Structura acţiunii

educaţional
Valentin Cosmin BLÂNDUL
Universitatea din Oradea
e-mail bvali73@yahoo.com
Educaţia este un fenomen extrem de complex, acest
lucru fiind determinat de faptul că ea nu acţionează
izolat asupra fiinţei umane, ci în strânsă
interdependenţă cu celelalte componente ale vieţii
sociale. Educaţia are un pronunţat caracter structural,
fiind constituită din elemente interrelate unele pe
celelalte care alcătuiesc un tot unitar. Una dintre cele
mai amănunţite şi pertinente abordări ale structurii
acţiunii educaţionale ne-o oferă I. Nicola (2000, pp.
29-33). Pornind de la prezentarea autorului, ne
propunem în continuare să redăm o viziune personală
asupra structurii actului educaţional (figura 1),
insistând asupra modului de construcţie a elementelor
componente, precum şi a caracterului didactic-
operaţional al modelului.
 Figura 1
Structura acţiunii educaţionale
8

9 10

5 6

3 2
1
11
Astfel, potrivit lui I. Nicola, subiectul / agentul acţiunii
educaţionale (1) este reprezentat de persoana / comunitatea
care, prin acţiunile sale directe sau indirecte, înfăptuieşte
educaţia. Concret, subiectul educaţional poate fi reprezentat de
şcoală, familie, grup de apartenenţă, alte instituţii publice sau
private care îşi propun – deliberat sau nu – îndeplinirea unor
finalităţi educaţionale, îşi elaborează o serie de strategii, depun
un efort în acest sens, respectiv evaluează rezultatele muncii
prestate în funcţie de finalităţile prestabilite şi de resursele
investite. În practica şcolară cotidiană subiectul acţiunii
educaţionale este reprezentat de profesor. Dintre aptitudinile
care conferă eficienţă muncii educative a unui cadru didactic
amintim: abilităţile senzoriale, cele ale aparatului locomotor,
dezvoltarea superioară a principalelor procese cognitive şi
afectiv-motivaţionale, competenţele de specialitate,
psihopedagogice, metodice şi morale, caracteristicile de bază
ale personalităţii etc.
Obiectul acţiunii educaţionale (2) este reprezentat
de persoana / comunitatea care beneficiază în urma
intervenţiilor pedagogice ale subiectului educaţional.
Generic, obiectul acţiunii educaţionale mai poate fi
numit „elev”. De altfel, însăşi formularea de „obiect”
al acţiunii educaţionale pare relativ improprie, cu atât
mai mult cu cât didactica modernă promovează cu
insistenţă ideea conform căreia elevul trebuie să
devină agent al propriei sale formări, transformându-
se din „obiect” în „subiect” al educaţiei. Revenind,
fiecare persoană care beneficiază de efectele
intervenţiei educaţionale deţine un anumit bagaj
genetic şi are parte de anumite influenţe ale mediului
înconjurător, care, în combinaţie, îi pot conferi o
şansă sau, dimpotrivă, o neşansă în obţinerea unor
performanţe şcolare.
Subiectivitatea acţiunii educaţionale (3) se
referă la relaţia care se stabileşte între cei 2
agenţi ai educaţiei menţionaţi. Această relaţie
este mediată de factori psihopedagogici şi
socio-culturali. Concret, atât profesorul, cât şi
elevul (ca poli ai binomului educaţional) sunt
reprezentanţi ai unor grupuri sociale cu
aspiraţii şi expectanţe diferite, rolul educaţiei
fiind acela de a-l transforma pe elev în agent al
propriei sale formări.
Prin natura ei, educaţia este un proces teleologic, adică
se orientează către atingerea unor finalităţi (4)
explicit formulate: ideal, scopuri, respectiv obiective
educaţionale. Analizându-le succint, vom observa că
idealul educaţional reprezintă finalitatea de maximă
generalitate care exprimă modelul de personalitate
umană dorit de societate la un moment dat şi pe care
educaţia are menirea de a-l forma. Pentru îndeplinirea
idealului propus, educaţia are de realizat o serie de
scopuri generale determinate de dimensiunile
personalităţii ce urmează a fi conturată, în vreme ce la
nivel practic-aplicativ, şcoala are de realizat o serie de
obiective transpuse în termeni de comportamente
