TEMA 3 FENOMENELE NATURII

Fenomenul este manifestarea ordinii naturale sau spirituale percepute de om .

Fenomenele naturale sunt acele evenimente care au loc în natură fără a fi cauzate de om.
Există și alte fenomene naturale care creează mișcări bruște și schimbări care fac ca natura să
sufere și afectează ființele vii.
Cele care afectează viața sunt numite dezastre naturale, iar altele care sunt consecința unor
fenomene aparent neașteptate și violente ale naturii sunt considerate schimbări climatice.
FULGERUL, este un arc luminos rezultat în urma unui proces de descărcare electrică (trăsnet)
cauzat de o diferență de potențial electrostatic. Acest fenomen meteorologic are loc
în natură între nori încărcați cu sarcini electrice diferite sau între nor și pământ.
TRĂSNETUL - este o descărcare electrică disruptivă, care se produce în atmosferă, de obicei,
dar nu totdeauna, în timpul furtunilor. 
Majoritatea trăsnetelor au loc la altitudine (în interiorul aceluiași nor sau între diferiți nori) și, de
obicei, nu sunt observate. Trăsnetele care se produc între nor și pământ sunt
numite negative sau pozitive. Descărcări electrice de mare amploare au loc de asemenea în
straturile înalte ale atmosferei.
Protecția împotriva trăsnetului este dată de paratrăsnet, un dispozitiv inventat la jumătatea
secolului al XVIII-lea de către Benjamin Franklin. Majoritatea oamenilor loviți de trăsnet sunt
surprinși de furtună într-un loc expus sau se află în imediata vecinătate a unui copac lovit de
trăsnet.
Avioanele sunt protejate cu un dispozitiv numit în engleză discharge wicks. Acestea sunt
elemente metalice ascuțite pe aripi care minimizează sarcina statică ce se acumulează pe
suprafața metalică a avionului în zbor.
Distanța pânâ la trăsnet
Producerea unui trăsnet este însoțită de fulger și tunet. Decalajul dintre observarea fulgerului și
auzirea tunetului se datorează diferenței dintre vitezele de propagare ale celor două unde,
luminoasă de ca. 300.000 km/s și acustică (sonoră) de ca. 332 m/s (la 0 °C și presiunea de 1
atmosferă).
Din aceasta cauză există un decalaj de timp între recepționarea vizuală (fulgerul) și auditivă
(tunetul) a trăsnetului. Acest decalaj crește cu cât trasnetul este mai departe de observator.
Distanța în kilometri până la locul lovit de trăsnet se poate afla împărțind numărul de secunde
dintre observarea fulgerului și auzirea tunetului la 3. De exemplu, dacă sunt 9 secunde între
fulger și tunet, trăsnetul a lovit la aproximativ 3 km depărtare. Chiar și așa, un canal prin care se
descarcă o sarcină electrică (trăsnet) poate avea mai multe canale cât și extensii ale acestora
ascunse în nor, ceea ce de multe ori le fac invizibile pentru observator.
Acestea pot fi văzute atunci când are loc prima descărcare, de cele mai multe ori în cazul
trăsnetelor negative, fiind iluminate odată cu canalul principal prin care s-a descărcat trăsnetul.
Așadar, pentru o mai bună calculare, continuați să numărați până auziți un sunet puternic,
asurzitor și specific care deseori este însoțit de o vibrație (dacă sunteți suficient de aproape).
Formarea trăsnetului

1
Încărcătura electrică a unui nor de furtună și a pământului
Benjamin Franklin a demonstrat în anul 1752, cu ajutorul unui zmeu de hârtie, prezența unei
sarcini electrice în nori de furtună (observand încărcătura electrică a funiei umede cu care ținea
zmeul).
Cercetări ulterioare au stabilit că, în nori de furtună numiți Cumulonimbus (nimbus cumulus),
nori în care cu o probabilitate mare vor lua naștere trăsnete, curenții de aer repartizează inegal
gheața și apa în interior. Prin frecarea straturilor norului se formează spații cu încărcătură
(ionică) electrostatică negativă și pozitivă.
Zona de trecere dintre regiunile cu sarcini pozitive și negative au loc la înălțime mare și
temperaturi între −10°C și −15°C, aici picăturile de apă din nor transformându-se în cristale de
gheață. Stratul superior (de sus) al norului este în mod normal încărcat pozitiv, iar stratul inferior
(de jos) negativ. Aceste sarcini induc la rândul lor sarcini de semn opus la suprafața pământului .
Atunci când instabilitatea dintre aceste două zone încărcate electric atinge maximul, formarea
unui canal numit în engleză "stepped ladder", care are formă de scară în trepte (de unde și
numele), începe să se formeze. Aceasta coboară cu rapiditate mare spre pământ.
Zona de trecere dintre regiunile cu sarcini pozitive și negative au loc la înălțime mare și
temperaturi între −10°C și −15°C, aici picăturile de apă din nor transformându-se în cristale de
gheață. Stratul superior (de sus) al norului este în mod normal încărcat pozitiv, iar stratul inferior
(de jos) negativ. Aceste sarcini induc la rândul lor sarcini de semn opus la suprafața pământului .
Atunci când instabilitatea dintre aceste două zone încărcate electric atinge maximul, formarea
unui canal numit în engleză "stepped ladder", care are formă de scară în trepte (de unde și
numele), începe să se formeze. Aceasta coboară cu rapiditate mare
Oamenii de știință sunt de părere că procesul de formare începe cu cristalele de gheață, care se
formează în partea superioară a sistemului de nori.
Apoi, fluxul de aer cald trece prin nor, aducând cu sine picături lichide de apă.
Aceste picături se ciocnesc de particulele de gheață existente și îngheață instantaneu, formând
„acadeaua” din gheață.
Descărcarea electrică
Trăsnetul este o descărcare electrică care restabilește echilibrul electric între nor și pământ.
Tensiunea între un nor și pământ a fost măsurată la câteva zeci de milioane de volți. Aerul uscat
are o putere de străpungere de cca. 3 milioane de volți/metru, care ar duce (considerând
lungimea trăsnetului de 1-2 km) la o tensiune mult mai mare decât cea măsurată.
Observații asupra trăsnetelor au stabilit că acestea sunt precedate de o descărcare prealabilă, în
care aerul este ionizat într-o lavină electronică, rezultând o reacție în lanț, care creează un canal
de aer ionizat pentru trăsnet cu o putere de străpungere de aproximativ 50 de ori mai mică decât
a aerului ne-ionizat.
Acest canal se formează în vecinătatea corpurilor proeminente de pe pămant, unde intensitatea
câmpului electric este maximă. Descărcarea (sau descărcările) principală/e are/au loc exclusiv în
lungul acestui canal de aer ionizat, de obicei în formă de zig-zag. Există ipoteza că aerul este
ionizat de radiațiile cosmice (Charles Thomson, 1925), deși aceasta explicație nu este acceptată
de către toți cercetătorii. În prezent, cercetarea trăsnetelor continuă și utilizează mici rachete sau
baloane metereologice de cercetare.

2
Într-o descărcare electrică normală, 90% din energia trăsnetului este convertită imediat în
căldură, în timp ce mai puțin de 1% este convertită în sunet și restul în lumină.
Tunetul
Aerul din jurul canalului în momentul descărcării trăsnetului se încălzește brusc, ajungând la o
temperatură de 28.000 °C (în medie), aproximată a fi de 5 ori temperatura de la suprafața
soarelui, inițial producând o expansiune explozivă, rapidă și violentă a aerului înconjurător,
rezultând într-o undă de șoc care ulterior, după o distanță de aproximativ 10 metri, încetinește la
o viteză mai mică, devenind o undă sonoră normală percepută de urechile noastre ca „tunet”.
Trăsnet negativ
Descărcarea prealabilă durează 0,01 s, urmată de cea principală de numai 0,0004 s, urmată la
rândul ei, după o scurtă pauză (de 0,03 s - 0,05 s), de noi descărcări (în medie, 4 sau 5 descărcări
principale sau propriu zise). Au fost observate până la 42 de astfel de descărcări succesive într-
un trăsnet, cu un curent mediu de 20 000 amperi.
Datorită duratei foarte scurte a unui trăsnet, doar câteva microsecunde, intensitatea curentului
electric poate atinge sute de mii de amperi, iar temperatura plasmei din interiorul acestuia poate
depăși 28 000 °C.
Un trăsnet atinge în medie lungimea de 1 - 2 km. În zonele tropicale, unde umiditatea aerului e
mai ridicată, trăsnetele pot ajunge la 2 - 3 km lungime. În nori s-au observat fulgere cu o lungime
de 5 - 7 km, iar cu ajutorul radarului pentru trăsnete, unele care ating 140 km lungime.
Tensiunea unui trăsnet cu o lungime de 1 km este de aproximativ 100 milioane de volti. Sarcina
totală care este descărcată într-un trăsnet este în medie de 5 coulomb. Cu o durată medie de
aproximativ 30 de microsecunde, curentul mediu al unui trăsnet negativ este de aproximativ
100 000 A.
Energia totală descărcată este aproximativ 500 MJ.
Trăsnet pozitiv
Deoarece trăsnetele pozitive au lungimea mai mare și descarcă sarcini de pe suprafețe mai
întinse, acestea au o energie mult mai mare decât cele negative. Trăsnetele pozitive sunt de
obicei asimiliate furtunilor foarte puternice și intense (furtuni supercelulare).
Lungimea și, prin urmare, tensiunea sunt de aproximativ 10 ori mai mare decât a trăsnetelor
negative
Sarcina descărcată este de aproximativ 100 de ori mai mare. Prin urmare frecvența de producere
este de aproximativ 100 de ori mai mică, comparativ cu trăsnetele negative (mai exact 5 %).
Durata și curentul sunt ambele de aproximativ 10 ori mai mari.
Energia este de aproximativ 1000 de ori mai mare.
Trăsnetele pozitive pot fi identificate pe fotografii sau videoclipuri ușor, deoarece acestea sunt de
obicei foarte luminoase în comparație cu celelalte tipuri de trăsnete și canalul principal nu se
desparte în mai multe părți.
Trăsnetele din cer senin' sunt de cele mai multe ori pozitive, dar pot fi și negative.

