EDUCABILITATEA

Teorii privind educabilitatea

- referat -

1
1. CONCEPTUL DE EDUCABILITATE

Caracteristică esenţială a fiinţei umane şi categorie pedagogică

distinctă, educabilitatea s-a bucurat de atenţia majorităţii cercetătorilor din
domeniul ştiinţelor educaţiei, fiind defintă drept :
 „capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a
realiza, pe această cale, acumulări progresive concretizate în
diferite structuri de personalitate."
 „ansamblul posibilităţilor de a influenţa cu mijloace educative
formarea personalităţii fiecărui individ uman, în limitele
psihogenetice ale speciei noastre şi a particularităţilor înnăscute
care conferă fiecăruia individualitatea sa genetică."
 „capacitatea insului uman de a fi educat, de a se lăsa supus acţiunii
educaţionale, de a beneficia de ea, în forma dezvoltării sale fizice,
psihice, comportamentale.”
După ce am dat aceste definiţii, reţinem faptul că indiferent de
multitudinea modalităţilor de definire, educabilitatea reprezintă o însuşire
specifică fiinţei umane. În acest sens Kant susţinea, că singur omul este
educabil, pentru că poartă în el posibilitatea dea fi altul decât este. El este
perfectibil şi perfectibilitatea este condiţia sine qua non a educaţiei.
Progresele înregistrate în domeniul cercetărilor biologice şi
psihologice pe la jumătatea secolului trecut au determinat majoritatea
psihopedagogilor să-şi concentreze atenţia asupra factorilor care contribuie
la formarea şi dezvoltarea fiinţei umane, la devenirea ei din stadiul de fiinţă
biologică, în cel de fiinţă socială:
- ereditatea,
- mediul,

2
 - educaţia.
Deosebirea dintre specialişti a constat în acceptarea sau accentuarea unui
anumit factor sau al altuia.
Educabilitatea reprezintă o legitate şi un fenomen specific uman. Ea nu-şi
extinde sfera de aplicabilitate la animale. Acest adevăr a fost demonstrat de
evoluţia fiinţelor vii.

2. TIPURI DE EDUCABILITATE
În literatura de specialitate se face distincţia între două tipuri de
educabilitate: educabilitatea manifestă şi educabilitatea latentă. Deşi sunt
strâns legate între ele, cele două tipuri de educabilitate prezintă unele
particularităţi specifice.
 Educabilitatea manifestă se referă la ceea ce poate realiza efectiv
individul în contextul limitelor impuse de educaţia instituţionalizată
prin intermediul examenelor de selecţie. În general, se consideră că
educabilitatea manifestă a copilului este strâns legată de educabilitatea
sa latentă, de potenţialul său de învăţare şi dezvoltare.
 Educabilitatea latentă se referă la potenţialul de învăţare al
individului, la capacitatea sa de a învăţa cum să facă faţă unor situaţii
concrete. Din această perspectivă majoritatea psihologilor şi
pedagogilor resping ideea după care ,, capacitatea manifestă este un
test real al capacităţii latente de învăţare şi nu mai consideră că esenţa
educaţiei constă în achiziţionarea de conţinuturi”.

3. TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA : ESENŢĂ, MECANISME,

LIMITE
Pe terenul educabilităţii fiinţei umane s-au confruntat diferite poziţii de
gândire pedagogică, având drept criteriu de departajare accentuarea până la

3
absolutizare a rolului unui factor în detrimentul altuia în formarea
personalităţii omului.
În funcţie de orientarea lor, au apărut :
-teoriile ereditariste
-teoriile ambientaliste
Contradicţiile fundamentale dintre ereditarist şi ambientalism au
determinat specialiştii să adopte o a treia orientare :
-teoria dublei determinări
3.1. Teoriile ereditariste ( ineiste)
Aceste teorii susţin rolul fundamental al eredităţii în devenirea fiinţei
umane, avându-şi originile în cercetările biologilor. Adepţii acestei teorii
sunt: Platon, Confucius, Schopenhauer, Lombroso, Herbert, Spencer,
Szondi, ş.a.În viziunea lor ereditatea determină orice evoluţie a omului.
Teoriile ereditariste exagerează rolul eredităţii, înlăturând rolul
modelator al celorlalţi factori: mediul social şi educaţia. Sunt teorii
pesimiste, în opoziţie cu concepţia educabilităţii, fapt ce diminuează rolul
real şi demonstrat al educaţiei şi mediului social.
Ion Dumitru şi Dorel Ungureanu consideră că principala limită a
acestei teorii este descosiderarea factorilor de mediu şi educaţie în devenirea
fiinţei umane.
Concepţiile ereditariste au inspirat teoriile extremiste care afirmau
superioritatea unor rase faţă de altele.
3.2. Teoriile ambientaliste :
Spre deosebire de ereditarişti, reprezentanţii acestor teorii: Locke,
Rousseau, Helvetius, Watson, Diderot, afişau o încredere absolută în puterea
şi valoarea factorilor socio-educaţionali :
- mediul,
- educaţia.

