Învățarea – procesul dobândirii experienței individuale de comportare.

Datorită învățării nu se acumulează doar informații, ci se formează

gândirea, sentimentele și voința= întreaga personalitate.
“Nu predăm o materie oarecare pentru a produce mici <<biblioteci
vii>> în acea materie, ci pentru a face pe elev să gândească el
însuși(...), să ia parte la procesul de creare a cunoștințelor” (Bruner,
J. , p. 89).
Esența unui proces eficient de învățare constă în dezvoltarea gândirii
abstracte, în crearea independenței și a inițiativei în soluționarea
problemelor complexe. Ea trebuie să se bazeze și pe cultivarea motivației.

Rolul profesorului este de a îmbogăți experiența perceptivă a elevului,

să intervină prin cuvinte prin care să asigure orientarea preliminară a
atenției elevilor al solidarității sociale.

Pentru ca oricine să aibă succes exigența ridicată e foarte importantă.

Acei profesori care socotesc binefăcătoare indulgența greșesc. În primul
rând știm că fără eforturi serioase elevii nu progresează intelectual. În al
doilea rând, succesul obținut fără efort nu provoacă adevărate satisfacții.
De asemenea, interesul pe care profesorul îl arată disciplinei pe care o
predă se transmite școlarilor. Dimpotrivă, când profesorul își face datoria
formal, fără participare sufletească, copiii, cu atât mai mult, nu vor da
importanță disciplinei respective- ea devenind plictisitoare.
Cu acestea am amintit de factorul esențial al educării sentimentelor
superioare: personalitatea profesorului. El trebuie să devină un model
admirat și respectat de elevii care îl vor imita cu sârguință.
Termenul de persoană desemnează individul uman concret. Personalitatea,
dimpotrivă, este o construcție teoretică elaborată de psihologie în scopul
înțelegerii și explicării – la nivelul teoriei științifice- modalității de ființare
și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl
numim persoană umană.
Una din definițiile cele mai corecte este cea data de G. Allport : “
Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psiho-fizice care determină gândirea și comportamentul său
caracteristic.
Personalitatea profesorului este deosebit de importanta astfel ca
acesta trebuie sa isi simta interlocutorul, sa-l cunoasca, sa-i prevada
reactiile , sa –l stimuleze. În acest sens în cartea dnei profesoare
Anca Dragu, Structura personălității profesorului, sunt evidențiate
zece trăsături de personalitate și anume, cinci stilistice
(aptitudinale) :
Empatie = Empatia este o dimensiune importanta a personalitatii
cadrului didactic care contribuie la intelegerea mentalitatii, a
sentimentelor, opiniilor, dorintelor elevilor si la adaptarea
comportamentului in mod eficace. ;
Sensibilitate = Sensibilitatea, dragostea pentru copii reprezinta o
predispozitie spre viata, interesele si afectivitatea copilului, este
respectul concret pentru personalitatea acestuia si interesul pentru
evolutia sa.
dragoste pentru copii =
capacitate creatoare = Capacitatea creatoare arata dispozitia
peronalitatii spre nou si original
capacitate organizatorica = Capacitatea organizatorica este pusa in
evidenta de conditiile specifice activitatii de invatare pe care
profesorul le creeaza, le conduce si le stapaneste.
capacitate de anticipare si cunoastere = Capacitatea de anticipare si
cunoastere a elevilor se manifesta sub forma unor imagini sau actiuni
care se declanseaza inaintea conditiilor ce le provoaca, ca de
exemplu la profesor prin generalizarea conceptuala a informatiei,
concluzionarea asupra faptelor studiate.
Și cinci trasaturi directionale, respectiv :
 Ascendenta și autoritatea= Ascendenta, autoritatea se refera la
capacitatea de a stabili contacte sociale, de a vorbi in public,
capacitatea de a-si pune in evidenta posibilitatile.
Echilibru emotional = Echilibru afectiv desemneaza o capacitate ce
asigura stapanirea de sine, depasirea anumitor porniri egoiste
interioare.
Perseverența = Perseverenta subliniaza vitalitatea, entuziasmul ; o
actiune noua are sanse de a fi mai puternic sustinuta pe cand o
problema de rutina aproape ca nu mai suscita interes.
Rezistența la frustrare = Să fie capabil să gândească corect și să își
controleze reacțiile.
Mobilitatea comportarii = Mobilitatea comportarii vizeaza
flexibilitatea comportamentului, adoptarea unor noi modalitati de
reactie, ca urmare a depasirii schemelor inadecvate.
Obiectivitatea = Obiectivitatea, consecvență indică respectarea
acelorași principii, regului fără deformarea realului, fără adăugiri sau
modificări arbitrare

