MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT „BOGDAN PETRICEICU HASDEU”

DIN CAHUL

Facultatea de Filologie si istorie

Catedra de Filologie română

TEZĂ DE AN

ŞCERBAN ECATERINA
FR-1101

Ion Creangă - erudit al satului

Specialitatea : Limba si literatura română

Conducator ştiinţific: Ludmila Balţatu,

Dr., conf. univ.

CAHUL – 2014

1
 CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………..............3
CAPITOLUL I. Dominanţa omului şi scriitorului Ion Creangă……
1.1. Itinerariul biografic crengian………………………………….......................................
1.2 Relaţie creator – operă la Ion Creangă…………............................................12

CAPITOLUL II. Lumea satului

2.1 TRADIŢII ŞI DATINI ÎN CREAŢIA LUI ION CREANGĂ………………………….18
2.2. 2.2 PERSONAJELE ÎN CREAŢIA LUI ION CREANGĂ……………………………23
2.3. 2.3 UMORUL LA CREANGĂ…………………………………………………………26

CONCLUZII……………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………......…

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei e determinată pe de o parte, de însemnătatea incontestabilă a creaţiei

literarea lui Ion Creangă. Desigur, vom relua, ce credem noi că s-a scris bine şi corect despre
viaţa sa de om şi de artist. Biografia e scrisă în înţeles obişnuit al cuvîntului.
Actualitatea temei se impune şi din următoarele puncte de vedere
Scopul principal al lucrării este de a releva faptul că lucrarea ar putea servi ca îndrumar în
cunoaşterea limbii şi literaturii române, de al cunoaşte pe Ion Creangă cât mai în strânse
pătrunderi în universul şi operei lui, mai mult şi ca povestitor original , faima scriitorului
moldovean care s-a raspîndit repede trecând hotarele ţării.
În lucrarea de faţă ne-am propus să atigem următoarele obiective:
- să identificăm Intinarariul biografic crengian
- să analizăm Relaţie creator- operă la Ion Creangă
- să determinăm Tradiţii şi datini în creaţia lui Ion Creangă
- să caracterizăm Personajele din creaţia lui Ion Creangă
- să analizăm Umorul la Ion Creangă
Metodele şi procedeele de investigaţie utilizate în lucrare au fost condiţionate, în mare
parte, de particularităţile problemelor analizate. Astfel, dintre principiile şi metodele de
cercetare, se optează, în principal, pe metoda analizei teoretice, paralel fiind folosite şi alte
meode, dintre care: sinteza, inducţia, deducţia, studiul de caz, problematizarea, abordarea
sistemică, tipologică, sociologică.
Structura lucrării. Prezenta lucrare este structurată pe capitole şi subcapitole, urmate de
concluzie,rezumat şi indicaţiile bibliografice care reflectă concepţia elaborată de critica
literară. Capitolul întîi este divizat in două subcapitole .Aşa dar în subcapitole este descrisă
biografia marelui povestitor moldovean de la naştere până la moarte, despre relaţia creator-
operă la Ion Creangă . Om din popor, care trece prin viaţă cu o falsă umilintă de ţăran „prost”,
sub care se ascunde, de fapt, deşteptăciunea naturală, deminitatea, cunoştinţa.
.Căt priveşte capitolul II se divizează în trei subcapitole care completează completează
tradiţiile ,datinile,personajele şi umorul în operele scriitorului.

4
Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru.
În Creangă trăiesc credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia
poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la îm prejurările pământului dacic,
dedesubtul fluctuanţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale. Creangă este un reprezentat perfect
al sufletului românesc.
„Basmul, povestea valorează cât valorează talentul celui care povesteşte. Şi Creangă a avut un
aşa de mare talent, încât în toate poveştile sale oamenii trăiesc cu o individualitate şi cu o
putere de viaţă extraordinare.”
                                                                                                     (G.Ibrăileanu)
Ion Creangă al nostru seamănă cu căutătorul „subpământean ” de auroră al lui
Nietzsche: a tot dibuit prin „propriul întuneric îndelungat”, prin” propria lume de
neînţeles, ascunsă, enigmatică”, ştiind că va găsi „propria sa dimineaţă ”, „propria sa
auroră”, echivalentă, evident, cu o mântuire, cu „propria sa mântuire”.
Şi-a avut, cu alte cuvinte, un drum al său singular, greu identificabil în întâmplările
exterioare ale vieţii (chiar dacă le-a mărturisit în chip auctorial de „amintiri din
copilărie „) sau în întîmplările interioare de ordin psihologic. E un drum pentru sine
( vorbind tot cu o expresie nietzschean-hegeliană), greu explicabil prin heideggeriana
Fiinţă- în- aici(Dasein), prin simpla emoţie ontic/ontologic.  (M.Cimpoi)

Vorba lui Creangă ar putea fi rostită în toate universităţile lumii. Cel care are vorba lui
Creangă, are cea mai Mare avere de plai. Poveştile lui Creangă sunt zilele noastre.
Creangă a fost prima noastră universitate. Scrisul modern a fost, este şi va fi scrisul lui
Creangă. Numele lui Creangă luminează şi noaptea.
Creangă a ajunsa să fie unul din cei doi primi nemuritori ai neamului nostru.
Suntem aloiţi pe tulpina lui Creangă.
Suntem un mare pom – Pomul lui Creangă!
                                                                                                       (N.Esinencu) 

„Opera oricărui scriitor e, in genere,negaţia unui inaintaş; prin însăşi existenţa ei tăgăduieşte
îinsuşi existenţa altuia.În acest sens, lupta e fireasca şi îngaduită.”
Eugen Lovinescu
Oricât nu vom cauta in colbul literaturii noastre un scriitor asemanator ca Ion Creangă, rar
daca vom găsi vreunul.Ceea ce la ridicat pe I.Creangă în rîndul marilor nostri scriitori e sinceritatea
şi iubirea de adevăr,cu care reproduce felul de a gândi.
Am ales aceasta tema deoarece cele studiate in cadrul cursului de Litaratură romăna m-au
determinat la noi căutări a informaţiilor despre viaţa şi creaţia marelui povestotor.

Ion Creangă este un prozator erudit, un artist profund original, care s-a inspirat

din  înţelepciunea populară, din realitatea cotidiană, a luat în discuţie probleme importante
ale existenţei, ale relaţiilor sociale. De o inteligenţă artistică superioară şi un genial simţ al
limbii, Creangă  renaşte proza cultă românească. Scrierile sale au un fond specific naţional,
fiind, în acelaşi timp, universale prin caracterul lor general-uman.
5
 CAPITOLUL I. DOMINANŢA OMULUI ŞI SCRIITORULUI ION CREANGĂ

1.1. ITINERARIUL BIOGRAFIC CRENGIAN

Marele povestitor moldovan se naşte la ţară, într-un colţ tihnit, presurat de „poveşti”
şi doine,ghicitori,superstiţii”,adică în matricea însăşi a cuvîntului bătrin,arhetipal şi plin de
sensuri grele. Creangă e aproape ,aşa dar, nu numai de natură, ci şi de omul nedesprins de natură,
altfel zis de natura primară a omului.
Ceea ce cuprinde în viaţa,de altfel dramatică, şi în opera scriitorului „poporal” este
tocmai caracterul deschis de om al firii, tradus şi într-o totală familiaritate cu cititorul.
Ion Creangă vine din natură si este al naturii. Satul Humuleşti în care vede lumina zilei
feciorul lui Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti şi al soţiei sale Smaranda, născută
Creangă „din satul Pipirig, judeţul Neamţului”, este o oază în mijlocul unei naturi pitoreşti bătută
de frumuseţe şi „gănduri”. Nu era un sat ca oarecare, se grăbeşte să ne avertizeze povestitorul,ci
un sat vechi, răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului [1, p. 29].
Întemeierii sale solide şi ce datoreşte, bineînţeles păstrarea fondului străvechi de
înţelepciune, a culturii etice milenare. În tipare, moştenite de la tradiţie trăiesc o viaţă plină sub
semnul unei copilării eterne. Ion Creangă îşi ascunde data naşterii, sporindu-şi vîrsta. Anul
acceptat este, deaceea, 1837, deşi mitrica oficială ne indică 1839, la 10 iunie. Născut în zodia
Peştilor – ca să ne exprimăm în termenii astrologici carei plăceau lui Goethe. Fiu de ţărani
întăriţi, cu o copilarie fericită care se scurgea „ fără leac de suparare”. În primii ani crescu în
libertate în casa părintească şi nu întră cu adevărat în viaţă decât in jurul anului 1847, când
preotul, Ion Humulescu, „om vrednic si cu bunatate”, puse să se costruiască, cu contribuţia
enoriaşilor săi, o şcoală „chiar la poarta bisericii”, copilul facu parte din cei patruzeci de scolari
baieţi şi fete, pe care preotul, însoţit de dascălul său, îi recrută mergând din casă în casă; nu şi-a
început învăţătura de timpuriu, căci avea pe atunci vre-o unsprezece ani. Era la început după
propria-i mărturisire, „un baiat stijit, prizărit , fricos şi de umbra lui”dar totodata ruşinea fiind
un semn al temperamentului nervos era în stare de împotrivire si mânie [17, p. 43].
Om din popor, trece prin viaţă cu o falsă umilintă de ţăran „prost”, sub care se ascundea, de
fapt, deşteptăciunea naturală, deminitatea, cunoştinţa superioriţăţii morale în faţa boierilor şi
cucoanelor snoabe.
Ştim din operă sa odiseia învăţăturulor sale: mai întîi,”cruce – ajută, după moda veche”.
Procitit de un Nic-a lui Costache, rival din pricina Smărăndiţei fata popii care urma şi ea
învăţăturile bădiţei Vasile (şcoala fiind mixtă) Creangă care-l numeau Nică ieşi într-o bină zi,

6
prin mai, afară din clasă şi fugi de-a dreptul, acasă unde notifică părinţilor hotărîrea lui de a nu
merge la şcoală.
Creangă era aşa de sfios, care numai din ambiţia de nu încăleca pe calul bălan fuge de la
şcoală, va arunca potcapul, furios la întîia observaţie a superiorilor. Creangă este încă din
copilărie leneş şi totuşi doritor de a învăţa carte, străduitor încet în tihnă. Tată-l său îl crede „o
tigoare de băiet”, şi Creangă însuşi mărturiseşte, că pus să facă vre-o treabă, o cam rărea de pe
acasă. Părintele Ioan caută să îmblînzească pe băiat cu făgăduieli de i-a da mai târziu pe
Smărăndiţa, de a-l lăsa în locul lui la biserică. Fugarul mulţumit se întoarce înapoi la şcoală.
Acum Creangă începe să se dea şi la scris şi să ajute pe preot în biserică ţinînd isonul şi
candelniţînd [3, p. 74].
Mergând la şcoală până-n vară, Creangă este socotit avsolvent al întîiei clase primare.
Încă în timpul căşlegilor Crăciunullui, bunicul, David Creangă veni la Humuleşti să-şi facă
provizii cu prilejul scurtei lui şederi aduse mari laude învăţăturii şi propuse sa-l ia cu el pe
nepot la Pipirig, pentru al trimite cu fiul său cel mai mic, Dumitru la şcoala lui Alecu Baloş, la
Broşteni. Curând după aceea, baieţii au fost daţi la gazdă, cu cheltuiala bunicului, la o femeie
sărmană, numită Irinuca, care locuia într-o cocioabă veche pe o coastă de deal, pe malul stâng
al Bistriţei.
La şcoala lui Alecu Baloş profesor era un Nicolai Nanu care avea reputaţia de om
„înţelept şi iscusit” şi e venerat si acum ca întîiul învăţător pe valea Bistriţei. Noii şcolari aveau
plete, cum purtau şi gospodarii, şi profesorul, igienist, pune un baiat sa-i tundă.
Ionică plînseră de frica sluţirii, şi pe drept cuvînt, fiindcă operaţia se face cu foarfecele, şi
chiar acum la ţară; in Ardeal, se poate admira neregularitatea cu care bărbierul improvizat taie
părul copiilor.
Nanu îi dădea lecţie dupa puterea lui să-l pună să înveţe pe dinafară „Îngerul a
strigat”, propriu-zis, să-l înveţe şi să-l cânte. Însă catre mijlocul postului mare Ion si tânărul său
unchi, se molipsiră de rîia caprelor Irinucăi, din nenorocire, precum ştim cu toate ungerile cu
leşie şi scăldările în Bistriţa rece, vindecarea nu se duse. Profesorul nu mai vru sa-i primească
la şcoală şi merindele se sfîrşeau [5, p. 326].
După avarierea “cocioabei de pe malul stâng al Bistriţei” (casa Irinucăi), revine la
Humuleşti, face carte cu dascălul Simion Fosa din Ţuţuieni, de la biserica “Adormirea” din
Tîrgul Neamţ. Apoi în 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Tîrgul – Neamţ,sub numele
Ştefănescu Ion unde îi este profesor părintele Isaia Toderescu. După dorinţa mamei sale, care
voia sa-l facă preot este înscris la şcoala catihetică din Fălticeni. Aici apare sub numele de Ion
Creangă, numele care l-a pastrat tot restul vieţii. După defiinţarea şcolii din Fălticeni este silit să
plece la Iaşi. la Seminarul Central de la Socola, fiind recomandat de către “catihetul Conta”,