3
Astfel de trăsnete pot încălzi aerul până la 39,000 °C.
    
Trăsnetul  pozitiv se produce între partea superioară a norului şi pământului.
Trăsnetul este atras de obiectele de metal, căștile de telefon, telefoanele mobile sau orice alt
obiect pe care îl purtăm, lângă care stăm, pe care stăm etc.
În realitate, trăsnetul este un eveniment care are loc pe o scară foarte mare. De obicei, este
produs la altitudini de 10-15 km adâncime în interiorul unui nor de tip cumulonimbus sau nor de
furtună. Odată ce canalul sub formă de scară își începe traiectoria spre pământ, acesta se
îndreaptă spre locul în care există instabilitatea cea mai mare dintre două locuri încărcate
electric. Cu alte cuvinte, când cele două regiuni încărcate electric nu se mai pot ține deoparte una
de cealaltă, începe formarea canalului în interiorul unui nor. Niciun obiect de pe pământ nu
influenteaza acest fenomen.
 Trăsnetul lovește mereu obiectul cel mai înalt
 Trăsnetul lovește doar materiale conductoare
 Trăsnetul nu lovește apa
Concluzie
Cheia supraviețuirii oricărei furtuni este de a evita a fi în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Oricine care a fost lovit accidental de trăsnet nu a făcut nimic în a 'atrage' trăsnetul la el, ci doar a
fost în locul și momentul nepotrivite.
Cel mai sigur loc în timpul unei furtuni este în interiorul casei tale.
Este adevărat că obiectele mari, cum ar fi turnurile mari, stâlpii foarte înalți, zgârie-norii sau alte
clădiri înalte sunt lovite mult mai des de trăsnete, dar asta nu înseamnă că toate obiectele „atrag”
trăsnetul.
În realitate, aceste clădiri reduc foarte mult aerul izolator prin care trăsnetul trebuie să treacă
pentru a se putea descărca și, cum calea mai rapidă și mai bună va fi aleasă mereu, trăsnetul
lovește adesea în astfel de clădiri.
Ploaia
Ploaia este o parte importantă a circuitului apei în natură și are loc după ce apa care s-a evaporat
din râuri, lacuri, oceane, ș.a.m.d. se condensează ajungând picături de apă și cade pe pământ,
întorcându-se înapoi în pârâuri, râuri, lacuri.
Casificarea ploilor
1. Clasificarea în funcție de volumul precipitațiilor
 Ploaie foarte fină, când rata precipitațiilor este sub 0,25 mm / oră
 Ploaie fină, când rata precipitațiilor este între 0,25 și 1 mm / oră
 Ploaie moderată, când rata precipitațiilor este între 1 și 4 mm / oră
 Ploaie deasă, când rata precipitațiilor este între 4 și 16 mm / oră
 Ploaie foarte deasă, când rata precipitațiilor este între 16 și 50 mm / oră
 Ploaie torențială, când rata precipitațiilor este mai mare de 50 mm / oră
2.Clasificarea în funcție de condițiile ce au produs ploaia
 ploaie orografică
 ploaie convectivă

4
  ploaie ciclonică
 ploaie artificială
Ploaia orografică
• apare atunci când aerul umed este împins din mare către un munte printr-o pantă
ascendentă. Este nucleul interacțiunii dintre suprafața pământului și atmosferă.
• Precipitațiile orografice nu sunt importante doar pentru conservarea ecosistemelor și
resurselor naturale ale naturii, cum ar fi apa pentru oameni, ci este importantă și pentru alte
componente fizice ale sistemului terestru.
• De exemplu, inundațiile, alunecările de teren și avalanșele sunt afectate de intensitatea
ploii în zonele destul de muntoase.
• Pe măsură ce aerul crește și se răcește, norii orografici se formează și servesc ca sursă de
precipitații, adică ploaie.
• Norii se condensează în vapori de apă și formează nori cumulus. Acestea pot produce atât
ploi, cât și furtuni puternice.
• Locuri în care apare cel mai mult ploaia orografică: Insulele Hawaii și Noua Zeelandă
Zăpada
Numită și omăt sau nea este o formă solidă de precipitație, care este nimic altceva
decât apă înghețată, aflată în stare cristalină, constând dintr-o multitudine de fulgi de zăpadă.
Căderea precipitațiilor sub formă de zăpadă se numește "ninsoare".
Deoarece este compusă din particule mici, zăpada este un material granular. Are o structură
deschisă și moale, cu o densitate scăzută. Supusă unei presiuni densitatea zăpezii poate crește,
așa cum se întâmplă de exemplu în straturile inferioare ale unei cantități mari de zăpadă.
Zăpada se formează de obicei când vaporii de apă trec prin procesul de depoziție înaltă
în atmosferă la temperaturi mai scăzute de 0 °C (sau 32 °F).
Zăpada reflectă peste 90% dintre razele ultraviolete înapoi în atmosferă. Din acest motiv,
persoanele expuse o perioadă îndelungată la lumina reflectată de zăpadă manifestă un disconfort
la nivelul ochilor (mâncărimi, lăcrimare intensă etc.) denumit oftalmie (orbirea zăpezii).
Beneficii
Zăpada este foarte benefică în agricultură. Stratul de omăt protejează culturile de temperaturile
scăzute ale iernii, iar topirea acestuia la începutul primăverii asigură un nivel optim de apă.
Tunurile de zăpadă care creează zăpada artificială au fost inventate în 1950 și au început să fie
utilizate pe scară largă în anii '70. Consumul mare de electricitate și prețul echipamentelor
limitează folosirea lor pe scară largă, deși din ce în ce mai multe stațiuni montane se bazează pe
aceste utilaje pentru a-și mulțumi clienții.
Roua
Este un fenomen metereologic care face parte din categoria precipitațiilor. Ea se formează de
obicei seară sau în cursul dimineții, prin răcirea aerului vaporii de apă existenți la suprafața
solului se condensează, formându-se pe diferite obiecte de pe sol picături de apă.

