Cursuri Metodică

Cursul 1
- profesorul: să ţină cont de două componente fundamentale
 specialist pe domeniul pe care îl reprezintă
 cadru didactic – cunoştinţe de psihologie, pedagogie, didactică

Şcoala tradiţională Şcoala pentru diversitate

- elevul e considerat un element care nu ştie nimic; asemenea unei
cutii goale ce e umplută de profesor
profesorul = autoritate, deţine adevărul; prin actul predării împarte
adevărul; nu acceptă opinii, controverse; elevul trebuie să
reproducă ce spune profesorul
- relaţia şcolii cu părinţii e aproape inexistentă; are un caracter
informal şi ocazional; părerea părinţilor în legătură cu predare sau
atitudinea profesorilor nu contează
- locul unde are loc învăţarea; fără a menaja copiii în faţa
volumului de cunoştinţe ce trebuie asimilate necondiţionat
- învăţământ reproductiv; învăţământ informal (spre deosebire
de formativ!)
- elevul = participant activ la elaborarea informaţiei şi a
cunoştinţelor; profesorul e doar un ghid, un explorator, ce conduce
elevul spre descoperirea conţinutului învăţării
- profesorul = sursă de experienţ; mediază între cunoaşterea
valorilor şi elevii clasei; nu poate deţine adevărul
- părinţii participă direct; pot chiar influenţa deciziile ce privesc actul
educaţional
- şcoala e locul unor situaţii stimulative; flexibilă şi variată din
pov al actului învăţării
- învăţarea să nu fie impusă; să aibă loc o selecţie a tipurilor de
învăţare – să fie adaptatw la dorinţele şi posibilităţile elevilor
- şcoala să nu se adreseze doar elitelor; performanţa <>
olimpiadă; performanţa = orice rezultat superior obţinut de
fiecare în parte (eg: de la 7 la 9)

- istoria e văzută adesea ca memorizare şi reproducere DAR trebuie dezvoltată mai ales gândirea critică – ce se referă mai ales la
 trezirea conştiinţei
 creşterea sentimentului de participare a celui ce învaţă, la descoperirea sentimenului învăţării şi să vadă utilitatea acestui
conţinut
 dezbaterea ideilor; să ofere argument pentru ideile sale
 să accepte existenţa unor puncte de vedere diferite

Didactica = a îi învăţa pe alţii

DIDACTICA = ştiinţa organizării şi desfăşurării predării, învăţării, evaluării (PIE) în toate domeniile de acţiune pedagogică asigurând
îndeplinirea scopurilor
- fiecare discplină şcolară are propria didactică = ştiinţa organizării şi desfăşurării procesului de învăţare a disciplinei respective
- didactica istoriei are ca componente esenţiale
1. organizarea învăţământului istoriei în şcoala românească
2. obiectivele predării istoriei în şcoală
3. metodele şi mijloacele folosite de profesor

Cursul 2
Istoria ca disciplină de învăţământ

Raymond Aron: “la un anumit moment, un ins începe să reflecteze la aventura lui, o colectivitate la trecutul ei, omenirea la evoluţia ei.
Astfel se nasc autobiografia, istoria naţională şi locală, istoria universală”
Voltaire, sec XVIII, o nouă viziune asupra istoriei: şi politică şi culturală – 1789: istoria naţională
- caracterul istoriei
- educativ – “carte de învăţăminte” – exemplu pentru prezent şi de prospectare a viitorului; pentru a înţelege prezentul şi a
prospecta viitorul trebuie să te întorci în trecut
 Marc Bloch – istoria = ”solidaritatea timpurilor”
 A.D.Xenopol: “Scopul istoriei este de a ne face să înţelegem starea de faţă a fiecărui popor în parte şi a omenirii în genere şi
direcţia pe care vor apuca popoarele şi omenirea în viitor”
 L.Blaga: “Cu greutatea trecutului ne-am obişnuit ca şi cu greutatea atmosferei: nici nu am putea exista fără ea”

1
  T.Vianu: “Istoria este obiectul cel mai interesant al culturii. Este cult cu adevărat numai omul care ştie de unde vine şi încotro se
îndreaptă”
 M.Bloch: neînţelegerea prezentului derivă în mod fatal din necunoaşterea trecutului; incapacitatea de a pătrunde semnificaţia
experienţei trecutului depinde de neatenţia cu care este privit prezentul
- “model” oferit de istorie – nu neapărat o personalitate ce însumează toate calităţile, ci poate fi şi un model negativ
- nu se poate preda istoria fără cunoaşterea temeinică a trecutului
- manualul = istorie seacă, rece; depinde de profesor ca istoria să prindă viaţă pentru copii
- umanist – disciplină umanistă pentru că are în centru omul şi activitatea umană transformatoare
 ştiinţă de sinteză
- interdisciplinar – omis în şcoală, dar toate disciplinele au acest caracter
 istoria operează cu concepte, noţiuni specifice şi altor discipline, apelează la cunoştinţele elevilor dobândite de la alte discipline
– aprofundează cunoştinţele
 istoria = fundament pentru cunoştinţele dobândite de elevi la alte discipline (eg: limba şi literatura română, literatura universală,
fizica, chimia, geografia, economia, filosofia etc)
ex: legătura istorie – geografie: şi istoria se predă folosind hărţi
H.I.Marrou: “Istoria trebuie studiată nu numai din punct de vedere al obiectului ei, dar şi din acela al subiectului care vrea să cunoască”

Curs 3.
Obiectivele şi competenţele predării istoriei
- istoria ca domeniu de cercetare ŞI ca disciplină şcolară
- istoria ca disciplină şcolară – îi putem asocia anumite întrebări ce trebuie urmărite pentru proiectarea lecţiei
 CE? – tema, conţinutul
 CUI?PT CINE? – grupul ţintă
 DE CE? – cu ce scop predăm acele lucruri; obiectivele
 CUM predăm ca ei să înţeleagă? Metodele
 CU CE? Mijloacele
 CÂT? Cantitatea de informaţie
- obiectivele vizează elevul; le formulăm gândindu-ne la acel grup ţintă; “ce trebuie să ştie elevul”
 accentul să cadă pe învăţare şi nu pe predare
- obiectivele principale le găsim în planul de învăţământ, programă şcolară etc
- definiţie: OBIECTIVUL = scopul care trebuie atins în învăţare; ce trebuie să ştie elevul după ce parcurge anumite etape de învăţare
- pentru clasele V-IX mai ales
(1) dobândirea unui sistem de informaţii specifice istoriei – eg: periodizare, caracteristicile fiecărei epoci, evenimente, procese
economice, sociale, politice, culturale; plasare în spaţiu şi timp; descriere fapte istorice
(2) dezvoltarea gândirii istorice
- să definească termenii esenţiali; eg: statul cultura; noţiuni istorice – chiar cu propriile cuvinte
- să opereze corect cu noţiunile în analiza evenimentelor istorice (eg: să le insereze corect în anumită epocă)
- să analizeze faptul istoric prin raportarea la cauză şi efect; efectul poate să se transforme în cauză; să înţeleagă modul în care
evenimentele se înlănţuiesc
- să stabilească prin analiză şi comparaţie ce au în comun diferite evenimente istorice din acelaşi timp şi spaţii diferite sau din
spaţii diferite în acelaşi timp
(3) formarea concepţiei ştiinţifice
- ideea de evoluţie a societăţii
- sesizarea factorilor determinanţi ai evoluţiei (economici, sociali, politici, culturali)
- înţelegerea interdependenţei factorilor în dezvoltarea societăţii;
- înţelegerea cauzalitatăţii şi caracterului legic al dezvoltării societăţii
(4) să îşi însuşească valorile moral-formative oferite de lecţiile de istorie; respect faţă de valorile locale, culturale, universale

- obiectivele (1)-(3) vizează aspectul informal al învăţământului; = asimilarea valorilor culturale esenţiale acumulate de omenire în
timp
- (4) vizează aspectul formal – dezvoltarea capacităţilor native intelectuale dar şi a capacităţilor moral-estetice

Competenţele = ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi, dobândite prin învăţare; dobândirea de competenţe permite
identificarea şi rezolvarea în contexte diferite a unor probleme caracteristice unui anumit domeniu: “ce poate să facă elevul cu ceea ce
ştie”
- esp la nivelul claselor X-XII
- dobândirea de competenţe vizează şi utilizarea de abilităţi – similare cu ale specialistului DAR adaptate propriei capacităţi
intelectuale

2
- eg de competenţe: receptarea, prelucrarea, algoritmizarea, exprimarea, transferarea

1. Receptarea = identificarea unor noţiuni, procese, evenimente; observarea; culegerea de date din surse diferite, compararea lor; să
poată defini unele concepte
2. Prelucrarea primară a datelor – comparare date şi stabilire relaţii; clasificări de date, informaţii; să poată investiga, explora datele
3. Algoritmizarea – reducerea la o schismă, la un model;
- să anticipeze unele rezultate
- să reprezinte informaţiile culese – să ştie cum să le prezinte în faţa unui auditoriu prin esenţializare
- să remarce unele invariaţii
4. Exprimarea – utilizarea unui limbaj specific; descrierea unor procese, evenimente, fapte istorice cu ajutorul limbajului specific
- generarea de idei şi argumentarea unor enunţuri
5. (o putem lega de 2 ) prelucrarea secundară a rezultatelor – compararea, interpretarea, analizarea situaţiilor
6. Transferul – în ce măsură ce a lucrat elevul se poate aplica şi în alte domenii; generalizarea şi particularizarea; integrarea unor
domenii – interdisciplinaritate