Cele mai accesibile, ușor de observat și identificat, trăsături de

personalitate sunt cele temperamentale. Ele se referă la nivelul
energetic al acțiunii, modul de descărcare a energiei și la dinamica
acțiunii.
În mod obișnuit, temeperamentul se referă la dimensiunea energetico-
dinamică a personalității și se exprimă atât în particularități ale
activității intelectuale și afectivității, cât și în comportamentul exterior
(motricitate=capacitatea de a realiza repede conexiuni și, mai ales,
vorbire). Temperamentul poate fi : sangvin, melancolic, coleric,
flegmatic.
a) Colericul = o persoană emotivă, irascibilă, oscilează între
entuziasm și decepție, cu tendință de exagerare în tot ceea ce
 face; foarte expresivă, ușor ” de citit ” , gândurile și emoțiile i se
succed cu repeziciune.
b) Sangvinicul = se caracterizează prin ritmicitate și echilibru.
Persoanele cu acest temperament au în general o bună dispoziție,
se adaptează ușor și economic. Uneori marea lor mobilitate se
apropie de nestatornicie, periclitând persistența în acțiuni și
relații.
c) Flegmaticul = este o persoană imperturbabilă, inexpresivă și
lentă,calmă. Puțin comunicativă, greu adaptabilă, poate obține
performanțe deosebite în muncile de lungă durată.
d) Melancolicul = este la fel de lent și inexpresiv ca și flegmaticul,
dar îi lipsesc forța și vigoarea acestuia; emotiv și sensibil, are o
viață interioară ahitată datorrită unor exagerate exigențe față de
sine și unei încrederi reduse în forțele proprii.

Emotivitatea și activitatea, strâns legate de ”neechilibrul” și

”forța” proceselor nervoase, sunt caracteristici evidente și relativ
ușor de diagnosticat.
1) Emotivii inactivi = indică nervoșii, care acționează rapid la
evenimente , și sentimentalii , care acționează lent.
2) Emotivii activi = în cadrul cărora se încadrează colericii, cu
reacții rapide, explozive, și pasionații, care au reacții lente.
3) Neemotivii activi = adică sangvinicii, cu reacții echilibrate,
rapide și flegmaticii, cu multă forță dar lenți.
4) Neemotivi inactivi = cuprinzându-i pe amorfi, care , deși cu
mai putina energie, sunt bine ancorați în present, și pe apatici,
a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al
reacțiilor.
Acestea dovedesc că pentru un educator (profesor) este important să
stabilească dacă un copil este activ, el ar putea fi harnic, energic,
indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă este emotiv va avea
reacții emoționale puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face,
iar dacă este neemotiv, astfel de manifestări vor fi minime. Deoarece
aceste caracteristici sunt destul de evidente în comportamentul
copiilor încă de la vârste mici, educatorii pot lua măsurile necesare
stimulării, utilizării și controlului acestora. Astfel, pentru copiii
activi, este necesară orientarea spre activități utile, valorizate social,
și temperarea tendinței de a lua hotărâri pripite, in timp ce inactivii
au nevoie de o stimulare constantă, bine dozată, și de un program de
lucru strict supravegheat.
În mod normal, performanțele școlare și sociale , în general, ale
fiecărui elev nu pot să se situeze toate la un nivel superior, mai ales
când sarcinile școlare se situează la un nivel ridicat de dificultate. De
aceea profesorii trebuie să creeze situații în care să-și cunoască nu
numai limitele( care sunt firești și trebuie privite ca atare și nu ca
eșecuri ce implică responsabilități personale), ci și (mai ales)
resursele.
Conștientizarea limitelor și resurselor, uneori foarte diferite de la
elev la elev, conduce la formarea unei imagini de sine echilibrate, a
demnității și respectului de sine și față de ceilalți. Se ajunge astfel la
acceptarea diferențelor firești dintre oameni, la creșterea spiritului
de toleranță și la evitarea etichetărilor globale care pot împinge unii
elevi spre periferia grupului școlar, cu efecte negative asupra
personalității acestora.
Exercitarea profesiunii de profesor presupune insușirea a trei
competențe specifice:
a) Competență profesională ,constând dintr-o cultură tehnică și o
competență interumană care-i permite să lucreze totdeauna cu un
public, (clasa de elevi) și să coopereze cu ceilalți profesori.
Capacitatea de a organiza (munca în echipă, diversitatea
sarcinilor) și componenta etică completează acest tablou;
b) Capacitatea de a întreține raporturi satisfăcătoare cu eșaloanele
ierarhiei superioare: directori, inspectori. Profesorii suportă cu
regularitate presiunea controlului, ei sunt evaluați periodic de
superiori, avansarea nu este posibilă fără o probă practică în fața
unor comisii. Responsabilii ierarhiei notează nu numai
punctualitatea și asiduitatea profesorilor, calitatea activităților și
 eficacitatea, dar și ”prezența scenică”, autoritatea în fața elevilor,
calitatea dialogului didactic etc;
c) Competența de a dezvolta bune relații cu ”beneficiarii” – elevi,
părinți, comunitate. Profesorul nu lucrează cu ”clienți”
individuali, ci cu grupe de elevi. Aceștia, la rândul lor, sunt
asistați și supravegheați de părinți și comunitate. Cota profesorilor
este fixată adesea în funcție de prieceperea ”de a ține clasa”, de a
utiliza corespunzător autonomia și libertatea de care se bucură
clasa.