5
Acest fenomen este influențat de gradul de saturare al aerului cu vapori de apă și de temperatura
aerului, care trebuie să asigure anumite valori pentru a atinge punctul de condensare. Acest
proces este asemănător cu alte fenomene metereologice care au loc în aer, ca ceața sau norii.
Roua raportată la cantitatea totală de precipitații, conform statisticilor în Europa Centrală,
reprezintă numai un procent de 2–5 %. Procesul de condensare, și răcirea aerului cu formare de
apă are o importanță mai mare în regiunile tropicale.
Cantitatea mică de apă rezultată prin condensare are o importanță mare pentru supraviețuirea
plantelor în regiunile aride ca deșertul Namib sau deșertul Atacama.
• Ceața
Este un fenomen meteorologic, care constă dintr-o aglomerație de particule de apă aflate în
suspensie în atmosferă în apropierea suprafaței solului, care reduce vizibilitatea orizontală sub
1.000 de metri.
La o temperatură dată, cantitatea de vapori de apă din aer se poate mări substanțial (de exemplu,
în urma evaporării intense a apei din sol), până când vaporii devin saturați.
De cele mai multe ori, vaporii de apă nu ating punctul de saturație doar
datorită evaporării și/saucondensării, dar pot deveni saturați prin răcire, dacă temperatura aerului
coboară mai jos de așa-numitul "punct de rouă", care este temperatura la care vaporii de apă din
aer, aflați la o presiune constantă, devin saturați și încep să apară primele picături de lichid. În
această stare, din cauza suprasaturării, vaporii nu mai pot să se afle numai în stare gazoasă și
încep să se condenseze în mici picături de apă care, fiind în suspensie în diferite straturi de aer
aflate deasupra suprafaței solului, micșorează transparența aerului, provocând fenomenul căruia i
se spune ceață. 
Atunci când vizibilitatea orizontală este cuprinsă între 1.000 m și 5.000 m avem de-a face cu
fenomenul numit negură sau pâclă
• Anotimpurile
Un anotimp este una din cele patru diviziuni ale anului. În general, anotimpul se referă la
schimbările anuale ale climei. În zonele temperate sunt patru anotimpuri: primăvara, vara,
toamna și iarna, iar în zonele cu climatul tropical-umed ele sunt: anotimpul ploios și anotimpul
uscat.
Anotimpurile sunt determinate de înclinarea axei Pământului combinată cu rotația lui pe orbită în
jurul Soarelui. Astronomic, anotimpurile durează perioadele între care Pământul trece prin
anumite puncte ale orbitei, fapt văzut de pe Pământ ca trecerea Soarelui prin solstiții și
echinocții.
În mișcarea de revoluție, Pământul descoperă patru poziții față de Soare (corespunzătoare celor
patru anotimpuri):
1. Iarnă: la 22 decembrie, razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Capricornului în
Emisfera sudică. Această zi poartă denumirea de Solstițiul de Iarnă, când avem cea mai lungă
noapte și cea mai scurtă zi.
2. Primăvară: 21 martie reprezintă primăvara astronomică, când razele solare cad
perpendicular pe Ecuator și încălzesc cele două emisfere în mod egal. Diferența este că în
Emisfera nordică este primăvară, iar în Emisfera sudică este toamnă. Această zi se numește
Echinocțiul de Primăvară , când ziua este egală cu noaptea.

6
3. Vară: la 22 iunie, razele solare cad perpendicular pe Tropicul Racului în Emisfera nordică,
reprezentând anotimpul vara, iar ziua se numește Solstițiul de Vară cu cea mai lungă zi și cea
mai scurtă noapte.
4. Toamnă: pe 23 septembrie, razele Soarelui cad perpendicular pe Ecuator și încălzesc cele două
emisfere în mod egal. Diferența este că în Emisfera Nordică este toamnă, iar în Emisfera sudică
este primăvară. Această zi se numește Echinocțiul de Toamnă, când ziua este egală cu noaptea.
• Alternanța anotimpurilor și sezoane.
1.Iarna-sezonul hiemal- temperatura scade, dispare aproape toată vegetația.
2.Primavara timpurie-sezon pervesal – natura se trezește la viață.
3.Primavara-sezon versal.
4.Vara-sezon estival.
5.Toamna-autumnal.
• Mediul
Mediul – noţiune des utilizată, fără un sens juridic précis, desemnează natura înconjurătoare,
mediul natural, rural, urban, industrial în sânul căruia trăieşte omul. Noţiunea de mediu este
diferită în legislaţia ţărilor lumii, dar indiferent de modul de definire, el este privit în fiecare din
aceste legislaţii ca fiind:
a) cadrul de viaţă al individului
b) ansamblul condiţiilor susceptibile să acţioneze asupra organismelor vii şi activităţilor umane.
Conform Legii Protecţiei Mediului nr.137/1995, cu modificările ulterioare, mediul se defineşte
ca”Ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate
materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale”
• Protectia mediului
Reprezintă un ansamblu de reguli şi norme cu caracter juridic şi/sau tehnic, menite să asigure
conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii componentelor mediului înconjurător.
Noţiunea de aer curat este relativă. Nu există aer complet lipsit de impurităţi. De aceea, aerul
curat este considerat acela a cărei concentraţie în poluanţi nu provoacă efecte negative în
mod direct sau indirect asupra oamenilor, vegetaţiei, clădirilor etc. Numai deasupra mărilor şi
oceanelor compoziţia aerului se menţine relativ constantă. Protecția mediului presupune:
1. Gospodărirea rațională a resurselor;
2. Reconstrucția ecologică a mediului;
3. Evitarea poluării mediului;
4. Evitarea dezechilibrului prin conservarea naturii;
5. Descoperirea cauzelor care afectează mediul.
• Ecologia
Ca ştiinţă - s-a dezvoltat foarte mult în ultimul sfert de veac, începe să intereseze pături tot
mai largi de cititori din domeniul ştiinţelor naturii cât şi al ştiinţelor sociale.
Problemele majore care frământă omenirea în prezent, cu privire la alimentaţie,creşterea
populaţiilor umane, poluare, criza energetică, productivitatea ecosistemelor,protecţia şi
amenajarea mediului, crearea de sisteme ecologice pe navele cosmice,reprezintă numai o parte
din preocupările contemporane la care ecologia trebuie să –şi spună cuvântul.

7
Educarea maselor, în special a tinerei generaţii în vederea însuşirii unei concepţii ecologice
unitare a devenit tot mai necesară în prezent datorită creşterii influenţei omului asupra naturii,
prin dezvoltarea vertiginoasă a tehnicii, mecanizarea agriculturii, utilizarea pesticidelor,
dezvoltarea turismului.
Că ştiinţă complexă de sinteză, ecologia a apărut şi s-a dezvoltat la interferenţa cu alte ştiinţe
biologice, cât şi “nebiologice”, (fizică, chimie, matematică, cibernetică,urbanistică,
meteorologie, sociologie)
Odată cu creşterea volumului de cunoştinţe, în ecologie a apărut o terminologie nouă,proprie, cât
şi o terminologie preluată din alte domenii ştiinţifice dar cu implicaţii ecologiceesenţiale.
Această terminologie a devenit foarte eterogenă şi nu de puţine ori a creat confuzii în folosirea
ei.În primul plan se situează termenii din domeniul ecologiei, referitori la biotopuri, biocenoze,
populaţii,ecosisteme, biosferă. În planul doi ca importanţă se află noţiunile referitoare la
protecţia, amenajarea şi ocrotirea mediului.
Urmează apoi în ordinea importanţei lor termeni din domeniul prevenirii şi combaterii poluării
mediului,tipuri de poluare şi poluanţi, cauzele degradării ecosistemelor cu reliefarea legislaţiei în
vigoare, a preocupărilor şi acţiunilor concrete de protecţia mediului.
Termenul de ecologie (grecescul oikos = casă, gospodărie, loc de viaţă şi logos =ştiinţă, vorbire),
creat de E. Haeckel (1866) defineşte “ştiinţa condiţiilor luptei pentru existenţă”, în special
relaţiile animalelor cu mediul, urmărind şi modul de comportament alacestora.
Ecologia contemporană studiază structura şi funcţionalitatea ecosistemelor.Civilizaţia umană are
un rol foarte important în evoluţia ecosistemelor de pe planeta noastră,din păcate, omul nu pare
să fie conştient de imensul rol pe care îl are.
De la simplu vânător culegător, în decursul evoluţiei sale, omul a ajuns să se considere stăpân pe
resursele planetei pe care le risipeşte fără să țină seama de propriul interes al rasei umane.Suntem
la începutul unui secol care va trebui să aducă schimbări esenţiale acestei atitudini, altfel însăşi
existenţa rasei umane va fi pusă sub semnul întrebării.
Pentru a cunoaşte modul de funcţionare al acestui sistem din care facem şi noi parte, este esenţial
ca omul să fie educat în spiritul respectului pentru tot ce îl înconjoară, pentru ca el să devină
conştient de faptul că nu este stăpânul naturii, ci parte a ei.
• Efectele poluării aerului asupra sănătăţii populaţiei.
Prin plămânii unui om aflat în stare de repaus trece o cantitate de 500 cm3 de aer,volum care
creşte mult în cazul efectuării unui efort fizic, fiind direct proporţional cu acestefort. În 24 ore
omul respiră circa 15-25 m3 de aer. Comparând consumul de alimente şi apă, în timp de 24 ore,
omul inhalează în medie 15 kg de aer în timp ce consumul de apă nu depăşeşte de obicei 2,5 kg,
iar cel de alimente 1,5 kg.
Din punct de vedere al igienei, aerul influenţează sănătatea atât prin compoziţia să chimică, cât şi
prin proprietăţile sale fizice(temperatură, umiditate, curenţi de aer, radiaţii, presiune). Scăderea
concentraţiei de oxigen din aer şi scăderea presiunii atmosferice,au ca efect alterarea schimbului
de gaze (O2şi CO2) şi aprocesului de oxigenare a sângelui.
Dioxidul de carbon, întâlnit în atmosferă în proporţie de 0,03%, nu produce tulburări manifeste
decât în situaţiile în care este împiedicată trecerea gazului din sângele venos în alveola
pulmonară şi eliminarea lui prin aerul expirat.
Primele tulburări apar în jurul concentraţiei de 3%, sub formă de tulburări respiratorii
(accelerarea respiraţiei), apare apoi cianoza, urmată de tulburări circulatorii.Abstracţie făcând de
8
unele unităţi industriale plasate în plină natură, grosul poluării atmosferice, provine din oraşe,
deci primele victime sunt orăşenii. În zonele puternic industrializate, procentul de îmbolnăviri ale
căilor respiratorii, inclusiv cancerul pulmonar,este de câteva ori mai mare.
Copiii sunt mult mai afectaţi de bolile respiratorii decât adulţii deoarece ei, în ciuda greutăţii,
inhalează mai mult aer decât adulţii, au căile respiratorii mai înguste care se pot irita mai uşor.
Copiii îşi petrec mai mult timp afară decât adulţii, deci sunt mai expuşi la inhalarea unor doze
mai mari de aer poluat; totodată ei respiră mult pe gură,impurităţile ajung direct în plămâni,apoi
în sânge, provocând boli grave.
Gazele emise de trafic şiindustrie provoacă dureri de cap,infecţii respiratorii, ameţeli, lipsa poftei
de mâncare, etc.Factorii poluanţi pot fi : - iritanţi, provoacă efecte negative asupra mucoasei
oculare şi îndeosebi asupra aparatului respirator.
În această grupă intră pulberile netoxice, precum şi o sumă de gaze şi vapori ca dioxidul de sulf,
dioxidul deazot, ozonul şi substanţele oxidante, clorul, amoniacul etc. Poluarea iritantă constituie
ceamai răspândită dintre tipurile de poluare, rezultând în primul rând din procesele de ardere a
combustibilului, dar şi din celelalte surse de poluare;- fibrozanţi, produc modificări fibroase la
nivelul aparatului respirator. Printre cei mai răspândiţi sunt dioxidul de siliciu, azbestul şi oxizii
de fier.
TEMA 6- OMUL ȘI MEDIUL
Aşa cum nu pot fi separate moleculele de hidrogen şi de oxigen din formula chimică a apei, tot
astfel atunci când vorbim despre mediu, nu putem face abstracţie de ceilalţi doi factori ai ecuaţiei
care fundamentează dezvoltarea persoanei: ereditatea şi educaţia.
Prin dezvoltarea activității umane sunt afectate toate componentele mediului în proporții diferite.
Dintre aceste elemente, cele mai importante sunt aerul, apa și solul.
• Ce este omul?
Ființă socială înzestrată cu rațiune și cu vorbire articulată, capabilă să-și confecționeze unelte de
muncă, cu ajutorul cărora poate transforma realitatea în care trăiește.
Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar
din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la
aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltate.
• Ce este mediul?
Mediul, precizat la nevoie drept mediul înconjurător, mediul ambiant sau și mediul natural, este
o noțiune care se referă la totalitatea condițiilor naturale de pe Pământ sau dintr-o regiune a sa, în
care evoluează ființele sau lucrurile.
Mediu înconjurător - totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane
(antropici) care determină într-o strânsă interacţiune condiţiile pentru existenţa omului şi
dezvoltarea societăţii.