7
prin adresa din 9 iulie 1855. Bine pregătit, în urma examinării la care a fost supus, este primit
direct în clasa a doua. A făcut limba elină cu profesorul Neofit Scriban (militant pentru
luminarea poporului, arhimandrit, închis la Mănăstirea Neamţ de către mitropolitul Veniamin,
pentru că se găsiseră la el operele lui Voltaire).Ştiinţele filosofice şi istoria universală le-a făcut
cu Ioan Alinescu, iar limba latină cu profesorul D. Stoica.1
Desparţirea de plaiurile copilareşti s-a făcut, fireşte, cu „jale în suflet”.Băiatul a simţit
puternic plecarea într-o lume necunoscută, unde ştia că va rămîne, deslipit pentru totdeauna de
iubirea caldă a mamei, a tatei, a fraţilor şi surorilor, a tovarăşilor de joacă şi a satului în care îşi
făcuse copilăria fericită şi fără griji. E durerea sfâşietoare a ruperii, a zmulgerii de lîngă fiinţele
şi locurile scumpe, pe care o au toti copiii, ca să-şi caute rosturile neînţelese ale vieţii. El simţea
aceasta, adînc omenească, a trăit în el într-o stare ascunsă, stârnind mai tîrziu largi vibraţii în
sufletul rasunător al artistului. Din fire era om hotărît şi plin de ambiţie.Îşi simţea limpede
puterile, ce creşteau şi se înălţau din adîncul personalităţii sale viguroase.El dorea fierbinte viaţa
cea nouă,într-un mediu nou, pe care şi-o pregătea cu ravnă de la începutul adolescenţei.
Copilăria rămăsese la Humuleşti, in rama ei frumoasă. După isprăvirea cursului inferior al
seminarului,Creangă putea să se ducă popă la ţară. Dar Humuleştii copilăriei sale atît de scurte,
intraseră in lumea amintirii, iar legăturile cu satul erau complet rupte. El ceru prin petiţie să fie
numit diacon „ aici în copitalie”, cum se înţelege din suplica adresată mitropolitului. Ce era să
mai caute la ţară? 2
Din cauza dificultăţilor familiale e nevoit să urmeze numai cursul inferior al
Seminarului Central de la Socola. La sfîrşitul lunii iulie 1858, tatăl Ştefan al Petrei Ciubotarul
moare, părinţii murise unul după altul, lăsînd o casă plină de greutăţi.
La 23 august 1959 se căsătoreşte cu Ileana fiica preotului I.Grigoriu de la biserica
„Patruzeci de Sfinţi”. Slujeşte ca Dascăl şi îsi capătă hirotonia la 26 decembrie 1859. La 19
decembrie 1860 se naşte primul său fiu Constantin. În 1861 figurează printre cei 14 studenţi
înscrişi la Facultatea de Teologie din Iaşi abia înfiinţată in 1860. În anul şcolar 1862-1863 nu
mai apare în scriptele facultăţii care de altfel se şi desfiinţează curînd. Se ştie că Ion Creangă a
fost elevul lui Titu Maiorescu . Din ianuarie 1864 urnează cu scopul de a întra în învăţămînt,
Şcoala Preparandală, prima şcoală de învăîători din Moldova.
După primul an de studii la examenul susţinut in 19 iunie 1864 s-a remarcat prin obţinerea
unor rezultate deosebine la toate disciplinele. La 29 iunie 1964 la solemnitatatea distribuirii
premiilor care a svut loc la Palatul Administrativ, Titu Maiorescu îi înmânează premiul întâi.
În societate, traiul diaconului era la început potolit, aşezat şi cuminte. Până pe la anul 1865
– 1866, viaţa lui Creangă era măsurată în toate mişcările ei. Pe lîngă îndatoririle bisericeşti,
1 Nicolaie Ţimiraş, Ion Creangă, princeps edit 2012 p.32
2

8
care la începutul carierii erau destul de grele, diaconul se îndeletnicea în vremea liberă cu cititul,
dornic a-şi spori cunoştinţele; urma, apoi, cursurile de la şcoala normală. „Vasile Lupu”, pe care
le frecventa cu o mare regularitate şi sîrguinţă; îşi făcea lectiile de institutor, post în care fusese
numit de Maiorescu in anul 1864.3
Diaconul Creangă a trăit o căsnicie neagră, până când soţia l-a părăsit. În 1873se încheie
procesul de divorţ, copilul său de 12 ani fuese şi el părăsit de mămă şi lăsat în grija exclusivă a
tânărului diacon, care pe vreamea aceea avea etatea de 30 ani. A căutat o casă care care să se
mute, alegând o locuinţă în mahalaua Ţicău. Prin anii aceştea işi cumpărase o bujdeucă în
apropierea şcolii prin Sărărie. O bujdeucă de vălătuci cu două cerdace şi două odăiţe, proptită
de nişte pari ca să nu cadă in vale, o casă cam ca a Irinucăi din Broşteni privind spre dealul de
humă al Ciricului, pe care din când în când îşi purtau tălangile. Diconul îşi luă şi o „ţăţacă” pa
care o numea Ecaterina Vartic, pe care şi-o făcu „ţiitoare”, cu care va trăi toată viaţa, fără să se
căsătorească lrgitim; şi se puse pe trait ţărănesc.4
În această perioadă îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui, cu
care se imprieteneşte. În toamna anului 1874 apăru pe uliţile Iaşului un tânăr straniu de vre-o
24 de ani, voinic spătos cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe
ciafă ca la preoţi asiatici, era mereu gînditor şi zîmbea. Nu e surprinzător faptul că în ciuda
aparenţelor, s-au stabilit atît de repede strinse legături de prietenie între poetul alimentat cu
filosofie şi cultură străină şi umilul institutor din mahalaua Ţicău; avînd faţă de popor o simpatie
cordială, revizorul a fost fericit să se apropie de aces tom atît de simplu şi intelligent care
încarcă atît de bine pe ţăranul din Moldova, cu mintea lui ascuţită şi maliţia lui inocentă
El văzu în diacon geniul poporului român, şi fostul diacon deveni întruparea sociologiei
naturiste. La îndemnul lui Eminescu, Creangă frecventează societatea „JUNIMEA”, unde
citeste din scrierile sale. Primul basm citit de institutor a fost Soacra cu tei nurori. Aceasta
lucrare, placu, fără ca junimiştii sa-şi fi dat seama in ce constă meritul. Mai târziu Creangă fu
declarat la „Junimea” admiral „scriitor poporal” caracterizare ce-l urmăreşte toată viaţa, iar
Maiorescu de la Bucureşti va consfinţi că scrierile lui „sunt o adevărată imbogăţire a literaturii
noastre”
În vara anului 1875 ţinu învăţătorilor din judeţul Iaşi, într-un grup de prelegeri organizat
de Eminescu, o conferinţă despre metodul de a învăţa pe copii citirea şi scrierea ( metodul
legografic).
La 14 martie 1876 Eminescu ţinuse o prelegere publică despre influienţa austrică asupra
românilor din Principate, pe care Creangă trebuie s-o fi ascultat-o ca pe o evanghelie căci sub
acest tittlu oratorul îşi varsă tot naduful său politic şi făcea tablou unui stat arhaic, bizuit pe
3Piru p.480

4
Barbu, N., Creangг şi Junimea, glasul literar, f.a., Iaşi p235
9
clase autentice şi productive. La un moment dat, el zice; ”...vedem ca existau clase neatârnate,
una ţărănească ieşită din războinici împroprietăriţi, altă burgheză. Aceştea nu erau oamenii
nimănui, istoria celor din urmă 50 de ani, pe care mulţi o numesc a generării naţionale, mai cu
drept cuvînt s-ar putea numi istoria nimicirii rezeşilor şi breşlarilor. Nimicindu-se însă talpa ţării
era neapărat ca şi stîlpii să cadă. Au căzut şi boierii. O clasă este intr-un popor un factor al
armoniei societăţii, de aceea rau este că au căzut razeşii, rau c-au căzut breslele, rău c-au căzut
boierii. Căci se vor vedea urmările.”(I.Creangă).
Eminescu se plictisi de sărăcie şi de „foaia vitelor de pripas” şi în toamna anului 1877 se
pregătea să plece la Bucureşti ca redactor la Timpul . Plecarea lui Eminescu îi pricinui lui
Creangă o durere profundă, foarte evidentă în scrisorile adresate atunci poetului. Creangă tot
aştepta acum veşti de la Bucureşti şi-l îmbia pe poet să vină la Iaşi: „La Eşi ninge frumos de ast-
noapte, încât s-a făcut drum de sanie.
Ciricul parca e mai frumos acum.
Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin” I.Creangă 5
Dealtfel, Iaşul începea din nou să se golească. Războiul întărise familia domnitoare şi
arătase tuturor că adevărata viaţă e la Bucureşti. Schîrbit de intrigile ieşene, Maiorescu se
mutase in capitală, şi odată cu el şi “Junimea”, ceea ce rămăsese la Iaşi nemaiavînd importanţa
de altădată. Însişi Constantin, băiatul lui Creangă, era la Bucureşti. Povestitorul se simţi deodată
singur şi părăsit în “Eşul nostrum cel oropsit”şi începu să se gândească la vreun mijloc de a
vedea pe prietenii din Bucureşti şi de a mai merge cu trenul pe care îl cântase în versuri:
Fumul esă, trenul zboară, Orice vreme ar fi afară, Pasagerii liniştiţi, Au pornit îs buni
porniţi!
De la un tempt destul de greu precizat însă în orce caz înainte de 1880, Creangă resimţi
atacurile bolii incurabile (epilepsia) care avea sa-l doboare înainte de vreme. La început nu era
decît uşoare criye. Starea însă se înrăutăţea foarte repede. Creangă a avut nevoie sa fie suplinit
la şcoală. Constantin, fiul lui, îl îndeamnă să urmeye sfaturile medicilor.
În aprilie anul 1882, Creangă făcu parte din biroul unui Congres. Totuşi, către toamnă
bolnavul nu poate să scrie cele cîteva pagini cerute de societatea România Jună de la Viena, şi
absorbit de aceasta nu ia parte la banchetul aniversării Junimii.
Într-o după amează din luna mai 1884, deschizînd uşa casei sale, Creangă cazu jos gemînd
şi se raspîndi vestea că a murit. Impus, fără îndoială de fiul său, se hotărî să se ducă la Slănicul
Moldovei, după o călătorie de două zile, în timpul căreia leşină de cîteva ori. Până la sfîrşitul
anului avu multe crize. La 1 martie 1885, pare a-şi recăpăta iarăşi încrederea; el scrie
feciorului său că este “pe deplin restabilit “, ba chiar e în stare să compună istorisiri vesele