4
 Ei neagă rolul eredităţii. Deşi s-au situat la poli opuşi, reprezentanţii
teoriilor ambientaliste, la fel ca cei ai teoriilor ereditariste s-au inspirat în
susţinerea ideilor lor din rezultatele unor cercetări aparţinând domeniului
biologiei:
- teza transformistă a lui Jean Baptiste Lamarck, ce susţinea că în
evoluţia vieţuitoarelor, mediul deţine rolul fundamental.
- teoria eredităţii dobândite : achiziţiile obţinute prin experienţă de către
membrii unei specii s-ar fixa în memoria genetică şi ar fi transmise
apoi de la ascendenţi la descendenţi.
Pe poziţiile concepţiei ambientaliste se situează şi întemeietorii
pedagogiei moderne, (Comenius şi Pestalozzi) dar şi reprezentanţii
behaviorismului contemporan(Skinner, Brunner şi alţii).
În epoca noastră, concepţia ambientalistă cu privire la educabilitate a fost
susţinută îndeosebi de către sociologi, care vedeau în educaţie unul din
factorii cei mai importanţi pentru stabilirea echilibrului social. Considerau
educaţia drept o socializare metodică a tinerei generaţii, socializare care
trebuie realizată în conformitate cu imperativul social. De asemenea sunt
incluse şi unele curente pedagogice pedocentriste (Key, Montessori, Tolstoi)
care susţineau că trebuie să lăsăm copilul să se dezvolte în mod liber, în
cadrul mediului ambiant, conform trebuinţelor şi aspiraţiilor sale.
Limitele celor două tipuri de teorii : ambientaliste şi ereditariste, constau
deci, în absolutizarea rolului unui anumit grup de factori în formarea şi
dezvoltarea personalităţii umane, negându-i pe ceilalţi.

3.3. Teoria dublei( triplei) determinări

Cu intenţia de a depăşi caracterul neştiinţific şi unilateral al celor două
orientări menţionate, unii cercetători (Democrit, Diderot, Herzen, şi alţii ),
au adoptat o poziţie de mijloc. Ei susţin atât rolul eredităţii, cât şi al mediului

5
socio-cultural, deci şi educaţional, în interacţiune; considerând, aşa cum am
arătat mai sus, că în dezvoltarea personalităţii contribuie trei factori, atunci
se poate vorbi de teoriile triplei determinări – ereditatea, mediul, cel social
îndeosebi şi educaţia, aceasta din urmă având un rol precumpănitor în
dezvoltarea personalităţii,recunoşteau interacţiunea celor trei factori :
ereditate, mediu, educaţie în procesul formării fiinţei umane.
Teoria triplei determinări evidenţiază adevărul că personalitatea este o
unitate biopsihosocială, rezultat al interacţiunii celor trei factori – ereditate,
mediu şi educaţie. Ea constituie concepţia pedagogică ştiinţifică despre
dezvoltarea personalităţii, care a contribuit şi va contribui la dezvoltarea şi
perfecţionarea educaţiei şi învăţământului.
Cercetările viitoare din ştiinţele despre om vor aduce noi clarificări
asupra personalităţii umane.

BIBLIOGRAFIE :

1. Dumitru, I.,2005 Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei,

Editura Cartea Universitară, Bucureşti
2. Negreţ, I.,2000, Manual de pedagogie,Editura ALL, Bucureşti
3. Nicola, I.,1995, Pedagogie, Editura ALL,Bucureşti
4. Surdu, E.,, 1995, Prelegeri de pedagogie generală. O viziune
sociopedagogică, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti
5. Tomşa, Ghe.,2005, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Editura
Coresi, Bucureşti

6
7