CURS 1 Introducere în studiul istoriei

Ce este istoria?
Istoria nu este, nu trebuie să fie o simplă povestire a trecutului. Ea îndeplinește o funcție
critică, întrucât e în stare să ofere cititorilor săi resurse ce le îngăduie să se delimiteze de
certitudinile spontane sau de imaginile impuse. O carte de istorie, reușită și folositoare, este
aceea care oferă o mai bună înțelegere nu numai a trecutului, care este obiectul ei, ci și a
prezentului. (Roger Chartier, 1997)
Lumea secolului al XXI-lea se arată foarte contradictorie în ceea ce privește atitudinea față
de istorie. În ultimii ani s-a afirmat că scopul istoriei în școală nu este o însușire de informații,
date, fapte, evenimente, așa cum era ea înțeleasă în didactica tradițională, ci în primul rând ar
trebui să vizeze formarea capacităților individuale ale elevilor, de a înțelege și aborda cu
gândirea proprie trecutul umanității la nivel local, național, general și universal, de a efectua
comparații, de a analiza și elabora păreri proprii.

Cum predăm istoria?

Ca pe o disciplină în care evenimentele istorice esențiale, transpuse didactic sunt
prezentate în interdependența lor, accentuându-se aspectele didactice în sens formativ-aplicativ
sau ca pe o disciplină bogată în informații, puternic cronologizată, cu fapte de regulă pozitive,
în care să primeze memorarea și frica de amănunt? Răspunsul este foarte greu de dat în
condițiile în care ecoul faptelor persistă în mintea și acțiunile unora dintre noi. Pe lângă acestea,
alte posibile cauze ale acestei dileme constau fie în insuficienta formare a profesorilor, fie în
teama dascălilor de istorie că aspectul formativ poate duce la diluarea conținutului disciplinei
lor în raport cu știința istorică sau cu ceea ce cred ei că ar trebui să știe elevii din istorie, în
condițiile în care domniile lor au învățat istoria în circumstanțe diferite celei prezente.

Competențe vizate prin predarea istoriei

Azi, omul nu mai poate fi numai depozitarul unor cunoștințe teoretice multiplicat
datorită exploziei informaționale în toate domeniile cunoașterii, ci aplicantul acestor achiziții:
ce știu s-a modificat în ce știu să fac cu ce știu.
Contribuția disciplinei Istorie la formarea și dezvoltarea competențelor-cheie europene
include atât contribuția directă, prin susținerea formării și dezvoltării anumitor competențe-
cheie, cât și contribuția indirectă cu privire la alte competențe-cheie. Disciplina Istorie
contribuie la formarea progresivă a competențelor-cheie pentru educația pe parcursul întregii
vieți, recomandate de Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene.
Competențe-cheie vizate direct prin studiul disciplinei istorie sunt:
 Competențe sociale și civice
 Sensibilizare și exprimare culturală
 Comunicare în limba maternă
Competențe-cheie vizate indirect prin studiul disciplinei istorie sunt:
 A învăța să înveți
 Spirit de inițiativă și antreprenoriat
 Competență digitală
Competențele generale se definesc pe discipline de studiu, se formează pe durata unui ciclu
de învățământ, au rolul de a orienta demersul didactic către achizițiile finale dobândite de elev
prin învățare, au un grad ridicat de generalitate și de complexitate. Competențele generale sunt
grupate pe nivel de studiu, sunt în progresie, în funcție de complexitate, sunt din categorii
diferite: competențe sociale și civice (capacitatea de adoptare a unor atitudini și comportamente
în spiritul colaborării, cooperării, toleranței, atitudinii pozitive față de ceilalți și față de trecut);
sensibilizare și exprimare culturală (vizează învățarea permanentă), comunicarea în limba
maternă (competențe cognitive, funcționale care vizează lucrul cu sursele istorice și elemente
de metodologia istoriei).
Competențele specifice sunt derivate din competențele generale, fiind etape în formarea
acestora. Se formează pe parcursul unui an de studiu, se definesc pe obiect de studiu și sunt
asociate cu anumite unități de conținut.
Competențele generale și specifice, care trebuie formate prin procesul de predare-învățare-
evaluare a istoriei, promovează următoarele valori, atitudini și comportamente:
 coerență și rigoare în gândire și acțiune;
 gândire critică și flexibilă;
 relaționarea pozitivă cu ceilalți;
 respectarea drepturilor fundamentale ale omului;
 dezvoltarea atitudinilor pro-active în viața personală și cea socială;
 antrenarea gândirii prospective prin înțelegerea rolului istoriei în viața prezentă și ca
factor de predicție a schimbărilor;
 rezolvarea pe cale non-violentă a conflictelor; acceptarea reprezentărilor multiple
asupra istoriei, culturii, vieții sociale;
 asumarea diversității etnice, sociale, religioase și culturale.

Multiperspectivitatea în predarea istoriei

La orele de curs, utilizarea multiperspectivității în analiza unei surse istorice impune cinci
operațiuni importante:
1. Descrierea:
- Ce fel de sursă istorică este?
- Cine este autorul?
- În ce mod a participat la evenimentele pe care la relatează?
- Când a fost alcătuită sursa?
- La cât timp de la evenimente a fost redactată sursa?
2. Interpretarea:
- Dacă autorul sursei este necunoscut, putem afla ceva despre el din analiza sursei?
- Există în cadrul sursei ceva indicii cu privire la modul în care autorul a obținut
informațiile pe care le prezintă?
- Formulează autorul sursei unele concluzii?
3. Legătura cu alte informații:
- Confirmă sau contrazic informațiile obținute din alte surse pe cele menționate în cadrul
celei analizate?
4. Identificarea lipsurilor;
5. Identificarea de noi surse de informații.
Este foarte important ca activitățile desfășurate în clasă să utilizeze metodele moderne,
precum: gândirea critică, dezbaterea, argumentarea.

Ce urmărește istoria ca disciplină de studiu?

Istoria, ca disciplină de învățământ, contribuie în mod decisiv la formarea personalității
elevului. Aceasta își propune nu doar transmiterea de informații cu privire la dezvoltarea
societății omenești și a devenirii sale istorice, ci și selectarea și esențializarea faptelor în
devenirea lor istorică, cultivarea de sentimente, crearea în rândul elevilor de stări, deopotrivă
afective și raționale, formarea de capacități fundamentale de interpretare și înțelegere.
Scopurile predării istoriei în secolul 21, în care se precizează că predarea istoriei într-o
Europă democratică ar trebui să fie o componentă fundamentală a construcției europene liber
consimțite pe baza moștenirii istorice și culturale comune, îmbogățită prin diversitate și care
conține chiar și aspecte conflictuale și uneori dramatice. Mai mult, ea ar trebui să permită
cetățenilor Europei să își formeze și să își afirme propria identitate individuală și colectivă prin
cunoașterea moștenirii istorice comune în aspectele sale locale, raționale, naționale, europene
și globale.
În România, Programa școlară pentru disciplina ISTORIE CLASA a IV-a. Anexa nr. 2
la ordinul ministrului educației naționale nr. 5003 / 02.12.2014 MINISTERUL EDUCAȚIEI
NAȚIONALE stabilește:
Disciplina Istorie este prevăzută în planul-cadru de învățământ în aria curriculară Om și
societate, având un buget de timp de 1 oră/săptămână. Programa școlară pentru disciplina
Istorie propune ca finalitate a învățării familiarizarea elevilor cu trecutul, prin utilizarea unor
mijloace și contexte de învățare adecvate vârstei. Forma actuală a programei consolidează
opțiunea pentru un parcurs de cunoaștere în care elevii fac cunoștință cu trecutul pornind de la
situații familiare (fapte, evenimente legate de trecutul familiei sau al localității natale) și
continuă cu teme care se situează la mai mare distanță în timp și spațiu. Concepția pe care se
întemeiază programa integrează aspecte care au în vedere, deopotrivă, ținte europene în
domeniul educației, asumate prin legislația națională, dezvoltări actuale din domeniul științelor
învățării și valorificarea bunelor practici de aplicare a curriculumului școlar în România și în
alte țări.
Istoria este una dintre disciplinele care pot asigura pregătirea elevilor pentru evaluarea
de la finalul clasei a IV - a, unde itemii de evaluare sunt construiți după principiile testărilor
internaționale (PIRLS).
Profesorul de istorie
În România, Programa școlară pentru disciplina ISTORIE CLASA a IV-a. Anexa nr. 2
la ordinul ministrului educației naționale nr. 5003 / 02.12.2014 MINISTERUL EDUCAȚIEI
NAȚIONALE stabilește:
Disciplina Istorie este prevăzută în planul-cadru de învățământ în aria curriculară Om și
societate, având un buget de timp de 1 oră/săptămână. Programa școlară pentru disciplina
Istorie propune ca finalitate a învățării familiarizarea elevilor cu trecutul, prin utilizarea unor
mijloace și contexte de învățare adecvate vârstei. Forma actuală a programei consolidează
opțiunea pentru un parcurs de cunoaștere în care elevii fac cunoștință cu trecutul pornind de la
situații familiare (fapte, evenimente legate de trecutul familiei sau al localității natale) și
continuă cu teme care se situează la mai mare distanță în timp și spațiu. Concepția pe care se
întemeiază programa integrează aspecte care au în vedere, deopotrivă, ținte europene în
domeniul educației, asumate prin legislația națională, dezvoltări actuale din domeniul științelor
învățării și valorificarea bunelor practici de aplicare a curriculumului școlar în România și în
alte țări.
Istoria este una dintre disciplinele care pot asigura pregătirea elevilor pentru evaluarea
de la finalul clasei a IV - a, unde itemii de evaluare sunt construiți după principiile testărilor
internaționale (PIRLS).
Mediul geografic și timpul istoric:
Istoria se ocupă de trecut, iar trecutul înseamnă timp. Putem spune, deci, că obiectul de
studiu al istoriei este timpul.
Istoria poate să prezinte evenimente care s-au petrecut în același timp într-un spațiu
foarte extins (pe un continent sau la nivel mondial) sau să studieze o comunitate, o regiune, o
instituție, o țară de la originile acesteia până în prezent.
Împărțirea timpului istoric în epoci istorice este convențională și s-a realizat pentru a
ușura înțelegerea și învățarea istoriei. Ele se diferențiază unele de altele prin elementele comune
care caracterizează perioade mai lungi de timp și care sunt diferite de la o epocă la alta. Fiecare
epocă este delimitată de următoarea prin evenimente foarte importante care au influențat
evoluția ulterioară a societății. Acest lucru nu înseamnă că o epocă s-a încheiat brusc datorită
unui eveniment. Ele sunt alese în mod simbolic și sunt, în general, acceptate de către toți
istoricii. De regulă, evenimentele care au marcat istoria universală nu coincid cu cele care sunt
acceptate în istoria națională ca limite ale unei perioade istorice. Fiecare epocă are anumite
caracteristici a căror cunoaștere ne ajută să ne orientăm în istorie (exemplu: epoca pietrei –
perioada când uneltele și armele erau din piatră). Istoria universală este divizată în cinci mari
epoci.