- valorile şi atitudinile – e discutabil dacă sunt sau nu comptenţe

Metodele + mijloacele = strategiile didactice – predare şi învăţare

Actul predării

Didactica tradiţională; şcoala tradiţională Didactica actuală; şcoala pentru diversitate

A. Rolul elevului
- urmăreşte prelegerea, expunerea, explicaţia profesorului - pov proprii – încurajat să le exprime, pentru a înţelege modul
- să reţină şi să reproducă ideile auzite său de gândire
- schimb de idei cu ceilalţi: colegi şi profesor
- acceptă în mod pasiv ideile transmise - argumentează şi îşi pune întrebări pentru a înţelege anumite
idei
- lucrează izolat, învaţă singur - cooperează în rezolvarea problemelor şi a sarcinilor de lucru; i
se dezvoltă puterea de a comunica şi coopera cu colegii şi
profesorul
B. Rolul profesorului
- expune, ţine prelegeri - facilitează şi moderează învăţarea; ajută elevul "să înveţe să
înveţe“, să înţeleagă, să analizeze, să îşi pună întrebări
- ajută elevii să înţeleagă şi să explice punctele de vedere
- impune puncte de vedere propuse
- se manifestă ca un partener de învăţare; prietenul mai mare,
- se manifestă ca un părinte care are experienţă

C. Modul de realizare a învăţării

- învăţarea are loc mai ales prin memorare şi reproducere; prin - învăţarea se realizează prin formarea de competenţe şi
apel la exemple clasice, valide; nu sunt deschise discuţii, nu deprinderi practice
sunt puse probleme controversate
- învăţarea conduce la competiţie între elevi, cu scopul de a
ierarhiza - învăţare prin cooperare şi competitivitate; teoria inteligenţelor
multiple
D. Evaluarea
- măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor - măsurarea şi aprecierea competenţelor
- accentul pus pe aspectul cantitativ - accentul pus pe elementele de ordin calitativ: valori, atitudini
- se vizează progresul în învăţare al fiecărui elev (! La definiţia
- clasificare statică a elevilor performanţei)

CURS 4 (7 noiembrie 2008)

- PIE: procesul de predare-învăţare-evaluare
Formarea şi dezvoltarea gândirii istorice şi a limbajului istoric
- trebuie să operăm cu noţiunile de istorie şi alte noţiuni istorice
- = esenţa procesului învăţării dirijate şi conştiente a conţinutului acestei discipline

3
ce e mai important? Să ştii noţiunile sau evenimentele?
- primul pas e cunoaşterea faptelor, ce implică formarea noţiunilor; conducem gândirea elevului de la analiză/prezentare la înţelegere
- formarea noţiunilor = rezultat al unui proces de gândire în cadrul căruia se stabilesc elementele esenţiale şi comune unor grupuri de
evenimente istorice asemănătoare
- noţiunile de istorie nu au un caracter static – elevul trebuie făcut să înţeleagă aceasta
 conţinutul noţiunilor se lărgeşte – ex: democraţie, stat
 noţiunile istorice generalizează esenţialul
- noţiunea de ISTORIE integrează: fapte, date, evenimente din locuri şi timpuri diferite
 odată noţiunea formată, integrăm în ea următoarele fapte, evenimente istorice
- 2 posibilităţi: poţi pleca de la
 noţiune SAU
 prezentarea faptelor
- învăţarea istoriei e un proces îndelungat – istoria nu studiază fenomene izolate, ci studiază fenomenele într-o interdependenţă şi
înlănţuire cauzală
- formarea noţiunilor istorice din pov psihologic – 2 etape
1. formarea şi elaborarea noţiunilor – prin diverse activităţi: analiză, comparare, abstractizare, generalizare etc
- aceste activităţi, să ducă elevul spre înţelegerea noţiunilor istorice
2. consolidare, operare – cuprinde 2 acţiuni mentale
 conoslidare, fixarea noţiunilor
 operare
- după aceea, urmează SINTEZA – aici apare şi un continuu proces de actualizare a cunoştinţelor dobândite
- considerăm o noţiune formată doar dacă devine un instrument de dobândire a unor cunoştinţe noi şi dacă elevul poate opera cu
aceste situaţii noi (iată cum de la abstract ne întoarcem la concret!)
- este un proces continuu – cel puţin 1 pe ciclu (5-8, 9-12)

CONCRET – formare NOŢIUNE (obţinem definirea abstractă) – OPERARE (cu noţiunea, pe

alte situaţii concrete)
(se poate porni şi: ABSTRACT – NOŢIUNE spre concret + ABSTRACT – operare cu noţiunea în alte situaţii)

- pe lângă studierea faptelor, evenimentelor şi formarea de noţiuni, mai apare un element de înţelegere a relaţiilor dintre noţiuni, a
formării unui sistem de noţiuni (câteva activităţi: ierarhizare, ordonare, clasificare – la fal cum formezi o familie de cuvinte)
ex: noţiuni din istoria universală aplicate la istoria românilor

DEFINIŢIA: noţiunea istorică = formă a gândirii capabilă să esenţializeze fenomenele istorice asemănătoare; nu enunţă formele
particulare pe care le pot lua fenomenele, ci trăsăturile comune care le asigură unitatea şi permanenţa
eg: cultură, timp, spaţiu, ordine socială, stat, democraţie

- pentru timp: să faci planşă cu cifrele romane + elementele de cronologie (secol, mileniu, deceniu)
- cronologia să fie verificată pe parcursul întregului an
- pt spaţiu: f importantă harta – continente, fluviile cele mai importante (eg: la Egipt), ţările şi vecinii

CURS 5:
Lecţia de istorie
Definiţia
- din perspectivă organizatorică
 = formă de organizare a activităţii care se desfăşoară în clasă sub îndrumarea unui profesor, într-un interval de timp precis
determinat pe baza cerinţelor din programa şcolară şi în funcţie de orarul şcolar;
 mai potrivit: “cu participarea unui profesor” (nu condiţia!)
- din perspectiva conţinutului
 = se impune ca un sistem de idei asamblate logic şi didactic în corelaţie cu cerinţele psihopedagogice referitoare la predarea -
însuşirea cunoştinţelor, valorificarea lor, verificarea, evaluarea şi notarea rezultatelor
- act de creaţie: profesorul îşi exersează puterea de imaginaţie şi rolurile pe care le poate juca în timpul orei
- = unitate logică, didactică şi psihologică

Virtuţi
- asigură însuşirea sistemaitică a bazelor ştiinţelor

4
- dezvoltă cunoaşterea şi puterea creaţiei
- exerciţiu de dezvoltare a spiritului de observaţie, a imaginaţiei, a gândirii abstracte şi a gândirii estetice
- oferă elevului posibilitatea să îşi formeze convingeri şi sentimente
- asigură un sistem de relaţii între profesor – elev, elev – elev
- să se facă un transfer: accentul să se pună pe învăţare, nu pe predare

Tipuri de lecţie
1. lecţia de comunicare a unoştinţelor (mixtă sau combinată)
- vizează: realizarea mai multor sarcini didactice:
 comunicare
 sistematizare
 fixare
 evaluare
- structura relativă
 momentul organizatoric: prezenţa, salut, mutări din bănci etc
 verificarea cunoştinţelor/conţinuturilor: ascultare, notare
 pregătirea elevilor pentru receptarea noilor cunoştinţe: prin conversaţie introductivă, prin actualizarea unor cunoştinţe dobândite
anterior, prin prezentarea unei situaţii – problemă etc; pas recent, dar nu prea respectat de profesor (!)
 precizarea titlului şi a obiectivelor (scris pe tablă !!! )
ex: “Nou astăzi facem revoluţia de la 1848 ca să aflăm …”
 comunicarea/însuşirea noilor cunoştinţe: folosirea metodelor şi mijloacelor eficiente
 fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor predate (să se facă în timpul predării!) prin exerciţii aplicative şi prin repetare
 explicaţii pentru continuarea învăţării acasă şi pentru realizarea temei
- maximul 3 obiective stabilite

2. lecţia destinată formării deprinderilor şi priceperilor

- vizează:
 munca cu documentele istorice, cu materialele arheologice, numismatice, etnografice
 antrenarea elevilor în organizarea unui muzeu, a unei expoziţii, a cabinetului de istorie
 elaborarea de eseuri, lucrări, planşe, hărţi
 studiul manualului, a bibliografiei
- sarcina principală: munca independentă
- structura relativă
 momentul organizatoric
 precizarea temei şi a obiectivelor activităţii
 actualizarea şi/sau însuşirea unor cunoştinţe necesare desfăşurării activităţii
 demonstraţia/execuţia modelului (profesorul o face)
 antrenarea elevilor: se dau sarcini etc
 realizarea independentă a lucrării
 aprecierea performanţelor elevilor, comunicarea concluziilor