Pentru ca actul educativ să fie eficient si în același timp placut

trebuie depășită inegalitatea profesor- elev, ierarhia clar delimitată de
metodele tradiționale, și trebuie pus accentul pe elev, este
recomandat ca educabilul să găsească în profesor un sprijin nu doar
un mijloc de informare. De asemenea trebuie să le stimuleze
creativitatea, gândirea să nu se rezume la simpla redare a
cunoștințelor transmise ci la o implicare activă a elevului. Cultivarea
la elevi a interesului pentru obiectul predat reliefează o diminuare a
autorității formale a profesorului și creșterea afirmării valorii
personale a acestuia.
Relatia profesor-elev trebuie să fie de așa natura încât elevul să
indrăznească să acționeze în prezența profesorului, să coopereze cu
el, să exprime idei, să pună intrebari. Profesorul trebuie să accepte
ideile personale ale elevilor, să le ințeleagă efortul, să-i incurajeze și
să îndrume învățarea fără a avea un caracter de constrângere, să
învețe din plăcere. Profesorul trebuie să se adapteze si să –și
adapteze mereu activitatea, să nu se plafoneze în rutină, în rigiditate
ca urmare a unei repetiții îndelungate ci să adopte strategii
inovatoare, creatoare.
Cunoasterea elevului reprezinta o activitate de investigare stiintifica
a resurselor existente la nivelul personalitatii obiectului educatiei,
activitate proiectata si realizata de subiectul educatiei in mod
independent sau cu sprijinul unor factori specializati: profesori-
consilieri, profesori-logopezi, profesori-cercetatori etc.
Acesta activitate urmareste realizarea urmatoarelor scopuri
pedagogice: a) evidentierea nivelului de dezvoltare fizica, psihica si
sociala a elevului, in raport cu standardele varstei psihologice si ale
treptei scolare; b) evidentierea nivelului de cunostinte (informatii de
baza-strategii de cunoastere-atitudini cognitive) dobandite in raport
cu obiectivele generale si specifice ale treptei si ale disciplinelor
scolare; c) evidentierea strategiilor de educatie/instruire adaptate la
situatia concreta a fiecarui elev.