5
I.Creanga (Viata si opera) G.Calinescu
10
despre elevi. În vara anului 1886 este nevoit să se îngrijescă la Slănic. Povestitorul, în toiul
propriilor suferinţe, nu-şi uită prietenul săi nefericit acărui inteligenţă era aproape stinsă. La 2
februarie 1887 se duse să-I facă o vizită la azilul de la mănăstirea Neamţ. În octombrie (nu mai
preda lecţii ), se duse la nEamţ pentru a-şi vedea rudele şi prietenii. În 1888, Creangă, mai putu
să redacteze cu ajutorul colaboratorilor, broşura întitulată Răspuns la criticile lui Ion Pop
Florantin, Sănătatea însă I se înrăutăţea tot mai grabnic. Începe sa-i vină cite două, trei leşinuri
pe zi, celor care il vedeau “păru cam buimac la minte”, dar il găsire mereu vessel şi groyav de
guraliv. Veselia lui Creangă era de data asta mai mult un euphoric al bolii însăşi. La mijlocul
lui iunie 1889, se auzi vestea cea grozavă: Eminescu murise. Această veste trebui să zguduie
sufletul copilului. Fu vazut plingând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu.
Presimţirea morţii se inergi şi mai tare în inima lui. Pe la jumătatea lunii decembrie, tipograful
Ionescu îl găsi ascuns în bojdeucă. Era cam bolnav, dar tot avea gust de glume. Era încredinţat
ca va muri.
În ziua de 31 decembrie 1889, povestitorul întră pe la vremea prinzului în tutungeria lui din
strada Galiei 51, unde se află frate său Zahei. Azi Creangă se prăbuşi deodată, lovit de
apoplexie şi de atac laolaltă.
La 2 ianuarie 1890, Creangă fu înmormântat fără nici un fel de pompă, la cimitirul
Eternitatea din Iaşi; cum anunţurile nu fusese distribuite la timp n-a fost însoţit spre ultimul său
locaş decît de un mic cortegiu de rude prieteni, studenţi şi elevi ai şcolilor publice. 6

1.2 RELAŢIA CREATOR – OPERĂ LA ION CREANGĂ

Ion Creangă face parte din cea mai importantă generaţie de scriitori a literaturii române,
generaţi, marelor clasici, alături de Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi Ion Luca

6 Constantin Paparascan ,Ion Creangă – măştile inmocenţei viaţa şi opera ,p. 66-67

11
Caragiale. Atmosfera generală a universului prozei Humuleşteanului este aceea de sărbătoare
populară. Ca şi în marile epopei, prozatorul dă senzaţia primitivsmului în a expune principii,
idei, percepte de viată, iar spectacolele propuse în Poveşti, Povestiri şi Amintiri, înlocuiesc
solemnitatea cu spiritul libertin cavaleresc. Prozatorul întră în literatură cu un fond sufletesc şi
intelectual de origine ţărănescă, spre a se realiza ca un autentic Homer al românilor. El preia
din folclor oralitatea, pe baza careia construieste ca un erudit, spectacole inedite. Geniul
popular îşi găseşte în geniul cult reflectarea pe măsură şi, de cele mai multe ori, este extrem de
dificil să descifrezi la Creangă inspiraţia din propria creaţie. Ion Creangă este considerat drept
unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihai Sadoveanu îl situiază alături de Ion
Neculce, ca pe înaintaşul şi învăţătorul său. Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii
umorişti ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creaţiei sale. El e un scriitor profund original
datorită umorului său ţărănesc. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării
sale, stil încărcat cu expresiile înţelepciunii populare. O mărturie despre felul drept şi înţelept
de a gândi şi a trăi al neamului său, într-o limbă literară de neegalat, care pastrează fondul
popular ca pe bunul cel mai de preţ. În umanistul popular, în dragostea de viaţă în numele
căruia ţăranul se măsoară chiar cu forţe care s-ar părea ca-l depăşesc, în umorul viguros şi
suculent stă originalitatea artistică a scriitorului român întruchipînd tinereţea fără bătrineţe şi
viaţă fără de maorte a operei marelui humuleştean.
Maiorescu spune referindu-se la scriitorul nostru: „Pentru graiul cuminte şi adeseori glumeţ
al ţăranului moldovean, Creangă este recunoscut ca model.”7
Dintre contemporani, Eminescu a fost cel care a patruns de la prima privire generalitatea
ţăranului humuleştean. Conştient mai mult decît oricare contemporan de necesitatea creaţiei în
acel moment istoric a unei literaturi pe temelia solidă a inspiraţiei populare, Eminescu a găsit
în Creangă un rezervor folcloric inepuizabil şi un instrument de expresie original, puternic, nou,
în contextul unei literaturi monotone cu destul de puţine excepţii. Eminescu a dat impulsul spre
o literatură realistă, inspirată din viaţa maselor şi scrisă de ţărani. Eminescu, este cel care îl
aduce printre junimiştii dispuşi acum să asculte, dacă nu să şi aprecieze cu prea mare gravitate
„ţăranii”. Mai înainte de aceasta însă, Creangă se exersase în ale scrisului, compunînd bucăţi de
cetire pentru manuale şcolare, întreprindere în care – cum ne încredinţează memorialiştii –
punea mult zel. De altfel, micile povestiri cu caracter didactic, cum ar fi Inul şi cămeşa ( unde
şcolarii află prezentarea plastic elementele industriei textele casnice), Acul şi barosul (despre
prelucrarea metalelor), Cinci pâini ( chestiuni de aritmetică, privind fracţiile ordinare) etc.
Talentul de povestitor al lui Creangă este acelaş din întreaga sa operă.

7 Ion Creanga Amintiri din copilarie, M.Cimpoi, 1987,p.10

12
 Prima lucrare a lui Creangă citită la Junimea este Soacra cu trei nurori apoi apărută în
revista „Convorbiri literare” la 1 octombrie 1875 junimea fu încîntată. „ Soacra cu tei nurori”
plăcu, fără ca totuşi junimiştii să-şi fi dat seama în ce stă meritul. Îi uimi probabil vocabularul,
fiindcă pe atunci mişcarea folcloristică nu luase încă început. Povestea, încă stângace era, ca
mai toate poveştile de mai tîrziu a lui Creangă, o nuvelă din viaţa de ţară, în care dialogul e tot:
„ – Iată ce -am gândit eu, noro – zice soacra – că poţi lucra nopţile. Piua-i în căsoaia de alăture,
fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn, cînd te-ai sătura de strujit pene, vei pia
mălai,....Acum deodată până te-i mai odihni, ie furca în briu şi pînă mâne diminesţă să găteşti
fuioarele aceste de tors....Dar tu să ştii că eu dorm iepureşte; şi pe lîngă işti doi ochi, mai am
unul la ceafă, care şede purure deschis şi cu care văd sşi noaptea şi ziua tot ce se face prin casă.
Ai înţeles ce ţi-am spus?”8
În întreaga operă a lui Creangă exprimarea este vie, autentică, spontaneitatea expresiilor
ascunde caracterul lucrat al compoziţiei şi ademenirea spectacularului, astfel îcât scene întregi
pot fi dramatizate. Opera lui marturiseşte o adîncă nevoie de a povesti prin care se restituie
povestirii funcţia ei estetică primitivă, de a se adresa unui auditoriu şi de a fi generată nu din
nevoia de a transmite o anume idee sau informaţie, ci de a stabili un raport uman.
Puţin mai tîrziu (1 decembrie 1875) Creangă vine cu povestile „Capra cu trei iezi”şi
„Punguţa cu doi bani”.” Capra cu trei iezi” izbeşte acelaş pitoresc dialogic. Nu vorbesc
propriu-zis lupul şi capra, ci două muieri duşmănite ca Smaranda şi Măriuca, în poartă;”-
Doamne, cumătre, Doamne! Zice capra suspinînd, de ce ţi-i mai drag în lume tocmai de- aceea
n-ai parte.
- Apoi dă, cumătră, cănd ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi. Nu-ti face şi dumneata
inimă rea, că odată avem să mergem cu toţii acolo.”[p.22]
În 1876 la 1 martie îi apare în aceeaşi revistă „ Convorbiri Literare” povestea „ Dănilă
Prepeleac”, un frumos cadou la împlinirea vîrstei de 39 de ani. În 1876 1 iunie apare o alta
poveste în aceeaşi revistă: Povestea porcului, 1877 1 ianuarie „Moş Nikifor Croţcarul”
Devenind literat, Creangă întră la grijuri mari. Era muncit de sentimentul raspunderii şi se
umplea de toate sudorile când se apucă să compună ceva. Dacă era vară, Creangă se descalţa şi
se dezbrăca, punîndu-şi cămeşoiul, sau întra deadreptul în putina cu apă, dacă nu se închidea in
clasa lui de la şcoală. De obicei, se scula in zorii zilei, pe la patru dimineaţa, şi se aşeză pe
nemîncate la lucru. Scria cu condeiul de plumb pe tot felul de petice, ori pe coli întregi, şterge
trimite cu semne în altă parte şi nu suferea pe nimeni pe lîngă sine. Scriind povestea Harap alb,
în primăvara lui 1877 , povestitorul nu ştiu că ţarul trecuse Prutul, că se declarase razboiul şi că
un ofiţer rus, Petru Kuzminschi, despre care scrise Eminescu în Curierul de Iaşi, se sinucise

8 ibidem p.22

13
chiar în apropierea împaratului. Cînd, noapea tîrziu Creangă se trezeşte din canonul lui se pune
pe o mîncare crincenă, acum el e preocupat de soiul compunerii, vrea să ştie daca e bună sau
nu. Eminescu, căruia o citeşte, refuză să-l îndrepte. El zice: „ – Lasă Creangă, ai să citeşti în
„Junimea „ tu n-ai voie să fii corectat de nimeni”. Însă Creangă ştie că orice lucru de ispravă
trebuie dres şi iar dres, de aceea la „Junimea „ asculta smerit orice observaţie şi-şi făcea cîte
un semn pe marginea manuscrisului unde era de îndreptat. Dar la „ Junimea „ erau atîţea care
n-aveau nimic de a face cu literatura, şi, deci, nu puteau fi de nici un folos. Numai Maiorescu,
de la Bucureşti, sau cînd se repezea la Iaşi, ar fi putut să-i pună limpede lucrurile, însă nu era la
îndemână cînd îi trebuia şi povestea mergea aşa neisprăvită, în gândul povestitorului, la
Convorbiri literare, Emimnescu îi spuse totuşi lui Creangă o vorbă mare, tot încredinţîndu-l că
el de acum e scriitor în toată puterea cuvintului.
După ce scrisese şi publicase în Cinvorbiri literare cîteva poveşti, Creangă îşi puse în car să
facă o adevărată nuvelă , incredinţat în sinea lui ca mai bine va scrie atîţia. Compuse deci Moş
Nichifor Coţcarul, în care nu se petrece, din punct de vedere epic, mai nimic. Toată substanţa
nuvelei este zugrăvită pe calea dialogică a lui Moş Nichifor. Departe de afi o compunere
„poporală”, bucata era cea dintîi mare nuvelă românească. Îndoit, Creangă o subintitulă
„povestea glumeaţă”. Fie că nuvelă cuprinde la început unele amănunte mai „corosive”, fie că
junimiştii, excitaţi de Eminescu, erau sensibili la frumuseţea, compunerii. Succeul în
„Junimea”, era atît de mare, încât Maiorescu, de la Bucureşti, curios ceru manuscrisul pentru
cinci zile. La Bucureşti se întocmise o altă „Junime”, în corespondenţa cu sea de la Iaşi. „Istoria
lui Creangă” făcu şi aici, „cel mai mare haz” , veselia fiind tot ce se cerea de la un autor
„poporal „.
În lista operelor a lui Ion Creangă mai apar: „Povestea lui stan Păţitu”,”Fata babei şi fata
moşneagului”, 1 aprilie 1878 „ Ivan Turbincă”, „ Povestea unui om leneş”, „ Moş Ion Roat㔺i
altele. Ion Creangă a continuat însă la intervale mai lungi, cu fragmente din Amintiri, a căror
prima parte a fost publicata în 1880 a doua 1881, în 1882 publică partea a treia a „Amintirilor”.
Capodopera lui Ion Creangă este „Amintiri din copilărie” Impulsul creator al Amintirilor din
copilărie, este iubirea de casă, dragostea pentru universul minunat al copilăriei luminate de
prezenţa părinţilor, fraţilor, consătenilor şi aureolată de farmecul locurilor natale.
G.Călinescu scria:” Creangă este expresia monumentală a naturii umane în ipoteza ei
istorică, ce se numeşte poporul român”9
Amintirile din copilărie reprezintă o operă de maturitate artistică a lui Creangă, dovedind un
scriitor pe deplin format, cu un stil rafinat şi cu o execepţională capacitate de fixare a unui