3. lecţia de verificare, control şi apreciere a cunoştinţelor

- = lucrări (dar nu extemporale neanunţate, care nu se mai dau)
- vizează
 constatarea nivelului de pregătire al elevilor
 încadrarea cunoştinţelor în noi dimensiuni de referinţă
- testele se anunţă: se anunţă testul, ce verificăm şi cum verificăm
- structura
 precizarea conţinutului ce urmează a fi verificat
 verificarea conţinutului: evaluare orală sau scrisă

4. lecţia de recapitulare, de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor

- vizează
 consolidarea cunoştinţelor învăţate
 aprofundarea lor
 completarea unor lacune
- se realizează prin RECAPITULARE: nu înseamnă reluarea într-o formă identică a unităţilor de conţinut însuşite

5
- condiţia de bază: REDIMENSIONAREA conţinuturilor în jurul unei idei ce valoare cognitivă relevantă (“concept - ancoră”)
- lecţie necesară, deşi acum e cam evitată (pentru că e greu şi pentru profesor şi pentru elev)
- se fac: la sfârşit de lecţie, capitol, semestru, an şcolar
- structura relativă
 precizarea conţinutului şi a obiectivelor
 plan de recapitulare – 2 tipuri: înainte de lecţia propriu-zisă SAU ora propriu-zisă
 recapitulare pe baza planului stabilit
 aprecierea activităţii elevilor
- variante de lecţii după întinderea conţinuturilor
a. lecţia de repetare curentă după câteva lecţii
b. lecţia de recapitulare a unor capitole, teme mari
c. lecţia de sinteză: capitole, sfârşit de semestru, an
- desfăşurarea acestor lecţii
 forme clasice
 dezbatere
 referate, eseuri (elevul trebuie să ştie să îl prezinte)
 proiecţii (de filme)
 folosirea de fişe
 joc
 teatru
 revistă etc

Cum facem începutul/finalul unei lecţii interactiv? (o oră “activă”):

- schimb de experienţă: metode de început
 nu trebuie să dureze mai mult de 5-7 minute
 oferim stimulente pentru începerea schimbului de idei (eg: să definească un cuvânt/noţiune din lecţie, să îi întrebăm dacă ştiu
ceva despre un eveniment, dacă cunosc personalităţi dintr-o anumită epocă istorică, să le cerem opinia despre un subiect)
 cerem elevului răspunsul scurt la întrebări sau le cerem să scrie pe o hârtiuţă, să lucreze cu colegul de bancă pentru a
compara notiţele, fac schimb de idei cu alţi colegi – până rămân doar 2-3 ideim care se prezintă
 se intră în lecţie
- început amuzant: exerciţii amuzante, glume despre un eveniment, o personalitate istorică
- se poate porni de la o fotografie, de la o piesă muzicală (o lecţie se poate face şi pe fond muzical)

Cum încheiem ora?

- există profesori ce vor să acopere cu orice preţ materia în verificare
- important: nu e acoperirea a tot ce s-a predat
- metode
 revizuirea conceptelor – prin întrebări; ex: la ce se referă evenimentul X? de ce e important
evenimentul/personalitatea/situaţia? Ce importanţă are pentru tine o anumită problemă?
 întrebare-răspuns
 pregătim de acasă 2 fişe mici cu 2 întrebări (1/fişă) şi cerem elevului: “am o întrebare despre…” sau “poţi răspunde la o
întrebare despre”
 autoevaluarea (eg: un test despre cum apreciază lecţia) – “mi-a plăcut să aflu…”, “mi s-a părut plicticos să…”, “cel mai
uşor/dificil a fost să…”, “îmi propun să…” – posibile răspunsuri ale elevilor; “recomand profesorului meu…” etc

CURS 6:
Metodele didacticii
- din greacă: “methodos” – odos=cale; methoi=către
- metodă=desemnează procesul complex care are ca finalitate concretizarea obiectivelor educaţionale
- metodele=căi de soluţionare a problemelor complexe, planificate, repetabile şi confirmate de experienţă
 au un caracter polifuncţional: capacitatea lor de a atinge concomitent mai multe obiective şi competenţe
- METODĂ
 metodologie didactică = ansamblul metodelor şi procedeelor utilizate în procesul de învăţământ; presupune: natura, funcţiile,
clasificarea metodelor pedagogice (parte a tehnologiei educaţionale)
 metodica
 procedeu didactic=secvenţă a metodei, un detaliu care particularizează metoda

6
Metodele expozitive sunt metode tradiţionale
- expunerea sistematică a cunoştinţelor; derivaţii ale expunerii:
 povestirea
 descrierea
 explicaţia
 prelegerea
- alte metode expozitive: conversaţia, demonstraţia, discuţia, dezbaterea, problematizarea, comparaţia, descoperirea, modelarea,
evocarea

Metode, tehnici şi procedee – metode moderne

- pentru eficienţa învăţării şi pentru dezvoltarea gândirii abstracte şi critice
- pentru dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi colaborare
 SINELG = sistem interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii şi gândirii
- ştiu/vreau să ştiu/am învăţat
- jurnalul cu dublă intrare
- eseul de cinci minute
- ciorchinele
- mozaicul
- turul galeriei
- cubul
- bulgărele de zăpadă
- brainstorming – metoda asaltului de idei; vine din dezbatere şi discuţie

- aceste metode moderne formează competenţe generale

a. realitatea este multiplă, de multe ori conflictuală
b. adevăruri absolute nu există
c. descripţiile şi explicaţiile fenomenelor nu sunt şi nu pot fi neutre
d. lumea poate fi interpretată în moduri diferite
e. există semnificaţii alternative pentru lucruri, fapte, fenomene, evenimente, stări
- se formează patru competenţe fundamentale (piloni, stâlpi ai cunoaşterii)
 a învăţa să cunoşti (să ştii)
 a învăţa să faci
 a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi
 a învăţa să fii

- există metode
 tradiţionale/clasice
 moderne/actuale/active
- alegerea metodelor nu este întâmplătoare: fiecare lecţie trebuie gândită
 în funcţie de nivelul intelectual al copilului, de grupa de vârstă şi de nivelul de înţelegere al copilului
- metode
 centrate pe predare
 centrate pe învăţare, comunicare
- metode
 pasive
 active

Cursul 7:
Expunerea. Povestirea. Conversaţia. Descrierea
1. Expunerea = metodă prin care profesorul prezintă oral un conţinut cu caracter informativ într-o formă ordonată şi accesibilă elevilor
- are mai multe variante
 povestirea
 explicaţia
 descrierea
 prelegerea

7
- are mai multe dezavantaje
 comunicarea este indirectă – avem un monolog al profesorului
 transmite informaţiile de-a gata
 se bazează pe verbalism şi formalism
- nu se poate evita această metodă în lecţiile de istorie, comunicarea orală fiind necesară, dar se poate imprima un caracter activ
pentru a evita monotonia, plictiseala etc
Cum să faci o expunere mai activă?
- se alternează secvenţele de expunere cu strategii active
- introducere întrebări prin care elevul să emită judecăţi
- utilizarea unor mijloace de învăţământ: calculator, imagini, planşe, diapozitive etc
- expunerea trebuie să fie plastică, emoţională; în cadrul ei se pot folosi epitete, atruite, metafore
- se apelează şi la alte metode: explicaţie, comparaţie
Expunerea sistematică a cunoştinţelor
Reprezintă una dintre metodele cu numeroase valenţe educative, bazată pe utilizarea cuvântului. În predarea cunoştinţelor de
istorie nu se poate evita comunicarea cunoştinţelor întrucât faptele istorice nu pot fi supuse verificării directe a celor care învaţă, nu pot
fi prin urmare înţelese pe calea cercetării efectuate de elevi şi nici nu pot fi sintetizate sau integrate într-un sistem independent. De aceea
în multe situaţii de învăţare a istoriei se utilizează transmiterea orală a cunoştinţelor. Expunerea cunoştinţelor oferă profesorului
posibilităţi largi de spontaneitate şi de adaptare cu uşurinţă la specificul temei şi la nivelul clasei iar elevilor le oferă un model raţional de
abordare a realităţii istorice. O expunere poate fi activă atunci când în cadrul ei profesorul realizează o comunicare vie cu elevii,
solicitându-le în permanenţă capacităţile psihice prin prezentarea planului expunerii, clasificări, comparaţii, ordonări, sinteze.
Ori de câte ori situaţiile de învăţare permit, profesorul trebuie să recurgă la procedeul comparaţiei istorice, al analogiilor, al
orientării unor date statistice. Profesorul va reuşi să solicite operaţiile gândirii elevilor, să-i determine să analizeze ideile, să pună în
mişcare resursele afectiv-emoţionale ale acestora, transformând expunerea cunoştinţelor într-o activitate de gândire autentică.
Profesorul trebuie să realizeze o expunere corectă, accesibilă înţelegerii elevilor, plastică şi emoţională prin care să realizeze
nu numai reţinerea evenimentelor ci şi dezvoltarea sentimentelor, stimularea imaginaţiei şi a voinţei elevilor.
Expunerea prezintă numeroase virtuţi şi avantaje deoarece este o cale simplă şi directă de transmitere a unui volum mare de
informaţii într-un timp determinat scurtând accesul la conţinutul lecţiei, un singur profesor poate instrui simultan o colectivitate, valorifică
potenţialul educativ al lecţiei de istorie, cultivând sentimente morale şi influenţând atitudinile şi convingerile elevilor, oferă modalităţi de
gândire ştiinţifică şi de vorbire, indică traseul stabilit pentru descoperirea adevărului istoric în lecţiile cu un grad mare de dificultate, ajută
la dezvoltarea imaginaţiei creatoare a elevilor.
O bună expunere trebuie să vizeze atât conţinutul acesteia cât şi forma ei concretizată în îmbinarea stilului ştiinţific cu cel
literar, conferind claritate şi eleganţă expresiei, căldura tonului, exprimare creatoare, artistică, plastică, respectarea principiilor didactice,
folosirea de limbaje variate, să orienteze studiul individual şi independent al elevilor.
Dezavantajele expunerii ar fi: asigură o slabă individualizare a predării-învăţării, neparticiparea directă a elevilor la elaborarea
cunoştinţelor, circulaţia informaţiei numai într-un sens nu exersează atenţia, gândirea elevilor, aceştia devenind simpli spectatori sau
consumatori nevoiţi să înregistreze lanţuri verbale şi nu concepte. Pentru optimizare, profesorul anunţă planul expunerii şi a obiectivelor
operaţionale, formulează întrebări retorice la care tot profesorul să răspundă argumentând pro şi contra.

