CURSUL 3

Serviciile sociale

Pentru început considerăm ca necesară definirea serviciilor sociale exact aşa cum sunt ele
concepute de către legiuitor şi utilizate de către Ministerul Muncii şi Solidarității Sociale:

Serviciile sociale reprezintă o formă de suport activ pentru familiile si comunitățile aflate in
dificultate

Definiție:

Ansamblul complex de masuri si acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale individuale,
familiale sau de grup, in vederea prevenirii si depășirii unor situații de dificultate, vulnerabilitate
sau dependenta pentru prezervarea autonomiei si protecției persoanei, pentru prevenirea
marginalizării si excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale si in scopul creșterii
calităţii vieții.

Cine utilizează serviciile sociale?

Oricine poate fi beneficiar de servicii sociale:

o copiii şi familia
o persoane vârstnice
o persoane cu handicap
o persoane fără adăpost
o persoane abuzate
o persoane dependente de consumul de droguri, alcool sau alte substanţe toxice
o bolnavi cronici şi persoane care suferă de boli incurabile, precum şi alte persoane aflate în
situaţii de nevoie socială.

Cine furnizează serviciile sociale?

Serviciile sociale sunt asigurate de către autoritățile administrației publice locale, precum si de
persoane fizice sau persoane juridice publice ori private, in condițiile legii.

Când sunt acordate serviciile sociale furnizate?

Când bunăstarea individuală sau colectivă se află în situație de risc.

Cel mai important ingredient este beneficiarul, persoana care are nevoie de sprijin, a cărei
autonomie si calitate a vieții pot fi periclitate fără oferirea de servicii sociale, determinând astfel
apariția riscului de excluziune sociala. Serviciile sociale, alături de prestațiile sociale, precum si de
 CURSUL 3

alte sisteme de securitate sociala, intervin pentru soluționarea unor probleme potențial generatoare
de excluziune socială.

PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA SERVICIILOR SOCIALE

Solidaritatea sociala: întreaga comunitate participa la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot
asigura singure nevoile sociale.

Centrarea pe familie si comunitate având ca obiectiv întărirea si dezvoltarea mediilor naturale

de viața ale persoanelor (familia si comunitatea). Din aceasta perspectiva, finalitatea serviciilor
sociale este dezvoltarea capacitaților individuale de funcționare si o mai buna integrare sociala a
individului cat si realizarea unui mediu social suportiv.

Abordarea globala pornind de la premiza ca problemele unei persoane, familii sau comunităţi
sunt interdependente si nu se pot trata separat. Din acest motiv, intervenția lucrătorului social va
porni de la diagnoza bazata pe o înțelegere globala a tuturor problemelor existente si, acolo unde
este nevoie, intervenția lui va fi completata de servicii de asistenta sociala de tip specializat.

Organizarea comunitara necesitatea de eficientizare a serviciilor sociale prin organizarea lor la

nivelul județului si comunităţilor locale, prin preluarea lor de către autoritățile publice locale sau
la nivel zonal iar, acolo unde nu se poate, prin realizarea unui parteneriat intre mai multe
comunităţi.

Parteneriatul activând o larga participare a mai multor instituții, organizații, autorităţi, prieteni,
vecini, colegi, familie, alți reprezentanți ai societăţii civile, a tuturor actorilor comunitari in vederea
realizării obiectivelor propuse.

Complementaritatea realizata intre sistemul public si cel neguvernamental. Sistemul public

garantează acoperirea drepturilor sociale, dezvolta si organizează serviciile prevăzute de lege si
susține financiar acțiunile organizațiilor neguvernamentale. Astfel, atât sistemul public de servicii
sociale , cat si cel non-guvernamental,se poate înscrie intr-o politica sociala unitara, coerenta, de
sprijin eficient a celor aflați in nevoie.

Lucrul in echipa bazat pe acțiunea comuna a mai multor specialiști din domenii diferite care pot
da răspuns problemelor complexe ale beneficiarilor. Resursele importante ale activității eficiente
in echipa sunt suportul reciproc profesional si uman, consultarea, luarea împreuna a deciziilor cu
privire la abordarea fiecărui caz.