preistoria antichitatea evul mediu epoca modernă epoca contemporană

3000 1 476 1492 1789

Spațiul istoric reprezintă toată întinderea de pământ pe care omul a cunoscut-o și a luat-
o în stăpânire de-a lungul timpului. În spațiul istoric au avut loc fapte, evenimente, procese
istorice care sunt legate de viața oamenilor.
Un spațiu se analizează observând mai mulți factori: mediul natural, oamenii, istoria
locurilor respective, economia, nivelul tehnologiei, bogăția etc.
După ce a fost fixat cadrul geografic al problemei istorice studiate, trebuie să se treacă
la situarea în timp. Și aici este necesară o dublă acțiune. Într-un prim plan se situează precis
perioada fixată pe linia timpului tradițional. Rămânerea la un asemenea sistem ar însemna
imposibilitatea materială de a ajunge la o linie a timpului evolutiv, care să fie proprie perioadei
în discuție. Aceasta conduce la un al doilea stadiu, solicitând realizarea unui dispozitiv care să
pună în paralel problemele esențiale, relevante ale acestei perioade. O asemenea tehnică poate
da rezultate bune, permițând elevului să asimileze, în complexitatea ei o realitate sesizată în
aspectele ei esențiale. Istoria se desfășoară totdeauna în timp și spațiu și se realizează în fapte
și acțiuni. Astfel, factorul spațiu include mereu anumite cunoștințe cronologice, iar
evenimentele, cunoștințe concrete. Nu există cunoaștere istorică fără însușirea unei anumite
cantități de date cronologice, ani, întâmplări. Nu este vorba ca elevul să cunoască toate datele
și evenimentele consemnate în manuale, ci să știe să opereze cu ele în procesul cunoașterii
istorice.

CURS 2 Familia – formă de organizare umană

Ce este familia?
Familia este instituția fundamentală în toate societățile. Din perspectiva sociologică este
“o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de
căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau latura psiho-
socială” (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998).
Etimologia cuvântului familie:
Originea latină a termenului este familia care provine de la „famulus - sclav de casă”,
înțelesul cuvântului s-a schimbat în decursul timpului. În trecut familia era
proprietatea bărbatului (pater familias), ca soția, copiii, sclavii, sclavii eliberați și tot avutul,
nefiind de fapt între ei relații familiale, ci era considerată o proprietate subordonată, astfel tatăl
nefiind numit pater ci genitor.
În sociologia românească, Henri H. Stahl surprinde complexitatea funcțiilor familiei
clasificându-le în două mari categorii: funcții interne și funcții externe. După spusele sale, în
prima categorie sunt incluse următoarele funcții : a) biologică și sanitară; b) economică; c) de
solidaritate familială; d) pedagogico-educativă și morală.

Cercetătorii au constatat că familiile pot fi analizate din mai multe aspecte și au alcătuit
mai multe criterii după care pot fi analizate. Acestea sunt:
 1. După numărul partenerilor ce o alcătuiesc:
- familii poligame
- familii monogame
- familii extinse
- familii restrânse
2. După numărul părinților existenți:
- familii biparentale
- familii monoparentale
3. După numărul de copii ce o formează:
- familii fără copii
- familii cu un copil
- familii cu doi copii
- familii cu trei sau mai mulți copii.
4. După orientarea sexuală a partenerilor:
- familii heterosexuale
- familii homosexuale
5. După apartenența culturală a partenerilor:
- familii din aceeași cultura;
- familii mixte
6. După criteriul locuinței:
- familia de rezidență
- familia de interacțiune (migrantă
Viitorul familiei. Forme alternative la căsătorie
Cele mai răspândite modele alternative de viață care s-au răspândit mai ales după anii '70
sunt: coabitarea consensuală, celibatul, căsătoriile fără copii și menajele monoparentale.
Istoria familiei:
-studiază tot ce s-a petrecut în cadrul familiei de-a lungul timpului;
-se referă la evenimente ca: naștere, căsătorie, botez, cunoașterea rudelor, examene, concursuri,
fapte plăcute, ori mai puțin plăcute;
-un loc aparte îl au sărbătorile de familie și cele religioase: aniversări diferite, Crăciunul,
Paștele, ziua numelui, Anul Nou. La creștini și la alte popoare aceste sărbători sunt momente
de bucurie care adună rude și cunoștințe apropiate;
-istoria familiei se dovedește prin acte, documente diverse: certificate de naștere și de căsătorie,
acte de studii, titluri de proprietate, documente medicale, diplome, amintiri scrise etc.;

-un loc aparte îl au fotografiile de familie, tablourile, obiectele de îmbrăcăminte sau de mobilier,
unelte, podoabe transmise din generație în generație;

-arborele genealogic este și el un tablou al înrudirilor de sânge sau prin căsătorie care arată
istoria unei familii;

-prin completarea arborelui genealogic descoperim și punem în evidență strămoșii mai apropiați
sau mai îndepărtați ai familiei.

Vecinii și comunitatea

Comunitatea este un grup de oameni cu interese, credințe, norme de viață comune.

Ea se referă la totalitatea locuitorilor unei localități (comunitatea locală) sau a unei țări
(comunitatea națională).
 Pe teritoriul țării noastre, populația majoritară este formată din români. Alături de aceștia
trăiesc și minoritățile naționale (prin care se înţelege orice grup bine definit de persoane care
are cetăţenia statului în care locuieşte, sunt în inferioritate numerică în raport cu populaţia care
constituie majoritatea, întreţin legături vechi, trainice şi durabile cu acest stat, prezintă
caracteristici etnice, culturale sau lingvistice distincte şi sunt animate de voinţa de a păstra
identitatea comună a membrilor săi, cu deosebire cultura, tradiţiile şi limba).

Fiecare persoană sau familie trăiește, locuiește, se află alături sau în apropiere de cineva,
ori de ceva; aceștia sunt vecinii. Oamenii sunt uniți prin istorie comună, prin obiceiuri, relații
de rudenie și de vecinătate, precum și prin sentimentul că aparțin aceleiași comunități.

Fiecare persoană sau familie trăiește, locuiește, se află alături sau în apropiere de cineva,
ori de ceva; aceștia sunt vecinii. Oamenii sunt uniți prin istorie comună, prin obiceiuri, relații
de rudenie și de vecinătate, precum și prin sentimentul că aparțin aceleiași comunități.

