PORTRETUL PROFESORULUI IDEAL ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL VOCAȚIONAL

ARTISTIC

Profesiunea de educator este, ca oricare altă profesiune, rezultatul acumulării unei culturi
profesionale, al unor tehnici de lucru, al formării unor calităţi specifice pe care le presupune
această profesiune. În acest caz, personalitatea sa poate fi analizată prin prisma premiselor
necesare alegerii unei asemenea profesiuni şi prin prisma pregătirii propriu – zise pentru
exercitarea ei. Aceste aspecte evidenţiază necesitatea existenţei unor calităţi aptitudinale,
completate de pregătire şi experienţă, de cultura şi de propriile trăsături de personalitate.
Numeroasele sarcini pe care le are de îndeplinit în şcoală şi societate impun existenţa
unui larg orizont cultural, cuprinzând cunoştinţe din domenii diverse ale artei, culturii, grefate pe
un suport filosofic care să-i asigure o viziune de ansamblu asupra lumii şi transformărilor sale.
Cultura generală şi filosofică îi permite profesorului să înţeleagă sensul şi destinul omului în
univers.
Pregătirea de specialitate se referă la însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor de
interpretare şi metodice din domeniul artei muzicale, pe care să le valorifice ulterior în demersul
didactic al predării specializării. Fiecare profesor este un specialist în unul din domeniile artei
muzicale; fără a intra în competiţie cu omul de ştiinţă, trebuie să fie însă la curent cu discuţiile şi
controversele din cadrul domeniului respectiv.
Numai suportul cunoştinţelor de specialitate nu asigură unui profesor succesul ca
pedagog. El are nevoie de o cultură psihopedagogică, adică de un complex de cunoştinţe, tehnici
de lucru şi modalităţi de acţiune care facilitează comunicarea pedagogică. Pregătirea
psihopedagogică permite profesorului să transforme informaţiile în mesaje educaţionale,
permiţându-i acestuia să declanşeze o rezonanţă în psihicul elevilor şi implicit să le imprime
latura educativă. Cultura psihopedagogică se compune din cunoştinţe de psihologie, pedagogie,
metodică, cuprinzând totalitatea cunoştinţelor teoretice privind personalitatea umană şi educaţia,
completate de un ansamblu de priceperi şi deprinderi practice necesare în demersul didactic.
Personalitatea profesorului este completată de existenţa unor calităţi, determinate de
specificul şi complexitatea muncii pe care o desfăşoară. Dintre acestea, dragostea pentru copii,
umanismul în general, este o calitate absolut necesară şi presupune respect şi încredere faţă de
posibilităţile latente pe care le posedă oricare copil, dorinţa sinceră ca aceste posibilităţi să se
dezvolte fără nicio discriminare, încrederea deplină în viitorul său. Această calitate trebuie
dublată de spirit de obiectivitate şi dreptate, principialitate, cinste, curaj, demnitate,
corectitudine, modestie, fermitate, răbdare, optimism, stăpânire de sine, adică de calităţi
caracterial – morale. Mai mult, profesorul trebuie să fie conştient de misiunea şi de
responsabilitatea pe care le are în faţa copilului, a societăţii, a ţării şi chiar a întregii umanităţi,
dăruindu-se carierei sale total şi dezinteresat. Aptitudinile didactice, privind activitatea de
instruire, ca şi cele educative, cu rol în modelarea personalităţii umane, asigură îndeplinirea cu
succes a diverselor sarcini pe care le implică activitatea instructiv – educativă. Acestea sunt
asigurate de calităţi ale gândirii, atenţiei, memoriei, limbajului, ca şi de ponderea şi maniera de
combinare a acestora.
Pentru a-şi asuma multitudinea de roluri şi responsabilităţi pe care activitatea nemijlocită
cu copilul i le solicită, profesorul are nevoie de o înzestrare cu anumite aptitudini pedagogice
speciale: capacitatea de a sesiza rapid, intuitiv, particularităţile psihice individuale ale elevilor;
empatia, care să-l ajute să anticipeze finalitatea actului educaţional, a cărei lipsă generează
deseori conflicte între profesor şi elev; aptitudini de organizator, prezente în întreaga activitate pe
care o desfăşoară profesorul; spiritul de observaţie, prin care sesizează cele mai fine manifestări
ale acţiunii educaţionale; tactul pedagogic, definit de V. Pavelcu drept „simţ al măsurii”,
capacitatea de a-şi menţine şi consolida stările psihice pozitive şi de a le inhiba pe cele negative;
