Noţiunea de “competenţă pedagogică” tinde să fie folosită cu înţelesul de standard

profesional minim, adeseori specificat prin lege, la care trebuie să se ridice o persoană în
îndeplinirea unui anumit rol al profesiei didactice, astfel încât societatea să fie protejată de riscul
profesării acestei meserii de către oameni insuficient pregătiţi.
În profesia didactică, cercetătorii au pus în evidenţă existenţa a mai multor niveluri de
performanţă profesională:
- nivelul deprinderilor de lucru singulare- atunci când profesorul, de obicei student-practicant,
este capabil să realizeze doar sarcini izolate de lucru cu elevii fără a putea să le combine
întotdeauna în mod adecvat, în raport cu obiectivele educative urmărite;
- nivelul reproducerii unor “scheme acţionale complexe” date;
- nivelul competenţei pedagogice, când profesorul este capabil să–şi adapteze, “din mers”,
schemele acţionale, în funcţie de contextul în care urmează să fie realizat un anumit obiectiv
educativ.
Prin competenţă pedagogică se înţelege, în sens larg, capacitatea unui educator de a se
pronunţa asupra unei probleme pedagogice, pe temeiul cunoaşterii aprofundate a legităţilor şi
determinărilor fenomenelor educative; în sens restrâns, se referă la capacitatea unei persoane
de a realiza, la un anumit nivel de performanţă, totalitatea sarcinilor tipice de muncă specifice
profesiei didactice. Noţiunea de „competenţă pedagogică” tinde să fie folosită în prezent cu
înţelesul de standard profesional minim, adeseori specificat prin lege, la care trebuie să se ridice
o persoană în exercitarea principalelor sarcini de lucru ale profesiei didactice, astfel încât
societatea să fie protejată de riscul profesării acestei meserii de către oameni insuficient
pregătiţi.
Profesorul îndeplinește o profesiune de o deosebită importanță, aceea care asigură
formarea și pregătirea personalității tinerelor generații și pregătirea lor profesională în
cadrul instituțiilor de învățământ, strâns legate de viață, de activitatea socio-profesională,
morală și cetățenească.
Odată cu lansarea formală a paradigmei ,,educație pentru toți”, după anul 1990, direcțiile
strategice care au impus o mai mare responsabilitate și flexibilitate a serviciilor
educaționale românești, au constat în democratizarea școlii și în acțiunile de egalizare a
șanselor tuturor elevilor, atribuind cadrelor didactice un nou statut și roluri multiple.
În ultimii zece ani ai secolului al XXI-lea, prin perfecționarea tehnologiei
informațiilor și a comunicațiilor, prin dotarea școlilor și prin înnoirea conținuturilor, ca
principal factor exponențial al procesului de învățământ, profesorul modern reunește o
serie de competențe, calități și roluri.
Noțiunea de profesor este asociată în minte, pentru fiecare dintre noi, cu ,,portretul
unei anumite persoane care întruchipează tot ceea ce credem noi că reprezintă modelul
de dascăl”, sau cu o serie ,,de trăsături, selectată din mulțimea de exemple oferită pe
timpul anilor de școală”.
Activitatea didactică a profesorului modern, depășește evidențierea unor calități
personale ale acestuia, apreciate prin terminii de: vocație, talent, măiestrie, prin faptul că
presupune însușirea unui sistem complex de cunoștințe teoretice, formarea unor
deprinderi, abilități, competențe, calități și asumarea unor roluri, într-o manieră
riguroasă și controlată, ceea ce reprezintă profesionalismul său.
Studiile efectuate asupra eficienței activității didactice, au evidențiat faptul că există,
sub forma a trei structuri, legături între trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic,
referitoare la structurile psihocomportamentale și structurile motivaționale ale elevilor,
respectiv:
- structura A, caracterizată prin: afecțiune, înțelegere, prietenie, în opoziție cu egoismul
și distanțarea;
- structura B, caracterizată prin: responsabilitate, spirit metodic, acțiuni sistematice,
în opoziție cu șovăiala și neglijența;
- structura C, caracterizată prin: putere de stimulare, imaginație, entuziasm, în opoziție cu
inerția și rutina.
Trăsăturilor de personalitate amintite, li se adaugă anumite ,,standarde de performanță”,
potrivit criteriului competenței, care reprezintă o structură de ,,calități, aptitudini-
abilități și cunoștințe”, activate în mod diferit, în funcție de tipul sarcinii didactice și de
rolurile specifice pe care trebuie să le îndeplinească acel cadru didactic. Datorită acestui
fapt, a fost definit conceptul de ,,profil de competență”, de către specialiști în
psihopedagogie, care au elaborat apoi un model al profesiei didactice, care cuprinde mai
multe tipuri de competențe generale care pot fi dezvoltate și anume, competențe:
metodologice; de comunicare și relaționare; de evaluare a performanțelor elevilor;
psihosociale; tehnice și tehnologice; de management al carierei
Personalitatea profesorului în condițiile învățământului actual presupune și o
serie întreagă de calități, determinate de specificul și complexitatea muncii pe care o
desfășoară. Profesorul își asumă deci o multitudine de roluri, a căror exercitare este
dependentă de personalitatea lui. În școală, profesorul este conducătorul activității
didactice care se desfășoară în vederea realizării obiectivelor prevăzute în documentele
școlare.
Profesorul, ca expert al actului de predare-învățare: el poate lua decizii privitoare
la tot ceea ce se întâmplă în procesul de învățământ.
Profesorul, ca agent motivator, declanșează și întreține interesul, curiozitatea și
dorința lor pentru activitatea de învățare.
Profesorul, ca lider, conduce un grup de elevi, exercitându-și puterea asupra
principalelor fenomene ce se produc aici. Este un prieten și confident al elevilor, un
substitut al părinților, obiect de afecțiune, sprijin în ameliorarea stărilor de anxietate.
 Profesorul, în ipostază de consilier, este un observator sensibil al
comportamentului elevilor, un îndrumător persuasiv și un sfătuitor al acestora.
Profesorul, ca model: prin întreaga sa personalitate, prin acțiunile, comportamentul său
este un exemplu pozitiv pentru elevi.
Profesorul, ca profesionist reflexiv, se străduiește tot timpul să înțeleagă și să
reflecteze asupra întâmplărilor inedite din clasă, să studieze și să analizeze fenomenele
psihopedagogice cu care se confruntă.
Profesorul, ca manager, supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură
consensul cu ceilalți profesori, cu părinții și cu ceilalți factori.
Profesorul își asumă deci o multitudine de roluri, a căror exercitare este
dependentă de personalitatea lui.
Pe măsura acumularii experientei si a dezvoltarii aptitudinii pedagogice, o
persoana dobandeste maiestrie pedagogica. Maiestria pedagogica se refera la o
treapta superioara de dezvoltare a unei competente pedagogice initiale si
desemneaza un inalt nivel al competentei atins prin antrenament, de natura sa
permita obtinerea unor realizari la nivel de expert.