CURS 3 Civilizații ale antichității

1. Grecii un model de cultură și civilizație.
Grecia arhaică – geneza Eladei: numărul mare al teritoriilor geografice separate – văi și
insule – ale Greciei au condiționat evoluția politică a acesteia, caracterizată de lipsa legăturilor
dintre diversele regiuni. În ciuda acestui fapt, locuitorii împărtășeau același stil de viață, aceeași
cultură, o limbă, o literatură și o religie comună. Astfel, s-a format printre greci o identitate
pregnant națională.
În timpul epocii obscure (sec. al XII-lea – al VIII-lea î.H.), grecii au creat o nouă formă de
organizare politică: polisul sau orașele-state. Acestea aveau ca formă de guvernare regenți aleși
din rândurile oligarhiei urbane. Membrii clasei conducătoare se numeau aristoi (cei mai buni,
din care s-a derivat termenul aristocrație) și asigurau conducerea politică, economică și militară
a polisului.
În secolele VII-VI î. H., tiranii au preluat puterea de la aristocrați și au introdus reforme
politice. Tiranii nu se sfiau să promită poporului avantaje financiare în schimbul sprijinului
oferit pentru a ajunge la putere. Astfel, s-a conturat latura demagogică și despotică a tiraniei.
Tiraniile, ca formă de guvernare, nu au avut o viață prea lungă, fiind înlocuite, în funcție de
polis, de sisteme oligarhice ori democratice.
Colonii. Presiunile de ordin demografic, lipsa terenurilor arabile și îndatorarea țărănimii
i-au obligat pe greci să colonizeze noi teritorii. Între sec. al IX-lea și al VI-lea î.H., polisurile
din Grecia continentală au înființat nenumărate colonii în spațiul mediteranean, în vreme ce
polisurile din Asia Mică și din insulele din Marea Egee au colonizat coasta Mării Negre. Aceste
colonii întrețineau relații economice și culturale cu metropola.
Atena Sub colinele sale se afla agora, spațiul public, care reprezenta centrul vieții sociale
și politice a polisului. La începutul sec. al V-lea î. H., Pireul a devenit portul Atenei.
În polisurile din Grecia antică, zonele înalte și, astfel, mai ușor de apărat ale orașului purtau
denumirea de acropole. În interiorul acestor fortificații se aflau cele mai importante temple din
oraș. Acropola din Atena a fost distrusă de perși în anul 480 î. H., dar Pericle, om de vază al
orașului la jumătatea sec. al V-lea î. H., a ordonat construirea unor temple în acel loc sacru:
Partenonul, templul Atenei și Erehteionul.
Pericle. Datorită reformelor introduse de politicianul Pericle în sec. al V-lea î. H., la Atena
a fost introdusă democrația. Aceste modificări au dus la ascensiunea ecclesiei (adunarea
populare) la rangul celei mai importante entități de guvernare. Fiecare cetățean putea să ia parte
la această adunare și să fie ales în funcții publice. Cu toate acestea, democrația ateniană
excludea de la participarea politică o mare parte a locuitorilor săi: femeile, metecii (străinii) și
sclavii. Axul principal al întregului sistem gravita în jurul recompensării financiare a funcțiilor
publice, ceea ce permitea cetățenilor mai săraci să participe la afacerile polisului. Între anii 443
î. H. și 429 î. H., Pericle a ocupat funcția de strategos, adică de magistrat suprem. În timpul
guvernării sale, au fost întemeiate colonii și s-a construit Partenonul.
Democrația în Atena. În societatea ateniană existau diferite categorii: cetățenii, adică
bărbații liberi născuți la Atena din părinți atenieni, se bucurau de toate drepturile. În cadrul
acestei clase sociale exista o minoritate de oameni avuți și o minoritate de cetățeni săraci sau
de condiție modestă, dar care puteau participa la viața politică. Din categoria de cetățeni erau
excluși străinii – așa-numiții meteci. Aceștia nu aveau nici un fel de drepturi politice, dar puteau
participa la apărarea polisului. Excluși erau sclavii, care constituiau cea mai consistentă clasă
socială, care nu beneficia de nici un drept și nu putea avea familie, casă sau alte proprietăți.
Orașul – Sparta. Sparta a fost un puternic oraș-stat, cu o structură preponderent militară și
agrară. Cucerirea teritoriilor învecinate făcuse posibilă alocarea de proprietăți funciare, astfel
încât fiecare spartan era stăpân peste o parcelă de un hectar sau două, pe care munceau hiloții
(fosta populație din zonă, luată în sclavie).
Statul spartan promova o educație severă și inflexibilă, al cărei obiectiv principal era
pregătirea militară. Copiii nu rămâneau în sânul familiei decât până la vârsta de șapte ani. Între
șapte și douăzeci de ani, aceștia beneficiau de o educație strictă în tabere de tineret, unde erau
pregătiți să devină soldați. Toți cetățenii aveau obligația să servească polisului. Ei erau într-atât
de îndoctrinați cu privire la importanța faptului de a-și dedica viața statului, încât libertățile
individuale erau înlocuite de o simplă obediență. De la vârsta de douăzeci și până la șaizeci de
ani, spartanii erau înregimentați într-o companie armată și trebuie să participe permanent la
lupte.
Războaie peloponeziace. Însușirea tezaurului de la Delos, precum și rivalitățile din
domeniul comerțului și politicii au dus la izbucnirea revoltelor în unele polisuri – cu Sparta în
frunte – împotriva Atenei. Acest conflict greu, de lungă durată, cunoscut sub numele de
Războiul peloponeziac (431-402 î. H.), s-a sfârșit prin înfrângerea Atenei și supremația
spartană. Liga Navală Atică a fost dizolvată. Atena nu mai avea să atingă niciodată gloria de
odinioară. Din acest motiv, Filip II al Macedoniei nu a întâmpinat practic nicio opoziție, atunci
când a invadat Grecia în secolul al IV-lea î. H. Prin victoria asupra elenilor în lupta de la
Chaironeia din anul 338 î. H., regele macedonean a desăvârșit procesul de cucerire a Greciei.
După ce i-a urmat tatălui său la tron, Alexandru Macedon a pus capăt rebeliunilor din câteva
polisuri. La douăzeci de ani era stăpânitorul absolut al Greciei și dorea să ducă mai departe
politica expansionistă inițiată de tatăl său.
Știință și filozofie. În sec. al VI-lea î.H., Thales din Milet a fost
un filozof grec presocratic, care a contribuit la dezvoltarea matematicii, astronomiei, filozofiei.
Este considerat părintele științelor. Pitagora (580 î.H.- 495 î.H.), a fost
un filosof și matematician grec, originar din insula Samos, întemeietorul pitagorismului, care
punea la baza întregii realități teoria numerelor și a armoniei. Tradiția îi atribuie
descoperirea teoremei geometrice și a tablei de înmulțire, care îi poartă numele. Heraclit (535
î.Hr.- 475 î.Hr.), a fost un filozof grec presocratic. Heraclit și Aristarh au stabilit că pământul
se rotește, Hecataeus a pus bazele geografiei, iar în perioada elenistică au apărut geografi și
astronomi importanți precum Eratostene, Hiparh și Strabon. Socrate a întemeiat filosofia
morală. Platon (427 î.Hr.- 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate și
învățător al lui Aristotel. Împreună cu aceștia, a pus bazele filosofice ale culturii occidentale.
Platon a fost interesat de matematică, a scris dialoguri filosofice și a pus bazele Academiei din
Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală. Herodot (484 î.H.- 425
î.H.) a fost un istoric grec. Herodot este considerat părintele disciplinei istoriei, prin modul în
care a tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. Până la el evenimentele erau
tratate în cronici sau epopei.
2. Roma. De la Cetate la Imperiu.
Italia preromană. În peninsula italică preromană trăiau diferite popoare: sabini, umbri,
etrusci și latini în centru, veneți în nord și greci în sud. În mijlocul acestei diversități culturale
s-a născut Roma – câteva cătune latine, așezate strategic pe șapte coline pe malul Tibrului.
Unificarea acestor sate s-a produs la mijlocul sec. al VI-lea î. H., odată cu sosirea etruscilor,
care au construit ziduri de apărare și care se ocupau cu agricultura.

Roma sub etrusci. Sub dominația etruscilor, pe la 616 î. H., mica localitate Roma se
transformase într-un oraș înfloritor. Cei trei monarhi care au condus Roma din 616 î. H. și până
în 509 î. H. au inițiat reforme semnificative în domeniul politicii și sistematizării urbane: lor li
se datorează prima canalizare a orașului (Cloaca Maxima), un zid puternic și primele temple,
printre care și cel al lui Jupiter Capitolinul. Mai mult, aceștia au dispus înlocuirea caselor din
chirpici cu cele din piatră. În anul 509 î. H., locuitorii Romei au pus capăt dominației etrusce și
au introdus o nouă formă de guvernare: republica.
Organizarea politică. În Republică, cetățenii romani aveau dreptul să participe la întrunirile
de tot felul în care se dezbăteau probleme de interes general, se ratificau legi și se alegeau
conducătorii, guvernul era compus din magistrați cu mandate de câte un an. La cârma statutului
se aflau consulii, cărora li se subordona armata. În mâinile acestora se mai aflau și administrarea
bugetului și jurisprudența. Pretorii erau responsabili cu aplicarea legii în provincii, cenzorii se
ocupau cu încasarea taxelor și păstrarea ordinii, chestorii, cu administrarea visteriei statului, iar
edilii, cu poliția. Pe timp de criză, consulul putea fi numit dictator (Magister populi), cu un
mandat de șase luni. În aceste cazuri, puterea lui era absolută. Apoi, acesta era obligat să renunțe
la funcție. Consulii erau nevoiți să dea socoteală asupra utilizării bugetului statal, nu însă și
asupra deciziilor politice și militare luate de ei. Senatul era alcătuit din 300 de persoane,
provenite din cele mai importante familii patriciene. Mai târziu, acestora li s-au adăugat și
plebei foarte înstăriți. Rolul senatului era să consulte magistrații și să ratifice legi. Influența
politică a senatorilor era foarte mare și deseori deciziile magistraților erau blocate de aceștia.
Această influență a devenit evidentă atunci când majoritatea membrilor senatului a hotărât în
anul 44 î. H. să îl ucidă pe Iulius Cezar, pentru a-l împiedica să dobândească putere absolută.
Cezar dorea să se proclame dictator pe viață (dictator perpetuus), ceea ce ar fi periclitat
autonomia politică a senatului.
Supremația în Italia. Unificarea peninsulei italice sub conducerea Romei s-a dovedit a fi o
problemă dificilă încă din zorii Republicii. Primii ani au fost marcați de războaiele cu etruscii,
celții, samniții și sabinii. Mai târziu, romanii au cucerit coloniile grecești din sud – Magna
Graecia -, astfel încât Roma a ocupat regiunile de la sudul râului Po (275 î. H.). După cucerirea
de către Roma, în anul 264 î. H., a întregii Italii, teritoriul a fost organizat într-o federație de
state și, astfel, s-a produs unirea politică. Misiunile ulterioare de expansiune au vizat celelalte
două mari puteri din spațiul mediteranean: Cartagina și Macedonia.
Expansiunea Romei. Roma și Cartagina s-au luptat pentru supremația din spațiul
mediteranean (războaiele punice). În urma primului Război punic (264-241 î. H.), Roma a
cucerit insulele Sicilia, Corsica și Sardinia. În al doilea Război punic, după bătălia de la Zama
(202 î. H.), romanii l-au învins pe Hannibal, cucerind Hispania. Cel de-al treilea război (149-
146 î. H.) a dus la distrugerea Cartagenei. În urma acestui război, romanii au denumit Marea
Mediterană - Mare Nostrum (marea noastră). Apoi, Roma a început să plănuiască și cucerirea
părții de est a Mării Mediterane. În anul 200 î. H., romanii au intrat în Grecia pentru a opri
expansiunea lui Filip V al Macedoniei. Regele a fost înfrânt în 196 î. H.. Roma a purtat mai
apoi războaie împotriva lui Antioh III, care domnea în Asia Mică (vestul Turciei de azi). După
lupta de la Magnezia (190 î.H.), Antioh s-a văzut nevoit să accepte suveranitatea romană. În
anul 30 î. H. Octavian a supus Egiptul, stat-vasal încă de mai înainte. Astfel, Roma a reușit să
se impună în tot spațiul mediteranean.
Imperiul în criză. Către începutul secolului al III-lea d. H., Imperiul Roman și-a atins
limitele din punctul de vedere al cuceririlor. Acest lucru a însemnat că nu și-a mai putut reînnoit
resursele și sclavii. Banii din visteria statului au început să scadă, iar susținerea financiară a
unei armate atât de mari nu a mai fost posibilă. Orașele erau pline de oameni fără lucru.
Împăratul Teodosie cel Mare a decis să soluționeze aceste probleme și, la moartea sa (394 d.H.),
a împărțit imperiul celor doi fii ai săi. Estul i-a revenit lui Arcadius, iar vestul lui Flavius
Honorius. Partea vestică ajuns sub conducerea barbarilor, în timp partea estică a existat mai
departe sub denumirea de Imperiul Bizantin.
Invadatorii germanici. Criza economică a imperiului Roman din sec. al III-lea d. H., a
redus armata și a condus la slăbirea autorității imperiale. Luptele pentru putere s-au întețit, iar
la sfârșitul sec. al IV-lea triburile germanice au reușit, în căutarea de noi ținuturi, să ocupe
teritorii din imperiu. În anul 476, triburile germanice l-au înfrânt pe ultimul împărat roman,
Romulus Augustulus și au creat regatele germanice.
Primele invazii. În sec. al III-lea d. H. popoarele barbare (francii, alemanii, goții) au
pătruns în Galia, Grecia de Nord și Asia Mică, în anul 248, Decius a fost învins de goți, iar, în
anul 260, împăratul Valerius a pierdut în fața perșilor. Aceste înfrângeri au anunțat căderea
Imperiului Roman, care s-a produs la jumătatea sec. al V-lea. La sfârșitul sec. al IV-lea,
vandalii, ostrogoții și vizigoții au traversat Rinul și Dunărea, încercând să fugă din calea
hunilor, și au pătruns în Imperiul Roman. În anul 410, regele Alaric al vizigoților a început lupta
împotriva Romei.
Devastarea Romei. Împăratul își pierduse în totalitate atât prestigiul, cât și autoritatea,
iar o parte a imperiului, în special jumătatea de vest, se afla practic în posesia popoarelor
germanice. În august 410, regele vizigot Alaric a pătruns mărșăluind în Roma, iar armata sa a
devastat orașul timp de trei zile. Mai târziu, ei au făcut același lucru și în alte orașe ale
peninsulei. În anul 476, Odoacru, care fusese mercenar în slujba Romei, îl ucide pe ultimul
împărat al Romei, pe tânărul Romulus Augustulus, iar popoarele germanice preiau definitiv
controlul asupra peninsulei.
Cultura și civilizația romană. Dreptul roman. Romanii au creat structura legislativă ale
cărei principii mai joacă încă un rol în domeniul juridic din regiunile vestice. Cea mai mare
parte a termenilor juridici și un număr mare de concepte jurisprudențiale provin, cel puțin în
vest, din vocabularul dreptului roman.
Științele politice. Politica a regăsit în istoria romană exemple în scopul caracterizării
sistemului de stat, a formelor de guvernământ, a instituțiilor, funcțiilor și unităților de
administrare, acestea existând încă într-o formă sau alta în Europa, America sau în alte țări
influențate de vest.
Latina. Latina a reprezentat vehiculul esențial necesar pentru răspândirea culturii
romane până în Evul Mediu, atunci când din Spania și până în România au început să se formeze
limbile romanice, derivate din limba latină. Vocabularul latin a fost folosit în domenii precum:
medicina și științele naturii.
Literatura latină. Științele umaniste au înflorit în timpul domniilor lui Cezar și
Augustus. Dintre romani s-au remarcat mari poeți precum: Vergiliu, Ovidiu și Horațiu; oratori:
Cato și Cicero; cronicari și istorici: Titus Livius, Iulius Cezar, Tacit.
Ingineri și arhitecți. Romanii au intrat în istorie și ca mari constructori și ingineri.
Domeniul ingineriei constituia cel mai eficient factor în cadrul vastei civilizări romane.
Apeductele, podurile, templele și construcțiile civile se regăseau în întreg imperiul – de la
Merida, Alcantara și Segovia în Hispania și până în îndepărtata Palmira din deșertul sirian, de
la băile Bath din Britania și până în orașele romane din Africa de Nord. Legiunile romane au
pus bazele multor orașe însemnate din Europa și în acestea mai pot fi încă întâlnite apeducte,
teatre și arcuri de triumf. Experimentații constructori romani de orașe au pus bazele sistemelor
de canalizare și de evacuare a apei, în timp ce tehnicile introduse legate de lucrarea pământului
și de agricultură, în general au supraviețuit până în sec. XX.
Arta. Arta romană poate fi văzută ca o continuare a artei grecești din perioada elenistă.
Din acest motiv, arta Greciei antice și a Romei sunt desemnate drept artă clasică. Panteonul.
Panteonul din Roma reprezintă unul dintre cele mai grandioase sanctuare ale Antichității.
3. Mărturii istorice de la Roma la Constantinopol.
În anul 324, Constantin a devenit unicul împărat al imperiului și a început reorganizarea
lui. Împărțirea în Imperiul de Apus (Roman) și cel de Răsărit (Bizantin) a devenit irevocabilă
în 395. Pe măsură ce Imperiul Roman decădea, cel Bizantin își începea ascensiunea și își afirma
autonomia. Orașul lui Constantin nu era o creație ex nihilo – pentru că Bizanțul a fost întemeiat
în jurul anilor 658-657 î.H. - , ci o decizie politică, luată după victoria împotriva lui Licinius
repurtată în apropierea acestei localități: Constantin a redenumit Bizanțul cu numele lui,
Constantinopol, în memoria victoriei sale remarcabile (Anonimul din Valois).
Constantinopolul nu avea un prefect al Orașului, ci un proconsul; senatorii de aici nu
erau clarissimi, ci clari. Însă teritoriul noii capitale a obținut același statut ca și Urbs și astfel a
fost scutit de impozite; a fost scos de sub tutela vicarului Traciei și a guvernatorului Europei.
Locuitorii orașului au beneficiat de aceleași avantaje ca și locuitorii Romei: distribuiri de
cereale gratuite, cu condiția să posede o casă.
De asemenea, Roma a rămas centrul latinității, în timp ce Constantinopolul a devenit un
focar al elenismului, atrăgând populații din Grecia, Siria, Asia Mică și Egipt.