măiestria pedagogică, sinteză a însuşirilor general – umane şi a pregătirii temeinice şi
multilaterale, a efortului depus pentru dezvoltarea şi consolidarea calităţilor profesionale, care
presupune pasiune şi dăruire, spirit creator, inventivitate, receptivitate faţă de nou.
A fi profesor de artă vocală este mai mult decât o meserie, este o calitate puternic
impregnată cu responsabilitate şi dragoste faţă de elevi. Prin aspectele mereu inedite cu care se
confruntă zilnic în activitatea didactică, suprapuse volumului de cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi pe care se străduieşte să le imprime elevilor pe care îi îndrumă, profesorul de artă
vocală este cel care ia decizii, facilitează dezvoltarea deprinderilor de tehnică vocală (respiraţie,
intonaţie, dicţie, impostaţie) şi interpretative, observă şi evaluează rezultatele orelor de studiu şi
constituie un model permanent.
În şcoală, profesorul este conducătorul activităţii didactice care se desfăşoară în vederea
realizării obiectivelor prevăzute în documentele şcolare. El are rolul de a transmite informaţiile
cuprinse în programele şi manualele şcolare, prelucrate şi filtrate prin prisma personalităţii
proprii, având opţiunea selectării mijloacelor de învăţământ pe care le consideră ca fiind cele mai
potrivite. Personalitatea complexă a profesorului îi conferă însă un rol mult mai important decât
cel de interfaţă între elev şi informaţie, el asigurând valenţele educative situaţiei de învăţare.
Descoperim o paletă diversă de roluri pe care profesorul le poate exercita:
- expert al actului de predare – învăţare, el este factorul decizional în demersul
didactic;
- agent motivator, declanşează şi întreţine interesul elevilor, curiozitatea şi dorinţa lor pentru
activitatea de interpretare muzicală (propune elevilor abordarea unor partituri muzicale
interesante din punct de vedere tehnic şi estetic);
- lider, conduce un grup de elevi, exercitându-şi puterea asupra principalelor fenomene ce se
produc în cadrul acestuia; este un prieten şi confident al elevilor, un substitut al părinţilor,
obiect de afecţiune, sprijin în ameliorarea stărilor de anxietate etc.;
- în ipostaza de consilier, este un observator sensibil al comportamentului elevilor, un
îndrumător persuasiv şi un sfătuitor al acestora;
- model, prin întreaga sa personalitate artistică şi didactică, prin acţiunile şi comportamantul
său, este un exemplu pozitiv pentru elevi;
- artist profesionist reflexiv, se străduieşte permanent să înţeleagă şi să reflecteze asupra
întâmplărilor inedite din clasă, să studieze şi să analizeze fenomenele psihopedagogice cu
care se confruntă în activitatea de sculptor al personalităţilor artistice în devenire;
- ca manager, supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură consensul cu ceilalţi
profesori, cu părinţii şi cu ceilalţi factori, managementul clasei incluzând toate acţiunile şi
deciziile solicitate pentru menţinerea ordinii în clasă.
Profesorul de artă vocală îşi asumă o multitudine de roluri a căror exercitare depinde
nemijlocit de personalitatea sa. Însă, pe lângă activitatea didactică, profesorul desfăşoară o
intensă şi complexă activitate artistică (audiţii, recitaluri, concerte, concursuri etc.). Astfel,
aspectul social-cultural-artistic al acestei profesiuni constă în participarea activă la evenimentele
cultural-artistice în beneficiul societăţii civile, ipostază în care profesorul apare ca artist-
pedagog, preocupat de ridicarea nivelului artistic al comunităţii în care trăieşte. El nu se
limitează la activitatea profesională din cadrul şcolii, fiind formator, educator şi în afara ei,
urmărind obiective specifice şi apelând la mijloace şi forme adecvate. Cele două laturi ale
activităţii sale, cea şcolară şi cea extraşcolară, se completează reciproc, ridicând prestigiul
profesorului muzician în cadrul comunităţii.

BIBLIOGRAFIE:

MITROFAN, N.: Aptitudinea pedagogică”, E.D.P., Bucureşti, 1988

NICOLA, Ioan: Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2004
PAVELCU, V.: Psihologie pedagogică”. Studiu, E.D.P. Bucureşti, 1962
ŞTEFANOVICI, Iozef: Psihologia tactului pedagogic al profesorului,
E.D.P., Bucureşti, 1979
WOOLFOLK, E. Anita: Educational Psychology, New York, 1990