FACTORI DE MEDIU
Prin dezvoltarea activității umane sunt afectate toate componentele mediului în proporții diferite.
Până nu demult, resursele naturale ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii.

9
Perfecționarea și modernizarea proceselor tehnologice, utilizarea celor mai noi cuceriri științifice
au redus mult consumurile specifice de materii prime, dar nu și pe cele energetice.
Ca urmare a industrializării și cresterii producției de bunuri, au sporit mult materialele ce
afectează mediul ambiant.
Trei dintre cele mai importante componente fizice naturale sunt : APA ,AERUL ȘI SOLUL.
Încă din cele mai vechi timpuri aşezările umane au fost de-a lungul râurilor sau pe malul mărilor.
Peste 2/3 din suprafaţa terestră este ocupată de mări şi oceane, care formează Oceanul Planetar.
Terra este supranumită şi „planeta albastră” datorită acestui fapt.
• IMAGINI DIN SPAȚIU
Omul dispune numai de apele de la suprafaţa solului – adică de aproximativ 30.000 km 3, ceea ce
înseamnă circa 0,002% din totalul consumul de apă ce revine pe om/zi variază între 3 litri, în
zonele aride ale Africii şi de 1,045 litri la New York.
Apa este cea mai răspândită substanţă compusă şi reprezintă trei sferturi din suprafaţa globului
terestru. În natură apa urmează un circuit. Se poate vorbi despre apă de ploaie, apa râurilor şi
izvoarelor, apa de mare, etc.
Apa pură se obţine din apa naturală prin distilare repetată în condiţii în care să nu poată dizolva
gaze din aer sau substanţe solide din recipientele în care este conservată.
Apa folosită de om trebuie să întrunească anumite proprietăţi fizice și chimice. Proprietăţile
organoleptice ale apei sunt reprezentate de acele caracteristici care impresionează organele
noastre de simț,adică gustul şi mirosul apei.
Cea mai pură apă din lume se află în România
În Muntii Bucegi, la 1.300 de metri altitudine, se gasesc sapte izvoare a caror apa uimeste, fiind
considerata cea mai pura din intreaga lume.
Intre frumoasele Lacuri Bolboci si Scropoasa, la cota 1.300, tasnesc din munte sapte izvoare ce
sunt si subiectul a numeroase legende, care le atribuie proprietati magice, Muntii Bucegi
ascuzand intre stancile plesuve o adevarata comoara naturala.
Mai exact, Cascada 7 Izvoare cade de pe o stanca impunatoare, la baza careia se intinde un covor
de apa. Oamenii muntelui spun ca de aici isi luau dacii apa si, odata cu ea, forta si energia.
In plus, sursa de apa din Bucegi a facut obiectul unor studii de laborator inca din 1927, cand s-a
confirmat ca apa de acolo este extrem de curata.
Studiile au fost reluate si cativa ani mai tarziu, iar rezultatul a fost acelasi: indicatorii apei au un
standard de calitate extrem de ridicat. Nivelul de bacterii este aproape de zero, la fel ca si
cantitatea de azotati si azotiti.
Gustul apei este dat de conţinutul în substanţe chimice şi în primul rând de sărurile minerale şi
de gazele dizolvate (oxigenul și bioxidul de carbon).
Mirosul apei este legat de asemenea de prezenţa în exces a unor elemente naturale sau provenite
prin purificarea apei, ca şi din unele transformări la care sunt supuse în apă anumite substanţe
chimice mai ales poluante. Atât gustul cât şi mirosul apei, deşi au că principala caracteristică un
mare grad de subiectivitate, totuşi au din punct de vedere sanitar, o valoare deosebită. În primul
rând influienţa lor asupra utilizării apei este hotărâtoare, poate duce la excluderea folosirii apei
respective.