Diversificarea activităților pe măsura creșterii resurselor sistemul de servicii sociale reprezintă

un cadru instituțional structurat in care activitățile se diversifica pe măsura apariției de noi resurse
sau de noi probleme; diversificarea problematicii necesita crearea unui management eficient si
 CURSUL 3

eficace de sistem si nu trebuie sa conducă la înființarea de noi instituții noi, axate doar pe o anume
nevoie sau categorie de beneficiar.

TIPURI DE SERVICII SOCIALE

Serviciile sociale pot fi servicii sociale cu caracter primar si servicii sociale specializate, ambele
categorii având un caracter proactiv.
• Serviciile sociale cu caracter primar sunt serviciile sociale care au drept scop prevenirea sau
limitarea unor situații de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau
excluziune sociala.
• Serviciile sociale specializate au drept scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea
capacitaților individuale pentru depășirea unei situații de nevoie sociala.
Serviciile de îngrijire social medicală sunt servicii sociale specializate si se adresează persoanelor
vârstnice, persoanelor cu handicap, bolnavilor cronici, persoanelor care suferă de boli incurabile,
copiilor cu nevoi speciale, persoanelor victime ale violentei in familie.

Serviciile de îngrijire social-medicală sunt:

a) servicii sociale,
b) servicii medicale şi
c) servicii conexe acestora.
(http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/2014-domenii/familie/politici-familiale-incluziune-si-
asistenta-sociala/819-servicii-sociale1).

Al treilea sector în România – furnizorii de servicii sociale

Se poate pleca, pe bună dreptate, de la întrebarea legitimă Ce este al treilea sector? În cadrul
activităților (economice) ale unei țări găsim sectorul primar (agricultură), sectorul
secundar (industrie) și al treilea sector. Acesta este sectorul cunoscut și sub numele de servicii și
face parte din economie care oferă servicii consumatorilor.

Întâlnim aici, în special, organizaţiile neguvernamentale şi non profit (ONG), de natură privată dar
instituționalizate structural, care sunt îndreptate spre rezolvarea de nevoi sociale. Ca să ne dăm
seama cât de important este al treilea sector e necesar să amintim doar câteva lucruri, şi acestea la
nivelul anului 2010:

1. Reprezintă jumătate din furnizorii de servicii sociale din România;

2. Susţin aproximativ 30% din cantinele sociale din România;
3. Susţin aproximativ un sfert dintre serviciile alternative de îngrijire a copilului (case de tip
familial, centre de zi, centre maternale etc);
4. Susţin peste două cincimi dintre beneficiarii de servicii de îngrijire şi asistenţă la domiciliu
 CURSUL 3

(lideshare.net/inscomunicare/cel-deal-treilea-sector-ca-subiect-de-politc-public-
perspectiva-mcpdc).

Evoluţia celui de-al treilea sector în România - furnizorii de servicii sociale

După 1990 organizaţiile celui de-al treilea sector au cunoscut un reviriment deosebit car au venit
de fapt în continuarea a ceea ce avea deja loc în România cu multă vreme înainte de perioada
comunistă. Amintim aici Breasla Calicilor (ce activa la Iaşi încă din 1677) sau multiplele
organizaţii din secolul al XIX-lea cu ar fi Societatea Materna, Societatea Tibisoiul, Leagănul Sfânta
Ecaterina, Fundaţia Filantropia etc.

Este cât se poate de clar că în România, ca şi în alte state, serviciile sociale au fost generate de
particulari şi nu de către stat (Asistenţa socială a grupurilor de risc, p.847).

În perioada comunistă ideea de asistenţă socială a fost una care intra în contradicţie cu ideologia
regimului politic care decretase că toţi oamenii sunt egali, că toată societatea este alcătuita din
persoane care au loc de muncă, locuinţe şi asistenta medicală. Desigur că lucrurile nu stăteau chiar
aşa, mai ales în mediul rural, fiind prezente încă multe inechităţi şi inegalităţi, dovadă situaţia
descoperita după 1989, după căderea de sistem politico-economic.

Imediat după 1989, numărul organizaţiilor celor de-al treilea sector (unde întâlnim asociaţii,
fundaţii, cooperative, uniuni şi partide politice) a atins un număr record, doar la nivelul anului 1990
ele depăşind 400 pe lună. La finalul anului 1996 se atinsese numărul de aproape 12 mii, cu un
număr de membrii de 1,8 milioane de persoane. Peste ani de zile, în 2009, numărul acestor
organizaţii ajunsese la aproape 61 de mii.