9
Barbu, N., Creangг єi Junimea, glasul literar, f.a., Iaєi
14
univers uman necunoscut până atunci în literatura română. Principala grijă a autorului este
evocarea vîrstei de aur. 
„Amintiri din copilărie ’’ scrise de Ion Creangă înseamnă pentru toată lumea o temă,
„copilăria”, un personaj , Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul , un spaţiu paradiziac, satul
Humuleşti. Familia, şcoala, prietenii, şotiile reprezintă universul copilăriei lui Nică despre care
poate vorbi orice elev . Toată lumea a citit ,, Amintirile ’’. Dar lectura unei cărţi se poate face
de mai multe ori din diferite motive : fie pentru că ne-a plăcut foarte mult ceea ce am citit , fie
pentru că ne propunem să descoperim lucruri noi.
Una dintre temele întâlnite în ,, Amintiri ’’ este şi cea a copilăriei, jocului şi joaca, şi
semnificaţiile ei . Această temă este evidenţiată cel mai bine prin limbajul folosit de autor,
prin tehnica narativă care-l face mereu pe cititor să-şi continue opera, stârnindu-i curiozitatea şi
umorul în universul humuleştean care reprezintă familia, bucuriile, jocurile , fericirea, o
existenţă într-o colectivitate prietenoasă , o viaţă sub semnul tradiţiei care presupune şi
sărbătoare , dar şi muncă .
,, Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească
din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau
mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a
merge copăcel , la cuptiorul pe care mă ascundeam , când ne jucam noi , băieţii , de-a mijoarca,
şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de
bucurie ! Şi , Doamne, frumos era pe atunci , căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau
sănătoşi, şi casa ni era în destulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere
cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a
mea !’’10
Pornind de la acest citat care marchează care este cel mai reprezentativ citat al lui Creangă
din  ,,Amintiri’’ acesta ne prezintă pe scurt micul univers al său cu toţi cei care făceau parte din
el când toate erau frumoase şi toţi erau sănătoşi , când era el copil şi ca la oricare copil viaţa
este frumoasă in anii cei dintâi ai vieţii. Crengă îşi povesteşte propria copilăriei prin personajul
Nică . În ,,Amintirile ’’ lui Creangă nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori de
jurnal, ci este simbolizat destinul oricărui copil de a face bucuria şi supărarea părinţilor şi de a o
lua şi el cu încetul pe acelaşi drum pe care l-au luat şi-l vor lua toţi .
“Stau cite odată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre, pe cînd
începusem şi eu , dragăliţă Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei în satul
Humuleştii din târg drept , peste apa Neamţului; sat mare şi vessel, împărţit în trei părţi, care se

10 ibidem p.178

15
ţin tot de una: Vatra -Satului , Delenii şi Bejenii. Şi apoi Humuleştii pe vremea aceea nu erau
nu mai aşa un sat de oameni fără căpătîiu, ci sat vechiu răzăşesc ,
Întemeiat în toată puterea cuvîntului : cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete
mîndre care ştiau a învîrti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu
biserica frumoasă, şi nişte preoţi şi dascăli poporeni ca aceia de faceau mare cinste satului
lor.”11
Creangă prezintă Humuleşti ca un sat etern, al cărui oameni întruchipează vieţi legate de
muncă şi viaţa familiei, izolat ca alte sate, este prezentat în relaţiile cu aşezările învecinate.
“Amintiri din copilărie” este o adevărată creaţie artistică originală şi nu o scriere
autobiografică, este o operă de ficţiune. Începutul fiecărei părţi din Amintiri … trimite cititorul
într-o realitate nepalpabilă, proiectată “sub lumminile tremurătoare şi abrupte ale legendei”.
Creangă vrea să descrie satul, casa părintească, mediul în sfârşit. În opera lui Creangă se
despride o puternică dragoste faţă de popor, de viaţa şi de obiceiurile satului moldovean.
„Amintiri din copilărie” rămâne sub aspect, o vastă monografie a satului de munte din
Moldova. Nu există ceva mai apropiat sufletului sau care sa nu aiba legătură cu satul natal este
mult mai strînsă.
„Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se
oglindeste cu mîhnire Cetatea Neamţului de-atîtea viacurile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din
copilărie, cu care în zilele geroase de iarnă mă desfătam pe ghiaţă şi la săniuş, iar vara, în zilele
frumoase de sărbători, cântănd şi chiuind, cutreeram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul
cu ştioalnele, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care-mi
zîmbeau zorile zburdalnica vârstei a tinereţei!”
„ Asemenea, dragi-mi erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam
parte cu cea mai mare însufleţire. De piatră de-ai fi fost, şi nu se putea să nu-ţi salte inima de
bucurie, când auzeai uneori, în puterea nopţii, Pe mihai scripcarul din Humuleşti, umblând tot
satul cîte o droaie de flăcăi după dînsul şi cîntînd:
„Frunză verde de cicoare, Astă noapte pe răcoare
Cântă o priveghetoare Cu versul de fată mare”,.. ( p.180)
Comunitatea, Humulesteană este văzută prin ceea ce impresionează sufletul său de flăcău:
petreceri pline de veselie, toate avînd ca bază cântecul de dor ce se revarsă din strunele lui
Mihai lăutarul în „puterea noţii”.
Pentru autorul Amintirilor din copilărie satul natal este locul cel mai important şi cel mai
frumos din lume. Aşa se explică fiecare început si fiecare sfîrşit de capitol din cele patru ale

11 ibidem p.156

16
Amintirilor cuprinde referiri directe la casa părintească la oamenii, la frumuseţea şi rezonanţa
istorică a locurilor care împrejmuiesc Humuleştii.
Ion Creangă este fără îndoială cel mai de seamă povestotor român, creator al unei opere
întrate definitiv în conştiinţa noastră naţională. Într-un sens mai restrâns, Ion Creangă a
fost considerat multă vreme un talentat “prelucrător de folclor”, apoi un genial“creator
de poveşti  în stil  popular–realistic”, devenind cu timpul un jovial povestitor.”

CAPITOLUL II LUMEA SATULUI

2.1 TRADIŢII ŞI DATINI ÎN CREAŢIA LUI ION CREANGĂ

Satul şi ţăranul au constituit o permanentă sursă de inspitraţie pentru scriitorii noştri care au
creat în operele lor tipuri umane de o deosebită autenticitate şi vigoare pornind de la realităţi
aparţinînd unor epoci şi zone geografice diferite. Marele povestitor Ion Creangă realizează în
Amintiri din copilărie fresca satului moldovean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Lumea satului apare în toată complexitatea ei cu aspecte si figuri tipice, munca, petreceri si
obiceiuri. Nu întîmplător , fiecare parte a amintirilor începe cu descrierea satului său a familiei.
Autorul construieşte un spaţiu ideal faţă de care îşi exprimă constant fidelitatea şi dragostea.
Ruperea de acest spaţiu ideal înseamnă înstrăinarea de nişte valori eterne. Afectivitatea îl face
pe omul matur să idealizeze ţinutul natal. Caracteristica acestui sat este harnicia oamenilor,
fiind surprinşi în timpul muncii şi al jocului: cu gospodari tot unul cu unul.. care stiau a învîrti
şi hora dar şi suveica.
Autorul reconstituie spaţiul domestic, familiar în care domnea înţelegerea, veselia,
bunăstarea. În operă se exprimă nostalgia omului matur, după ani fericiţi ai copilăriei în
mijlocul părinţilor, fraţilor, surorilor. De la bun început autorul precizează că Humuleştiul nu
este un sat oarecare, lăturalnic, mocit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate. Humuleşti este
definit de data aceasta în relaţie cu aşezările învecinate. Autorul insistă asupra geografiei
economice şi spirituale a ţinutului: altfel oamenii sunt definiţi prin ocupaţiile şi psihologia lor.
Aflăm date interesante despre ocupaţiile localnicilor: stupăritul, oieritul, prelucrarea lânii,
creşterea animalelor. Există o prezentare gradată, care culminează cu exclamaţie din final:Lume
şi iar lume!
Amintiri din copilărie ne oferă preţioase informaţii despre viaţa humuleştenilor: aceştia
sunt răzeşi fără pămînturi, angrenaţi într-o industrie de tip casnic, bazată pe prelucrarea lînii şi a
pielii. Flăcăii torc şi ei în rînd cu fetele şi se ocupă cu ţesutul şi croitul sumanelor, a iţarilor, a
ştergarelor de borangic pe care le vindeau la iarmaroacele de la Focşani, Bacău, Roman, Târgu-
Frumos.

17
 „ Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii; se fac multe giguri de
sumani, şi lai, şi de noaten, care se vând şi pănură, şi cusute; şi acolo pe loc, la negustori
armeni, veniţi înadins din alte târguri; Focşani,Bacău,Roman, Târgu-Frumos, şi de pe aiurea,
precum şi de la iarmaroacele în toate părţile. Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii, răzeşii
fără pămînturi şi cu negustoria din picioare; vite, cai, porci, oi, lână, oloi, sare şi făină de
păpuşoi; sumane mari,genunchere şi sardace; iţari, berneveci, cămeşoare, laicere şi scorturi
înflorite; şi alte lucruri ce le ducea lumea în tîrg de vînzare sau joia pe la mănăstirile de
maici,cărora le vine cam peste mână tîrgul.
Oamenii îşi lucrează singuri încălţămintea şi îmbrăcămintea . De exemplu bunicul David
Creangă din Pipirig îşi croieşte dintr-un pele de porc sălbatic” Humuleştenii se ocupă cu
comerţul, ceea ce implică şi o terminologie monetară specifică epocii: bani, lei, husaşi, icusari,
irmilici. Creangă ne oferă informaţii preţioase: astfel găsim o mulţime de termeni de
specialitate în fragmentul în care este prezentat Pavel Cibotarul, gazda lui Nică: „ ... m-am
aşezat în gazdă la din uliţa Radaşeni, unde erau si ceilalţi tovaraşi ai mei. Catineul care făcea
ziua noapte si noaptea zi, jucând stos, rar venea pe la scoala. Noi, dacă vedeam aşa, ne duceam
şi mai rar; dar nebunii stiu că făceam de-ajuns. Pavel era holteiu, şi casa lui destul de
incăpătoare: laiti si patui de jur imprejur; langă sobă, altul, si toate erau prinse. Iară gazda,
robotind zi si noapte, se proslăvea pe cuptor, intre sanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu
si alte custuri tăioase, muscea, piedeca, haşcă si chin, ace, cleste, pilă, ciocan, ghint, piele, ată,
harbul cu calacău, leiu si tot ce trebuie unui ciubotar.”
Altfel de termini găsim şi în prezentarea moşului Chiorpec ciubotarul, care ungea ciubotele
cu dohot de cel bun care face pielea moale cum ii bumbacul. “D-apoi cu moş Chiorpec
cibotarul, megieşul nostrum, ce năcaz aveam! Ba adică, drept vorbind, el avea năcaz cu mine;
căci, una-două, mă duceam la om şi-l tot sucăleam să-mi dee curele, ca să-mi fac bici. Şi cele
mai multe ori găseam pe moş Chiorpec răbuind ciubotele cu dohot de cel bun, care făcea pele
moale cum îi bumbacul.Şi daca vedea omul şi vedea că nu se poate decotorosi de mine cu
vorbe, mă lua frumuşel de bărbie cu mâna stîngă, iar cu cea dreapta muia feleştiocul în
strachină cu dohot şi-mi trăgea un pui de răbuială…”(p180)
Oamenii sunt harnici, buni gospodari, muncesc din greu dar stiu să se bucure şi să petreaca
la sărbători: se aduna la sezători si la clăci, spun povesti, cantă si joacă dansuri specifice zonei
ca: măriuţa, corăbiceasca, alivencile şi horodinca. Semnificaţia în acest sens sunt fragmentele
în care Creangă prezintă figura lui moş Bodrangă, care le cântă tinerilor din fuior. În timpul
sărbătorilor oamnenii respectă obiceiuri, tradiţii vechi. De crăciun copiii merg la colind, iar de
bobotează însoţesc preotul, primind daruri de la oamenii din sat, la înmormîntări copiii primesc
nuci, mere şi covrigi.