CURS 4 GETO-DACII
A. RĂZBOAIELE ROMANO-DACE;
B. DACIA ÎN TIMPUL STĂPÂNIRII ROMANE.
I. GETO-DACII ȘI CONTACTELE CU LUMEA MEDITERANEEANĂ

Geții; dacii denumirile ramurii nordice a tracilor.

Numiți geți în izvoarele grecești; daci în izvoarele romane.
Geții și dacii:
- reprezentau un singur popor;
 - vorbeau o limbă indo-europeană;
- organizați în triburi și uniuni de triburi conduse de un șef militar (rege). Reședința – o
cetate întărită din care controlau un teritoriu bine definit.
- creatorii civilizației fierului reflectată în multitudinea de:
 unelte și arme de fier;
 obiecte de uz casnic din ceramică.
- existau două categorii sociale: aristocrația militară și sacerdotală: tarabostes (sau
pileati);
- religia era politeistă – dominată de zeul suprem – Zamolxis;
- existau și alte divinități:
 o divinitate feminină – Bendis;
 zeitate agrară și războinică asociată cu Ares (la greci) sau cu Marte (la romani).
II. REGALITATE ȘI RELIGIE
Burebista (82-44 î. H.)
 Unificarea triburilor geto-dacilor realizată pentru prima dată de Burebista (82-44 î. H.)
 Mijloace folosite –diplomatice
- militare – confruntări cu celții, bastarnii, cetățile grecești.
 Politica internă – autoritară – impune norme de etică și norme juridice;
- se sprijină pe - aristocrația sacerdotală în frunte cu marele
preot Deceneu;
- aristocrația militară – armată de 200000
oameni (Strabo).
 Construiește un sistem de fortificații în Munții Orăștiei (Șureanu)
Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna – scop: protejarea capitalei – Sarmizegetusa.
Consecințe:
o realizarea unei monarhii militare;
o realizarea unui regat întins : N – Carpații Nordici
S – Munții Balcani
E – Nistru
V – Dunărea Mijlocie.
o devine – un pericol pentru romani – ajunseseră cu dominația lor
până la Dunăre;
- cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia.
 Burebista – asasinat în 44 î. H.
Decebal (87-106)
 În sec. I d. H. – creșterea pericolului roman.
 Dobrogea – cucerită de romani în 28 î. H.
-integrată în provincia Moesia (46 d. H.)
 Dacii organizau incursiuni la sud de Dunăre devin un pericol pentru romani.
 Consecințe:
o Unificarea formațiunilor politice din N Dunării sub conducerea lui
Decebal (87-106).
o Regatul dac condus de Decebal – mai restrâns teritorial – cuprinde:
Transilvania, Moldova, Subcarpații Meridionali.
o Dar – noul stat era mai puternic și mai bine organizat.
 o Progresele înregistrate de societatea dacică – importante:
- creșterea populației;
- dezvoltarea economiei;
- construirea a numeroase cetăți (dava);
- viața spirituală complexă;
- strânse legături comerciale cu lumea
greco-romană.
o În perioada domniei lui Decebal – 2 momente principale ale
confruntărilor cu romanii:
1. În vremea lui Domițian (81-96)
- 87 d. H. – o armată puternică sub conducerea lui Cornelius Fuscus
- înfrântă la Tapae.
- 88 d. H. – sub conducerea lui Tettius Iulianus armata romană îi
înfrânge pe daci tot la Tapae.
 Consecințe:
o Încheierea unui tratat de pace cu Imperiul Roman avantajos pentru
Decebal:
- Dacia devine regat clientelar al Romei;
- Decebal primește bani și meșteri de la romani cu ajutorul cărora
și-a întărit armata și a ridicat noi fortificații.

2. În vremea lui Traian (98-117)

a) Primul război dintre daci și romani (101-102) finalizat prin înfrângerea
lui Decebal.
Armata romană numeroasă (circa 100000 oameni) atacă Dacia dinspre
Moesia.
102 – Tratat de pace – cu condiții foarte grele pentru Decebal.
- Prevederi – teritoriile cucerite de romani rămân acestora (Banat,
nordul Olteniei și Munteniei, sudul Moldovei).
- Decebal obligat să – dărâme zidurile cetăților;
- renunțe la o politică externă proprie.
b) Al doilea război dintre daci și romani (105-106)
Cauze:
 încălcarea condițiilor impuse prin tratatul de pace de către Decebal;
 interesul romanilor pentru bogățiile Daciei și poziția sa strategică foarte
bună.
 Consecințe:
 105 – Dacia este atacată.
 Rezistența dacilor sub conducerea lui Decebal este impresionantă.
 Decebal este înfrânt.
 Dacia este cucerită și transformată în provincie romană.
III. INTEGRAREA DACILOR ÎN LUMEA ROMANĂ
 Cel mai important rezultat al statului roman – Romanizarea.
 Cel mai important rezultat al Romanizării – formarea popoarelor și limbilor neolatine
europene.
Administrația
 Provincia Dacia – era o provincie consulară condusă de un guvernator – titlu de legatus
Augusti pro praetore.
 Armata romană era organizată în:
a) legiuni
b) trupe auxiliare – ale
- cohorte.
Urbanizarea
În perioada stăpânirii romane se mențin în Dacia vechi așezări, dar apar și așezări de tip roman.
Religia
 Ilustrează convingător sinteza daco-romană.
 Caracteristici:
 varietatea – erau adorate divinitățile – grecești
- orientale
- romane
 predomină adorarea divinităților romane: Jupiter, Junona, Minerva, Venus etc.
 este întâlnit fenomenul de – interpretatio Romana
- sincretism religios.
Viața culturală romană – rol decisiv în învățarea limbii latine.
 Cultura școlară – realizată prin intermediul școlilor elementare.
Dacii liberi
 Teritoriile neincluse în Dacia (Moldova, Muntenia, N-V Transilvaniei) rămân sub
stăpânirea dacilor liberi. Triburile cele mai importante: dacii mari, carpii, costobocii.
 Dacii liberi:
 viața lor continuă în formele tradiționale autohtone, dar prin vecinătatea cu
Imperiul suferă un proces lent de romanizare.
 organizează incursiuni în Imperiu:
o 170 – costobocii – devastează zona pontică;
o 238 – carpii și goții – atacuri asupra provinciilor Imperiului.
 Relațiile dintre dacii liberi și romani sunt complexe:
 contacte comerciale:
- monede și produse romane;
- scriere latină.
 confruntări militare;
 relații politice.
 În anul 271 împăratul Aurelian – retrage armata și administrația din Dacia, la sud de
Dunăre.
 La nordul Dunării rămâne populația romanizată care va perpetua limba și obiceiurile
romane.
IV. ROMANITATE ȘI CREȘTINISM
Romanitatea la Dunărea de Jos
 Retragere aureliană a însemnat – retragerea armatei și a administrației romane.
 O parte a populației civile daco-romane continuă să trăiască în vechile așezări.
  Descoperirile arheologice din sec. al IV-lea – VI-lea demonstrează apartenența
populației din nordul Dunării la civilizația romană provincială.
 Procesul de romanizare a dacilor liberi se intensifică, o parte a acestora se
stabilește pe teritoriul fostei provincii.
Apariția popoarelor romanice – un proces istoric european
 În a doua jumătate a mileniului întâi apar popoarele romanice europene, proces în care
se încadrează și formarea poporului român (etnogeneza românească).
 Popoarele romanice sunt rezultatul unei duble sinteze:
 Dintre autohtonii din teritoriile cucerite de Roma și coloniștii romani – prin
asimilarea culturii romane se romanizează deplin (I sinteză);
 Asimilarea migratorilor de către populațiile romanice (a II-a sinteză).
 Latina populară vorbită până în sec. al VI-lea este înlocuită din sec. al VII-lea – VIII-
lea de dialectele latine din care evoluează limbile romanice: franceza, italiana, spaniola,
portugheza, româna.
 Românii constituie unicul popor care mai reprezintă, la ora actuală, ramura răsăriteană
a latinității.
C. POPOARE DE IERI, POPOARE DE AZI