Povestirea = metodă expozitivă cu caracter narativ, descriptiv, a dinamicii frumuseţii şi dramatismul faptelor istorice în mod
accesibil, gradat, cronologic, captivant expresiv, fără să se abată de la adevărul istoric. Emoţia provocată de povestire se degajă din
cuvintele întrebuinţate şi de tonul folosit. Ele generează emoţii, vibraţii puternice şi convingeri, angajează imaginaţia şi afectivitatea,
fixează acţiuni memorabile din istorie, cultivă sentimente de admiraţie sau dezaprobare, oferă modele de conduită. Sporeşte
expresivitatea povestirii şi caracterul său emoţional atunci când limbajul este adecvat, când se accentuează corect , când gesturile sunt
modelate după înţelesul ideii.
- sunt importante: mimica, gesturile, tonul cuvintelor
- profesorul să fie un excelent povestitor şi un bun actor
- această metodă ar trebui să se folosească la clasa a IV-a, începutul clasei a V-a
- metoda poate fi modernizată prin folosirea de planşe, imagini şi film (artistic şi documentar)
Cum îi înveţi să povestească?
- povestiţi:
 în propoziţii scurte cel mai spectaculos aspect din…
 ce v-a impresionat din filme, fotografie (ce văd?)

2. Descrierea = o formă de expunere prin care prezentăm trăsături, detalii, caracteristici ale unui eveniment istoric, fapt istoric, proces
- presupune proiectarea unei situaţii de învăţare (întrebări, teme)
Clasificare a descrierilor istorice
a. ştiinţifice – eg: oraşul-stat este… (descrierea unei noţiuni)

8
  ex: cerem: prezentarea unei cărţi
b. literară – a unor evenimente
 ex: cerem descrieţi în cuvintele voastre
c. realizată prin mijloace audio-vizuale (eg: film)
 ex: cerem descrieţi monumentul din imagine

3. Explicaţia = o variantă a metodei expunerii şi reprezintă argumentarea ştiinţifică a faptelor relatate.

- se insistă pe accentuarea cauzelor evenimentelor, a modului de desfăşurare a evenimentelor, a urmărilor
- este folosită şi pentru noţiuni; pune în mişcare operaţiile gândirii logice în reconstituirea şi aplicarea faptelor istorice
- se adresează mai mult gândirii şi mai puţin afectivităţii
- avantajele sale:
 presupune un dialog cu elevul
 favorizează raţionamentul istoric
 dezvoltă capacitatea de a sesiza cauzele, evoluţiile, consecinţele
 este într-o interdependenţă cu alte metode: demonstraţia şi conversaţia
- dezavantaje
 transmite cuonştinţe de a gata
 sunt concentrate pe activitatea profesorului
 elevul e un simplu receptor
 profesorul nu are posibilitatea de a constata realizarea obiectivelor din cauza lipsei de comunicare cu elevul

Prelegerea = o formă de expunere neîntreruptă, bine organizată şi sistematizată pe o temă cu caracter mai amplu
- este şi o metodă folosită la liceu, universitate, timp de cel puţin o oră sau chiar mai mult
- o prelegere începe prin prezentarea titlului, cu stabilirea importanţei temei şi precizarea planului de probleme ce urmează a fi
prezentate
conţinutul unei prelegeri
- arta de a prezenta logic ideile
- abilitatea de a formula ipoteze şi teorii şi de a analiza critic
- capacitatea de selectare riguroasă şi sistematizare a unui material bogat
- utilizarea unui limbaj ştiinţific, clar, coerent, accesibil
- atitudine expresivă, convingătoare, capabilă să cucerească auditoriul
- nu este o simplă transmitere a informaţiilor, ci trebuie să pună în valoare capacitatea profesorului de a sintetiza şi capacitatea lui de
bun orator
Tipuri de prelegeri
1. sub formă de monolog – sensul informaţiei este unic (de la emiţător la receptor)
2. prelegere aplicată = expunerea pe scurt a unor cunoştinţe teoretice, apoi aplicaţii practice
3. prelegerea dezbatere – se prezintă în 10-20 minute, 2 sau mai multe teorii, urmate de dezbateri pro şi contra şi încercarea de
rezolvare a ipotezelor formulate
4. prelegerea cu oponent – presupune prezenţa celui de al 2-lea profesor/elev, în vederea unei discuţii pe o temă privită din mai multe
puncte de vedere

- într-o prelegere folosită la şcoală nu se repetă manualului, ci prelegerea trebuie să fie rezultatul prelucrării creatoare a datelor
culese din alte surse; ea trebuie să aducă ceva nou şi trebuie însoţită de scrierea pe tablă a schemei
- prelegerea poate să fie recondiţionată şi transformată într-o metodă interactivă
- atenţia noastră nu rezistă mai mult de 10-20 minute, după care “ne fură peisajul”; de aceea încep să fie eliminate prelegerile

Recondiţionarea prelegerii
- stimularea interesului elevilor prin începerea prelegerii cu o poveste, imagini captivante, o glumă, în relaţie cu ceea ce urmează a fi
predat
 prezentarea unei probleme, studiu de caz, lansarea unei întrebări incitante, astfel încât elevii să fie atenţi şi interesaţi să afle
răspunsul din prelegere
- aprofundarea înţelegerii elevilor prin folosirea de exemple şi analogii pe parcursul prelegerii, cu trimiteri la viaţa reală, prin dublarea
verbalului cu alte mijloace: oferirea de imagini, folosirea unui limbaj corporal
- implicarea elevilor pe parcursul prelegerii prin întreruperea ei: îi incităm să ne ofere exemple, analogii, le cerem răspunsul la diferite
întrebări sau să efectueze o sarcină
- evitarea unui punct final – încheiem prelegerea printr-I problemă care urmează a fi rezolvată de elevi; le cerem lor să facă
concluziile, finalul

9
Conversaţia = una din metodele principale de identificare a activităţi elevilor; nu poate fi utilizată în însuşirea unor fapte şi evenimente
istorice
- se poate realiza numai după cunoaşterea evenimentului
- se evită întrebările cu funcţie reproductivă şi se pun întrebări care să conducă elevul spre operaţii de gândire
- există 2 tipuri de conversaţie
1. catehică – răspunsurile la întrebări sunt reproductive
2. euristică – conferă procesului de învăţare a istoriei un caracter activ
- întrebările trebuie să stimuleze gândirea elevului în sesizarea notelor caracteristice şi comune uui grup de fenomene istorice
- trebuie să ofere un schimb permanent de idei între profesor şi elev
- întrebările trebuie să se adreseze frontal şi trebuie acordată atenţie răspunsurilor
Condiţii
- se formulează întrebări de diverse tipuri
 închise – răspuns oferit
 deschise – răspuns mai larg
 de explorare – propunere căutări
 stimulatorii
 suplimentare – ajutătoare
- întrebări clare, concise, scurte
- întrebările trebuie formulate fără duplicitate (să nu creeze o ezitare şi derutarea elevului)
conversaţia = întrebări şi răspunsuri
Dialogul sau discuţia e o metodă prin care se face un schimb organizat de informaţii şi idei, de impresii, păreri, critici, propuneri în jurul
unei teme
- scopul metodei: examinarea şi clarificarea unei noţiuni de istorie, consolidarea şi sistematizarea datelor, explorarea unor analogii
sau diferenţe, efectuarea unor analize de caz, dezvoltarea capacităţilor de expresie verbală şi creativitate
- din ea s-au desprins mai multe metode
 dezbaterea (discuţie pe larg a unei probleme controversate) – pentru a descoperi convingerile, atitudinile şi conduita elevilor
 seminar, masă rotundă, discuţia dirijată, colocviul, brainstorming-ul (asaltul de idei; Philips, ‘66)
- urmăreşte să obişnuiască elevii să îşi pună întrebări singuri şi să găsească răspunsuri, să emită judecă, să îşi dezvolte gândirea
abstractă şi cea critică, să respecte diferenţele de opinii, să înţeleagă că există mai multe realităţi şi nu un singur adevăr – să
atingem competenţele