18
 “ La crăciun, cînd tăia tata porcul şi.l pîrlea, opărea îl învălea iute cu paie, de-l înaduşea, ca
să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc de asupra paielor şi făceam un chef de mii de
lei, ştiind mie are să-mi dee coada porcului s-o frig şi beşica să o împlu cu grăunţe, s-o îmflu şi
s-o zurăesc după ce s-a usca; şi apoi vai de urechile mamei, pănă ce nu mi-o spărgea de cap.”
Imaginea vietii se completează si prin multe detalii, privind mancările specifice
moldovenesti: Costite de porc afumate, chiste si buft umplut, trandafiri usturoieti si slănina de
cea subtire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine cu tigaie si cu mămăliguţă caldă se duc
unse pe găt.
Pe la ajunuri îi plăcea să umble cu droaia de copii după el,adevărată cuită, având rolul de a
preceda strigând “kiraleisa” şi de a-I netezi calea rupând omătul de pe uliţe şi din ogrăzi.
Prima incercare de a merge la urat se opreste la casa preotului Oşlobanu, un om ursuz, care-i
alunga pe copii de la casa lui in ajunul Anului Nou. Ajunsi pe ulita, copiii se duc la urat la casa
lui Vasile Anitei. Numai că, din cauza gălăgiei pe care o făceau cu tablele, gazda i-a alungat.
Susținând că el însuşi merita pedepsele adesea dure aplicate de părinți, naratorul îşi continuă
relatarea prin detalii referitoare la câteva dintre poznele copilăriei. El îşi aminteşte de sine
participând direct la ritualurile de Sfîntul Vasile, făcându-şi zornăitoare dintr-o vezică de porc
şi alăturându-se cântăreților din buhai  în cadrul unor manifestări festive atât de zgomotoase
încât îi irită pe ceilalți săteni.
“ Şi să nu –mi uit cuvîntul! Odată la Sfîntul Vasile, ne prindem noi bre-o cîţiva băieţi din sat
să ne ducem cu plugul: căci sram şi eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul Sfîntului Vasile,
toată yiua am stat de capul tatei, să-mi facă şi mie un buhai ori, de nu, batăr un harapnic.
- Doamne ce harapnic ţi-oi da eu,-yice tata de la o vreme. – N-ai ce mânca la casa mea?...
Văzînd eu că mi-am aprins paie în cap cu asta, am şterpelit-o de acasă numai cu beşica cea de
porc, nu cumva să.mi ee tata ciubotele şi o să rămîn de ruşine inaintea tovarăşilor. Şi nu ştiu
cum s-a întimplat că nici unul din tovarăşii meu n-avea clopot. În sfârşit, facem noi ce facem şi
sclipuim de cole o coastă ruptă, de ici o cârcee de tânjală, mai un vărtar cu belşug, mai beşica
cea de porc a mea, şi, pe după toacă, şi pornim pe la case. Şi-o luăm noi de la popa Oşlobanu,
tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul… Cân colo popa tăia lemne la
trunchi afară şi, cum a văzut că ne aşezăm la fereastră şi ne pregătim de urat, a început a ne
trage căteva naşteri îndesate şi a zice:
- Diabea s-au culcat găinile, şi voi aţi început? I-a staţi oleacă, blăstămaţilor, să vă dau eu!”
-Ei amu, ce-i de făcut? Hai să intrăm ici, în ograda asta,- zice Zaharia lui Gîtlan,- că ne
trecem vremea, stînd mijlocul drumului. Şi întrăm noi la Vasile Aniţei şi ne aşezăm la fereastră
dupa obicei. ...... Şi odată şi începem.Şi ce să vezi?Unde nu se e hapsîna de nevasta lui Vasile

19
Aniţei cu cocioaba aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focul, să dee colacii în
cuptor.”(p.178)
Spunem că o mare bucurie a vieţii însufleţeşte universal literar al lui Creangă, răsfrângând
legătura puternică a sciitorului cu lumea înconjurătoare, cu obiectele ei, cu oamenii ei. El
priveşte lucrurile, acţiunile şi gesturile oamenilor, ascultă vorbirea acestora şi le dă contur
puternic, intergrîndule în poveşti şi amintiri.
Folcloristul şi criticul Marcu Bezza a folosit opera ca material de studiu asupra folclorului
românesc, a varietăților sale şi a impactului său, observând că episodul în care cântăreții
din buhai sunt goniți de gospodarii furioşi arată că unii țărani preferau o sărbătoare mai
liniştită uneia ce era, de fapt, un ecou al ritualurilor păgâne privind fertilitatea.15
Sărbătorile primăverii încep cu ziua de 1 Martie, când românii au obiceiul să ofere
mărţişoare. Povestea mărţişorului este lungă, dar eu nu voi spune decât că şnurul este împletit
în două culori, alb şi roşu. Pe data de 8 martie este sărbătoarea mamelor, a tuturor mamelor din
lume. Nu trebuie uitate nici Babele, care au la bază legenda Babei Dochia, cea care a lepădat
nouă cojoace, iar pe 9 martie sunt Mucenicii.
“ Şi mergînd noi tot aşa , cam pe la amează, de odată s-a schimbat vremea cea frumoasăîntr-
o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altceva. Peste semn nu- şi lepădase toate
cojoacele Baba Dochia.”
“ Într-o zi, fiind Irinuca dusă în sat şi având a şede uitată…noi n-avem ce lucra.Ne suim pe
munte, la deal de casa ei, câte c-o bucată de răzlog în mână, …..ne pune dracul de urnim o
stâncă din locul ei care era numai de urnim o stăncă din locul ei care era numai înţînată.Şi unde
se porneşe stânca la vale ….şi trece prin gardul şi tinda Irinucăi şi se duce drept în Bistriţă de
clocotea apa.Asta era în sâmbăta lui Sf. Lazar pe la amează.”
Încet, încet se apropie Floriile. În Duminica Floriilor, credincioşii duc la biserică ramuri
înflorite şi salcie. Ramurile verzi simbolizează biruinţa asupra morţii, iar salcia se pune la
icoana ca păzitoare de rele.
“Înşfăcăm noi te miri ce mai aveam, ne ducem degrabă la plută, şi plutaşii, de cuvânt, şi
pornesc. Ce a fi zis Irinuca, în urma noastră, ce n-a fi zis, nu ştiu; dar ştiu atâta, că eram cu
ghiaţa-n spate, de frică, pân-am ajuns la Borca, unde ne-am fost şi masul.Iar a doua zi, în
Duminica de Florii, desdiminează am plecat la Boeca pe Plaiul-Bătrân…Eu cu Dumitru o
duceam într-un cântec, strângând viorele şi toporaşi de pe lângă plai…..”(p172)
După Florii, creştinii se pregătesc să sărbătorească Paştele. Paştele este una dintre cele mai
importante sărbători ale creştinilor, când credincioşii sărbătoresc Învierea Domnului. De Paşte,
se mănâncă ouă roşii şi cozonac, iar copiii sunt îmbrăcaţi cu haine noi. Tot de Paşte, vine şi
iepuraşul, care aduce daruri pentru copii.

20
 “ Apoi, în sâmbăta paştilor, m-a trimis la părinţi acasă în Humuleşti. Şi în yiua de Paşti am
tras un “ îngerul a strigat” la biserică, de au rămas toţi oamenii cu gurile căscate la mine. Şi
mamei îi venea să mă înghită de bucrie.Şi părintele Ioanm-a pus la masă cu dînsul, şi
Smărăndiţa a ciocnit o mulţime de ouă roşii cu mine .”(p173)
De neuitat rămân şi alte sărbatori pe care Creangă le accentuiază prin peripeţiile lui. În
binecunoscutul epizod al operei autorul face o legătură între nazravaniile lui si obiceiuri,
sarbatori, datini. Mai către vară, Nică s-a dus la furat de cireşe. Mătuşa Mărioara, orbită de
zgârcenia ei ieşită din comun, strică bunătate de cânepă din cauza cireşelor furate de Ion. Apoi
îl pune pe moş Vasile, soţul ei, un “cărpănos şi-un pui de zgârie-brânză” să vină la părinţii lui
Nică cerând despăgubiri.
“ Odată vara, pe aproape de moşi, mă furişez din casă mă duc, ziua meaza mare, la moş
Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dinsul şi încă la vr-o două
locuri din sat era câte un cireş văratic care se cocea-pălea de duminica mare.” (p181)
Creangă a trecut deja printr-o serie de încercări  care mai de care , însă acesta ştie să le
depăşească prin această atitudine pe care o are , adică atitudinea unui copil lipsit de griji pe care
le suportă părinţii acestuia.
Una dintre puţinele bucurii oferite de viaţa la sat era şi scăldatul în Ozana. Într-o zi de vară,
cu arşită, aproape de Sf. Ilie, Nică este rugat de mama sa, Smaranda, să o ajute la treburile
gospodăriei. Tiptil, Ion a fugit la scăldat şi era atât de fericit de fapta sa, încât nu a observat
când a rămas în pielea goală. Mama sa îi luase toate hainele, drept răsplată pentru chiul.
Desi satul lui Creanga pare a trai fericit, amaraciunea razbate: “mai bine despre copilarie sa
povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata”. In lumea satului descris de Creanga, omul
este privit prin prisma utilitatii lui.
Pentru Creangă, Humuleştii lui au fost un adevărat centru al lumii, prin care treceau toate
căile experienţei şi ale înţelepciunii. El si-a iubit aşa de mult satul, încât în toate etapele vieţii a
dorit întoarcerea către locul natal, sau, măcar, a încercat reconstituirea lui de departe, atunci
când se afla, mai târziu, în destul de vitrege împrejurări de viaţa. Numai în satul lui frumos, plin
de "flăcăi voinici şi fete mândre" si harnic de "vuia de

În concluzii vom menţiona că: Ansamblu de obiceiuri, credinte, cunostinte, datini etc. în
“Amintirile din copilărie” a lui Ion Creangă mostenite din generatie in generatie, constituie o
trasatura specifica pentru poporul său. Acest ansamblu de conceptii, de obiceiuri, de datini si
de credinte care se statornicesc istoriceste in cadrul unor grupuri naţionale se transmit (prin
viu grai) din generatie in generatie. Aproape în fiecare fragment Creangă ilustrează sărbatorile

21
si traditiile religioase prin poznele lui copilaresti.Eiecare povestire conţine într- o formă
oarecare o pildă de traditie ,obicei, credinţă, datină.
Născut cu mult mai devreme, Creanga s-a ivit acolo unde exista o traditie veche si deci un
fel de erudiţie , la sat , la satul de munte de munte de dincolo de Siret , unde poporul e
neamestecat și păstrător.
În materie de emoții , Creangă e mai simplu. Nu are de spus despre copilгrie mai mult decit
alții. Cititotul lui este insa mai plin, sonor ca o voce minunată distinsa într-o gloata, și se
rezuma la: „Si, Doamne, frumos era pe atunci…” Creangгă este o expresie monumentală a
naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte popor.