direct măsurabile.
Pentru atingerea acestor finalităţi ale educaţiei,
profesorul va recurge la un dispozitiv pedagogic (5),
constând în ansamblul metodelor şi mijloacelor
utilizate pentru vehicularea mesajului educaţional
(6) reprezentat de totalitatea conţinuturilor
informaţionale, dar şi de celelalte mesaje non-verbale
şi paraverbale transmise de profesor. Comunicarea
sarcinii didactice de către profesor se poate realiza,
cel mai adesea, prin predare. La rândul ei, această
acţiune se poate desfăşura fie utilizând strategii
tradiţionale având un caracter predominant expozitiv
în care mesajul didactic este „livrat” elevului, iar
acesta are rolul unui „obiect” al educaţiei), fie
utilizând strategii moderne, interactive (bazate pe
dezvoltarea gândirii critice, în care elevul este invitat
să reflecteze asupra semnificaţiei mesajului didactic,
el devenind „subiect” al educaţiei)
Ambianţa educaţională (7) rezidă în totalitatea
stărilor afective pe care le generează relaţia
interumană dintre cei 2 poli ai binomului
educaţional. Dacă această ambianţă este una
pozitivă, dominată de încredere, optimism,
bună dispoziţie) sunt create premisele pentru
obţinerea unor performanţe şcolare ridicate.
Ca urmare a intervenţiei pedagogice realizate în cadrul procesului
educaţional, elevul va dezvolta o serie de comportamente
obiectivate (8) conforme cu finalităţile vizate, sarcinile avute
în vedere, strategiile didactice utilizate, precum şi modul în
care toate aceste elemente se reflectă în conştiinţa elevului.
Comportamentele obiectivate se pot concretiza în dobândirea
de noi cunoştinţe, consolidarea celor deja existente, formarea
de deprinderi şi priceperi, aplicaţii practice etc. Ele vor sta la
baza stabilirii unor noi finalităţi de la care să se pornească în
realizarea unor secvenţe de instruire de nivel superior. Aceste
comportamente vor fi permanent ajustate de către profesor prin
intermediul evaluării didactice, realizând o conexiune inversă
externă (9), respectiv de către elev prin autoevaluare,
realizând o conexiune inversă internă (10). Gradul de
obiectivitate şi de transparenţă pe care îl au aceste forme ale
conexiunii inverse poate constitui premise pentru performanţe
şcolare ulterioare.
În fine, aşa cum am menţionat, fiind o parte integrantă a
vieţii sociale, educaţia nu se poate rupe de contextul
fizic şi socio-cultural pe care îl traversează
comunitatea la un anumit moment istoric. Se
conturează astfel situaţia educaţională (11),
constând în ansamblul influenţelor externe cu care
societatea intervine în realizarea educaţiei. Rămâne o
problemă viu controversată dacă asemenea influenţe
au un caracter mai curând benefic sau nu, cert este
însă faptul că, prin valoarea parteneriatelor create,
comunitatea are rolul de a susţine educaţia prin toate
mijloacele de care dispune, iar şcoala – ca principal
promotor al educaţiei – are sarcina de a crea oameni
capabili să se insereze activ, responsabil şi creator în
societate.
Din prezentarea figurii anterioare, respectiv a descrierii
care o însoţea, se poate observa nu doar caracterul
procesual-structural al educaţiei, ci şi cel sistemic
bazat pe interdependenţa elementelor constitutive.
Este vorba despre faptul că o intervenţie produsă la
nivelul oricăruia dintre cele 11 componente ale
acţiunii educaţionale induce mutaţii la nivelul tuturor
celorlalte elemente. Concret, nevoile şi
particularităţile psihoindividuale ale elevilor îl vor
determina pe profesor să-şi structureze într-un anumit
fel design-ul instructiv-educativ, fixându-şi anumite
obiective, selectând un anumit conţinut, respectiv
utilizând o serie de metode şi mijloace didactice prin
care să realizeze predarea / învăţarea / evaluarea.
Schimbarea priorităţilor educative ale elevului va
determina elaborarea unor noi obiective instructiv-
educative, cu efect asupra tuturor celorlalte
componente ale procesului didactic.