10
Gustul şi mirosul apei pot servi şi ca indicatori de poluare a apei. Apă potabilă nu trebuie să aibă
miros caracteristic şi trebuie să aibă un gust plăcut. În caz contrar apa poate prezenta subtanţe
poluante care sunt dăunătoare sănătăţii. Apa rezultată din activităţile agriculturale amestecată cu
îngrăşăminte chimice ajunge în lacuri şi râuri. Acestea combinate cu fosfați şi nitraţi favorizează
creşterea excesivă a algelor, împiedicând trecerea oxigenului, rezultând moarte peştilor şi a
celelaltor vieţuitoare.
Aerul pe care îl inspirăm este parte din atmosferă, amestecul de gaze ce acoperă globul
pământesc. Acest amestec de gaze asigură viaţa pe pământ şi ne protejează de razele dăunătoare
ale Soarelui.
Dintre componenţii aerului, cel mai important este oxigenul. Acesta este indispensabil respiraţiei
vegetale şi animale, oxidarea reprezentând principalul proces din care rezultă energie în
procesele vitale. Bioxidul de carbon din aer intervine în asimilarea „hranei” la plante, iar azotul
atmosferic reprezintă una din verigile circuitului azotului în natură. Compoziţia chimică normală
a aerului este formată din: azot, oxigen, argon , bioxid de carbon. Aceste gaze reprezintă în total
99,99% din compoziţia aerului. Restul de 0,01% este alcătuit din alte gaze, la toate acestea se
adaugă proporţii variabile de vapor de apă.
-Din punct de vedere al sănătăţii prezintă o deosebită importanţă oscilaţiile în concentraţie ale
bioxid de carbon şi ale oxigenului din aer, aceste substanţe având un rol deosebit în metabolism,
în principal în schimbul de gaze la nivelul plămânilor. Oxigenul poate influenţa sănătatea prin
scăderea concentraţiei lui în aer şi prin scăderea presiunii atmosferice, efectul fiind determinat de
scăderea presiunii parţiale la nivelul plămânilor, alterarea schimbului de gaze şi a procesului de
oxigenare a sângelui.
Contaminarea de către om a atmosferei, poate avea multe forme şi a început de când oamenii au
folosit pentru prima oară focul în agricultură, încălzire şi gătit. În timpul Revoluţiei Industriale
din secolele al 18-lea şi al 19-lea, poluarea aerului a devenit o problemă. Poluarea urbană a
aerului este cunoscută ca fum. Când fumul se amestecă cu aerul, după un timp, rezultă o “ploaie
acidă”.
Una cu procesele naturale care au loc în sol şi poate distruge dintre cele mai mari probleme
cauzate de poluarea aerului este încălzirea globală. Din cauza acumulării de dioxid de carbon şi
alte gaze, cunoscute ca gaze de seră, căldura planetei nu mai este eliberată prin atmosferă, însă
trecând radiaţiile venite de la soare. Din cauza efectului de seră, este de aşteptat ca temperatura
medie globală să crească cu 1o până la 3,5o C până în anul 2100.
Pământul este format din roci, solul luând naştere din ele. Solul este un amestec de minerale,
plante şi resturi animale, printr- un proces care poate dura chiar mii de ani. Este necesar plantelor
şi esenţial tuturor activităţilor agriculturale.
Poluarea solului este cauzată de un amestec de compuşi chimici toxici, săruri, patogeni sau
materiale radioactive ce afectează viaţa animalelor şi plantelor.Tratarea solului cu îngrăşăminte
chimice, pesticide sau fungicide intervine organisme folositoare ca unele bacterii sau unele
microorganisme. Irigaţiile necorespunzătoare se practică mai ales în zonele cu precipitaţii reduse.
Astfel, se pot acumula mari depozite de sare, ce poate duce la alunecări de teren.
Protejarea solului
România are ultimele păduri virgine din Europa, un tezaur viu de neprețuit și care, odată distrus,
nu va putea fi înlocuit. Pădurile protejează flora și faună, solul, apa, aerul și climă, totodată
ferindu-ne de efectele devastatoare ale precipitațiilor abundente și ale secetei pronunțate.
Încrengătura de infracționalitate din jurul lemnului românesc, demonstrează că e nevoie de
măsuri drastice de stopare a tăierilor ilegale. Pentru urmărirea fiecărui metru cub de masă

11
lemnoasă exploatată este necesară continuarea aplicării și perfecționarea unui sistem
informațional integrat (SUMAL, “Radarul Pădurilor”), dar și debirocratizarea și depolitizarea
managementului forestier la toate nivelurile.
Ca primă măsură legislativă, dorim înființarea urgentă și bugetarea Registrului Cadastral
Forestier în sistem electronic și open dată, prin care să se înregistreze în sistem GIS atât toate
suprafețele de pădure și situația juridică aferentă, cât și funcțiile respectivei suprafețe de pădure
conform amenajamentelor silvice. Susținem de asemenea prelucrarea superioară a lemnului şi
creşterea calificării forței de munca prin programe guvernamentale care să încurajeze prelucrarea
locală a lemnului. Alocarea resursei de lemn spre industriile cu grad crescut de prelucrare,
precum industria mobilei sau cea manufacturieră, este prioritară pentru reconstrucția economică.
• Protecția climatică
Schimbările climatice îngrijorăoare se datorează în primul rând efectelor de seră, consecinţe ale
emisiilor de CO2. Reducerea acestora sunt ţeluri asumate de întreaga Uniunea Europeană,
inclusiv de România prin măsuri concrete. Propunem o legislaţie naţională dedicată protecţiei
climei, un program etapizat de reducere a emisiilor de emisii CO2 până în 2050 şi un fond de
investiţii pentru tehnologii inteligente şi cercetare în domeniul protecţiei climatice.
Pentru reducerea emisiilor CO2, propunem: protecţia integrală a pădurilor virgine, a celor din
ariile protejate și a celor din jurul aglomerărilor urbane; și împădurirea terenurilor agricole
degradate, respectiv 2.200.000 ha, a terenurilor forestiere rămase fără vegetație în urma tăierilor
ilegale (aproximativ 500.000 ha), precum și constituirea unui minim necesar de perdele forestiere
necesare agriculturii și menținerii biodiversității (circa 300.000 ha).
Pădurea este cel mai eficient protector al climei, deoarece are capacitatea de a produce oxigen şi
de a sechestra carbon. De asemenea vegetația forestieră joacă un rol central în circuitul apei,
ajută agricultura pe timpul secetelor și prevenine inundațiile, combate eroziunea solului,
alunecările de teren. Pe lângă protejarea pădurilor existente , împădurirea terenurilor agricole şi
neagricole este o măsură menită, în principal, să contribuie la reducerea concentraţiei de gaze cu
efect de seră din atmosferă.
• Solul, apa şi aerul curat sunt condiţii pentru o viaţă sănătoasă.
O altă problemă cu care se confruntă multe orașe, inclusiv capitala, este legată de calitatea
aerului, pentru care ţara noastră este în procedură de pre-infringement. Legislaţie privind
calitatea aerului există, dar trebuie și respectată, în special prin elaborarea de către primării a
Planului Integrat de Calitatea a Aerului. O problemă nereglementată până în prezent în România,
spre deosebire de numeroase alte ţări ale Uniunii Europene, este disconfortul olfactiv, generat de
unele activităţi industriale sau ferme zootehnice situate în vecinătate și care afectează calitatea
vieţii și chiar sănătatea populaţiei din aceste zone. În absenţa unei legislaţii specifice, Garda de
Mediu nu poate lua măsuri de a obliga operatorii să implementeze tehnologii de reducere a
disconfortului olfactiv. Această legislație trebuie introdusă.
• Menţinerea diversităţii speciilor şi protecţia animalelor
În fiecare zi se decimează specii de animale şi plante. În România se numără ca. 90 de specii de
animale şi plante pe cale de dispariţie, datorită diminuării habitatului sau înrăutăţirii condiţiilor
de viaţă. Noi dorim să protejăm biodiversitatea, bogăţia speciilor şi frumuseţea peisajelor
naturale şi să le transmitem cât mai intacte generaţiilor următoare. Biodiversitatea are valoare în
sine, dar i se adaugă valorile ecologică, genetică, socială, economică, ştiinţifică, educaţională,
culturală, recreaţională şi estetică. Ne propunem un mai bun management al rezervaţiilor naturale
existente, includerea acestora într-o reţea de arii protejate şi desemnarea de noi astfel de situri.

12
Ariile naturale protejate şi coridoarele ecologice trebuie, de asemenea, evidenţiate în mod
obligatoriu de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în planurile
naţionale, zonale şi locale de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în planurile cadastrale şi în
cărţile funciare.
Prin măsuri fiscale trebuie încurajată refolosirea terenurilor existente prin reconversia şi
repermeabilizarea lor, în loc de ocuparea de teren virgin pentru dezvoltare imobiliară.
Legea vânătorii trebuie să se adapteze la cerinţele de protecţie ale naturii şi a animalelor, printre
altele interzicând vânătoarea de trofee şi înființarea Serviciului de Urgență pentru Animale
Sălbatice (SUAS) în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, pentru a preîntâmpina
braconajul.
Trebuie stopată poluarea Marii Negre şi să limitarea pescuitului intensiv.
• Gestionarea animalelor fără stăpân
România se confruntă în continuare cu problema suprapopulaţiei canine şi feline fără stăpân. Din
păcate măsurile radicale de prindere şi ucidere a câinilor comunitari nu au cum să aibă rezultate
pe termen lung, deoarece numărul câinilor abandonaţi rămâne constant şi eforturile asociaţiilor
de protecţie a animalelor de a-i strânge şi a-i da în adopţie se epuizează treptat, rămânând doar
alternativa prinderii şi eutanasierii pe bani publici.
Abuzurile asupra animalelor, în special asupra câinilor comunitari care s-au înmulţit şi agravat
în ultimul timp sunt cunoscute publicului larg din lumea întreagă. Este necesară o soluţie umană,
probată cu succes şi recomandată atât de Uniunea Europeană cât şi de Organizaţiile de
specialitate: programe de sterilizare masivă atât a câinilor şi pisicilor fără stăpân, cât şi a celor cu
stăpân, deoarece este un fapt constatat că populaţia canină şi felina comunitară provine din
gospodarii de la animale cu stăpân.
Aplicarea legislaţiei existente concomitent cu programe de microcipare, sterilizare, vaccinare
antirabică gratuită a câinilor cu stăpân la scară largă ar reduce această problemă cu 50% în ca. 5
ani şi în totalitate în 10 ani, aşa cum a fost demonstrat la Oradea.
Se impune deasemenea, eradicarea corupției și transparentizarea activității adăposturilor
primăriilor, prin introducerea obligativității microcipării tuturor câinilor comunitari în momentul
capturării și introducerea lor în Registrul de Evidență a Câinilor cu Stăpân, introducerea
obligativității pentru serviciile de ecarisaj de a permite supravegherea activității de capturare,
dare în adopție, eutanasiere atunci când organizațiile de profil cu statut juridic solicită acest lucru
şi mărirea sancțiunilor privind cruzimi față de animale pentru personalul adăposturilor de câini
angajat al primăriilor, serviciilor de ecarisaj și al firmelor subcontractate de acestea.
• Deşeurile şi reciclarea lor
• Reciclarea este procesul de descompunere și reutilizare a materialelor care altfel ar fi
aruncate la gunoi și pierdute definitiv.  
• Beneficiile reciclării pentru mediu
· - prin reciclare se poate stopa creșterea depozitelor de deșeuri care nu numai că poluează
masiv mediu dar creează și o imagine dezolantă a orașelor, distrugând sănătatea celor care
locuiesc în preajma celebrelor “gropi de gunoi”.
· - reciclând, poluanții eliberați în apă și aer se diminuează considerabil, contribuind la
stoparea factorilor care deteriorează sănătatea populației  