Conversaţia
Constituie una dintre metodele principale de identificare a activităţii elevilor. Metoda a evoluat spre forme din ce în ce mai
active şi mai eficiente. De la o metodă care viza cu precădere exersarea memoriei, prin întrebări formulate de profesor, la care elevii
răspundeau prin dirijarea excesivă a acesteia, la o metodă în care profesorul întreabă şi este întrebat, dirijează cu supleţe conversaţia,
stimulează dezbaterea şi confruntarea de idei, antrenează elevii la un schimb de informaţii şi la exprimarea unor opinii personale.
Se recomandă evitarea întrebărilor cu funcţie reproductivă, care se adresează în special memoriei şi se recomandă utilizarea
acelor întrebări care conduc elevii la acţiune, la efectuarea diferitelor operaţii intelectuale. În învăţarea istoriei conversaţia are valoare
formativă deosebită deoarece ea dezvoltă atât memoria, imaginaţia, gândirea istorică a elevilor cât şi afectivitatea acestora. Cu ajutorul
conversaţiei, elevii trec mai uşor la reţinerea faptelor, la înţelegerea ştiinţifică a dezvoltării societăţii omeneşti.
Nu poate fi utilizată în însuşirea unor fapte, evenimente, procese istorice, date necunoscute de elevi. Numai după ce elevii
cunosc evenimentul istoric dat, profesorul îi va solicita prin întrebări, să-l prelucreze, să-l analizeze, să-i stabilească relaţiile şi cauzele
care l-au generat să-l integreze în sistemul căruia îi este subordonat şi să-i aprecieze valoarea. Profesorul poate utiliza atât conversaţia
euristică cât şi conversaţia de consolidare, sistematizare şi verificare a cunoştinţelor de istorie.
Conversaţia euristică conferă istoriei un caracter afectiv şi eficient. Această investigaţie constă dintr-o succesiune de întrebări
care, prin valorificarea cunoştinţelor dobândite de elevi anterior, stimulează gândirea acestora în sesizarea notelor caracteristice şi
comune unui grup de fenomene istorice. Prin înlănţuirea întrebărilor, profesorul va putea dirija gândirea elevilor de la cunoaşterea
evenimentului în fiecare etapă a dezvoltării sale, la înţelegerea cauzelor şi a importanţei lui şi, treptat, la înţelegerea lui în categoria de
fenomene istorice din care face parte.
Eficacitatea metodei conversaţiei necesită conceperea şi respectarea unor condiţii în primul rând ale dialogului adică ale
întrebărilor şi răspunsurilor.
Condiţii pentru întrebări:
 formularea după caz a tipului celui mai potrivit de întrebări: retorice, de gândire, repetitive, închise, deschise, înlănţuite,
suplimentare;
 să se refere la materia predată, să fie clare, concise din punct de vedere ştiinţific;
 să stimuleze gândirea, spiritul critic şi creativitatea elevilor;
 să fie formulate în forme schimbate, variate;
 să fie complete, cuprinzătoare, complexe, fără a fi duble sau triple;

10
  să nu ducă la răspunsuri monosilabice;
 să se adreseze întregului grup de elevi ş apoi să se fixeze pe cel care să dea răspunsul în cazul activităţilor didactice;
 să nu se pună întrebări viclene, cursă, voit greşite, care pot induce în eroare elevii;
 să se pună întrebări suplimentare;
 să se formeze la elevi capacitatea de a formula întrebări;
Adresarea acestor tipuri de întrebări presupune şi anumite exigenţe în ceea ce priveşte felul în care trebuie acceptate
răspunsurile.
În primul rând:
 cel care răspunde trebuie să vorbească până îşi epuizează lanţul cunoştinţelor;
 să stimuleze gândirea, spiritul critic, creativitatea;
 să formuleze întrebări într-o varietate de forme, să se folosească întrebări ajutătoare, să fie complete, să fie date individual şi
nu în cor de către toată clasa;
 profesorul trebuie să dea dovadă de înţelegere, de răbdare, tact pedagogic;

Demonstraţia este metoda prin care profesorul prezintă elevului în mod direct sau indirect materiale ce vin în sprijinul
conţinutului predat cu scopul de a asigura învăţării o bază perceptivă şi documentară cât mai bogată şi cât mai sugestivă (obiecte
arheologice, documente).
Există forme variate ale demonstraţiei în funcţie de mijloacele de învăţare specifice istoriei
- demonstraţie cu ajutorul unor obiecte şi urme istorice reale: obiecte/urme arheologice, etnografice, numismatice; ele pot fi
aduse în clasă, pot fi prezentate prin imagini sau prin vizita la muzee, şantiere arheologice etc Demonstraţia cu ajutorul unor obiecte şi
urme istorice reale se foloseşte ori de câte ori profesorul dispune de obiecte şi urme arheologice, etnografice şi numismatice concludente
pentru înţelegerea procesului istoric studiat. Profesorul trebuie să utilizeze şi să procure din timp aceste obiecte cu atât mai mult cu cât
acestea, de regulă, nu se găsesc în şcoală.
- demonstraţie cu ajutorul documentelor istorice – izvorul istoric este dovada de la care pornim în prezentarea unor fapte,
evenimente; utilizarea obiectelor scrise îl ajută pe elev să înţeleagă evenimentul şi să cunoască tehnicile de cercetare ale istoriei.
Demonstraţia cu ajutorul documentelor istorice – are o valoare formativă deosebită (ca şi mijloc de învăţământ). Utilizarea documentelor
scrise dă posibilitatea elevilor să redescopere trecutul şi să realizeze o învăţare a istoriei prin descoperire. De asemenea, contactul
elevilor cu documentul scris îi înarmează cu cunoaşterea tehnicilor de cercetare a istoriei, le măreşte încrederea în veridicitatea celor
prezentate, le dezvoltă curiozitatea ştiinţifică şi dragostea pentru studiul istoriei.
- demonstraţie cu ajutorul izvoarelor de istorie locală – în fiecare lecţie de istorie se poate prezenta istoria locală prin
evenimente, urme, personalităţi; se poate realiza un mic muzeu al şcolii cu elemente de istorie locală. Profesorul poate folosi izvoarele de
istorie locală, arheologice, documente, fragmente din cronici, din arhivele instituţiilor. Izvorul istoric local poate fi folosit în toate
momentele lecţiei, acolo unde profesorul consideră că are cel mai mare efect şi poate fi integrat în istoria patriei.
- demonstraţia au ajutorul beletristicii – pe baza unui conţinut literar; se prezintă faptele istorice în forme accesibile şi plastice; se
selectează operele literare cele mai aproape de realitate; există conceptul de “literatură de frontieră” = memorialistica, jurnalele,
corespondenţa, biografiile, autobiografiile
- demonstraţia cu ajutorul unor reprezentări grafice – tablouri, fotografii, hărţi, planuri, scheme asigură formarea reprezentărilor
şi noţiunilor elevilor despre timpul istoric şi spaţiul geografic în care s-au desfăşurat diferite evenimente istorice. Elevii dobândesc
cunoştinţe şi se formează reprezentări asupra spaţiului geografic ca element definitoriu indispensabil evoluţiei pentru stabilirea de la
începutul orei a teritoriului în care se desfăşoară evenimentele studiate, indicarea pe hartă, în timpul desfăşurării lecţiei a localităţilor
istorice sau a traseului străbătut de armate în timpul unei lupte. Demonstraţia cu ajutorul schemei are o largă aplicabilitate în predarea-
învăţarea istoriei datorită faptului că reprezintă extragerea esenţialului din multitudinea de date. Cu ajutorul schemei sunt ordonate şi
ierarhizate categorii de date şi evenimente, se evidenţiază cadrul cronologic în care se petrec, legătura logică dintre ele. Schema devine
un important instrument în învăţarea istoriei. Alcătuirea schemelor pe tablă imprimă procesului învăţării un caracter activ deoarece
eliberează gândirea de eforturi inutile pentru memorarea mecanică a faptelor.
- demonstraţia cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale – valorifică virtuţile imaginii îmbinate cu cuvântul şi cu mişcarea; această
metodă contribuie la fixarea cunoştinţelor. Dau posibilitatea observării prelungite de către întreaga clasă a unor fenomene petrecute în
istorie, îndepărtate în timp şi spaţiu, inaccesibile sau greu inteligibile. Prezentarea faptelor în desfăşurarea lor, dinamismul imaginii nu
numai că imprimă o mai accentuată notă de realism lecţiilor, dar are şi marele merit că izbuteşte să conducă gândirea elevilor spre
esenţă: se realizează o fixare mai temeinică a cunoştinţelor întrucât perceperea materialelor se face prin mai mulţi analizatori.

Este necesar ca profesorul să depăşească simpla ilustrare a faptelor şi proceselor istorice să îi conducă pe elevi la perceperea
acestora la efectuarea unor operaţii de analiză, comparare, sinteză, pentru a-i face să înţeleagă esenţa, să treacă de la reprezentare la
idee. Elevul este angajat în activităţi de prelucrare a datelor concrete, în antrenarea unui sistem de operaţii care să-l conducă la
înţelegerea elementelor definitorii ale noţiunilor. In vederea evitării excesului de material demonstrativ selectăm numai ceea ce reprezintă
aspectele esenţiale ale fenomenului, evenimentului etc. Prezentarea mijloacelor de învăţământ va fi îmbinată, cu explicaţia profesorului
care poate să însoţească sau să urmeze demonstraţia şi să asigure înţelegerea legăturilor cauzale. Dozarea judicioasă a mijloacelor de

11
învăţământ în raport cu experienţa cognitivă acumulată de elevi şi asigurarea unui ritm corespunzător demonstraţiei le dau acestora
posibilitatea să-şi însuşească corect problemele.

