STRUCTURA ŞI DINAMICA

PERSONALITĂŢII

Valentin Cosmin BLÂNDUL

Universitatea din Oradea
e-mail bvali73@yahoo.com
 OBIECTIVE
După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili:
 Să definească conceptul de personalitate;
 Să analizeze importanţa cunoaşterii personalităţii în
activitatea instructiv-educativă;
 Să analizeze elementele de conţinut ale personalităţii
umane;
 Să explice locul şi rolul inteligenţei în cadrul
activităţii educaţionale;
 Să argumenteze importanţa motivaţiei unei motivaţii
adecvate pentru cariera didactică.
 ARGUMENT

Cunoaşterea personalităţii elevilor, respectiv a

structurii şi dinamicii sale este foarte importantă
deoarece poate ajuta cadrul didactic în proiectarea
diferenţiată a instruirii în acord cu particularităţile
acestora, în organizarea flexibilă a procesului de
învăţământ în acord cu nevoile de dezvoltare şi cu
experienţa şcolară individuală, respectiv în
autocunoaşterea şi dezvoltarea personală.
 PERSONALITATEA UMANĂ
Definiţie – ansamblul tuturor trăsăturilor psihofizice care
determină gândirea şi comportamentul caracteristic al
individului.
Note specifice ale personalităţii:
 Autonomia în raport cu mediul înconjurător – capacitatea de
autorealizare, autoadministrare, menţinerea unităţii,
echilibrului şi sentimentului identităţii;
 Capacitatea de autoreglare şi autocontrol;
 Desfăşurarea unor activităţi cu caracter social;
 Integrarea activă în comunitate, însuşirea valorilor referitoare
la modul de viaţă al comunităţii, stabilirea de relaţii inter-
personale;
 Conştientizarea propriei identităţi în societate;
 Elaborarea propriului model mintal al Eu-lui şi al lumii;
 Transformarea propriei persoane şi a mediului înconjurător.
 CARACTERISTICI COMUNE ALE
PERSONALITĂŢII
 Consistenţa în timp şi în diferite situaţii – se referă la
relativa constanţă a individului în modul de a gândi,
sinţi şi reacţiona în diferite contexte;
 Distinctivitate – vizează ansamblul caracteristicilor care
conferă unicitate personalităţii;
 Aspectul public al personalităţii – se referă la ceea ce alţii
observă în manifestările obiective ale persoanei;
 Normalitatea – vizează modul relativ stabil al
persoanei de gândire şi relaţionare cu mediul social
sau chiar cu propria persoană.
 TEMPERAMENTUL
Definiţie – reprezintă dimensiunea dinamico-energetică a
personalităţii, constând în forţa cu care acţionează
individul, acumulările / descărcările energetice în
diferite activităţi, ritmul şi aspectele externe ale acţiunii
şi proceselor afective.
Oamenii se deosebesc între ei prin dispoziţia generală
predominantă, reactivitate emoţională, nivel general de
activare etc. Acest lucru îi poate face să reacţioneze
diferit la stimulările mediului. Astfel, 40% dintre copii
se adaptează cu uşurinţă la provocările mediului şcolar,
10% o fac cu dificultate, 15% rămân apatici la acţiunea
factorilor externi, iar restul de 35% nu pot fi încadraţi
în nici o categorie.
 Temperamentul sangvinic
 Extravertit, stabil din punct de vedere
emoţional;
 Sociabilitate, veselie, bună dispoziţie;

 Comunicativ, impresionabil;

 Curaj, deschidere spre nou, reactivitate

emoţională;
 Flexibilitate, influenţabilitate, superficialitate;

 Mulţumire de sine, expresivitate emoţională.

 Temperamentul coleric
 Extravertit, instabil emoţional;
 Procese afective intense, reactivitate exagerată;

 Plăcerea de a înfrunta dificultăţile, voinţă

puternică, pasiune;
 Iritabilitate, agitaţie, nemulţumire;

 Inegalitatea trăirilor afective, părtinire;

 Tendinţa de dominare, nerăbdare;

 Tendinţa de ase opune.

 Temperamentul flegmatic
 Inreivertir, stabil emoţional;
 Calm, echilibrat, răbdător;

 Tendinţa de a mulţumi pe toată lumea;

 Tolerant, încrezător, voinţă puternică;

 Procese afective mai sărăcăcioase şi mai puţin

intense;
 Adaptabilitate mai redusă;

 Calculat peste măsură, monoton;

 Fără prea multe pasiuni.