13
· prin reciclare se reduc emisiile de gaze cu efect de seră din admosfera
· - prin reciclare economisim pe termen lung cheltuielile comunității cu energia: ca să
înțelegeți mai bine,  gândiți-vă că un singur bec poate fi alimentat timp de patru ore cu energia
economisită de la o singură sticla reciclată!
· - prin reciclare se conserva resursele naturale ale Pământului
• Beneficiile reciclării pentru economie 
Studiile demonstrează că reciclarea privită ca un obicei normal poate genera locuri de munca
atât în cadrul firmelor care se ocupă cu colectarea deșeurilor, a celor care se ocupă cu
reciclarea lor sau, de ce nu, în cadrul celor care se ocupă cu consultanță de mediu.
• Reciclarea facilitează creșterea veniturilor unei categorii de membri ai comunității, prin
valorificarea materialelor colectate la diverse unități de colectare pentru fiecare loc de munca
creat în industria de gestionare a deșeurilor, reciclarea creează alte patru.  
• În zilele noastre există o varietate largă de materiale pe care le putem recicla, de la
reciclarea deșeurilor de ambalaje, la cele de sticlă, carton sau metal, însă astăzi aducem în atenția
dumneavoastră cele mai des întâlnite situații. 
Reciclarea metalelor
• Metalele sunt un material atât de versatil încât se reciclează foarte ușor; prin reciclarea
metalelor se reduce cu 70% consumul de energie fata de producerea unui element complet nou.
· folia de aluminiu poate fi reciclată foarte ușor prin topire sau pur și simplu prin
îmbogățirea foliei reciclate cu aluminiu metalic
· cutiile de aluminiu - într-o societate în care consumul de diverse băuturi carbogazoase
conservate în cutii de aluminiu a crescut, reciclarea este o modalitatea prin care s-ar putea
economisi cantități mari de energie.
· oțelul și tabla rezultată de la conserve
• Reciclarea hârtiei și cartonului
cartonul ondulat - reprezintă cea mai mare parte a cartonului pe care îl regăsim în viața de
zi cu zi a oamenilor. Peste 70% din cutiile de carton au fost transformate în rumeguș, așchii
de lemn sau alte produse din hârtie. Alte produse de carton reciclate sunt folosite pentru a
face cutii de cereale, hârtie, etc.
reviste și ziare – deși trăim în era tehnologiei mai există oameni care nu ar renunța pentru nimic
în lume la plăcerea de a răsfoi un ziar sau o revistă. Vă imaginați că acestea generează cantități
mari de deșeuri. Studiile arată ca o tonă de hârtie reciclată poate economisi suficientă energie
pentru alimentarea unei gospodarii timp de cinci luni!
• Reciclarea sticlei
metalice atunci când vine vorba de reciclare dar pot fi și ele excelent valorificate și reciclate.
Diferitele tipuri de reciclare a sticlei se referă de obicei la culoarea sticlei sau a borcanului.
sticla clară - cea care constituie cea mai mare parte a pieței de sticlă, puțin peste 60%
sticlă colorată  - unul dintre motivele pentru care sticla poate fi greu de reciclat este din cauza
faptului că culorile nu pot fi îndepărtate. De exemplu, sticla de culoarea chihlimbarului
14
reprezintă un procent de 31% din piața deoarece poate fi refolosita numai în alte produse din
sticla de culoarea chihlimbarului atunci când este reciclată. În general, articolele sensibile la
lumina soarelui sunt stocate în sticle și borcane din sticla de culoare.
 
LP2 - METODE DE ÎNVĂȚĂMÂNT UTILIZATE ÎN PREDAREA-ÎNVĂȚAREA
ȘTIINȚELOR
Metoda didactica - este modalitatea de actiune cu ajutorul careia elevii, sub indrumarea
cadrului didactic sau in mod independent, insusesc cunostinte, isi formeaza priceperi si
deprinderi, atitudini, aptitudini, conceptii despre lume si viata. Metoda are caracter polifunctional
in sensul ca poate participa simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective instructiv-
educative. Sintetizand mai multe definitii avansate de pedagogi, voi arata ca metoda didactica
este calea sau modalitatea de lucru ce are urmatoarele caracteristici:
- este selectionata de cadrul didactic si pusa in aplicare in lectii sau activitati extracurriculare,
in beneficiul elevilor;
- presupune cooperarea dintre elevi si profesori, participarea acestora la gasirea solutiilor;
- se foloseste sub forma unor procedee si variante selectionate si combinate in functie de
nivelul si trebuintele elevilor;
- vizeaza asimilarea cunostintelor, trairea valorilor, stimularea spiritului creativ;
- permite profesorului sa organizeze procesul de predare-invatare si sa indeplineasca rolurile
de animator, ghid.
Optiunea pentru o anumita metoda didactica este o decizie de mare importanta si complexitate,
deoarece trebuie sa tina seama de finalitatile educatiei, de continutul procesului instructiv-
educativ, de particularitatile de varsta si individuale ale elevilor, de psihosociologia grupurilor
scolare, de natura mijloacelor de invatamant disponibile, de experienta si competenta didactica a
profesorului.
Functii ale metodelor:
· functia cognitiva-metoda este o cale de a cerceta, de a descoperi, de a
patrunde adevaruri, de a afla informatii;
· functia formativ-educativa- metoda exerseaza si elaboreaza functii si calitati
psihice, formeaza deprinderi si structuri cognitive, atitudini, sentimente,
capacitati, comportamente;
· functia motivationala-metoda este un factor motivational foarte util de
potentare a eforturilor elevului,de mobilizare a energiilor sale psihice, in
masura in care reuseste sa faca mai atractiva activitatea de invatare;
· functia instrumentala-metoda este o tehnica de executie, un instrument care se
interpune intre elevi si materia de studiat si mijloceste atingerea obiectivelor
didactice;
· functia normativa-metoda arata cum trebuie sa se procedeze si cum sa se
predea;
Prin aplicarea metodelor se urmareste:
· atingerea scopului initial
· dezvoltarea sensibilitatii
· dezvoltarea gandirii

15
Funcţii- elemente de optimizare a activitatii instructiv-educative
· deschid copiilor caile de acces spre cultura
· contribuie la sporirea eficientei formative a continutului invatamantului, prin
antrenarea acestora la o participare activa in procesul instruirii.
Alegerea metodelor se face în funcție de:
· natura obiectivelor atinse;
· caracteristicile continutului nou predat;
· particularitatile de varsta si individuale;
· materialul didactic si mijloacele de invatamant disponibile.
JOCUL
 metoda accesibila,cea mai atragatoare si mai eficienta
 jocurile didactice nu constituie mijloc de divertisment in sine, ci avand un caracter
practic, nemijlocit aplicativ
 dezvolta spiritul de initiativa, rabdare, indrazneala,
 Jocul pune in fata copiilor situatii noi pe care ei trebuie sa le rezolve dovedind spirit de
initiativa, fantezie, vointa, spontaneitate,etc
 el ofera copiilor posibilitatea de a-si afirma personalitatea, in raport cu atingerea unui
anumit scop si sa se bucure de placerea jocului ca activitate-joc, cat si de starea interioara
de autoafirmare
 Prin activitatile-joc, se pot realiza primele experiente practice ale copiilor, primele
exercitii prin care ei se confrunta cu diferite aspecte estetice ale realitatii si prin care ei se
adapteaza la aceasta.
 Ele ii angajeaza si le ofera posibilitatea de a fi activi la lectii si nu simpli spectatori.
 Jocul angajeaza, elibereaza, absoarbe atentia copiilor, ii capteaza, ii formeaza, ii ajuta sa
descopere adevarul care le antreneaza capacitatile lor de a actiona, creativ, manifestandu-
si istetimea, inventivitatea, initiativa, indrazneala.
Metoda brainstorming
 Tehnica gandirii creatoare elaborata de Henry Osborne(asaltul de idei).
 Prin ea se organizeaza o situatie-problema care permite elevilor sa faca mai multe
propuneri de idei,excluzand orice fel de critica.
Metoda explicatiei
 Presupune redarea de catre educator/învăţător a notelor esentiale proprii problemei noi
puse in discutie si integrarea acesteia in sistemul cunostintelor anterioare.
DE ȚINUT SEAMA
 Că atentia voluntara este redusa ca volum, la fel distributivitatea ei, deci explicatia
prelungita va fi ineficienta si va determina fenomenul de oboseala.