Discuţia
Are semnificaţia unui schimb reciproc şi organizat de informaţii şi de idei, de impresii şi de păreri, de critici şi de propuneri în
jurul unor teme cu scopul:
 examinării şi clarificării în comun a unor noţiuni de istorie;
 a consolidării şi sistematizării datelor şi conceptelor cu care participanţii au avut contact;
 al explorării unor analogii sau diferenţe între teorii;
 al soluţionării unor probleme teoretice şi practice complexe;
 al dezvoltării capacităţii de expresie verbală şi de creativitate colectivă.
Există mai multe variante de discuţii cum ar fi: discuţia – dialog, consultaţii în grup, discuţia de tip seminar, discuţia în masă,
masa rotundă, metoda asaltului de idei, discuţia dirijată, colocviul.

Problematizarea este metoda care orientează şi activează gândirea elevilor, îi conduce la rezolvarea unor situaţii conflictuale,
reale sau aparente, folosind cunoştinţele dobândite anterior şi noile informaţii.
Se formulează întrebări care îi ajută pe elevi să depăşească anumite dificultăţi ivite în înţelegerea conţinutului; nu orice întrebări
constituie o problematizare; o întrebare devine problemă doar dacă declanşează o contradicţie, o incertitudine, o stare conflictuală (nu ştii
ce să faci, ce să alegi), le mobilizează capacităţile psihice şi îi determină la o atitudine activă, până la găsirea soluţiei.Problematizarea
este expresia unui efort de gândire consacrat descoperirii unor noi concluzii; este o metodă foarte grea şi trebuie planificată cu foarte
mare atenţie pentru că se confundă uneori cu conversaţia euristică (unde punem întrebări şi primim răspunsuri).
Problematizarea poate fi extrem de utilă la lecţiile recapitulative, fie că sunt introductive sau conclusive. Indiferent de
problematizarea utilizată este important ca profesorul să orienteze, să dirijeze activitatea intelectuală a elevilor spre sesizarea
problemelor, analizarea conţinutului acestora şi stabilirea direcţiei de soluţionare.

Comparaţia este o metodă foarte des folosită la istorie, necesară şi eficientă; metoda reconstituie şi explică trecutul prin
desprinderea asemănărilor şi deosebirilor dintre faptele istorice, pe baza unor criterii ştiinţifice.
- toate tipurile de lecţii şi toate etapele acestora pot avea obiective operaţionale care să solicite comparaţia sub cele două tipuri ale
sale
a. comparaţia concomitentă - constă în compararea faptelor şi fenomenelor istorice asemănătoare, care au avut loc în aceeaşi
perioadă de timp, în condiţii istorice diferite – ex: anul 1848 în Europa; sec VIII-VI î.e.n. în Sparta şi Atena
b. comparaţia succesivă – constă în compararea progresivă a etapelor aceluiaşi proces istoric sau a diferitelor noţiuni de acelaşi fel
care s-au succedat pe scara timpului; eg: statul, democraţia, revoluţia burgheză

Descoperirea
- învăţarea prin descoperire/investigarea este o metodă de lucru prin care elevul este pus în situaţia de a descoperi singur, dar sub
îndrumarea profesorului, un adevăr istoric, o realitate
- este o activitate proprie a elevului
- este o metodă centrată pe învăţare prin care nu se prezintă doar procesul cunoaşterii, ci mai ales căile prin care se ajunge la
cunoaştere: elevul se găseşte în situaţia a analiza documente, de a formula pe această bază unele concluzii de a putea descrie şi
analiza
- are o valoarea formativă şi dezvoltă imaginaţia
- nu poate fi folosită la toate lecţiile, iar profesorul trebuie să selecteze atent documentele istorice, în funcţie de vârsta elevilor, de
capacitatea lor intelectuală, de timpul alocat studierii documentelor şi de scopul urmărit
a. învăţarea prin descoperire INDUCTIVĂ – se bazează pe raţionamentul inductiv şi constă în analiza unor documente care să relateze
fapte, evenimente, procese istorice particulare, în vederea clasificării şi extragerii esenţialului, a generalului, necunoscut de elevi;
pleacă de la particular şi duce la general
b. învăţarea prin descoperire DEDUCTIVĂ – se poate utiliza la aproape toate temele de la istorie; conduce de la general spre
particular; când foloseşte această metodă, elevul are caracteristici esenţiale, generale ale unui eveniment şi cu ajutorul
documentelor descoperă informaţii noi, ajungând la cazul particular
- între învăţarea prin problematizare şi cea prin descoperire există o strânsă legătură, deoarece găsirea soluţiei unei probleme
constituie un act de descoperire, iar orice învăţare prin descoperire are ca punct de plecare o problemă/întrebare. De aceea, în
practica studierii istoriei aceste modalităţi didactice sunt folosite împreună în foarte multe situaţii de învăţare. Există cazuri când cele
două metode sunt folosite independent

Învăţarea prin descoperire

12
 Dezvoltarea capacităţilor creatoare, de muncă intelectuală independentă, de investigare, cercetare este în mod expres
formulată în programele şcolare. Elevul trebuie pus în situaţia ca, prin munca sau gândirea sa, să descopere lumea, să se
autoperfecţioneze şi apoi să contribuie la dobândirea unor noi cunoştinţe de care are nevoie.
Învăţarea prin descoperire sau prin investigare este o modalitate de lucru prin care elevii sunt puşi în situaţia de a destitui
adevărul reconstituind drumul elaborării cunoştinţelor printr-o activitate proprie. Spre deosebire de alte metode, în învăţarea prin
descoperire nu se prezintă doar produsul cunoaşterii ci mai ales căile prin care se ajunge la acest produs, metodele şi procedeele de
investigare şi de cunoaştere a datelor ştiinţei. Această metodă pune elevii în situaţia de a analiza documentele de a formula pe această
cale unele concluzii despre fapte, evenimente istorice şi procese istorice necunoscute de ei.
Profesorul trebuie să reflecteze din timp asupra lecţiilor la care se pretează învăţarea prin descoperire, să reflecteze judicios
documentele istorice în funcţie de vârsta elevilor, de capacitatea lor intelectuală, de timpul acordat studierii lor în economia lecţiei şi mai
ales de scopul urmărit.

Modelarea este o metodă destul de puţin folosită în istorie; e o metodă de cunoaştere a realităţii prin intermediul unor materiale
care sunt analogice obiectelor şi fenomenelor reale (merge foarte bine la fizică, chimie, biologie) prin care gândirea elevilor este condusă
la descoperirea adevărului prin antrenarea raţionamentului analogic. Specificul conţinutului istoriei nu permite explicarea şi analiza
faptelor, evenimentelor şi proceselor social-politice pe situaţii originale, ci impune ca în cunoaşterea lor să fie folosite anumite substitute,
modele convenţionale care permit interpretarea şi cunoaşterea lor. Folosirea modelelor contribuie la dezvoltarea gândirii elevilor. Îi
obişnuieşte cu ideea că obiectele şi fenomenele realităţii pot fi modelate şi îi conduce la descoperirea unor proprietăţi şi relaţii de
cunoaştere mai adâncă a acestora. Modelul nu trebuie să fie o copie a originalului, ci să prezintă o asemănare puternică, dar la scară
mai mică; există mai multe variante:
a. modelarea similară – realizată prin intermediul modelelor cunoscute, a unor materiale care sunt izomorfe şi substitutive
b. modelarea prin analogie – realizată prin modele ideale (la nivel ideatic) – prin abstractizare şi generalizare; modelul ideal este
reprezentat prin planuri, scheme, modele sinoptice etc;
c. modelarea grafică (matematic, statistic) – folosită frecvent la lecţiile despre dezvoltarea economică, socială, evoluţia demografică în
diverse etape istorice;
- această metodă este considerată o aplicare practică a unor elemente teoretice expuse pe parcursul capitolului/temei; este preluată
din didactica engleză

Cursul 9:
 tipuri de lecţie
 metodele de predare, învăţare, evaluare (cele clasice şi cele interactive)
 mijloacele de învăţământ

Metodele interactive
- ajută elevul să îşi formeze competenţe reale; nu sunt numai metode de predare, ci şi de învăţare şi evaluare; accentul nu cade pe
predare, ci pe învăţare
- dezvoltă foarte bine diverse sentimente şi aptitudini, elevul învaţă să dialogheze, să accepte opinii diferite, să accepte diversitatea
1. brainstorming
- metoda asaltului de idei (furtuna de idei) – metoda cea mai cunoscută şi cea mai des folosită, dar greşit aplicată
- este o metodă de stimulare şi evoluţie a creativităţii grupurilor
- este o metodă interogativă: implică întrebări productive, cauzale, ipotetice sau idei, judecăţi de valori, observaţii etc
- permite o evoluare a cunoştinţelor referitoare la un conţinut istoric
- prin această metodă aflăm ce idei şi ce soluţii oferă elevii pentru o anumită problemă
- un moment de brainstorming se poate crea la orice lecţie
- poate să fie de la 5 minute până la jumătate de oră; tehnica se poate aplica în două variante
a. varianta deschisă – se prezintă elevilor tema discuţiei, li se pune întrebarea problemă şi li se solicită părerea în legătură cu
rezolvarea posibilă
- se poate lucra pe grupe cu elevii sau cu întreg grupul
b. varianta închisă – este de dată mai recentă; elevii, fără a comunica între ei, pot căuta soluţia, realizează un răspuns pe care îl
prezintă în scris coordonatorului de grup
- brainstormingul implică mai multe etape
 cunoaşterea regulilor care sunt comunicate de profesor
 acoperirea unui subiect
 desfăşurarea propriu-zisă: emisia + înregistrarea ideilor
 evaluarea elevilor
- regulile se referă la procedura desfăşurării activităţii şi sarcinile pentru fiecare elev
- fiecare idee este scrisă în forma emisă de elev; ideile pot să curgă şi nu le modificăm

