum sunt
atracția pentru activitatea cu elevii, calmul, răbdarea, simțul măsurii, suplețea, fermitatea, spiritul
de inventivitate și creativitate.
După Pavelcu ea presupune: cunoașterea de sine, iubirea profesiunii de cadru didactic și a
levului, axate pe optimism pedagogic și capacitatea de a forma și dezvolta la copil o energie, o
valoare, ea însăși creatoare de valori culturale, materiale și spirituale.
Măiestria pedagogică (D. Cristea, 1998) se circumscrie capacităţilor de:
1. operare cu procedee adecvate în situaţii pedagogice noi;
2. reacţionare, în sens empatic la problemele conflictuale care apar în colectiv sau în raport
cu un elev, părinte, educator
3. perfecţionare a:
- proiectul pedagogic;
- mesajului pedagogic;
- repertoriului comun învăţător
- elev, în spirit creativ;
4. valorificarea integrală a informaţiilor obţinute în procesul de formare iniţială şi continuă
(logica învăţării, psihologie şcolară, pedagogie generală, sociologia educaţiei, metodică,
practică pedagogică şi de specialitate, activităţi educative, acţiuni de instruire formală-
nonformală) .
Tactul pedagogic, urmează să sublinieze autorii în continuare, este “un element al măiestriei”
alături de alte caracteristici: “cunoaşterea de sine şi a elevilor, iubirea profesiunii şi a elevului”,
optimism pedagogic şi capacitatea de a “realiza în copil (…) o valoare ea însăşi creatoare de alte
valori” . Se structurează, astfel, “aptitudini psihologice orientat spre valori de natură
pedagogică”. Ca “ansamblu de caracteristici ale măiestriei”, tactul presupune:
a) aptitudini pedagogice: atenţia, intuiţia, ataşamentul faţă de copii, nivelul de înţelegere a
stării şi dispoziţiei elevilor;
b) atitudine corectă faţă de elev, prin respectarea personalităţii fiecăruia înţelegere şi exigenţă
pedagogică, în deplină concordanţă cu particularităţile individuale ale acestuia;
 c) tehnică pedagogică: tehnica şi cultura vorbirii, stăpânirea perfectă şi dirijarea comunicării
neverbale în orice condiţii;
d) capacitatea de a identifica şi aplica iscusit mijloacele pedagogice de influenţare a elevilor
pentru fiecare situaţie pedagogică în parte;
e) efectul calitativ al interacţiunii sociale dintre educator şi elev13. La acest nivel, tactul se
manifestă în modul de dirijare a unei dezbateri a grupului de elevi, în ridicarea nivelului de
aspiraţii şi în formularea proiectelor de acţiune.
Tactul pedagogic se manifestă în contactul dintre educator şi universul lăuntric al elevului,
cultivând apropierea sinceră între ei, înţelegerea reciprocă şi posibilitatea unui feed-back
neîntârziat. Pentru ca o acţiune pedagogică să creeze unitatea dinamică dintre dascăl şi elev –
aceea legătură magnetică – cunoaşterea şi tactul implică asimilare, selecţie, perseverenţă,
autocontrol, sensibilitate şi autoevaluare. A. Neculau ne spune că aureola personalităţii
educatorului influenţează mai mult elevii decât conţinutul lecţiilor predate. Este vorba de un
amestec de uimire cu veneraţie şi puţină teamă, afecţiune, adoraţie şi respect, în proporţii
diferite, formând autoritatea didactică, prestigiul .
Tactul pedagogic constă, din perspectivă psihologică, în cunoaşterea şi înţelegerea însuşirilor
psihice ale elevului: caracter, temperament, aptitudini, atitudini.
Formarea şi cultivarea tactului pedagogic presupune realizarea unui “aliaj al experienţei şi al
unor însuşiri psihologice constatând în oportunitatea intervenţiilor şi în modul adecvat de
exercitare a influenţei educative”.