22
 2.2 PERSONAJELE ÎN CREAŢIA LUI ION CREANGĂ
    O lectura integrală a operei lui Ion Creangă  evidentiază, fară putinţă de tăgadă, unitatea
acesteia. Fie că este vorba despre Soacra cu trei nurori, sau despre Capra cu trei
iezi,    Amintiri din copilarie , Povestea lui Harap-Alb sau Dănilă Prepeleac, pătrundem intr-un
univers ţărănesc cu datini şi legi nescrise pe care le respecta toti, cu un limbaj inconfundabil
prin care autorul individualizează personajele. Opera are caracter realist, fie că ne aflăm în
lumea povestilor, fie în cea a Amintirilor din copilarie.   In centrul operei sta familia,
gospodăria ţărăneasca, cu idealurile ei de viată, care presupun efort  sau incercări ce trec în
fantastic. Harap-Alb ajunge să îi urmeaze la tron unchiului său pentru că “aşa i-a fost scris de
sus”, Nică, Oslobanu si Trăsnea pătrund anevoie în tainele învţăturii. Personajele trec prin
diferite medii sociale, reale sau fantastice, pregătindu-se pentru viată, aceasta constituindu-se
dintr-o succesiune de incercari. Atât povestile, cât si Amintirile din copilarie ajung la
deznodământ când eroul se realizeazâ sau  se află in pragul unei mari schimbari.
Citind Amintirile lui Creangă prin faţa noastră şi mişcă o galerie întreagă de personaje,
creionate de autor cu mare artă: părinţii, bunicii, colegii de şcoală sau de joacă, ţăranii, gazdele.
Predomină însă şi chipul lui Nică şi al mamei sale. Portretul mamei în Amintiri... nu se
încheagă numai din actiunile acesteia, ci si din vorbele si reactiile ei, ce ne descoperă o fire
energică, impulsivă. Asa se face ca discursul Smarandei e presărat la tot pasul cu formule
tipice, incărcate de afectivitate. Avand aceste reflexe, oglinda mamei nu-si pierde nicidecum
strălucirea peste ani, amintirea povestitorului cel mult slefuindu-i, cu nostalgie, contururile.
Personajele circula din povesti in Amintiri  şi in povestiri. Gigantii au trăsături omenesti
(Gerila, ca şi Mogorogea, este vesnic pus pe hartă), iar personajele din Amintiri sunt  “care
gligani, care meliani, unii coblizani, altii hojmălăi; Nică Oslobanu avea ciubotele dintr-o vacă,
şi tălpile dintr-alta”. Dimensiunea uriaşă, vitalitatea personajelor  implică eroii, prin atitudini si
gesturi, în fabulos. Praznicul de la hramul bisericii, care ţinea o săptămână “şi numai să fi avut
pantece unde să pui bucatele”, nu este cu nimic mai prejos decât ospăţul de la curtea
impăratului  Roş din Povestea lui Harap-Alb: “ca doar mâncare şi băutura era acolo, nu şagă:
da ! ca la o impărăţie”.
Personajele sunt hilare, grotesti, bufoni, măscărici, cu scopul de a ne inveseli. Dumnezeu,
diavolii, Sf. Petru  nu au nimic grav. Nici moartea nu este privită in dimensiunea ei tragică.
Imaginea vietii este una ideală, omul işi poate depaşi condiţia întrând în fabulos, intr-un ţărâm
vesel si fericit. Amărăciunea sau neimplinirea sunt depăşite printr-o atitudine tonică, optimistă.
Personajele stiu să facă haz de necaz chiar şi în momentele cele mai dificile ale vietii. Eroul
central apare, asa dar, din copilarie până in pragul adolescentei. Într-un prim plan sunt

23
zugrăvite procesul de formare a lui Nica si evolutia lui spirituală, strâns legate de mediile pe
care le strâbate.
Personajele lui Ion Creangă au un comportament, gesturi, o psihologie, o mentalitate şi un
limbaj care amintesc de lumea concretă ţărănească humuleşteană, de eroii “Amintirilor din
Copilărie” prin detalii realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existenţă care poate fi
localizat geografic şi istoric, personajele de la Harap-Alb la simpaticii monştri care îl însoţesc,
se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte. Harap-Alb nu are decât puţine din atributele
legendarului Făt-Frumos, el este un ţăran obişnuit dar harnic şi omenos, ce se maturizează pas
cu pas prin aventurile existenţei. Permanent, el este ajutat să izbândească de Sfânta Duminică,
de crăiesele furnicilor şi al albinelor, de calul năzdrăvan, de cei cinci coloşi, dar numai pentru
că merită acest lucru, fiindcă este îndatoritor, milostiv, muncitor. Sfânta Duminică este un
personaj cu puteri supranaturale care apare simbolic de trei ori în basm prima ca apariţie pune
în evidenţă caracterul altruist al fiului crauilui: “Ţine mătuşă de le mine puţin şi de la
Dumnezeu, mult”, pe care ea îl răsplăteste dezvăluindu-i viitorul.  Întâlnirea cu Sfânta
Duminică poate fi interpretată şi ea ca o probă: depistarea esenţei sub aparenţă. Etimologic,
duminică înseamnă ziua Domnului şi de aceea este un timp al sărbătorii, al odihnei şi al
meditaţiei. În folclorul nostru, Sfânta Duminică apare ca o figură antologică, legată în primul
rând de sensurile milosteniei creştine şi este reprezentată de ca o bătrână generoasă,
binevoitoare, iar adeseori îndrumătoare a eroului inocent. Rolul ei de mistagog se justifică în
primul rând prin legătura directă cu divinitatea. De fapt, ea apare în miturile româneşti ca
mamă a celor douăsprezece luni ale anului, aşadar ca simbol al ciclului încheiat, privilegiu
descins şi prin faptul că ziua de duminică este cea de-a şaptea, cea care încheie săptămâna, dar
şi perioada zidirii lumii.
Creangă devine original prin abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului
particular prin nuanţarea mişcărilor. A gesturilor. A vieţii sufleteşti. Personajele şi acţiunile lor
devin astfel de neconfundat, capătă individualitate. La povestitorul popular, faptele sunt mult
mai puţin reliefate. La Creangă, apar amănunte concrete sugestive, care îndreaptă atenţia nu
doar asupra peripeţiilor, ci şi asupra stărilor sufleteşti ale tipurilor morale
prezentate. Personajele sunt conturate sumar, prin caracterizare directa, prin actiune sau prin
limbaj; prin tehnica detaliului, Creanga reuseste sa schiteze o individualitate, sa nuanteze
caracterele; multe dintre personaje se retin din lapidarele si expresivele caracterizari, pe care le
face autorul insusi, în Amintiri . Smarandita este o “zgâţâie de fata”, bădiţa Vasile – “harnic şi
ruşinos ca o fata mare”, dascalul Iordache “clămpanea de bătrân şi avea darul
suptului”, Trăsnea e “bucher de frunte şi temp in felul sau”, etc. Fiecare personaj este
caracterizat intr-un anumit fel. Atmosfera  care se degaja la  Amintirile din copilarie este de

24
buna dispozitie. Personajele au mereu chef de vorba. Intre vorbirea personajelor si vorbirea
naratorului  nu se poate face nici o diferenta. De altfel, V.Streinu afirma, in studiul deja
mentionat, ca “prototipul acestor oameni este Creanga insusi, cu viziunea lui fabuloasa, cu
neîntreruptul joc vocal, euforic, euforic şi de o naivă viclenie.
Împletirea elementelor realistze cu cele fabuloase crează fantasticul, ca specific stravechi al
basmelor,în creaţia narativă, Dănilă Prepeleac, Creangă îmbină eresul popular cu evocarea
realistă a satului moldovenesc, de unde reeseşi originalitatea acestei creaţii.
Dănilă Prepeleac este personajul care dă numele operei .  Danila Prepeleac este un ţăran
sărac, naratorul caracterizdndu-l direct incă de la inceputui basmului si motivând, de altfel, si
lipsurile in care se zbătea familia lui: "leneş, nechitit la minte si nechibzuit la trebi". Dănila
este insurat şi are "o multime de copii", pe cand bogatul său frate, căăatorit şi el, nu are nici un
copil. Protagonistul este un om anapoda, "toate trebile pe care le făcea, le făcea pe dos", prost
si indolent, incat "îi mâncau câinii din traistă", naratorul reliefand, indirect, aceste trasaturi prin
modalitati paremiologice. Singura lui avere era o pereche de boi tineri, puternici şi graşi, dar
când avea nevoie de căruţă, imprumută de la fratele bogat, care il sfătuieşte sa mearga la targ
şi, cu banii obţinuţi pe boi, să-şi cumpere un car şi doi boi mai mici.  Ca în orice basm,
protagonistul este supus unor probe, pe care trebuie să le depăşeasca pentru a reusi să scape de
sărăcia care psrea fără solutie.
În descrierile sale Ion Creangă redă viaţa de la sat, viaţa unor ţărani simpli, care duc un
mod de viaţă prin nimic diferit de cel al altor simpli creştini. Toate acţiunile sunt tipice şi nu au
amploarea excepţionalului. Ion creangă nu pierde firul realităţii şi în momentul naraţiunii el nu
oferă opinii proprii asupra unor situaţii şi nu judecă personajele manifestă imparţialitate.

În concluzii vom menţiona că: Prezenţa personajelor în poveşti sau basme este cu atât mai vie
cu cât acestea sunt selectate din diverse categorii, reprezintă tipuri atât de diferite. Pe una din
aceste categorii avem în vedere în lucrarea de faţă, şi anume cea care reuneşte personajele care
întruchipează voinţa de reformare şi transformare a universului fantastic. Aceştia sunt fie eroii
subiectului narativ, fie simple personaje ale firului narativ, dar care îşi dovedesc importanţa
prin intermediul acţiunilor întreprinse.
Fiecare personaj al universului fantastic are o anumită poziţie în cadrul subiectului,
este introdus după o anumită manieră, are limbaj şi gesturi tipice, funcţionează după reguli de
la care nu se abate. În economia şi echilibrul discursului fabulos, rolul de moderator al unui
personaj este unul necesar. Fără el basmul, povestea nu s-ar putea constitui. Aceste personaje
sunt cele care schimbă cursul evenimentelor prin intervenţiile lor. Omniprezenţa personajului
care moderează universul povestirii la Ion Creangă este absolut legitimă şi firească şi aceasta

25
întrucât efortul de modelare a lumii este revendicat în special de finalitatea optimistă a
acţiunii poveştilor sale.

2.3 UMORUL LA CREANGĂ

Umorul face parte din întreaga creaţie a lui Creangă, nelipsind din operele sale. Umorul lui
Cerangă parcurge o întreagă gamă. Autorului îi place să glumească, poate şi datorită firii sale
voioase. Tonul povestirii e plăcut, degajat, autorul provocând permanent zâmbetul sănătos,
privind totul dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, zeflemisind sau autoironizându-se.
Creangă pune un mare accent pe umor în romanul “Amintiri din copilărie”, unde autorul îşi
povesteşte isprăvile de demult cu mult umor şi duioşie. Umorul este prezent în roman şi în
portretele pe care autorul le face diferitelor personaje. Pe rudele păgubite de cireşe şi cânepă le
creionează astfel: “Moş Vasile era un cărpănos şi-un pui de zgârie brânză ca şi mătuşa
Mărioara.Vorba ceea: “a turnat şi i-au adunat”
Comicul e dat de plăcerea de a spune, de jovialitate şi umor, de exprimarea mucalită. Pentru
a stârni râsul, autorul foloseşte ironia, scene comice, citate, expresii, vorbe de alt duh, tratarea
comică a unor situaţii dramatice. Sursele umorului sunt susţinute şi prin zicători rostite în
versuri: “ La placinte inainte, la razboi inapoi” “Voinic tânăr, cal bătrân, greu se-ngăduie la
drum.” “ poftim punga la masă , dacă ţi-ai adus de-acasă” sau “Că e laie, că-i balaie,că e ciută,
că-i cornută.”
Creangă foloseşte proverbe şi zicători care deşi nu sunt rostite în versuri, sunt hazlii: “apără-
mă de găini, că de câini nu mă tem”, “când nu sunt ochi negri săruţi şi albaştri”, “cine poate
oase roade, cine nu, nici carne moale”, “fiecare pentru sine croitor de bine”. În roman,
proverbele şi zicătorile sunt prezente la tot pasul. Înspăimântat de ameninţarea moşului care-l
păcălise eliberând pupăza, băiatul fuge înapoi spre Humuleşti zicând: “Vorba ceea: lasă-l măi!
L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum!” sau “Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe
inima de milă ce-mi este.”
Umorul e provocat şi de exprimări surprinzătoare ca: “să trăiască trei zile cu cea de
alaltăieri” (zice Gerilă la Roş Impărat), “până acum ţi-a fost greu, dar de acum tot aşa o să-ţi
fie.” Alteori, cuvintele capătă forme neaşteptate sau sunt legate în combinaţii surprinzătoare.
Nică este întâmpinat de moş Chiorpec Ciubotariul cu următoarele cuvinte: “He, he, bine-ai
venit nepurcele!”. Răposatul popă Buliga, poreclit Ciucălău e pomenit cu cuvintele:
“Dumnezeu să-l iepure!”; boala de care suferea Nică în 1848 e o “cinstită de holeră”; şcolarul
Nică e uneori “slăvit de leneş”.