CURS 5 FAPTE ISTORICE ȘI PERSONALITĂȚI ÎN EPOCA MEDIEVALĂ

TRANSILVANIA DE LA VOIEVODAT LA PRINCIPAT
1. Cucerirea maghiară
 În perioada cuprinsă între sec. al IX-lea – al XI-lea formațiunile politice din Transilvania
manifestă tendințe spre:
 centralizare politică;
 unificare teritorială.
 Această evoluție este întreruptă de cucerirea Transilvaniei de către regatul Ungariei –
se încheie la începutul sec. al XIII-lea.
 Transilvania a păstrat însă elemente ale organizării locale și instituții specific românești
(voievodatul).
 Această organizare rămâne aceeași până în sec. al XVI-lea:
 Ungaria cade sub dominație otomană (1540);
 Transilvania este organizată ca principat autonom sub suzeranitate otomană
(1541).
2. Organizarea internă
a. Voievodatul Transilvaniei – autonom în raport cu Coroana ungară;
b. Organizarea administrativ-teritorială
 comitate – impuse de regalitatea maghiară;
 scaune – unități administrative specifice – secuilor
- sașilor
 districte – specifice românilor;
c. Structura socială a Transilvaniei:
  se caracterizează prin existența stărilor privilegiate
d. Statutul politic al românilor
 structura etnică a Transilvaniei nu s-a schimbat
- majoritatea populației – formată din români.
 dar participarea lor la viața politică – este limitată.
- treptat românii sunt excluși.
- din 1366 – calitatea de nobil este condiționată de
apartenența la catolicism.
ȚARA ROMÂNEASCĂ
1. Diploma cavalerilor ioaniți
2. Etapele întemeierii:
I. Etapă
 1277-1279 – Litovoi – voievod din zona Olteniei – încercare de înlăturare a suzeranității
maghiare – eșuează.
 Basarab I (?-1352) – reușește unificarea formațiunilor politice sub o autoritate centrală
 II. Etapă – consolidarea țării
- urmașii lui Basarab I
- crearea instituțiilor interne
MOLDOVA
 La E de Carpați are loc un proces similar de unificare teritorială și emancipare politică;
 În cazul Moldovei ‘teoria descălecatului’ poate fi demonstrată.
I. Etapă – descălecatul lui Dragoș
II. Etapă – consolidarea țării
urmașii lui Bogdan
-crearea instituțiilor interne
DOBROGEA
 1230 – este menționată – Țara Cavarnei – formațiune politică locală.
La începutul sec. al XIV-lea – unificarea formațiunilor existente în jurul Țării Cavarnei
 Într-o situație de mari frământări politice și militare în 1388-1389 Mircea cel Bătrân ia
sub autoritatea sa Dobrogea, pe care o unește cu Țara Românească.
Concluzii:
 Evoluția lumii românești spre o structură statală autocrată – fenomen general în spațiul
carpato-dunărean.
 În Transilvania și Dobrogea - procesul este stopat prin cucerirea Transilvaniei de către
maghiari și a Dobrogei de către Imperiul Otoman.
Țara Românească - se constituie în două domnii autocrate;
Moldova - sunt două sintaxe politice locale

A. Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân

B. Fapte de vitejie ale lui Iancu de Hunedoara
C. Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare
 D. Mărturii istorice: Suceava

CURS 6 UNIREA ȚĂRILOR ROMÂNE SUB MIHAI VITEAZUL

Mari făuritori de cultură: Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir.
Mari călători și descoperirile lor.

Unirea Țărilor Române sub Mihai Viteazul

La sfârșitul sec. XVI, scena politică europeană a fost dominată la un pol de un Imperiu
Otoman absolutist și centralizat, iar la celălalt, de Imperiul Romano-German, divizat și
subminat de contradicții interne. În plus, monarhia habsburgică, în plină structurare, visa la
Europa Centrală; ca și statul rus, aflat și el în plină afirmare.
La începutul anului 1588, Mihai este ban mic de Mehedinți, ca, la sfârșitul aceluiași an,
să ocupe funcția de mare stolnic. În timpul domnitorului Ștefan Surdul (1591-1592) a devenit
mare postelnic (1591), apoi, mare agă (1592). Un document din 1593, acum sub domnitorul
Alexandru cel Rău (1592-1593), îl numește mare ban – ban de Craiova.
Un complot intern și o plângere împotriva domnitorului Alexandru cel Rău înaintată la
Înalta Poarta, la începutul verii anului 1593, au condus la urcarea lui Mihai pe tronul Țării
Românești.
Pe plan intern, situația din Muntenia devenise aproape de nesuportat. În fiecare an,
locuitorii erau obligați să plătească, în afara birului obișnuit, alte taxe: pentru plocon și curama
(cotizație); pentru cornăritul oilor și al boilor; pentru câble și chile (proviziile de grâu și orz
ale armatei) ș.a. În 1593, haraciul atinsese cota sa maximă – 155000 de galbeni.
În plus, otomanii începuseră să se așeze și la nord de Dunăre.
Popoarele din sudul Dunării au văzut în Mihai Viteazul eliberatorul lor. De aceea, mulți
sârbi, bulgari sau greci au intrat în slujba domnului.
Mihai se vede obligat să pună în aplicare așa-numitul plan dacic – unirea tuturor țărilor
române. La sfârșitul anului 1599 a trecut, prin pasul de la tabla Buții, în Transilvania. La
Șelimbăr (18/28 octombrie 1599) îl înfrânge pe Andrei Bathory. La 1 noiembrie intra, triumfal,
în cetatea Alba Iulia, primind cheile orașului de la episcopul Napragy. Deci, dobândi Mihai
Vodă două țări: Ardealul și Țara Românească, iar încă din primele săptămâni, Mihai a încercat
să își impună sistemul de guvernare, dar a și recunoscut toate instituțiile, limbile oficiale și
organizarea cea veche. De asemenea, a pus piatra de temelie a unei catedrale ortodoxe la Alba
Iulia.
Mai 1600, Mihai l-a alungat pe Ieremia Movilă și, la Iași, a primit jurământul de credință
al boierilor. Și era așa de groaznic Mihai-Vodă și vestit în războaie în toate aceste părți – se
scrie în Letopisețul lui Miron Costin – cât îndată ce au sosit la Suceava, i s-au închinat și
cetatea Sucevei și a Neamțului… Se realiza, astfel, prima unire a Țărilor Române. Din vara
acestui an, își adaugă noi titluri în hrisoave: Io, Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al
Țării Românești, al Ardealului și a toată țara Moldovei și își realiza o nouă pecete.
 Însă contextul internațional era cu totul defavorabil unei asemenea acțiuni. Revolta
nobililor maghiari, sprijiniți de fostul aliat al domnului, generalul Basta, ce doreau înlăturarea
tiranului valah, a culminat cu înfrângerea lui Mihai în bătălia de la Mirăslău (18/28 septembrie
1600). Ardealul a fost, astfel, pierdut!
În câteva zile, atât Moldova, cât și Țara Românească au fost invadate de trupele polone
ale marelui hatman Jan Zamoyski. Membrii aceleiași familii – a Movileștilor – urcă pe tronurile
celor două țări românești.
Mari făuritori de cultură: Constantin Brâncoveanu
Situația Țărilor Române dependente de Înalta Poartă devenise din ce în ce mai
apăsătoare. O listă a principalelor obligații financiare ce cădeau pe capul locuitorului de rând
ne dovedește numărul lor aproape nesfârșit: birul slujitoresc, birul mărunt de țară, zaharele,
sursaturi, miere de ceară, găleata de fân, seama a doua și a treia, care de oaste, birul lefegiilor,
birul untului și meiului, birul vacilor și al oilor, ploconul hanului, birul sulgiului, caii domnești,
împărătești și de olac, potvoade, mertice, conace, orânduielile.
Anii domniei lui Constantin Brâncoveanu au fost marcați de un real progres economic
și cultural, dar și de inițiative de modernizare a aparatului de stat, de reformare a sistemului
fiscal. Măsuri nu tot timpul potrivite cu boierii care îl susținuseră altădată.
Brâncoveanu s-a preocupat și de organizarea cancelariei statului, pentru a putea întreține
bune raporturi cu puterile străine, cu ajutorul unui …aparat specializat.
Politica sa externă a fost destul de oscilantă, încercând să stabilească relații cu toate
puterile importante ale timpului, chiar și cu Rusia țarului Petru I. Domnia lui Constantin
Brâncoveanu a însemnat o nouă epocă în domeniul culturii, deschizându-se influențelor
occidentale, care au început să le prevaleze pe cele orientale. A înființat școli și tipografii, a
ridicat palate și lăcașuri de cult, a contribuit la răspândirea cuvântului tipărit și afara granițelor
țării.
Domnul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios
în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile
novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc.
Învinuit de trădare de către turci, a fost omorât la Constantinopol, în 1714, împreună cu
toți cei patru fii ai săi.
Dimitrie Cantemir
Conștient de importanța unei domnii solide, fără frământări interne, Dimitrie Cantemir
a încercat să pună capăt rivalităților dintre diversele grupări boierești. Admirator al lui Petru cel
Mare, a dorit să introducă în Moldova principiile absolutismului luminat.
Om de o aleasă cultură, Dimitrie Cantemir a rămas în istorie și ca un mare cărturar –
dovadă a meritelor sale stă și alegerea, în 1714, ca membru al Academiei din Berlin. Dintre
scrierile sale s-au remarcat: Descrierea Moldovei (1716) – prima prezentare geografică și
istorică a instituțiilor și a obiceiurilor ei; Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman
(1714) – una dintre cele mai importante istorii ale statului otoman; Hronicul vechimii româno-
moldo-vlahilor (1722).
Mari călători și descoperirile lor

1.Cauze:

- economice- creșterea populației și lipsa resurselor în Europa

- necesitatea mărfurilor din Orient (mirodenii, mătase, podoabe,etc)

- extinderea turcilor și blocarea drumurilor comerciale

- religioase- răspândirea creștinismului

- tehnice - progrese în arta navigației: cârma, busola, astrolabul, caravela

- științifice - cunoștințe geografice-Ptolemeu-,,Pământul este rotund’’.