Cunoasterea elevului reprezinta premisa individualizarii depline a

procesului de invatamant care presupune " actiunea de adaptare a
activitatii didactice la particularitatile fiecarui obiect al educatiei".
Aceasta actiune "asigura o dezvoltare integrala optima si o orientare
eficienta a aptitudinilor proprii, cu scopul integrarii creatoare in
activitatea sociala" (Dictionar de pedagogie, ', .).
Conceptul operational de cunoastere a elevului delimiteaza
principalele actiuni necesare pentru descifrarea formulei individuale
a personalitatii care exprima contributia tuturor factorilor fizici,
psihologici si sociali angajati in proiectarea eficienta a activitatii
elevului, realizata in context scolar si extrascolar.
Aceste actiuni vizeaza: a) selectionarea informatiilor semnificative
pentru intelegerea personalitatii elevului ( raportul general-particular;
ponderea anumitor variabile in raport cu altele, unitatea sistemului
psihic); b) prelucrarea si interpretarea informatiilor in vederea
stabilirii diagnozei pedagogice, centrata asupra potentialului pozitiv
al personalitatii elevului; c) valorificarea informatiilor finale la
nivelul unei prognoze pedagogice, centrata asupra evolutiei
personalitatii elevului, angajata pe termen mediu si lung.
Principiile activitatii de cunoastere a elevului definesc o triada de
cerinte functionale care angajeaza capacitatea de investigatie a
profesorilor, in general, a'prhfesori-lor-diriginti, in mod special.
Avem in vedere urmatoarele principii:
- principiul abordarii unitare a personalitatii elevului, prin raportarea
la structura de functionare a sistemului psihic uman;
- principiul anticiparii dezvoltarii personalitatii elevului, prin
valorificarea permanenta a resurselor de invatare si de integrare
sociala;
- principiul autodeterminarii personalitatii elevului prin dirijarea
sistemului de relatii: sociale, scolare, profesionale, personale ( Golu,
Mihai, ).
Metodologia cunoasterii elevului implica doua tipuri de investigatii
care pot fi realizate de factori specializati, responsabili in acest
domeniu de activitate (profesori-consilieri, psihopedagogi scolari,
profesori-diriginti) dar si de alti "actori ai educatiei" (cadre didactice,
parinti etc):
- investigatia longitudinala, care asigura acumularea cantitativa a
observatiilor despre elev realizate permanent in legatura cu
activitatea didactica si extradidactica, realizata in mediul scolar si
extrascolar;
- investigatia transversala, care asigura interpretarea calitativa a
observatiilor pedagogice acumultate anterior, interpretare realizabila
la diferite intervale de timp pe baza unor criterii specifice ( Holbau,
Ion, coordonator, , .-).
Investigatia longitudinala reprezinta o forma de organizare a
activitatii de cunoastere a elevului realizata pe baza acumularii si a
prelucrarii informatiilor semnificative despre evolutia personalitatii
acestuia.
Acest tip de investigatie consemneaza faptele pedagogice realizate de
elev, in clasa, in afara clasei, in scoala, in afara scolii etc, cu scopul
evidentierii: modificarilor intervenite in procesul de dezvoltare a
personalitatii elevului; ritmului si intensitatii de manifestare a
fenomenelor (fiziologice, psihologice, sociale etc.) studiate in
legatura cu procesul de dezvoltare a personalitatii elevului.
Pentru realizarea investigatiei longitudinale pot fi folosite mai multe
metode: observatia, ancheta, chestionarul, biografia, autobiografia,
analiza produselor activitatii, experimentul. Activarea acestora poate
fi realizata prin procedee empirice (Jurnalul e-levului/clasei,
consemnari factuale, observatii spontane etc.) si prin tehnici speciale
(observatii dirijate, masuratori antropometrice, fise scolare, teste
psihologice si socio-logice/sociometrice etc).
Caracteristicile specifice investigatiei longitudinale sunt evidente la
nivelul o-biectului cercetarii si la nivelul instrumentului de
operationalizare folosit.
La nivelul obiectului cercetarii, investigatia longitudinala angajeaza:
- realitatea procesuala a elevului si/sau a clasei de elevi;
- fenomenele psohologice semnificative pentru sesizarea si
aprecierea capacitatii de invatare si de integrare sociala a elevului;
- ciclul integral de observare a evolutiei elevului, situat intre limita
minima (un an scolar) si limita maxima (sfarsitul unei trepte de
invatamant);
- volumul de informatii deschis in directia investigatiei transversale.
La nivelul instrumentului de operationalizare a cercetarii, investigatia
longitudinala angajeaza institutionalizarea unei fise de obsers'atie
psihopedagogica a elevului, care include urmatoarele variabile:
- mediul de observatie (clasa, scoala, familia, comunitatea locala
etc);
- prezentarea faptei pedagogice semnificative;
 - prezentarea sursei de informare (profesor-diriginte, profesor,
parinte, elev etc);
- prezentarea spatiului si timpului in care are loc fapta pedagogica;
- interpretarea psihopedagogica a faptei dupa anumite criterii
(clasificarea datelor consemnate pe doua grupe de probleme:
capacitatea de invatare, comportamentul social; deosebirea
elementelor esentiale de cele neesentiale; valorificarea elementelor
esentiale, semnificative pentru intelegerea personalitatii elevului);

Bibliografie : Cucoș C-tin (coord.) , 2009, Psihopedagogie pentru

examenele de definitivare și grade didactice, Ed. Polirom, Iași;