26
 Umorul e stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror menire e să exagereze, să
îngroaşe, să caricaturizeze: fetele sunt “drăcoase”, iar băieţii sunt “mangosiţi, gligani,
coblizani, hojmălăi, prostălăi, ghiavoli.”Voia bună e întreţinută şi de plăcerea scriitorului de a
presăra povestirea cu expresii şi vorbe de duh: “dacă-i copil să se joace, dacă-i cal să tragă şi
dacă-i popă să citească”, “tot păţitu-i priceput”, “ursul nu joacă de voie bună”, “e înaintat la
învăpătură până la genunchiul broaşte-i”, “de plăcinte râde gura, de vânzare şi mai tare”
Altă sursă e vorbirea rimată, jocul de cuvinte : “poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu
Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de
Nimerilă ori din târg de la să-l Caţi, megieş cu căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi.”
Umorul e stârnit şi prin alte procedee: caracterizarea ironică: fata Irinucăi “era balcâză şi lălâe
de-ţi era frică să innoptezi cu dânsa în casă; prin nume sau porecle: Torcălău, Trăsnea,
Chiorpec, popa Duhu, Gâtlan; prin prezentarea unor oameni şi scene care stărnesc hazul, cum
ar fi scena cu dascălii de la Fălticeni care “dondăneau ca nebunii, învăţînd gramatica lui
Măcărescu; autoironia, adică scriitorul întoarce gluma asupra lui: “am fost şi eu în lumea asta
un boţ cu ochi.”
Dintre cuvintele folosite de Creangă, cele mai multe sunt de origine populară sau au aspect
fonetic moldovenesc (multe sunt regionalisme). Lipsesc aproape complet neologismele.
Contribuţia lui Creangă la îmbogăţirea şi mlădierea limbii noastre e una dintre cele mai
mari. Criticii au afirmat că “limba lui Creangă e o limbă literară cu înalte calităţi artistice, fiind
lesne de înţeles de toţi locuitorii ţării”. Varietatea termenilor de care dispune autorul e
impresionantă. Iată o serie de cuvinte şi expresii sinonimice folosite numai pentru a arăta
acţiunea de “a fugi”: “a alerga”, “a o lua la sănătoasa”, “a se cărăbăni”, “a-I scăpăra
picioarele”, “a o pârli la fugă”, “a se duce tot într-o fugă”.
În ciuda aparemţelor, ne aflăm în prezenţa unul limbaj artistic, a unui stil foarte original.
Creangă nu copiază limba românească, ci o recrează şi o toarnă în tiparelele unei rostiri
individuale, de unde provine şi originalitatea.
Definindu-se ca o catergorie estetică a comicului, umorul izvorăşte în primul rind printr-o
dispoziţie a autorului, din harul cu care el povesteşte întîmplările. Acest lucru este valabil şi
pentru Ion Creangă, deoarece el crează şi istoriseşte întîmplări prin însăşi natural or hazlii:
inventivitatea copiilorşi permanenţa “drăcăriilor”, în ciuda agitaţiei şi nemulţumirii
Smarandei.De fapt, neconcordanţa dintre aparenţa şi esenţa, între ceea ce sunt personajele în
realitate şi ceea ce vor să pară, nepotrivirea dintre situaţii în general fireşti. Opoziţia dintre
părinţi, neconcordanţa dintre părerile lor, duielul verbal de un farmec rar, iată o altă situaţie din
care se revarsă umorul. La aceasta se adugă antiteza dintre părinţi şi copii reprezentînd
vârstele şi deci concepţii şi manifestări diferite.

27
 Cum spunea Pierre Fontanie, ironia “ constă în a spune print-o persificare, fie glumă, fie în
serios, contractul a ceea ce gândeşti sau ai vrea să se gindească”
Pentru recunoaşterea ironiei, tonul exprimării are o importanţă capitală, ca şi contextual în
care se fac intervenirile celui ironic. Umorul lui Creangă însoţeşte situaţiile comice ca la
epizodul cu scăldatul, când mama îi ia hainele şi, ca băiat mare, trăieşte ruşinea de a veni în
pielea goală acasă, fiind de rîsul fetelor: “…iar eu întram în pământ de ruşine şi cât pe ce să mă
înec de ciudă” umorul are un sens moraalizator, fiindcă Nică redevine harnic, o ajută pa mama
sa la făcutul sumanelor, încât aceasta îl laudă şi el plânge de bucurie. Aceasta ne arată că,
ironia şi umorul sunt, de fapt, mască sub care autorul îşi ascunde sensibilitatea.
În epizodul cu pupăza, „ după ce-i face tărăboi” moşului şi acesta-l ameninţă că-l spune
tatălui său, se autoironizeayă cu expresii plastice:” pe loc mi s-a muiat gura”, „şi unde-am croit
la fugă”. Vorba ceea: „ Lasă-l, măi! L-aş lăsa eu, dar veyi că nu mă lasă el acum!”.Este, de
fapt, o situaţie comică tratată cu umor, ca şi în epiyoadele cu scăldatul, cu cireşele, cu uratul
sau cu râia, ce-o ia Nică de la caprele Irinucăi. Uneori Creangă face umor negru, ca în epiyodul
cu holera, când „ boscorodea” morţii cu cimitiruri, lua pomană covrigi, mere, turte, nuci, încât
se îmbolnăveşte. El este învelit în seu de moş Vasile Ţandură, se face, iar concluyia este
ironică: „ lucrul rău nu piere cu una cu două”.
Umorul este, de fapt, reyultat şi dintr-un comic de limbaj, fiindcă ymeii lui moş Luca sunt
ca nişte „ maţi de cei leşinaţi”, oamenii de la şes sunt” sabezi la fţă şi zbârciţi, de parcă se
hrănesc numai cu ciuperci fripte în toată viaţa lor”, candidaţii veniţi la Socola au nişte
„ târsoage de barbe cât badanele de mari”.
Umorul izvorăşte din bucuria de a trăi „ de-ţi părea tot anul zi de săbatoare „ sau cum redă
cuvintele unui bade „ Dare-ar Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru şi chiar
atunci să fie praznic şi nuntă în sat.!” Umorul însoţeşte pe eroi, fiindcă au nume comice:
Mogorogea, Oşlobanu, Chiorpec.Cu toate acestea, Creangă nu poate să treacă cu vederea felul
în care satul, cei din jur sancţionează comportamentul său moş Chiorpecîi dă cu dohot la bot,
mătuşa Mărioara pretinde plata cânepei, mama îl lasă fără haine, de la Irinuca trebuie să fugă.
Umorul nu-l împedică pe cititor atent să vadă în conflictul dintre mamă avlavioasă, prin care-i
vine darul de la Dumnezeu de a fi hirotonit, şi rătăcirea de la destin, care-i vine prin tatăl său,
fiindcă-şi pierdea banii prin crîşme. Stilul lui Creangă se caracterizează prin oralitate,
expresivitatea, folosirea termenilor dialectali, densitate, nuanţe, duioşie.
Comicul are un rol important în viaţa socială, pentru ca prin rîs se sancţioneayă atît
inovaţiile anormale, cât şi atitudinile exagerat retrograde; el este şi o categorie estetică,
realizată cu mijloace specifice, în forme de o varietate extraordinar. În fond, satira, ironia,
sarcasmul, yeflemeaua, grotescul, umoristicul, burlescul – şi altele – sunt astrfel de ipostaze ale

28
comicului, exprimând fiecare atitudini diferirite şi realiyându-se cu mijloace specifice. În
general comicul presupune o atitudine critică faţă de un obiect şi, implicit, superioritatea celui
care, constatînd defectele altuia.
În concluzii vom menţiona ca :Umorul la Ion Creangă este însăşi umorul vieţii, al acestui
fenomen organic în care durerea şi bucuria, răul şi binele, prostia şi intelegenţa, umbra şi
lumina se îmbrăţişează alternativ, ca s-o exprime în toată realitatea. Umorul face parte din
întreaga creaţie a lui Creangă nelipsind din operele sale. Umorul lui Creangă parcurge o
întreagă gamă . Autorului îi place să glumească datorită firii sale voioase.Tonul povestirii e
placut, degajat , autorul provocând permanent zîmbetul sănătos privind totul dintr-o perspectivă
care amuză exagerând, ironizând sau autorizându-se.

29
 CONCLUZII : Ion Creangă va rămâne înscris pentru vecie în galeria marilor scriitori
clasici. Ion Creangă a întrat în literatură cu un fond sufletesc şi intelectual de origine
ţărănească, format mai întîi în perimetrul vieţii humuleştene şi dezvoltat, apoi într-un univers
rural mai larg, care prin extindere, poate fi considerat al întregului popor român. Acest fond îi
va procura material operei şi va pune amprenta asupra individualităţii lui artistice, care face
din Creangă scriitorul român cel mai apropiat de spiritual creaţiei folcrorice. Socotit la început
autor „ poporal”, el s-a dovedit în realitate un artist profund original.
Din punct de vedere al artei narative, Creangă este un povestitor desavârşit, impresionând
prin modul in care “spune”. In aceasta privinţă, el se afla intre Ion Neculce si Mihail
Sadoveanu, toţi trei alcatuind in literatura româna o serie uşor de recunoscut prin elementele
comune ale artei lor narative.
Creaangă devenise o persoană cunoscută. Pierduse diaconia, dar datorita recunoaşterii
valorice de care se bucura in ochii lui Titu Maiorescu reciştigase slujba de institutor, la şcoala
II din Păcurari. Lua parte la diferite mitinguri politice si electorale unde oratoria sa avea parte
de ovatii, dar şi de huduielile asistenţei.Îl cunoaşte pe Eminescu care devenise revizor şcolar şi
între cei doi se leagă o prietenie deosebit de strânsă.
La îndemnul lui Eminescu frecventează societatea Junimea , unde citeşte din scrierile sale.
A fost dăruit de viaţă cu mari apropiaţi. Personalităţi care i-au înţeles valoarea, l-au respectat,
îndrăgit , cultivat, aprobat, stimulîndu-l în a se exprima creator.
Trăsătura dominantă a artei, a creaţiei sale, o constituie talentul narativ, povestirea
definindu-se preponderent epic, iar tipologia, etic.
In sensul bun al cuvintului, Creanga este, poet cel mai „subiectiv" dintre scriitorii nostri.
Participarea afectiva a scriitorului la evenimentele pe care el isusi le evoca, sugestii prezenţei
sale vii in miezul faptelor si propriile sale personaje se realizeaza printr-un comun de procedee
artistice de о remarcabila varietate. Trăind din plin peripetiile eroilor prozatorul strecoara
adesea in naratiune, in forme mai mult sau mai putin discrete, propriul sau comentariu in
legatura cu păţăniili lor. Un singur cuvint, de obicei incident, ajungi pentru a talmaci
compatimirea, cu toate nuantele ei.
Numarul personajelor ce apar in “Amintiri din copilarie” este relativ mare, fara ca portretul
care l-i se face să fie adâncit in mod deosebit. Mai bine conturate sunt portretele parintilor,
însă, dincolo de toate celelalte portrete, Nică este personajul constitutiv al textului, si in jurul
său sunt reunite toate semnificaţiile.