13
- atunci când se emit idei de către elevi, nu se fac evaluări negative referitoare la aceste idei; emisia de idei nu implică discuţie; când
sunt emise ideile nu permitem nici un fel de comentariu
- după emisia ideilor fiecare are dreptul să comenteze; se optează pentru ideile cele mai bune şi mai potrivite
- ideile emise se pot grupa pe teme sau simboluri, cuvinte cheie
- trebuie să încurajăm exprimarea ideilor, să îi obligăm pe toţi să spună o idee
- nu permitem interveţii inhibante; nu ne batem joc de copii
avantaje
- participarea activă a tuturor elevilor, dezvoltarea capacităţii de a trăi anumite situaţii, de a le analiza, de a lua decizii privind alegerea
soluţiei optime
- exprimarea personalităţii, eliberarea de prejudecăţi, exersarea creativităţii şi a unor atitudini deschise la nivelul grupului, dezvoltarea
relaţiilor interpersonale prin valorizarea ideilor fiecăruia; înţelegerea calităţii celor din jur
- orice metodă are şi dezavantaje: scăparea de sub control a metodei

2. Ştiu/Vreau să ştiu/Am aflat

- se poate lucra pe grupe mici sau cu clasa
- se porneşte de la ceea ce ştiu elevii şi se formulează întrebări la care se caută răspunsurile
- mai încurajăm elevii să descopere ce au aflat, dar nu ştiu să folosească
etapele metodei
- le cerem elevilor să facă o listă cu tot ce ştiu despre un anumit subiect; până când ei se gândesc şi scriu facem un tabel pe tablă cu
rubricile: Ştiu/Vreau să ştiu/Am aflat
- este mai bine să pornim de la început cu tabelul
- îi punem pe perechi să îşi interschimbe ideile pe care le vor trece în rubrică
- îi lăsăm apoi să se gândească ce ar vrea să ştie despre subiectul respectiv (eg: vreau să ştiu câte iubite a avut Napoleon)
- apoi – prelegere despre subiectul respectiv sau trecem la prezentarea lecţiei; dacă am ales varianta cu textul în a treia rubrică
trecem ce au aflat nou despre tema respectivă
- împreună cu elevul vedem dacă s-a răspuns la toate întrebările din rubrica “vreau să ştiu”; vor fi bifate întrebările la care s-a primit
un răspuns; ce facem cu întrebările fără răspuns – vor fi o temă pentru elevi

3. Jurnalul cu dublă intrare

- metodă prin care elevii stabilesc o legătură strânsă între text şi propria lor curiozitate; acest jurnal este util în situaţia în care elevii au
de citit texte mai lungi în afara clasei
- e folosită la literatură dar a început să fie folosită şi la istorie; îl apropie pe elev de textul istoric, de cercetarea istorică (eg: putem să
le dăm un studiu al unui cercetări pe care să îl citească; astfel îi apropiem de literatura istorică – eg: Daicoviciu, Brătianu)
- pentru a face un asemenea jurnal elevii trebuie să împartă o pagină de caiet în 2, pe verticală
- în partea stângă li se va cere să noteze un pasaj din text care i-a impresionat în mod deosebit, pentru că i-a surprins, pentru că nu
sunt de acord cu autorul sau pentru că textul este relevant pentru tema în discuţie
- în dreapta li se va cere să spună de ce au ales acel pasaj, să îl critice, să îl analizeze, să pună întrebări
- după ce elevii au realizat lectura textului jurnalul poate fi util în faza de reflecţie, de analiză a unui subiect; elevul e învăţat cum să
lucreze cu un text

4. SINELG (Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii şi Gândirii)

- prin această metodă cunoştinţe anterioare ale elevilor sunt evidenţiate prin activităţi specifice de evocare ce au ca bază de plecare
lectura, ascultarea unui text
etape
- se dă un text elevului
- i se cere să noteze pe margine cu diverse simboluri pe care profesorul le reprezintă
 “bifat”: cunoştinţe confirmate de text
 “ – “ : cunoştinţe infirmate de text
 * - cunoştinţe noi
 ? – cunoştinţe contrare
- facem un tabel
- informaţia obţinută se discută în perechi, apoi se comunică profesorului care le centralizează într-un tabel pe tablă
- cunoştinţele incerte pot fi discutate în clasă

5. Eseul de 5 minute
- este o metodă eficientă de a încheia ora, pentru a îi ajuta pe elevi să îşi adune sau să îşi concentreze ideile lecţiei şi pentru a îi da
profesorului un feedback clar despre ceea ce s-a întâmplat în timpul orei
- în acest eseu li se pot cere elevilor 2 lucruri

14
a. să scrie o informaţie, o idee pe care au reţinut-o din timpul lecţiei
b. să formuleze o întrebare pe care o au în legătură cu această informaţie
- se poate rezuma şi la o simplă întrebare

6. Ciorchinele
- este o metodă de brainstorming care stimulează găsirea conexiunilor dintre idei şi prezintă următoarele etape
 se scrie un cuvânt, o temă în mijlocul tablei şi al foii de caiet
 se notează toate ideile, sintagmele, cunoştinţele care le vin în minte elevilor în legătură cu tema centrală, cuvântul cheie din
mijlocul foii şi al tablei
- pe măsură ce se scriu cuvintele, ideile, se trag linii şi activitatea se opreşte în momentul epuizării ideilor sau a timpului
- se trece la alegerea conexiunilor corecte şi la refacerea ciorchinelui

7. Turul galeriei
- propune evaluare interactivă şi profund formativă a produselor realizate de elevi etape
- în grupe de 3-4 elevii lucrează mai întâi la o problemă care se poate materializa într-un produs (eg: diagramă, planşă, hartă)
- produsele sunt expuse pe pereţii clasei
- la semnalul profesorului grupele se rotesc prin clasă pentru a examina şi discuta fiecare produs
- îşi iau notiţe şi fac comentarii pe seama a ceea ce este expus
- este o metodă pe care elevul o pregăteşte de acasă
- este o metodă foarte bună în evaluare şi la lecţiile de recapitulare
- o asemenea metodă trebuie să abordeze aspecte ce nu apar în manual; o asemenea temă nu trebuie să repete manualul
- aici intră în scenă creativitatea elevilor; e o temă care poate să valorifice inteligenţele multiple

8. Cubul
- presupune explorarea unui subiect, a unei situaţii, din mai multe perspective, permiţând abordarea complexă şi integratoare a unei
terme; sunt recomandate următoarele etape
 se realizează un cub pe ale cărui feţe sunt scrise cuvintele: DESCRIE, COMPARĂ, ANALIZEAZĂ, ASOCIAZĂ, APLICĂ,
ARGUMENTEAZĂ
 se enunţă tema, subiectul pus în discuţie
 împărţim clasa în 6 grupe; fiecare din ele examinând tema din perspectiva cerinţei de pe una din feţe cubului; de obicei, şeful
grupului dă cu cubul: ce nimereşte va fi sarcina de lucru
- descrie – descrierea evenimentului/noţiunii/temei
- compară – ce e asemănător şi ce e diferit faţă de altă situaţie/problemă
- analizează – cauzele
- asociază – la ce anume îi face să se gândească subiectul respectiv
- aplică – e mai dificil la istorie
- argumentează: pro şi contra
! putem scrie şi alte cuvinte pe feţele cubului
 redactarea finală şi împărtăşirea a ceea ce au realizat elevii
 afişarea formei finale pe tablă sau pe pereţii clasei
- metodă folosită la toate tipurile de lecţii

9. Bulgărele de zăpadă
- completează metoda “cubul”; adesea, se folosesc împreună
- metoda presupune reducerea numărului de elemente, aspecte, faţete ale unei probleme, situaţii, pentru focalizarea asupra celor
esenţiale
- etape
 clasa se împarte în echipe de 7-8 persoane sau chiar în 6 echipe, ca la cub
 se enunţă tema şi se comunică regulile de desfăşurare (după ce elevii ştiu metoda, regulile nu mai trebuie comunicate)
 fiecare membru din echipă notează pe un post-it ideea sa şi o aşează în centrul mesei
 fiecare membru al echipei citeşte toate ideile, după care le ierarhizează, alegând 2-3 idei esenţiale; apoi, se reuneşte grupul şi
va alea pe grup 2-3 idei; se repetă algoritmul până când se ajunge pe grup iniţial la 2 idei
- cubul şi bulgărele de zăpadă sunt complementare prin ceea ce îşi propun să realizeze
 cubul îi va ajuta pe elevi să privească o temă din diferite perspective
 bulgărele de zăpadă îi va ajuta pe elevi să reducă numărul de elemente, feţete ale unei probleme la ceea ce e esenţial
- împărţirea în grupuri se poate face aleator sau după preferinţele elevilor
- atribuirea de sarcini fie o decide profesorul, fie o decide cubul prin rostogolire
- prezentările fiecărui grup trebuie discutate, văzute, completate de ceilalţi