Dacă ne referim strict la furnizorii acreditaţi de servicii sociale, în anul 2009 existau peste două
mii de organizaţii publice şi private (54% dintre ele erau de natura privată).

Analiza asupra OTS (organizaţiile celui de-al treilea sector) au condus la câteva concluzii şi
stabilirea anumitor vulnerabilităţi.

Concluzii:

1.În perioada de înflorire a OTS (mai ales anii 200-2006) finanțările private şi publice au fost
abundente, puţine fiind iniţiativele din domeniu care nu şi-au găsit finanțare fără să se pună
problema sustenabilităţii;

2.După 2007, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, problema finanţării a devenit
mult mai concretă. Au crescut cerinţele finanţatorilor privaţi faţă de eficienţa şi calitatea serviciilor
oferite, considerând că este suficient numărul organizaţiilor existente. S-a trecut în acest fel
accentul de pe înfiinţarea organizaţiilor pe continuitatea, pe durabilitatea lor.

Subsecvent finanţatorii publici au micşorat atât numărul cât şi volumul finanțărilor, căci au început
să fie dezvoltate obiective şi măsuri de dezvoltare naţională;
 CURSUL 3

3.Noi provocări legate de gestionarea imaginii acestor organizaţii, ca purtătoare a noului şi a

schimbării, ca alternative la guvernarea publică, dar şi probleme legate de responsabilitatea faţă de
utilizarea resurselor publice şi al influenţelor cu privire la noua agendă publică;

4.Evitarea cu orice preţ a finanțării publice chiar dacă aceasta ar însemna profitul sau
supravieţuirea, fără a exclude colaborarea cu instituţiile publice (Asistenta socială a grupurilor de
risc, pp.854-855).

Vulnerabilităţi:

1.Disparităţile regionale şi pe medii ale distribuţiei ONG-urilor active. Statistica arată ca până în
17% dintre ONG-urile active acționează în mediul rural, iar în sud estul României (în special
Moldova), numărul este şi mai redus;

2.Dependenţa de finanţările externe. Un număr foarte restrâns de organizaţii au parteneriate

strategice cu finanţatori externi pe termen lung sau mediu care să le asigure o parte din cheltuielile
curente. Uriaşa majoritate au însă o dependenta totală de granturile externe, care e obligă să
furnizeze servicii sub forma proiectelor şi nu a programelor;

3.Suport redus de la bugetul de stat sau local. În ciuda faptului că finanțările externe se reduc de
la an la an pentru serviciile de asistenta socială, suportul statului are o pondere nesemnificativă în
susţinerea ONG-urilor care au astfel de servicii;

4.Condiţii restrictive de acces la finanţări. În principal sunt generate de contribuţiile proprii la

finanțare, care sunt cuprinse între 10-20%. La aceasta adăugăm că şi recuperarea de TVA este
permisă decât de un număr mic de finanţatori;

5.Nivel de profesionalizare redus şi mobilitate ridicată a resursei umane. Gradul de pregătire al

angajaţilor este relativ modest (nu sunt specializaţi în domeniu) iar mobilitatea de care dau dovadă,
prin ieşirile din sistem este destul de ridicată. În condiţiile limitării finanțării este foarte greu s obţii
un nucleu stabil de specialişti;

6.Cadru legislativ neadecvat şi promovare insuficienta a actelor normative elaborate. Deşi au

survenit modificări importante în reglementarea normativă din domeniul serviciilor sociale, totuşi
legislaţia din domeniul asistenţei sociale nu a beneficiat de armonizări cu celelalte acte normative
care pot sprijini efortul de reconstrucţie instituţională

7.Sistem nefuncţional de acreditare/evaluare/monitorizare a furnizorilor de servicii. Cel puţin în

urmă cu un deceniu nu exista o bază de date completă cu privire la furnizorii privaţi de servicii
sociale la nivelul fiecărui judeţ şi nici mijloace tehnice şi personal specializat pentru crearea
acestora (O nouă provocare – dezvoltarea socială, pp.218-222).