2.Desfașurare:

- Marco Polo – călătoria în China

- Henric ,,Navigatorul’’- coasta de vest a Africii (insulele Madeira, Azore, Canare)

- 1488 – Bartolomeo Diaz-Sudul Africii (Capul Bunei Speranțe)

- 1492- Cristofor Columb- America centrală (arhipelagul Bahamas, Cuba )

- 1498 – Vasco da Gama- India (Calicut )

- 1499 – Amerigo Vespucci- America

- 1500 – Cabral - Brazilia

- 1519 – Fernando Magellan – prima călătorie în jurul lumii

3. Urmări:

- descoperirea continentului american (civilizațiile mayașă, aztecă și incașă)

- formarea Imperiilor coloniale și exploatarea teritoriilor cucerite

- dezvoltarea comerțului pe axa Atlanticului

- aclimatizarea de plante și animale

- favorizarea progresului intelectual

- creștinarea popoarelor cucerite.

Călătoria în cosmos
Importanța istorică a călătoriilor în Cosmos:
- toate călătoriile au contribuit la cunoașterea mai bună a stelelor, planetelor, a
soarelui și a lunii;
 - cercetările au dat informații care ajută astăzi la cunoașterea precisă a timpului
probabil și la prevenirea unor fenomene ale fenomene ale naturii cu efecte dăunătoare
asupra omului;
- comunicarea între oameni a devenit mai ușor de realizat, prin radio, televiziune,
Internet, telefon mobil;
- rușii, americanii, chinezii, francezii au trimis în cosmos mulți sateliți artificiali
care îndeplinesc diferite misiuni științifice;
- s-au făcut fotografii numeroase cu imagini de pe planetele Jupiter, Saturn,
Uranus și Neptun;
- în prezent se cercetează posibilitatea existenței vieții pe Lună, pe Marte sau pe
Venus;
- toate acestea dau încredere oamenilor și arată dorința neobosită a omului pentru
cunoașterea Universului;
- în același timp, oamenii de azi și de mâine trebuie să aibă grijă ca rezultatele
științei și tehnicii să fie îndreptate în folosul oamenilor și să nu se ajungă la un adevărat
război al stelelor.

CURS 7 Epoca modernă (1789-1914)

Schimbările din societate și economie

La începutul sec. XIX, industrializarea, care începuse în Marea Britanie încă din sec.
XVIII, s-a răspândit în multe părți ale Europei prin invenții precum motorul cu aburi.
Introducerea noilor tehnologii a determinat o transformare rapidă a condițiilor de lucru și de
trai, cel mai adesea în rău, la început. S-a format o nouă pătură socială: clasa muncitoare.
Pe măsură ce condițiile economice de la țară continuau să se deterioreze, țăranii și-au
pierdut sursa de existență și s-au mutat la oraș să-și caute o slujbă. De asemenea, mulți au
emigrat, cel mai adesea în America. Aceștia au fugit de sărăcie și de regimurile din ce în ce mai
autoritare care au urmat revoluțiilor din 1848. Economiile în curs de dezvoltare din timpul
Revoluției Industriale necesitau acces la noile surse de materie primă și la noile piețe din afara
Europei. În același timp, afluxul de forță de muncă spre oraș și lipsa reglementărilor au
contribuit la deteriorarea condițiilor de lucru și de viață din orașe.
Revoluția Franceză (1789-1799)
Revoluția Franceză a avut consecințe de mare răsunet atât în Franța, cât și în întreaga
Europă, deoarece a redefinit instituțiile fundamentale care stabileau structura politică a Europei.
Revoluția a marcat încercarea de a stabili prin legi comune egalitatea tuturor persoanelor,
indiferent de originea lor. Condusă de burghezie, revoluția a avut ca obiective abolirea
dominației aristocrației, adoptarea constituției și libertatea intelectuală. A antrenat mobilitatea
socială, fără bariere de clasă (Să învingă valorile!) și a năzuit către instituirea unei societăți
morale, în care bunul comun să stea înaintea intereselor personale: Libertate, Egalitate,
Fraternitate! Dar, radicalismul și presiunile din exterior au transformat uneori regula virtuții
într-un nou tip de despotism.
Victoriile Armatei Revoluționare începând cu 1792 au dus la stabilirea republicilor după
model francez în toată Europa. În 1795 s-au declarat republici Olanda și Belgia, în 1797, Italia
Superioară, în 1798, Elveția, iar în 1799, Napoli și Italia de Sud. Însă urmările revoluției au fost
pe termen mult mai lung. Domnia ulterioară a lui Napoleon Bonaparte poate fi privită ca o
culme a Revoluției Franceze, cel puțin prin implementarea, Codului Civil. Acesta a adus la
cunoștința Europei Centrale cele mai multe dintre drepturile de bază ale omului revendicate în
timpul revoluției. Ulterior, aproape toate democrațiile europene au recunoscut ca model
Declarația Dreptului Omului și Cetățeanului și începutul sistemului parlamentar din 1789.
Dominația napoleoniană (1792-1814)
Franța revoluționară a făcut ca aproape întreaga Europă să se întoarcă împotriva ei. Între
1792 și 1806, aceasta s-a confruntat cu o serie de coaliții în schimbare, în patru războaie în care
a triumfat de fiecare dată. Condusă de Napoleon, Franța a obținut supremația asupra celei mai
mari părți a Europei, impunându-și ideile și legile liberale în țările ocupate. Însă dominația lui
Napoleon era ambivalentă. Cultiva emanciparea civică, dar reprima opoziția și
autodeterminarea națională. Dictatura care se ascundea sub aparenta democrație a trezit rapid
rezistența statelor ocupate. Când lanțul de victorii ale Franței s-a încheiat în 1812 în Rusia,
celelalte puteri europene s-au revoltat la rândul lor. Bătălia de la Waterloo din 1815 a marcat
încheierea destinului politic al lui Napoleon.
Începutul Revoluției Industriale în Europa (cca 1750-1848)
În sec. XIX, cea mai semnificativă schimbare produsă în Europa a fost Revoluția
Industrială. Acest eveniment a început cu niște inovații tehnologice, dar a dus până la urmă la
o imensă transformare socială. După Congresul de la Viena, puterile europene au urmărit
restabilirea structurilor politice și sociale din epoca prenapoleoniană. Cu toate acestea, Sistemul
Metternich - principiul fundamental al politicii din Europa - a eșuat foarte curând. Europa de
Vest liberală a intrat în conflict cu Europa Centrală și de Est conservatoare. În ciuda numărului
mare de măsuri represive, mișcările democratice au apărut în toată Europa, culminând cu
Revoluțiile de la 1848.
Germania imperială (1871-1914)
Austro-Ungaria (1867-1914)
Franța (1814-1914)
Marea Britanie (1830-1914)
Țările de Jos (1815-1914)
Italia între Congresul de la Viena și Primul Război Mondial (1815-1914)
Portugalia și Spania (1815-1914)
Scandinavia (cca 1800-1917)
Rusia – de la Tratatul de la Tilsit la abdicarea ultimului țar (1807-1917)
Balcanii (1821-1914)
Imperiul Otoman (cca 1800-1914)