 Temperamentul melancolic
 Introvertit, instabil emoţional;
 Seriozitate, simţul datoriei, responsabilitate;

 Procese afective intense şi durabile;

 Dependenţă, supunere, autenticitate;

 Neîncredere, pesimism, anxietate;

 Predispoziţie spre a fi mai puţin sociabil;

 Sentimentul inferiorităţii;

 Mobilizare redusă;

 Sentimentul autoculpabilităţii.
 Importanţa cunoaşterii tipului temperamental:
 Nu există un tip temperamental “pur”, elemente ale
fiecărui tip putând fi regăsite în toate celelalte 4
temperamente. De asemenea, nu se poate vorbi
despre temperamente “bune” şi “rele”, fiecare
prezentând atât trăsături pozitive, cât şi negative;
 Cunoaşterea temperamentului uman se poate
realiza prin observarea / autoobservarea persoanei
în situaţii dificile şi complexe, când îi pot fi evaluate
reacţiile autentice;
 Cunoaşterea temperamentului elevului este
importantă atât pentru orientarea sa şcolară şi
profesională, cât şi pentru adaptarea strategiilor
didactice la particularităţile lui dinamino-energetice.
 CARACTERUL
Definiţie – ansamblul trăsăturilor de personalitate care definesc
modul de relaţionare al persoanei cu lumea înconjurătoare,
în general şi faţă de propria persoană, în particular,
respectiv la o serie de valori morale ordonate ierarhic şi
interiorizate de individ în procesul modelării personalităţii.
Note specifice ale caracterului:
 Reprezintă dimensiunea axiologică a personalităţii;

 Procesarea cognitivă de nivel superior a informaţiilor din

mediu;
 Componenta genetică este mai puţin evidentă;

 Formarea caracterului este rezultatul unui proces de

învăţare.
 Atitudinile
Definiţie – mod de raportare, relativ constant în timp a
individului la propria persoană şi la cei din jur (alţii, muncă,
societate etc.).
Etape în formarea atitudinilor:
 Informare asupra regulilor şi normelor morale;
 Interiorizarea acestora şi formarea reprezentărilor
/noţiunilor morale;
 Existenţa dorinţei de a le pune în aplicare, depăşirea tuturor
obstacolelor interne şi externe;
 Transformarea atitudinilor în manifestări ale
comportamentului;
 Aplicarea comportamentelor formate în situaţii variate de
viaţă (iniţial ca rezultat al imitării, apoi pe baza unor
convingeri formate intrinsec).
 Schimbarea atitudinilor
În general, se consideră că atitudinile determină
comportamentul caracteristic al unie persoane.
Există însă unele situaţii în care între aceste două
componente există diferenţe mai mult sau mai puţin
semnificative, precum şi situaţii în care atitudinile se
pot schimba. Ceel mai frecvent, un asemenea lucru
se produce atunci când atitudinile şi
comportamentele nu sunt congruente, respectiv
atunci când schimbarea se produce voluntar prin
persuasiune.
 Identificarea atitudinilor

 Observaţie;

 Autoobservaţie;

 Chestionare;

 Scale de atitudini.
 APTITUDINILE
Definiţie – ansamblul însuşitilor de personalitate structurate diferit
de la o persoană la alta care îi permite acesteia să efectueze
eficient anumite activităţi.
Note specifice ale aptitudinilor:
• Fiecare om este înzestrat cu o serie de aptitudini, acestea
având o puternică componentă ereditară;
• Aotitudinile au grade de manifestare diferite, fiecare persoană
putându-se orienta către acele activităţi care îi conferă şanse
mărite de succes;
• Prezenţa unei aptitudini permite efectuarea ectivităţii cu succes
şi fără prea mult efort;
• Absenţa unei aptitudini pentru o anumită activitate poate fi
compensată, în anumite limite, cu alte aptitudini din domenii
diferite sau prin mult efort.
 Identificarea aptitudinilor:

 Nivelul ridicat de performanţă;

 Manifestarea aptitudinilor se produce de
timpuriu;
 Rapiditatea şi eficienţa învăţării unei noi
activităţi.
 Clasificarea aptitudinilor:
 Aptitudini generale (cele care asigură
succesul în mai multe sectoare de activitate,
de exemplu, aptitudinea generală pentru
învăţătură care permite însuşirea relativ
rapidă şi temeinică a unui ansamblu variat
de cunoştinţe);
 Aptitudini speciale (cele care se manifestă
numai într-un anumit domeniu).
 Aptitudini speciale:

 aptitudini literare
 aptitudini matematice
 aptitudini tehnice
 aptitudini manageriale
 aptitudini muzicale
 aptitudini pentru arte plastice
 aptitudini pentru teatru
 Aptitudini didactice.
 INTELIGENȚA
Definiție – aptitudine generală care asigură adaptarea eficientă a
individului la situațiile dificile, respectiv identificarea de soluții
adecvate la problemele cu care acesta se confruntă.
Note specifice ale inteligenței:
 Inteligența reprezintă capacitatea persoanei de a
anrti==nticipa soluțiile posibile în baza restructurării
permanente a experiențelor învățate;
 Inteligența nu este un proces psihic, în schimb este rezultatul
acțiunilor de nivel superior a mai multor procese și funcții
psihice, în special de natură cognitivă;
 Inteligența presupune a învăța din experiență, adaptarea la
nou, depășirea obstacolelor, identificarea unor soluții multiple
de rezolvare a problemelor etc.
 Modelul triarhic al inteligenţei(RE.
Sternberg)
 Inteligența componențială sau analitică – implică abilitatea
de a gândi critic și analitic, de a opera cu noțiuni, idei
și definiții abstracte;
 Inteligența creativă și experimentală – se referă la abilitatea
persoanei de a procese idei noi;
 Inteligența contextuală sau practică – vizează capacitatea
persoanei de a rezolva eficient probleme specifice
vieții cotidiene
 Inteligenţele multiple:
Un alt punct de vedere extrem de interesant este cel al lui H.
Gardner, autor în 1993 a „teoriei inteligenţelor multiple”. În
demersul său, H. Gardner a plecat de la constatarea că nu
există o bază ştiinţifică solidă pentru a ierarhiza în ordinea
„inteligenţei” un olimpic internaţional la matematică, un
campion mondial la o disciplină sportivă sau un compozitor
renumit în domeniul muzical, fiecare dintre aceştia putând fi
considerat „inteligent” în aria sa de competenţă. Fără a mai
insista asupra întregului demers cu care H. Gardner şi-a
susţinut teoria, aceasta a identificat 8 tipuri de inteligenţe,
fiecare dintre acestea având următoarele criterii de validare:
 existenţa unei zone de reprezentare pe creier;
 existenţa unui sistem propriu de expresie.
 Clasificarea inteligenţelor multiple:
 inteligenţa verbal-lingvistică - reprezintă capacitatea individului de a rezolva
probleme şi realiza produse cu ajutorul codului lingvistic;
 inteligenţa logico-matematică - este dată de capacitatea persoanei de a opera cu
modele, categorii şi relaţii, de a le rezolva într-un sistem, precum şi de a le
interpreta;
 inteligenţa spaţial-vizuală - capacitatea subiectului de a reprezenta spaţiul, de
a se orienta în el, precum şi de a elabora produse cu ajutorul acestor
reprezentări şi imagini;
 inteligenţa muzical-ritmică - este reprezentată de capacitatea de a rezolva
probleme şi de a dezvolta produse prin intermediul ritmului şi al melodiei;
 inteligenţa corporal-kinestezică - este conferită de capacitatea persoanei de a
rezolva probleme şi elabora produse cu ajutorul mişcării;
 inteligenţa naturalistă - capacitatea subiectului de a rezolva probleme şi
dezvolta produse prin intermediul clasificărilor, taxonomiilor şi
reprezentărilor de mediu;
 inteligenţa inter-personală - capacitatea de a rezolva probleme şi dezvolta
produse prin intermediul interacţiunilor sociale;
 inteligenţa intra-personală - capacitatea de a rezolva probleme şi dezvolta
produse prin cunoaşterea de sine.
 Rolul eredităţii şi mediului în
determinarea inteligenţei

Se estimează că ponderea factorilor genetici în

determinarea inteligenţei este de 35% în perioada
copilăriei şi poate ajunge până la 75% la vârsta adultă.
Pe de altă parte, nivelul intelectual este puternic
influenţat dec factorii de mediu şi, în special, de cei
culturali (a se vedea, de exemplu, progresul copiilor
proveniţi din structuri de ocrotire a minorilor / centre de
plasament tradiţionale atunci când sunt adoptaţi /
crescuţi în familii organizate, respectiv regresul
înregistrat de elevii normal dezvoltaţi intelectual atunci
când sunt şcolarizaţi în clase pentr deficienţi mintali).
 Coeficientul de inteligenţă

Indicatorul principal în funcţie de care se determină

nivelul dezvoltării intelectuale - şi care este luat în
considerare de majoritatea specialiştilor în cadrul
diagnosticului psihometric - îl reprezintă coeficientul
de inteligenţă (I.Q.). Valoare acestuia este dată de
raportul performanţei reală obţinută de subiect (şi
exprimată prin vârsta sau etatea mintală - E.M.) şi cea
aşteptată în funcţie de vârsta sau etatea cronologică -
E.C.