16
 De aceea este bine sa fie gandita anterior, combinata cu celelalte metode, concisa pe cat
posibil, asociata cu diferiti excitanti secundari : melodii adecvate de intensitate scazuta, excitanti
acustici ritmici(zgomotul plioo, fosnetul frunzelor, miscari ritmice ale degetelor, etc.).
METODA DEMONSTRAȚIEI
 Se foloseste pin excelenta de materiale intuitive precum ilustrarea temei abordate,
evitandu-se astfel neintelegerile , precum si pentru clarificarea scopului urmarit.
 Ea devine eficienta daca educatorul se organizeaza astfel incat copiii sa fie pusi
concomitent in situatia aplicarii in practica a celor demonstrate.
 Folositi aceasta metoda din prima lectie tinuta de știine ale naturii cand copiii s-au
familiarizat cu materialele si disciplina de lucru.
 Demonstrati posibilitatile de intrebuintare si, implicit, calitatile instrumentelor si
materialelor pe care le folosiţi ;
Metoda dialogului dirijat
 Forma moderna a conversatiei traditionale - deplaseaza centrul de greutate de la
intrebarile cu caracter de orientare la cele cu caracter de investigare, cercetare,
dupa principiul conexiunii inverse, functionand deci, alaturi de relatia educator-
copil si cea copil-educator.
 Aceasta metoda pe langa celelalte metode, este una din caile prin care se poate
inlatura invatarea mecanica de catre copii a unor probleme.
 Educatorul poate reduce numarul intrebarilor la una sau doua dar care sa solicite
raspunsuri gandite, bazate pe noi observatii sau pe noi experiente.
 Prin aceste intrebari provoaca pe copiii sa-si imagineze si sa gandeasca creator
intr-o perspectiva mai larga.
Metoda observației
 Se foloseste in conditiile in care cunostintele pot fi desprinse de copii din
cercetarea unui material intuitiv, din analiza unor exemple.
 In esenta, conversatia este o modalitate specifica de investigatie, pe baza unui
schimb de idei intre educator si copii, prin care acestia sunt ajutati sa analizeze, sa
comenteze, sa descopere aspecte noi.
 In raport cu obiectivele instructiv-educative, conversatia poate indeplini multiple
functii.
 Funcții
1. Funcţia de a descoperi noi adevaruri ;
2. Functia de clasificare, sintetizare si aprofundare a cunostintelor;
3. Functia de consolidarea si sistematizare a cunostintelor;
4. Funcţia de verificare sau de control a performantelor invatarii;
Ştiinţele naturii ca disciplină de învăţământ vizează observarea şi perceperea lumii în întregul
său, cu componentele, procesele şi fenomenele caracteristice, ca şi învăţarea prin înţelegere şi
aplicare. Prin intermediul acestui obiect şcolarul trece din lumea poveştilor în lumea faptelor
reale şi a lucrurilor concrete, începe să cunoască mediul în care trăieşte şi procesele din jurul său.
Aceasta metoda pe langa celelalte metode, este una din caile prin care se poate inlatura invatarea
mecanica de catre copii a unor probleme.
Educatorul poate reduce numarul intrebarilor la una sau doua dar care sa solicite raspunsuri
gandite, bazate pe noi observatii sau pe noi experiente.

17
Prin aceste intrebari provoaca pe copiii sa-si imagineze si sa gandeasca creator intr-o perspectiva
mai larga.
Aceasta implică transformarea elevului din spectator, în actor al activităţii ştiinţifice.
În acest fel se evidenţiază necesitatea pregătirii elevului nu ca pe un cercetător şi om de ştiinţă, ci
ca pe un cetăţean care să utilizeze demersul ştiinţific în vederea înţelegerii şi participării active la
viaţa socială.
„Cunoaşterea mediului”, la clasa I, corespunde unor nevoi de informare ale copilului şi de
dezvoltare a capacităţilor de observare, înţelegerea mediului înconjurător şi, de asemenea, de
formare a unor atitudini pozitive faţă de mediu.
Pregătirea învăţătorilor în abordarea corectă a acestei materii necesită un efort din punct de
vedere al concepţiei, structurii şi metodelor didactice de aplicare, cât şi a compatibilizării
conţinutului ştiinţific cu particularităţile de vârstă ale copiilor cărora li se adresează.
Prin predarea ştiinţelor nu se urmăreşte o acumulare de fapte şi informaţii ştiinţifice care să ducă
la însuşirea de concepte ci, raportarea copilului la mediul în care trăieşte.
În cadrul lecţiilor de ştiinţe se pot folosi metode variate cum ar fi:
 problematizarea şi descoperirea,
 metode clasice cu valenţe participative (experimentul, observaţia şi conversaţia euristică);
 metode stimulative, competitive (jocul didactic, concursul etc.).
Lucrările experimentale – constau în observarea, provocată şi dirijată, a unor fenomene ce
urmează să fie verificate experimental. Au un pronunţat caracter activ-participativ: în primul
rând, elevii vor fi curioşi la desfăşurarea experimentului, de către învăţător, iar apoi se vor
implica, prin propriile acţiuni, la realizarea acestuia.
Experimentul se defineşte, conform Dicţionarului de psihologie, autor Paul Popescu-Neveanu,
„ca un procedeu de cercetare în ştiinţă, care constă în provocarea intenţionată a unor fenomene în
condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează; observaţie
provocată; experienţă.”
Procesul de predare a disciplinei Ştiinţe ale naturii are la bază experimentul atât ca metodă de
investigaţie ştiinţifică, cât şi ca metodă de învăţare.
Experimentarea şi observarea nemijlocită a realităţii constituie cei doi stâlpi de susţinere ai unei
metodologii active în predarea ştiinţelor, deziderat exprimat încă de la sfârşitul secolului al XIX-
lea de adepţii „şcolii active”.
Conceput în corelaţie cu principiile didactice moderne, experimentul de laborator urmează
treptele ierarhice ale învăţării, conducând elevul de la observarea unor fenomene fizice sau
chimice pe baza demonstraţiei la observarea fenomenelor prin activitatea proprie (faza formării
operaţiilor concrete), apoi la verificarea şi aplicarea în practică a acestora (faza operaţiilor
formale) când se cristalizează structura formală a intelectului şi în continuare, la interpretarea
fenomenelor observate care corespunde cu faza cea mai înaltă din treptele ierarhice ale
dezvoltării (faza operaţiilor sintetice).
Experimentul necesită o gândire formală, specifică vârstei de 12 ani. Aceasta nu înseamnă că
elevii de şcoală primară nu pot fi angajaţi în activităţi cu caracter experimental.
 Experimentul -  direct sau indirect, folosit în predare şi învăţare, are o deosebită valoare
formativă, întrucât dezvoltă elevilor spiritul de observare, investigare, capacitatea de a înţelege
esenţa obiectelor şi fenomenelor, de prelucrare şi interpretare a datelor experimentale, interesul
de cunoaştere.