CURS 8
1.Franța în timpul lui Napoleon Bonaparte
2.Revoluția de la 1848 în Țările Române
3.Unirea Principatelor române din 1859
4.Cucerirea Independenței de Stat a României
1.Franța în timpul lui Napoleon Bonaparte
Franța, sfârșitul sec. al XVIII-lea: Constituția din anul 1791 a fost abolită patru ani mai
târziu, când a fost introdusă o nouă Magna Carta, care conferea puterea executivă unui
Directorat. Sprijinul popular era foarte redus. Revolta regaliștilor, ce doreau să reinstaureze
monarhia prin persoana lui Ludovic al XIII-lea, a fost înăbușită în fașă de către tânărul general
Napoleon Bonaparte.
Expediția din Egipt.
Consulatul.
18. Brumaire.
Anii de faimă.
Nelson, Trafalgar, Austerlitz.
Sfârșitul imperiului.
Campania din Rusia.
Waterloo, sfârșitul lui Napoleon.
Importanța în istorie:
- a fost unul dintre geniile politice și militare din istoria omenirii;
- s-a ocupat de o nouă organizare a Europei, a făcut schimbări importante aproape în toate
domeniile de activitate; cele mai multe au fost rezultatul gândirii sale personale;
- a condus însă cu puteri nelimitate, controlând totul, dar fără exagerări și fără cruzime;
- ocupația franceză în Europa a provocat ridicarea la lupta de eliberare a popoarelor;
- statele europene ale timpului au preluat schimbările propuse de Napoleon;
- în Europa s-au răspândit și ideile revoluției franceze despre libertate și egalitate.
2.Revoluția de la 1848 în Țările Române
În spațiul românesc, revoluția de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care importante
părți ale teritoriului național se aflau sub ocupație străină, Transilvania și Bucovina făceau parte
din Imperiul Habsburgic; Moldova era constrânsă să accepte protectoratul Imperiului Rus, iar
Muntenia – suzeranitatea Imperiului Otoman. În plus, obiectivul revoluției a fost triplu: social,
politic și național, revoluționarii români confruntându-se cu realizarea unor sarcini extrem de
grele.
Revoluția în Moldova – revolta poeților
Răspândirea ideilor revoluționare
Revoluția în Transilvania – revoluția intelectualilor
Revoluția de la 1848 din Principatele Române a fost opera intelectualilor liberali,
pașoptiștii, care se maturizaseră pe la 1830-1840. Ei au inițiat-o, i-au definit obiectivele și au
condus-o.
3.Unirea Principatelor române din 1859
Situația internațională
Sfârșitul războiului Crimeii (1853-1856), ce implicase, pe de o parte, Imperiul Rus, iar,
pe de alta, Imperiul Otoman, aliat cu al Doilea Imperiu Francez, regatul Marii Britanii și cel al
Sardiniei, a oferit un context internațional favorabil punerii în practică a unuia dintre cele mai
vechi proiecte românești: unirea, rămasă în istorie ca unirea mică. Emigrația românească
desfășoară o susținută activitate pentru atragerea diplomației europene și a opiniei publice de
partea ideii de unire.
Propunerile adunărilor au fost înaintate la Paris. După discuții prelungite, la 7/19 august
1858 a fost semnată Convenția de la Paris, document menit a le oferi principatelor o formă de
organizare definitivă (statutul internațional, principii de organizare internă). Noul stat primea
denumirea de Principatele Unite, ale Moldovei și Țării Românești având doi domni pământeni,
două capitale, două guverne și două adunări legislative. Au fost numite comisii provizorii
(căimăcămii), cu scopul de a supraveghea alegerea noilor adunări legislative ce urmau să aleagă
noii domni.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza
Consecințe
Măsuri interne
Măsuri externe
După recunoașterea internă, a urmat și cea externă. Alexandru Ioan Cuza a fost primit
la Constantinopol cu cele mai mari onoruri: a intrat pe poarta imperială, pe unde pășea sultanul;
i s-a conferit o înaltă distincție și a fost tratat cu cea mai mare curtenie. La 16 iunie 1866 se
semna Actul adițional la Convenția din 7 august 1858, document prin care se recunoștea
autonomia țării.
Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională (prevedea că toți românii
între 20-50 de ani pot fi mobilizați), au fost adoptate:
-legea electorală (menține votul censitar – mai scăzut censul – crește numărul alegătorilor),
-legea agrară/rurală (prevedea emanciparea clăcașilor prin răscumpărare, împroprietărirea
țăranilor cu loturi aflate în folosință în funcție de numărul vitelor, răscumpărare pe 15 ani,
loturile primite nu pot fi înstrăinate 30 de ani),
-legea secularizării averilor mănăstirești (averile mănăstirilor pământene sau închinate au
trecut în proprietatea statului).
Politică externă:
Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza:
4.Cucerirea independenței de Stat a României
Obiectivul major al românilor după 1859 – cucerirea independenței naționale.
Situația internațională – redeschiderea Problemei Orientale:
Proclamarea independenței de stat
Tratatele de pace:
 Importanța independenței:
o Promovarea unei politici externe proprii;
o Adoptarea unei politici de protecție economică etc.
După războiul pentru independență, liberalii au dominat viața politică timp de zece ani,
între 1878 și 1888, fapt fără precedent în istoria românească. Prim-ministrul și omul politic de
frunte al epocii a fost Ion C. Brătianu, care a știut să se facă indispensabil atât regelui, cât și
partidului său.
Între 1888 și 1895, au urmat la putere câteva guverne conservatoare. Cel mai important
a fost așa-numitul mare guvern conservator, condus de Lascăr Catargiu, între 1891-1895.
CURS 9 Participarea României la Primul Război Mondial
Formarea statului național unitar român

România în I Război Mondial

Problema esențială din acel moment viza atitudinea față de războiul mondial, ce
izbucnise odată cu asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, la Sarajevo, la 28 iunie 1914.
România este foarte importantă pentru ambele tabere: Puterile Centrale și Antanta.
Consecințe:
 Ambele tabere încearcă atragerea României;
 Consiliul de Coroană de la Sinaia – 21 iulie 1914 decide poziția României: neutralitate.
 14 august 1916: Consiliul de Coroană de la Sinaia – participanții sunt de acord cu
intrarea în război alături de Antanta.
 15 august 1916 – România intră în război.

Participarea României la războiul mondial 1916-1918

Campania din vara anului 1917:
 Armata română este refăcută cu ajutorul misiunii militare franceze;
 Tezaurul țării este trimis la Moscova pentru a fi protejat;
 Armata 1 (comandată de generalii C-tin Cristea și Eremia Grigorescu) și Armata a 2-a
(generalul Al. Averescu) opresc ofensiva puterilor Centrale la Mărăști, Mărășești și
Oituz (iulie-august 1917).
Influențe externe:
 Lovitura de stat din Rusia – 1917;
 Comuniștii ajung la putere:
o Consecințe:
- Tratative de pace cu Puterile Centrale Tratatul de pace de la Brest-Litovsk
(1918);
- Trupele rusești de pe frontul din Moldova părăsesc câmpul de luptă – situație
grea pentru România;
- România nu mai poate continua războiul – au loc ciocniri cu trupe rusești aflate
în țară;
- Guvernul sovietic rupe relațiile diplomatice cu România.
România este obligată să încheie pacea:
 Buftea:
- Martie 1918-tratat preliminar;
- Aprilie 1918-Tratatul de pace-guvernul Al. Marghiloman.
o Prevederi:
 România cedează Bulgariei Dobrogea;
 România cedează surplusul de cereale și petrol;
 România cedează importante vârfuri al Munților Carpați;
 Trupele Puterilor Centrale rămâneau în teritoriul ocupat.
 - Regele Ferdinand refuză sancționarea tratatului.
În toamna anului 1918 – Antanta obține importante victorii. Armata română este din nou
mobilizată (octombrie 1918) și eliberează teritoriul țării.
Noiembrie 1918:
- Armistițiul dintre Germania și Antanta;
- Congres de Pace – Paris – 1919 și 1920.

Desăvârșirea unității naționale:

Unirea cu Basarabia
Unirea cu Bucovina
Unirea cu Transilvania
Rezoluția de la Alba Iulia:
Recunoașterea internațională a unirii
Tratatul de pace cu Ungaria, semnat la Trianon în ziua de 4 iunie 1920, confirma unirea,
Transilvaniei cu România. La 28 octombrie 1920, România, pe de o parte, și Marea Britanie,
Franța, Italia și Japonia, de cealaltă, au semnat Tratatul de la Paris prin care se recunoștea unirea
Basarabiei cu România. Rusia Sovietică nu a fost primită la Conferința de pace și a declarat că
nu recunoaște tratatele încheiate la Paris.

CURS 10 Europa în Epoca Contemporană. Uniunea Europeană

Uniunea funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și

interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre. Cele mai importante
instituții ale UE sunt: Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii
Europene, Curtea Europeană de Justiție și Banca Centrală Europeană. Parlamentul
European este ales la fiecare 5 ani de cetățenii europeni.
Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și
unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. În cadrul Spațiului Schengen (care
include state membre UE și state non-UE) controalele vamale au fost desființate. Politicile UE
sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului, au fost
emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul
comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. A fost înființată de
asemenea și o uniune monetară, Zona Euro care este compusă în prezent din 19 state.
Prin Politica Comună pentru afaceri externe și securitate, UE și-a dezvoltat un rol limitat în
relațiile internaționale și de securitate. Au fost înființate și Misiuni Diplomatice Permanente în
mai multe state din lume, iar UE este reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor
Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G8 și G-20.
Istoric
Încercarea de a-i uni pe europeni a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și
Oțelului care a fost declarată drept „primul pas către o Europă federală”, pornind cu dorința de
a elimina orice posibilitate de războaie viitoare între statele membre prin intermediul
schimburilor intre industriile grele naționale. Membrii fondatori ai Comunității au
fost Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest. În 1957, șase state au
semnat Tratatul de la Roma, care extinde cooperarea anterioară din cadrul Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului și creează Comunitatea Economică Europeană, înființând o
uniune vamală și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice pentru cooperarea în dezvoltarea
energiei nucleare. Tratatul a intrat în vigoare în 1958.
În 2002, bancnotele și monedele euro au înlocuit monedele naționale din 12 state
membre. De atunci, Zona Euro a crescut la 17 state.

Extinderea Uniunii Europene - Criterii de aderare la Uniunea Europeana

Extinderea Uniunii Europene după 1995
Acordul de la Schengen
Geografie
State membre
Sistemul politic
Guvernarea
Parlamentul European
Consiliul European
Comisia Europeană
Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene
Sistemul legal
Curtea de Justiție
Drepturi fundamentale
Forțe militare
Politica externă și de securitate comună
Economia
Piața internă
Uniunea monetară
Fonduri de coeziune /structurale
Supraveghere financiară
Infrastructura
Agricultura
Acordul pentru crearea unui Spațiu Economic European
Educație și știință
Sănătate
Demografie
Sporul natural
Speranța de viață
Limbile
Religie
Cultura
Simboluri
Imnul
Ziua Europei
Deviza
Euro
Schimbări instituționale în Uniunea europeană: prezent și viitor
Viitorul Europei va depinde de abilitățile instituțiilor sale de a pregăti performanțe
economice și politice, de a întări influență politică și forță militară, de a impune modelul social
și cultural european, de a oferi soluții pentru contracararea crizelor, de a elimina decalajele, de
a conserva identitățile naționale.
Soliditatea instituțiilor europene poate fi prezervată chiar și în condițiile cele mai
nefavorabile prin dialog, cooperare internațională, toleranță, negociere, consens, evitarea
confruntării și printr-o adaptare continuă și permanentă la realități, la exigențele globalizării și
dezvoltării concurențiale ale prezentului și viitorului.

CURS 11 Particularitățile predării istoriei în clasa a IV-a. Adevărul istoric pe

înțelesul școlarilor mici.
Analiza textelor cu conținut istoric
Cu toate că istoria, ca obiect de învățământ, se predă abia în clasa a IV-a, elevii ciclului
primar sunt familiarizați cu unele cunoștințe elementare de istoria patriei noastre și în primele
trei clase, în special prin conținutul unor texte de citire și lectură. Fără a fi vorba de un curs
sistematic de istoria patriei, în clasele I-III, elevii iau cunoștință de unele din cele mai
semnificative momente din istoria milenară a poporului român, ei învață despre trecutul de luptă
al poporului nostru pentru libertate și unitate națională, pentru dreptate socială și progres. Prin
conținutul a numeroase texte ei află despre mărețele fapte de vitejie ale înaintașilor, cunosc
figuri de eroi, unii deveniți legendari, ai poporului român.
Textele de citire cu conținut istoric urmăresc, în mare măsură, cultivarea unor
sentimente nobile, în special a patriotismului. Acest lucru se realizează, atât prin conținutul
faptelor, evenimentelor înfățișate prin înțelegerea semnificației acestora, cât și prin forma în
care sunt realizate, prin modul de exprimare. Este necesar să avem în vedere că sentimentele nu
se învață așa cum se însușesc noțiunile științifice. Ele nu se repetă spre a fi memorate și
reproduse, nu se povestesc ca, bunăoară, faptele, evenimentele istorice. Sentimentele se trăiesc.
De aceea se impune ca faptele, evenimentele istorice înscrise în textele de citire să fie nu numai
înțelese, ci mai ales trăite. A trăi sentimentele declanșate de forța evocatoare a faptelor de
eroism înseamnă, în primul rând, a înțelege semnificația acestor fapte, precum și limbajul
specific folosit în asemenea texte. Prin urmare, este vorba tocmai de însușirea unor reprezentări
și noțiuni corespunzătoare, de realizarea aspectului cognitiv al istoriei. Tocmai de aceea este
bine ca abordarea acestor texte să pornească de la dezvăluirea conținutului, a mesajului lor,
precum și a modului specific de exprimare. Pe această bază se formează trăirile afective
adecvate, care determină un comportament corespunzător.