15
- dacă ne-am opri la ceea ce s-a obţinut în urma sarcinii “cubul” rezultatele ar fi stufoase – foarte multe amănunte; recurgem la
bulgărele de zăpadă pentru ca elevul să se focalizeze pe ceea ce e esenţial
- se recomandă utilizarea celor două metode împreună deoarecele implică elevii în finalizarea şi construirea temei
- chiar dacă nu este ideea lui, elevul o acceptă de bună şi aderă la ea cu plăcere, pentru că a ales-o şi a dezbătut-o

10. Mozaicul
- are foarte multe variante; e uşor de aplicat
- presupune învăţarea prin cooperare la nivelul unui grup şi predarea achiziţiilor dobândite de fiecare grup unui alt grup
- avantaje:
 stimulează încrederea în sine a elevilor
 dezvoltă abilităţile de comunicare argumentativă şi de relaţionare în cadrul grupului
 dezvoltă gândirea logică, critică şi independentă
 formează responsabilitatea individuală şi de grup a elevilor
- presupune următoarele etape
 se împarte clasa în grupuri eterogene, de 4 elevi; fiecare din aceştia primeşte câte o fişă de învăţare numerotată de la 1 la 4;
fişele cuprind părţi ale unei unităţi de cunoaştere
 prezentarea subiectului tratat
 se regrupează elevii în funcţie de numărul fişei primite în “grupurile de experţi”; obţinem 4 grupe (se poate lucra şi cu toată
clasa împărţită în 2)
 citirea, discuţia “grupului de experţi”; este important să înţeleagă fiecare membru al “grupului de experţi” că el este responsabil
de predarea secţiunii respective celorlalţi membri ai grupului iniţial
 se revine la grupul iniţial şi secţiunea pregătită e prezentată celorlalţi membri ai grupului
 trecerea în revistă a unităţii de cunoaştere prin prezentarea orală, cu toată clasa
- este o metodă ce o putem folosi la toate tipurile de lecţii; se recomandă mai ales la lecţiile de recapitulare şi este foarte utilă în
temele pentru acasă – ce pot să fie teme tip proiect, unde se împarte grupul iniţial şi cei care au sarcinile pregătesc împreună
proiectul şi îl prezintă

Mijloacele de învăţământ

= totalitatea materialelor şi instrumentelor ajutătoare întrebuinţate de profesor în procesul predării, învăţării, evaluării, cu scopul de a
facilita dobândirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor precum şi realizarea atitudinilor şi valorilor personale ale elevilor
- facilitează transmiterea unor cunoştinţe, formarea unor deprinderi; înlesnesc punerea în contact a elevilor cu obiecte şi chiar cu
fenomene greu accesibile perceperii directe
- au funcţii informative, dar şi formative
- solicită şi sprijină operaţiile gândirii, stimulează căutarea şi cercetarea, afectează pozitiv imaginaţia şi creativitatea

Funcţiile pedagogice ale mijloacelor de învăţământ sunt:

 funcţia cognitiv-formativă (documentară şi didactică), mijloacele de învăţământ asigură date, informaţii asupra realităţii studiate,
ajutând în acelaşi timp la uşurarea actului de cunoaştere;
 funcţia de legare a procesului de învăţământ cu realitatea socio-profesională : cu ajutorul mijloacelor de învăţământ se leagă
procesul de predare-învăţare cu viaţa, cu realitatea fenomenelor de profil dar şi cu realitatea economico-socială, fapte ce
contribuie la formarea tinerei generaţii;
 funcţia de educaţie estetică şi moral-civică;
 funcţia de dezvoltare multidimensională şi integrală a personalităţii
 funcţii psihopedagogice:
1. funcţia cognitiv formativă – asigură date, informaţii asupra realităţii studiate
2. funcţia de educaţie estetică şi moral-civică
- mijloacele audio-vizuale pot crea trăiri complexe; imaginea şi sunetul pot afecta subconştientul

Clasificarea mijloacelor de învăţământ

1. pentru comunicarea informaţiei

a. reprezentările video ce se pot proiecta pe ecran; doar imagine, fără sunet
 foile transparente
 imaginile
 desenele pentru retroproiector sau diapozitiv
 diafilme

16
b. reprezentările audio – înregistrări pe discuri, benzi magnetice, emisiunile şcolare radiofonice, emisiunile de radio cu caracter
cultural, istoric
c. reprezentările audio-vizuale – se pot proiecta pe ecran
 filmele didactice
 filmele de televiziune
 filme pe CD, DVD – pe calculator
2. pentru obţinerea informaţiei
a. obiectele arheologice – unelte etc
b. modelele reprezentate de machete sau mulaje
3. pentru verificarea şi consolidarea informaţiei
ex: mapele cu texte şi hărţi istorice
4. pentru transmiterea şi recepţionarea informaţiei
 diaproiectoare – proiectează diafilme
 epiproiectoare, retroproiectoare, cineproiectoare
 picapuri, magnetofon, casetofon
 televizor, video-casetofon, calculator
Reprezentările video
Diapozitivele = reprezentări video/imagini;
- avantaje:
 se pot folosi în fiecare moment al lecţiei
 profesorul are libera decizie a ritmului de proiecţie
 permit adaptarea comentariului la nivelul de înţelegere al clasei
 se poate reveni la imagini ori de câte ori e nevoie
 redau imagini în ansamblu sau detalii
- dezavantaje: nu reprezintă un fenomen în moşcare şi poate apărea o segmentare a cunoştinţelor şi a lecţiei
- recomandat: 3-4 imagini / oră
Foliile transparente
- avantaje:
 se pot adapta la nivelul clasei
 ritmul aparţine profesorului
 imaginile se pot derula în acelaşi timp cu explicaţiile profesorului
- limitele: poate apărea un exces de informaţii

Alte mijloace de învăţământ pe cale vizuală sunt: documentele istorice, tablourile, fotografii, portrete, hărţi şi atlase, documente de istorie
locală, manualul de istorie, tabla şi creta, schema pe tablă (analitică, cronologică şi comparativă).

Reprezentările audio
Banda magnetică – avantaje: înregistrarea se face de către profesor, se păstrează timp îndelungat, informaţia depăşită poate fi
ştearsă şi actualizată, audiţia poate fi întreruptă şi reluată;
Emisiunea radiofonică – avantaje: evocă emoţional fapte şi evenimente istorice; foloseşte personalităţi ştiinţifice de prestigiu;
este mereu de actualitate;
limite: sunetul nu poate fi vizualizat; pot fi înregistrări prost realizate şi greu de înţeles

Baza didactică a studierii istoriei

Realizarea sarcinilor studierii istoriei presupune, pe lângă stabilirea obiectivelor, optimizarea conţinutului şi a metodelor de
învăţământ şi existenţa unei săli specializate, dotată cu mijloace de învăţământ specifice predării-învăţării istoriei şi care să asigure un
mediu educativ prielnic dezvoltării capacităţilor intelectuale, afective şi voliţionale ale elevilor.
Cabinetul de istorie permite şi impune schimbarea opticii asupra organizării procesului de învăţământ, în sensul acceptării
spiritului de observaţie, a siguranţei, independenţei şi creativităţii elevilor. El oferă cadrul propice transformării elevilor din obiecte ale
educaţiei în subiecte ale acesteia, prin faptul că organizarea şi dotarea lui permit participarea elevilor la desfăşurarea activităţii didactice,
deci la propria lor informare şi formare.Dotat cu mijloace de învăţământ specifice istoriei, asigurând condiţii tehnice moderne, cabinetul
oferă posibilitatea integrării adecvate a acestora în procesul de învăţământ. Cabinetul de istorie are o influenţă favorabilă asupra
dezvoltării trăsăturilor morale ale elevilor, asupra educării acestora. Cabinetul stimulează introducerea şi dezvoltarea unor noi relaţii între
profesori şi elevi, relaţii de cooperare, profesorul devenind îndrumătorul şi coordonatorul activităţii elevilor.
Principalele mijloace care trebuie să intre în dotarea acestuia sunt: mijloace audio-vizuale mijloace tehnice audio-vizuale
modelele, materialele arheologice, numismatice, etnografice .
Biblioteca trebuie să fie dotată cu lucrările necesare studiului istoriei. Profesorul va urmări mişcarea cărţilor şi mai ales modul
în care elevii se informează.

17
 Colecţiile de material arheologic, numismatic, de documente istorice, etnografice realizate cu ajutorul elevilor contribuie la
sporirea funcţionalităţii cabinetului de istorie.
Muzeul şcolii este un cadru potrivit pentru desfăşurarea unor activităţi. Poate fi folosit în cadrul unor lecţii privind dezvoltarea
culturii, învăţământului, în special, sau atunci când se vorbeşte despre personalităţi.

18