CONCEPTUL DE EDUCABILITATE

Educabilitatea reprezinta o caracteristica esentiala a personalitatii umane,

care desemneaza capacitatea acesteia de dezvoltare pedagogica progresiva
permanenta si continua. (S. Cristea)
Edicabilitatea priveste omul ca pe o fiinta educabila. Ea reprezinta
conceptia, legitatea si fenomenul, care dinamizeaza posibilitatile de devenire,
de formare si de dezvoltare a omului ca personalitate si profesionalitate. Prin
educabilitate intelegem potentialul de formare umana sub influenta factorilor
de mediu sau educationali.
E. Paun sustine ca educabilitatea reprezinta capacitatea omului de a fi
receptiv la influentele educative si de a realiza acumulari progresive ce se vor
concretiza in comportamentul sau socio-individual. Se poate retine faptul ca,
indiferent de multitudinea modalitatilor de definire, educabilitatea reprezinta
o insusire specifica fiintei umane. In acest sens Kant sustinea ca omul este
educabil pentru ca poarta in el posibilitatea de a fi altul decat este. Omul este
perfectibil si perfectibilitatea este conditia educatiei.
Acest concept este privit din mai multe puncte de vedere:
Din punct devedere genetic, prin educabilitate intelegem
disponibilizarea genotipului uman in favoarea formarii fenotipice
individuale.
Din punct de vedere filosofic, prin educabilitate intelegem libertatea
individuala de a se forma pentru a conferi vietii un sens dincolo de
conditita tragica a omului.
Din puct de vedere pedagogic, prin educabilitate intelegem ansamblul
posibilatilor de a influenta cu mijloace educative formarea personalitatii
fiecarui individ.
Problema educabilitatii, adica a receptivitatii fiintei umane fata de
influentele educative, este una dintre cele mai controversate din problematica
educatiei. Majoritatea psihopedagogilor considera ca principalii factor ai
dezvoltarii si formarii fiintei umane sunt zestrea sa ereditara, mediul in care
traieste si educatia pe care o primeste.
Tipuri de educabilitate:
Educabilitatea manifesta se refera la ceea ce poate realiza efectiv
individul in contextul limitelor impuse de educatie institutionalizata prin
intermediul examenelor de selectie.
Educabilitatea latenta se refera la potentialul de invatare al individului
la capacitatea sa de a invata cum sa faca fata unor situatii concrete.

Relatia educabilitate-educatie:
Educatia presupune educabilitate, si nu invers. Din aceasta generalitate se pot
desprinde particularizari pentru relatiile graduale ale implicatiei. Spre exemplu:
cu cat educabilitatea e mai mare, cu atat sansele cres; cu cat educabilittea este
mai problematica, cu atat complexitatea actelor educative va fi mai mare.
Factorii educabilitatii:
Ereditatea
Mediul
Educatia
Teoriile clasice ale educabilitatii:
Teoriile ereditarise sau eneiste
Teoriile ambientaliste
Teoriile epigenetiste
Teoriile ereditariste:
Aceste teorii sustin rolul fundamental al ereditatii in devenire fiintei
umane, avandu-si originile in cercetarile biologilor. Adeptii acestei teorii sunt:
Platon, Confucius, Schopenhauer, Lombroso, Spencer, Szondi etc. In viziunea
lor ereditatea determina orice evolutie a omului.
Teoriile ereditariste exagereaza rolul ereditatii, inlaturand rolul modelator
al celorlalti factori: mediul social si educatia. Sunt teorii pesimiste, in opozitie
cu conceptia educabilitatii, fapt ce diminueaza rolul real si demonstrat al
educatiei si mediului social.
Conceptiile ereditariste au inspirat teoriile extremiste, care afirmau
superioritatea unor rase fata de altele.

Teoriile ambientaliste:
Reactiile la teoriile ereditariste au fost puternice. A aparut curentul
ambientalist, care isi are originea in rezultatele cercetarilor stiintifice din
biologie. Curentul a fost sustinut mai ales de sociologi, dar implicatiile
absolutizarilor au atins si psihologia si teoriile educatiei. Spre deosebire de
ereditaristi reprezentantii acestor teorii: Locke, Rousseau, Helvetius, Watson,
Diderot afisau o incredere absoluta in valoarea si puterea factorilor socio-
educationali: mediul si educatia. Limitele celor doua tipuri de teorii, ereditariste
si ambientaliste, constau in absolutizarea rolului unui anumit grup de factori in
formarea si dezvoltarea personalitatii umane, negandu-i pe ceilalti.
Paradigma ambientalista sustinea ca omul la nastere este tabula rasa ,
dezvolarea acestuia bazandu-se pe experienta acumulata in timpul vietii.
Privind dezvoltarea din punct de vedere ambientalist, putem vorbi de principiul
optimismului in educatie; acest principiu obliga educatorul ca, in educatie, sa
nu intreprinda decat cu cele mai bune influente cu putinta.

Teoriile epigenetiste:
Orientarile ereditariste si cele ambientaliste au fost totusi depasite
incepand cu secolul al XVIII-le. Epigenetismul e valorificat abia astazi. In termeni
contemporani e vorba de un mecanism structural- organic care regleaza
procesele de crestere si dezvoltare la nivelul interactiunilor dintre individ si
mediu.
In literatura de specialitate opiniile cu privire la dezvoltarea personalitatii
accepta existenta a trei sau chiar patru factori care influenteaza fundamental:
ereditatea, mediul, homeorhesisul epigenetic, educatia. Interactiunea dintre
ereditate si mediu genereaza fenotipul care reda exprimarea particulara a
genotipului si a potentialului epigenetic in conditii concrete de mediu. Din jocul
acestor factori se formeaza si dezvolta personalitati care se pot adapta social,
se pot integra in mediul sau. Relatia ereditate-educatie presupune o dubla
educatie: deficientele ereditare implica limitari in educatie inducand, astfel,
necesitatea unor influente pedagogice speciale. Toti factorii biologici,
psihologici, socioculturali sunt la fel de importanti caci personalitatea este
rezultanta interactiunii lor. Din perspectiva viziunii epigenetice, trebuie sa luam
in considerare urmatorii factori ai dezvoltarii si formarii umane atat in teorie,
cat si in practica educatiei:
Ereditatea
Mediul
Educatia
Homeorhesis-ul epigenetic
Introducem in aceasta relatie factorul homeorhesis genetic pentru a sublinia
ca influentele mediului si educatia corelate pefondul ereditar sunt
fundamentale.
Homeorhesis-ul epigenetic este mecanismul structural-organic care regleaza
procesele de crestere si dezvoltare la nivelul interactiunilor dintre individ si
mediu. El stabileste nu numai caile, ci si limitele dezvoltarii. Caracteristicile
de varsta si stadiile de dezvoltare intelectuala trebuie dezvoltate cu strictete
in procesul formarii. Orice sfidare a formelor homeorhetice este
promejdioasa si are drept consecinta aparitia unor efecte secundare
nefondate care, de regula, antreneaza maladii imposibil de tratat.