18
 Rolul învăţătorului este de a dirija executarea unor acţiuni de către elevi, în scopul
asigurării unui suport concret-senzorial, care va facilita cunoaşterea unor aspecte ale realităţii. Cu
ajutorul acestei metode învăţătorul reuşeşte să aducă elevii în faţa realităţii, să studieze pe viu, să
fie în contact direct cu realitatea sau cu substitutele acesteia – îi determină pe elevi să înveţe prin
descoperire.
 “Învăţarea prin descoperire este metoda didactică în care cadrul didactic concepe şi
organizează activitatea astfel încât să faciliteze elevului descoperirea prin efort propriu a
cunoştinţelor, explicaţiilor, prin parcurgerea identică sau diferită a drumului descoperirii iniţiale
a adevărului.”
 Descoperirea didactică se realizează prin metode didactice diferite: observarea dirijată;
observarea independentă; învăţarea prin încercări- experienţe; studiul de caz; problematizarea;
studiul individual etc. Deci, relaţia experiment – învăţare prin descoperire, de fapt relaţia metodă
– procedeu, este o  relaţie dinamică: metoda poate deveni ea însăşi procedeu, în cadrul altei
metode, tot aşa cum un procedeu poate fi ridicat la rang de metodă, la un moment dat.
 Un rol important în cadrul experimentului îl are şi observarea  care are o deosebită
valoare euristică şi participativă, deoarece permite o percepţie polimodală, pe baza a cât mai
multor simţuri, detectarea şi extragerea unei informaţii noi prin eforturi proprii. Prin intermediul
ei se urmăreşte explicarea, descrierea şi interpretarea unor fenomene printr-o sarcină concretă de
învăţare, totodată contribuind la formarea şi dezvoltarea unor calităţi comportamentale, precum:
consecvenţa, răbdarea, perseverenţa, perspicacitatea şi imaginaţia; a gândirii cauzale, a spiritului
de observaţie şi de colaborare (observaţie pe grupe).
 Experimentele se folosesc de obicei integrate, în număr mai mare sau mai mic, în diferite
etape ale lecţiilor. 
Acestea pot fi clasificate după mai multe criterii:
în funcţie de locul în ierarhia învăţării, de participarea elevilor, de capacitatea umană şi de locul
de învăţare în lecţii.
1. După locul pe care îl ocupă în lecţie, experimentele se pot clasifica în:
a. experimente pentru stimularea interesului faţă de noile informaţii, a motivaţiei pentru învăţare
(se află în momentul de introducere în lecţie).
b. experimente pentru învăţarea noilor informaţii, aprofundarea sau extinderea lor (în lecţia
propriu-zisă)- experimentele demonstrative – pregătite de învăţător înainte de oră şi apoi
prezentate clasei în vederea demonstrării, explicării, confirmării unor adevăruri;
c. experimente pentru fixarea cunoştinţelor (se introduc pe parcursul lecţiei în momentele de
feed-back sau de recapitulare)
d. experimente pentru evaluare.
2. În funcţie de durata desfăşurării sale:
a. experimente imediate a căror desfăşurare nu necesită mult timp (experimentul începe, se
desfăşoară şi se încheie în cadrul orei de curs);
b.experimente de durată a căror desfăşurare se întinde pe parcursul unei perioade mai lungi de
timp (ex. influenţa factorilor de mediu asupra plantelor – realizarea lui necesită o observare a
modificărilor pe parcursul câtorva săptămâni) şi care necesită notarea într-o fişă de observaţie a
modificărilor produse de-a lungul întregii perioade.
3. Din punct de vedere al participării / neparticipării sau implicării / neimplicării elevilor în
efectuarea experimentului, acesta poate se poate desfăşura:
a. pe grupe (2-3 elevi) – se realizează experimentul într-un timp scurt, sarcinile fiind împărţite–
asigurându-se astfel participarea tuturor elevilor chiar dacă activitatea lor s-ar desfăşura pe
diferite planuri (unii fac experimentul, alţii desenează, alţii scriu observaţiile etc.)

19
b. individual – atunci când elevii sunt antrenaţi în mod egal, lucrează concomitent cu
învăţătorul, fiecare elev lucrează independent.
4.frontal (forma combinată) – efectuat de fiecare dintre elevi, în acelaşi timp şi acelaşi ritm, pe
aceeaşi temă sub îndrumarea directă a învăţătorului; necesită aparatură pentru fiecare dar are un
efect instructiv sporit.
Astfel, la lecţia „Schimbarea stării de agregare a apei” se va organiza următoarea experienţă:
Învăţătorul va pune o eprubetă cu apă deasupra unei flăcări; în scurt timp elevii vor observa că
încep să iasă aburi şi că încet, încet cantitatea de apă se micşorează. În continuare se vor pune
două vase cu aceeaşi cantitate de apă pe o plită: un vas este îngust celălalt mai larg; li se va cere
elevilor să precizeze din care vas se va evapora apa mai repede. Prin întrebări învăţătorul îi va
ajuta pe elevi să descopere lucruri noi: „Ce se aude la un moment dat în vasul de pe flacără? De
ce? Ce se întâmplă dacă vom pune un capac pe o vasul care fierbe? Ce vom observa pe capac
după aceea? Ce s-a întâmplat cu aburii?”
Astfel elevii îşi vor lămuri cunoştinţele despre evaporare, fierbere, condensare.  
Învăţătorul va scoate dintr-un congelator un cub de gheaţă. Va pune cubul în mâna unui elev:
”Ce se întâmplă cu cubul? De ce?” – elevii vor înţelege mai uşor noţiunile de topire şi îngheţare.
Rolul metodelor
contribuie la dezvoltarea gândirii critice
stimulează creativitatea
implică activ elevii în invăţare
se axează pe învăţarea independentă şi prin colaborare
elevul îşi asumă responsabilitatea faţă de propria învăţare
îşi formează opinii argumentate
extrage idei din surse diferite
învaţă să respecte părerile colegilor

Metoda Pălăriilor Gânditoare

(“Thinking Hats”)
“Dacă interpretezi rolul unui gânditor, poate chiar vei deveni unul .... “ Edward de Bono
Culoarea pălăriei este cea care defineşte rolul:
Pălăria albă:
este obiectivă asupra informaţiilor;
este neutră;
este concentrata pe fapte obiective si imagini clare;
sta sub semnul gandirii obiective;
Pălăria roşie:
lasă liber imaginaţiei şi sentimentelor;
este impulsivă;
poate însemna şi supărare sau furie;
reprezintă o bogată paletă a stările afective;
descatuseaza starile afective;
Pălăria neagră:
exprimă prudenţa, grija, avertismentul, judecata;

20
 oferă o pespectivă întunecoasă, tristă, sumbră asupra
situaţiei în discuţie;
- reprezintă perspectiva gândirii negative, pesimiste;
- ganditorul puncteaza ce este rau, incorect si care sunt erorile.
Pălăria galbenă:
- oferă o pespectivă pozitivă şi constructivă asupra situaţiei;
- culoarea galbenă simbolizează lumina soarelui, strălucirea,
- optimismul;
- este gândirea optimistă, constructivă pe un fundament logic;
- exploreaza beneficiile si posibilitatile;
- foloseste intrebari de tipul:”care sunt obiectivele?”, “pe ce se bazeaza aceste
idei?”, “care sunt beneficiile?”
Pălăria verde:
- exprimă ideile noi, stimulând gândirea creativă;
- este simbolul fertilităţii, al producţiei de idei noi, inovatoare;
- vizeaza solutiile posibile;
- este verdele proaspat al ierbii;
- este folosita pentru a ajunge la noi concepte;
Pălăria albastră:
 exprimă controlul procesului de gândire;
 albastru e rece; este culoarea cerului care este deasupra
 tuturor,atotvăzător şi atotcunoscător;
 supraveghează şi dirijează bunul mers al activităţii;
 este preocuparea de a controla şi de a organiza;
Se împart cele 6 pălării gânditoare elevilor şi se oferă cazul supus discuţiei pentru ca
fiecare să-şi pregătească ideile.
Pălăria poate fi purtată individual sau mai mulţi elevi pot răspunde sub aceeaşi
pălărie, fiind conştienţi de faptul că:
 pălăria albastră ð clarifică
 pălăria albă ð informează
 pălăria verde ð generează ideile noi
 pălăria galbenă ð aduce beneficii
 pălăria neagră ð identifică greşelile
 pălăria roşie ð spune ce simte despre
Cele 6 pălării gânditoare pot fi privite în perechi:
pălăria albă – pălăria roşie
pălăria neagră – pălăria galbenă
pălăria verde – pălăria albastră
Fiecare pălărie gânditoare reprezintă un mod de gândire oferind o privire asupra
informaţiilor, sentimentelor, judecăţilor, atitudinii pozitive, creativităţii, controlului.

21
Desfăşurare
- Pălăria albastră – este liderul, managerul, conduce jocul. Este pălăria
responsabilă cu controlul demersurilor desfăşurate.
- Pălăria albă – este povestitorul, cel ce redă pe scurt conţinutul textului.
- Pălăria roşie – este psihologul care îşi exprimă sentimentele faţă de
personajele întâlnite.
- Pălăria neagră – este criticul, este pălăria avertisment, concentrată în special
pe aprecierea negativă a lucrurilor.
- Pălăria verde – este gânditorul, care oferă soluţii alternative.
- Pălăria galbenă – este creatorul, simbolul gândirii pozitive şi constructive,
creează finalul.

22