Experienţa didactică asigură formarea şi cultivarea tactului pedagogic în măsura în care
angajează perfecţionarea proiectului pedagogic în contextul unor circuite de conexiune inversă
pozitivă care stimulează (re)orientarea rapidă a activităţii în funcţie de comportamentul celui
educat, de reacţiile mediului intern şi extern, de soluţiile manageriale dezvoltate.
Funcţia de orientare a învăţării devine una de consilier pentru învăţare, din care nu lipseşte
învăţarea socială. Educatorul trebuie să dobândească noi competenţe:
 să deţină o cultură tehnică;
 să ştie să comunice;
 să deţină metode;
 să ştie să tezaurizeze;
 să ştie să mediatizeze.
Factori favorizanţi ai tactului pedagogic
Tactul pedagogic depinde direct de tehnica şi cultura exprimării verbale şi neverbale, care
materializează sentimentele, gândurile şi convingerile. Retorica presupune cunoaşterea unor
reguli oratorice, dar, pentru a deveni maestru, profesorului nu-i este necesară numai cunoaşterea
acestor reguli, fiindcă arta comunicării presupune formare, creaţie, elaborare de teorii proprii,
adecvate exprimării gândurilor şi sentimentelor.
Starea psiho-fizică a educatorului constituie o altă condiţie a manifestării conform standardelor
solicitate de profesia sa. Starea sănătăţii, experienţa de viaţă, succesele şi insuccesele obţinute în
propria activitate, regimul zilnic de lucru sunt doar câteva condiţionări ale acestei stări necesare.
Trăsăturile de caracter ale educatorului, expresie a calităţilor lui profesionale, se impun prin:
corectitudine, onestitate, încredere, seriozitate, principialitate, perseverenţă şi spirit critic. Orice
deficienţă a personalităţii educatorului se manifestă în comportamentul său, fie că este vorba de
nevroză, psihastenie, insuficientă stăpânire de sine, voinţa slabă, impulsivitate ori egoism.
Dintre particularităţile psiho-temperamentale, sunt caracteristice tactului pedagogic: răbdarea,
cumpătarea, stăpânirea de sine, fermitatea energie-dinamismul. Manifestarea stăpânirii de sine a
educatorului poate suprima conflictele şi stimula înţelegerea şi colaborarea.
Educatorul este un artist. Dacă am compara doi educatori la fel de bine pregătiţi-informaţional
va avea succes cel care dă dovadă de tact pedagogic, fiind mult mai apreciat de către toţi factorii
educaţionali implicaţi.
Ca act prin excelenţă creativ, tactul pedagogic este şi o acţiune raţională, deoarece educaţia nu se
desfăşoară la întâmplare, fără să se ghideze după anumite obiective. Optimizarea procesului
instructiv-educativ este rezultatul tactului prin împletirea armonioasă a raţionalităţii cu creaţia, a
regulilor cu libertate de acţiune şi exprimare.
Pentru a făuri o autentică artă, educatorul va ţine seama de calităţile şi cunoştinţele elevului din
faţa sa, de contextul în care îşi desfăşoară activitatea, de instanţa critică – clasa de elevi – care
marchează evoluţia fiecărui membru al său.
Nu te naşti educator, ci devii educator, prin susţinută muncă, interes şi motivaţie.
Valorificarea şi dezvoltarea tactului ca sistem instrumental-operaţional presupune:
 maturizarea personalităţii;
 adaptarea la un mediu şcolar şi social în condiţiile unor permanente interacţiuni şi
interrelaţii;
 învăţarea;
 practica didactică;
 desăvârşirea, procese prin care sistemele operaţionale sunt structurate şi restructurate
calitativ.
Prin urmare, tactul pedagogic al educatorului nu este un dar, ci o consecinţă a perfecţionării
permanente a calităţilor profesionale, morale şi spirituale, prin căutare şi dăruire stimulată de
motivaţii şi satisfacţii profesionale. Prin această perfecţionare, personalitatea dascălului este cea
care se modifică, se dezvoltă şi valorifică.