30
 Adevarata forţa a lui Creangă se manifestă când incepe să nareze. Atunci, exprimarea este
vie, autentică, fraza bogată în verbe, devine puternic evocatoare, iar intâmplările si oamenii
prind viataă.
Umorul lui Creangă se vădeste mai ales in exprimarea poznasă, mucalită, intr-o şiretenie a
frazei, in care cazi ca intr-o capcană. Alteori cuvintele capăta forme neasteptate sau sunt
asezate in combinatii surprinzătoare. 
Creangă nu povesteşte rece, indiferent; el se implică, participă sufleteşte, apreciaza, solicită
interlocutorii, si prin această atitudine limbajul primeşte accente afective.
Ion Creangă a avut o personalitate cu evidenţe trăsături afective asociate unei inteligenţe vii
şi unui ascuţit simţ,al umorului ţărănesc. Faptul a facut posibilă coexistenţă unei activităţi
creatoare de execepţie ce i-a adus consacrarea în literatura română, dar şi multiple neplăceri în
viaţă de zi cu zi, o afectare progresivă psihico-stomatică, printr-o patologie severă care i.-a
provocat sfîrşitul.

31
 BIBLIOGRAFIE

1. George Calinescu:

(Viata lui Ion Creanga, 1938; Ion Creanga. Viata si opera,editie noua
revazuta, Editura pentru literatura, 1968, p. 297, 300-301.)

Tudor Vianu:

Tudor Vianu:

I. Creanga, in Arta prozatorilor romani, Bucuresti, Editura contemporana,

1941, p. 110, 111, 119.)

Vladimir Streinu:

(Ion Creanga, in Clasicii nostri, Bucuresti, Casa scoalelor, 1943, p. 201.)

32
Nicolae Manlescu:

(Recitind povestile lui Creanga, in Lecturi infidele, Editura pentru literatura,

1966, p. 7, 8, 11.)

1. Jean Boutière, Viața și opera lui Ion Creangă, Ed. Junimea, 1976, p. 154
2. Mircea A. Diaconu - Ion Creangă - Nonconformism și gratuitate, Editura Dacia, Colecția
Discobolul, 2002, 204 p. ISBN 973-35-1510-8

Dan Grădinaru - Creangă, monografie, Editura Alfa, 2002

Amintiri din copilarie .M. Cimpoi ,Ed.Chisinau 1987(p 2-3)

I.Creanga (Viata si opera) G.Calinescu (p.39,40)
www.ro.wikipedia.org.
Constantin Paparascan ,Ion Creangă – măştile inmocenţei viaţa şi opera ,p. 66-67

6. Ion Creangă în amintirile contemporanilor. – Iaşi: Princeps Edit, 2006. - 234 p.

7. Călinescu, George. Ion Creangă. Viaţa şi opera. – Iaşi: Princeps Edit, 2008. - 450 p. 
8. Parascan, Constantin. Ion Creangă.– Bucureşti. : Prut Internaţional, 2006. - 359 p.
3.De la Creangă moştenire: Ion Creangă – scriitor, pedagog, povestitor. – Ch.: Pontos,
2007. - 160p.

Eu am scris doar câteva surse, tu mai adaugi – le găsești la sfârșitul vol. 2 ion creangă -
și le arangezi în ordine alfabetică, citezi cum ți-am arătat la pag. 7și 8 [17, p. 43]., dar
aceste trimiteri sunt false, eu doar ți-am arătat cum trebuie să faci !!!!!!!!!!!

REFERINTE BIBLIOGRAFICE

1.Calinescu G. Ion Creanga, Vita si opera, Editura Minerva 1989

33
2.Calinescu G., Istoria literaturii romane de la origine pina in present, Editura
Minerva 1986

3.Properitiu, Profesorul Creanga lumea ilustrata, Bucuresti 1891

4.Sivian Bratu, Ion Creanga, Editura Tineretului

5.Protescu Lucian, Creanga deacon, adevarul literar si artistic, Bucuresti1933

6. Barbu N., Ion Creanga Adevarul literar si artistic, Bucuresti

7. Botez, D. La bojdeauca lui Ion Creanga, Bucuresti 1951

8. Creanga Ion, Amintiri Povestiri Povesti , Editura Bucuresti 1981

9. Papodopol Paul, Ion Creanga Universul literar, Bucuresti 1929

10. Portnoi R., Creanga Ion, Editura Cartea Moldoveneasca Chisinau 1966

11.Creanga Ion, Simplu ca sufletu editura Cartea Moldoveneasca, Chisinau 1976

12. Calinescu G. Viata si opera , Editura Eminescu 1973

13. Calinescu G. Creanga Ion, Viata si opera, Editia noua rezervata

E.P.L.,Bucuresti 1964

14.Rezus Petru, Creanga Ion , Mit si adevar, Carte Romaneasca1981

15. Bogdan N. Ion Creanga Povestitorul poporal, Iasi, 1897

34
16. Barbu N. Creanga si Junimea, glasul literar. F.a Iasi

17. Anastasiu V. Abecedare si abecedaristi, “Era noua” Iasi

18. Axenti I. A. Gindirea pedagogica in Basarabia 1918-1940, Studiul istoric-

pedagagic, Chisinau2006

19. Creanga Ion Pagini aleseEditura de stat pentru Literatura si Arta 1959

20.Creanga Ion Opere volumul 1 Literatura Artistica Chisinau 1989

21. Bulgaru I. Un dictionary al limbii lui Ion Creanga, Bucuresti, 1959

22.Creanga Ion. Amintiri din copilarie Editura Tineretului 1955

23. Creanga Ion. Amintiri din Copilarie Porto Franco, Galati 1997

24. Matcovschi D,Nazdravanul Creanga Redactia Basarabia Chisinau 1992

25. Calinescu G. Ion Creanga Viata si opera,Editura Literarurii si Arta Chisinau
1989

26. Predescu Lucian, Diaconul si istitorul Ion Creanga Adevarul Literar si

Artistic,Bucuresti 1939

27.Simionescu,Instituitorul Creanga, Bucuresti 1926

28.Vianu T. Ion Creanga,Istoria literaturii romane moderne,Editura “Didactica”

Bucuresti,1944

35
29. Pascu G. Vocabularul lui Creanga revista critica, Iasi 1939

30.Emil A. Lietratura romana in analize si sinteze, Priceps Bucuresti

31.Creanga Ion Povesti si amintiri

32.Iachim Ion Cu jaraticul pe buze Chisinau

33.Creanga Ion, Biblioteca scolara Editura Bucuresti 1981

34. Ibraileanu I.Povestiriile lui Creanga, Iasi, 1920

35.Tohaneanu G. Stilul artistic a lui Ion creanga,Editura Stiintifica Bucuresti

1969

36. Ciocanu I.Literatura romana, Prometeu Chisinau 2003

37.Babariu Otilia,Autoreferat al tezeide doctor in pedagogie Chisinau, 2008

38.Basarabescu I.Cine la indemnat pe Creanga sa scrie, Bucuresti 1930

39.Pacurearu D.Marele povestitor de la Humulesti, Bucuresti 1955

40.Predescu Lucian, Ion Creanga Viata si opera, Bucuresti 1932.

BILBIOGRAFIE

36
1.Axentii, LA., Gоndlrea Pedagogicг оn Basarabia 1918-1940, Studiul istoric-
pedagogic, Chiєinгu2006, 160 p.
2.Anastasiu , V. Abecedare єi abecedariєti, "Era nouг", Iaєi, 200 p.
3.Babгrо, Otilia, Autoreferat al tezei de doctor оn pedagogie Chiєinгu, 2008
4.Barbu, N., Creangг єi Junimea, glasul literar, f.a., Iaєi ,235 p.
5.Barbu ,N. Ion Creangг . Adevгrul Literar єi artistic , Bucureєti ,300 p.
6.Basarabescu .1. Cine la оndemnat pe Creangг sг scrie, Bucureєti 1930 300 p.
7.Bogdan, N. Ion Creangг Povestitorul poporal, Iaєi ,1897 320 p.
8.Botez, D. La bojdeuca lui Ion Creangг, Bucureєti ,1951 300 p.
9.Bulgaru,I. Un dicюionar al limbii lui Ion Craengг , Bucureєti, 1959 380 p.
10.Emil, A.Literatura romвnг оn analize єi sinteze , Priceps Bucureєti 300 p .
11.Creangг Ion . Opere volumul I Literatura Artisticг Chiєinгu 1989 320 p.
12.Creangг Ion . Poveєti єi Amintiri 350 p .
13.Creangг Ion . Amintiri din copilгrie Porto Franco , Galaюi 1997 305 p.
14.Creangг Ion . Pagini Alese Editura de Stat pentru Literatura єi Arta 1959 283
p.
15.Jachim ion . Cu jгraticul pe buze Chiєinгu 1994 125 p.
16.Creangг ion . Amintiri din copilгrie Ed. Tineretului 1955 350 p.
17.Creangг ion. Amintiri, Povestiri Poveєti Ed.Bucureєti 1981 360 p.
18.Creangг Ion .Biblioteca єcolarг Ed. Bucureєti 1993 250 p.
19.Creangг Ion. Simplu ca sufletu ed. Cartea Moldovenescг , Chiєinгu 1976 230
p.
20.Ciocanu I.. . Literatura romвnг , Prometeu Chiєinгu 2003 315 p .
21.Matcovschi D. Nгzdrгvanul Creangг Redacюia Basarabia Chiєinгu 1992 350
p.
22.Cгlinescu G, Ion Creangг, Viaюa єi opera, Editura Minerva 1989 320 p.

37
Cгlinesu G, Istoria Literaturi romвne de la origine pвnг оn prezent. Editura
Minerva 1986 480 p.
23. Cгlinescu G, Ion Creangг, Viaюa єi opera, Ediюia nouг rezervatг, E.P.L.,
Bucureєti, 1964, p. 375
24.Tohгneanu G, Stilul artistic a lui Ion Creangг, Editura Єtiinюificг Bucureєti
1969 300 p.
25..Cгlinescu g, Ion Creangг Viaюa єi opera, Editura Literatura єi Arta Chiєinгu
1989 569 p.
26. Cгlinescu G, Viaюa єi opera, Editura Eminescu 1973, 300 p.
27. Ibrгileanu G, Povestiriile lui Creangг, Iaєi, 1920, pag. 250 p.
28.Rezuє P, Ion Creangг mit єi adevгr, Carte Romвneascг 1981 300 p.
29.Properiюiu, Profesorul Creangг lumea ilustratг, Bucureєti 1891 300 p.

30.Protescu. Lucian, Creangг diacon, adevгrul literar єi artistic, Bucureєti 1933

350 p.
31.Predescu Lucian, Ion Creangг Viaюa єi opera, Bucureєti 1932 200 p.
32.Predescu. Lucian, Diaconul єi istitorul Ion Creangг Adevгrul Literar єi
Artistic, Bucureєti 1939 300 p.
33.Pascu. G., Vocabularul lui Creangг revista criticг, Iaєi 1939 250 p.
34.Pгcurearu D., Marele povestitor de la Humuleєti, Bucureєti 1955 200 p.
35.Papodopol, Paul, Ion Creangг Universul literar, Bucureєti 1929 690 p.
36.Simionescu, Instituitorul Creangг, Bucureєti 1926 300 p.
37.Savin Bratu, Ion Creangг, Editura Tineretului
38.T. Vianu, Ion Creangг, Istoria literaturii romвne moderne, Editura
„Didactica",
Bucureєti, 1944,
39.P. nopTHQH, Ion Creangг, Editura Cartea Moldoveneascг Chiєinгu 1966 250
p.

38
39