Textele de citire cu conținut istoric, destul de numeroase în clasele a II-a și în special a

III-a, au un specific aparte față de alte categorii de texte. De aceea și metodologia lecțiilor în
care se citesc trebuie să fie, oarecum, diferită, chiar dacă, în esență, modalitatea utilizată este
aceeași ca și la celelalte texte - lectura explicativă. Specificul textelor cu conținut istoric este
determinat atât de conținutul, cât și de limbajul lor specific. Chiar în rândul acestor texte există
diferențieri evidente. Unele dintre ele înfățișează faptele istorice prin intermediul legendei,
altele sunt creații literare pe teme istorice, iar altele se apropie, prin conținutul și forma de
prezentare, de textele întâlnite în manualul de istorie. Pe de altă parte, unele texte istorice sunt
în proză, altele în versuri.
Experiența acumulată în citirea legendelor istorice arată că soluția cea mai eficientă,
care asigură realizarea dezideratului amintit, este aceea ca primul contact al elevilor cu
conținutul legendei să fie realizat prin povestirea învățătorului. Aceasta favorizează, pe de-o
parte, accesibilitatea înțelegerii mesajului legendei, a conținutului ei, iar pe de altă parte, asigură
crearea unui fond afectiv puternic pe care se poate desfășura, în continuare, activitatea de
analiză a textului.
O povestire caldă, nuanțată, expresivă, cu o intonație adecvată, cu pauzele și accentele
necesare, cu gesturile cele mai potrivite emoționează puternic și menține atenția elevilor pe tot
parcursul ei.
Povestirea realizată înaintea analizei propriu-zise a legendei istorice oferă posibilitatea
de a introduce, la locul potrivit, cuvintele și expresiile noi din text, pe care se vor contura apoi
unele reprezentări și idei istorice fundamentale. Ceea ce oferă acestui mod de tratare a
legendelor istorice un p!us de eficacitate, este faptul că toate noile achiziții pe care le vor face
elevii vor fi explicate în context, fără a se întrerupe firul povestirii și deci fără a se diminua
trăirile afective. Lucrul acesta ar fi greu de realizat dacă elevii ar lua cunoștință de conținutul
de idei al legendei prin citirea integrală, așa cum se procedează cu alte categorii de texte epice.
Există texte istorice care au o valoare strict documentară, datele istoriei fiind tratate la
dimensiunea realității. În cazul unor asemenea texte, datele, faptele care, firește, au valoarea lor
informativă, care mențin interesul și atenția elevilor, rămân totuși sărace, se pierd cu ușurință
fără a oferi, pe măsură reală a potențialului de care dispun, întreaga lor încărcătură educativă,
afectivă. De aceea e necesar să fie astfel interpretate, comentate, comparate, apropiate de viață,
încât să-și dezvăluie plenar resursele lor educative.
În ceea ce privește textele cu conținut istoric în versuri, care de obicei se încadrează în
genul liric, accentul se va pune pe analiza sensului figurat al imaginilor artistice folosite.
Desfășurarea în modul arătat mai sus a lecțiilor de citire cu conținut istoric asigură și o
pregătire a elevilor pentru participarea lor la lecțiile de istorie în clasa a IV-a, unde povestirea
este folosită, de obicei, în mod frecvent. Pentru ca trecerea de la lecțiile de citire cu conținut
istoric în clasele a II-a și a III-a, la cele de istorie în clasa a IV-a, cu deosebire în prima parte a
anului școlar, să fie menținute unele elemente specifice lecțiilor de citire din clasa a III-a. În
acest scop se poate asigura o îmbinare între povestirea realizată de către învățător și citirea
textului respectiv din manual, ponderea deplasându-se în mod treptat, spre utilizarea povestirii
și a celorlalte metode specifice istoriei ca obiect de învățământ.
Punerea elevilor în contact cu istoria poporului nostru, inclusiv prin analiza lecțiilor de
citire cu conținut istoric, este un act cu puternică rezonanță cognitivă și afectivă, ce se va
manifesta în întregul lor comportament.
Volumul și structura cunoștințelor istorice aduse în fața elevilor sunt prezentate de către
cele două documente școlare de bază: programa analitică și manualul școlar elaborate și
aprobate de Ministerul Educației Naționale.
Manualul de istorie, caracteristici:
 operează o selecție permisivă a conținuturilor, din care rezultă un ansamblu variabil de
informații în care profesorul și elevii au un spațiu de creație;
 informațiile prezentate stimulează interpretări alternative și deschise, constituind un
mijloc pentru formarea unor competențe, valori și atitudini;
 reprezintă un mecanism de stimulare a gândirii critice.
Manualele de istorie alternative reprezintă un semn al normalizării școlii în direcția
democratizării învățării. Sunt necesare deoarece nici profesorii și nici elevii nu sunt identici.
Rămâne la latitudinea autorului de manual și a profesorului să organizeze instruire în funcție de
obiectivele, competențele și conținuturile prevăzute în programele școlare și de propriile opțiuni
privind progresia, abordarea metodologică și interesele elevilor.
Munca cu manualul de istorie și cu culegerile de texte alese anume are menirea de a
selecta ceea ce este semnificativ și important într-un text și faptelor cu termenii-cheie cu rol
esențial în înțelegerea textelor etc. După studierea textului se poate trece și la realizarea unui
ciorchine cu acești termeni, relevându-se astfel, mai bine, relațiile dintre conceptele avansate
inițial.

Proiectarea activității didactice:

Pregătirea unei lecții constituie un act de creație prin care se imaginează și se construiesc
etapele ei, dar și cele de amănunt.
Lecția de istorie
Planificarea acțiunii didactice pentru o predare eficientă-factorii cheie pentru o predare
eficientă sunt:
 obiective clare;
 accent pe înțelegere;
 încărcare adecvată;
 accent pe independență;
 simțul responsabilității.
Profesorul trebuie să ia în calcul ce fel de lucruri trebuie să învețe elevii, ce posibilități vor fi
oferite, ce obiective de evaluare vor fi stabilite, ce criterii vor fi utilizate și ce gândesc elevii.
CURS 12 Metode și mijloace utilizate în predarea istoriei
Evaluarea în procesul didactic desfășurat la disciplina Istorie, clasa a IV-a
Documente utilizate în procesul didactic

1. Metode didactice utilizate în predarea istoriei

Profesorul de istorie trebuie să aibă în atenție permanent la lecția de istorie și:
o elaborarea și abordarea conținutului lecției de istorie în concordanță cu competențele de
atins;
o respectarea logicii științei istorice; reliefarea esențialului din informații, în mod concret
și sintetic;
o respectarea logicii didacticii istoriei; prelucrarea și adaptarea conținutului lecției la
particularitățile de vârstă și intelectuale ale elevilor;
o abordarea conținutului lecției de istorie în viziune interdisciplinară;
o integrarea elementelor de istorie locală în istoria națională și respectiv, universală;
o stabilirea locului și importanței temei în ansamblul unității de învățare; prezentarea
acesteia din perspectiva calității.
Metodele de învățământ depind în mare măsură de profesorul de istorie și servesc pentru
realizarea cu succes a predării, a învățării, a evaluării. Pentru asigurarea succesului orei de clasă
profesorul trebuie să îmbine și să utilizeze în mod creator metodele didactice.
Metodele de învățământ folosite și la istorie se pot clasifica, în funcție de:
 sfera de specialitate: metode generale – expunerea, prelegerea, conversația, metode
particulare – exercițiul, exemplul;
 gradul de angajare al elevilor – metode expozitive sau pasive;
 forma de organizare a muncii – metode individuale, în grup, frontale.
În practică, se consideră că metodele tradiționale sunt cele mai preferate la lecția de
istorie, dar în ultima perioadă, metodele moderne, interactive au câștigat tot mai mult teren, ca
de exemplu:

Modelarea
Brainstorming-ul (metoda asaltului de idei)
Ciorchinele
Gândiți – lucrați în perechi, comunicați!
Mai multe capete la un loc
Termenii cheie
Scrierea liberă
Cvintetul
Cuburile
Diamantul și piramida povestirii
SINELG – Sistem Interactiv De Notare și Eficientizare a Lecturii și Gândirii
Mijloace de învățământ pentru studiul istoriei:
Mijloacele de învățământ reprezintă totalitatea materialelor și instrumentelor ajutătoare
întrebuințate de către profesor în procesul predării de elev în cel al învățării istoriei, cu scopul
de a facilita dobândirea cunoștințelor, formarea desprinderilor, realizarea atitudinilor, valorilor
și calităților personale și evaluarea lor cât mai obiectivă și mai exactă.
Funcțiile pedagogice ale mijloacelor de învățământ sunt:
 funcția cognitivă-formativă (documentară și didactică);
 funcția de legare a procesului de învățământ cu realitatea socio-profesională;
 funcția de educație estetică și moral-civică;
 funcția de dezvoltare multidimensională și integrală a personalității.
Baza didactică a studierii istoriei:
Cabinetul de istorie
Biblioteca
Muzeul școlii
Excursia de interes istoric

2. Evaluarea în procesul didactic desfășurat la disciplina Istorie, clasa a IV-a

Metodele utilizate în evaluarea performanțelor școlare sunt de mai multe feluri: orale, scrise,
practice și testul docimologic.
Tipuri de itemi
Metode complementare de evaluare: observarea sistematică a comportamentului elevului,
investigația, proiectul, autoevaluarea, portofoliul. Aceste metode completează datele furnizate
de metodele tradiționale.
3. Documente utilizate în procesul didactic
Utilizarea surselor istorice
1. Importanța surselor istorice:
2. Definirea noțiunii de izvor
3. Definirea noțiunii de izvor
Interpretarea și citirea surselor
Principalele categorii de surse istorice
Surse istorice, aptitudini și instrumente specifice predării istoriei