ROLUL CLASEI DE ELEVI ÎN FORMAREA

PERSONALITĂŢII ACESTORA

1
 Cuprins

Introducere …………………………………………………………………3
CAPITOLUL I. Etapele personalităţii umane……………………………..4
CAPITOLUL II. Trăsăturile personalităţii şi caracterizarea acestora……..9
CAPITOLUL III. Factorii externi care contribuie la personalitatea
şcolarului……………………………………………………………………11
Concluzii …………………………………………………………………...15
Bibliografie…………………………………………………………………16

2
 Introducere

Încă din Antichitate filozofii au manifestat un interes aparte pentru cunoaşterea

personalităţii umane şi se recomanda ca în educaţie să se ţină seama de particularităţile
individuale ale copiilor.
Mai târziu, în sec. XVII- XIX, pedagogii au demonstrat practic că reuşita educaţiei este
condiţionată de aceleaşi particularităţi individuale ale copiilor, luând în considerare şi
particularităţile de vârstă.
Vârsta învăţământului gimnazial este cea a preadolescenţei sau a pubertăţii (10-14 ani),
când creşterea şi maturizarea anatomico-fiziologico- comportamentală se produc într-un ritm
mai accelerat.
Sub aspect anatomic, sistemul muscular nu se dezvoltă corespunzător, ceea ce duce la o
scădere a rezistenţei fizice; oasele cresc în lungime apărând uneori dezvoltarea disproporţională
ducând la o stare de nervozitate, de nemulţumire de sine.
Sub aspect fiziologic, glandele cu secreţie internă se maturizează, proces care duce la o
serie de neplăceri (dureri de cap, de dinţi).
Sub aspect comportamental se remarcă un interes sporit pentru vestimentaţie, apare
interesul pentru sexul opus şi totodată primele sentimente de iubire.
Cu toate acestea, tipul fundamental de activitate pentru perioada pubertăţii rămâne
învăţarea şi instruirea, teoretică şi practică. Diferenţa dintre perioada primară şi cea gimnazială,
din punct de vedere al contribuţiei formative, constă în faptul că, în anii de gimnaziu domeniile de
studiu se diversifică şi sunt predate de profesori cu competenţe diferenţiate pe obiective. Acest
lucru duce la sisteme de cerinţe şi de evaluare diferite.
În formarea copiilor şi cadrul didactic de educaţie muzicală prin activităţile desfăşurate,
produce modificări în comportamentul elevilor ca urmare a organizării pedagogice, a
experienţelor de cunoaştere, de acţiune şi afectiv-motivaţională. Profesorul, prin audiţia unor
piese muzicale captează interesul şi atenţia elevilor şi numai o experienţă trăită cu intensitate în
cadrul activităţilor desfăşurate este în măsură să declanşeze o nouă experienţă capabilă să
genereze învăţarea temeinică şi formarea personalităţii potrivit particularităţilor de vârstă astfel
încât elevul să aibă o personalitate care să-i permită să se integreze în societate.

3
 CAPITOLUL I. Etapele personalităţii umane

În general, notele şcolare cunosc o curbă de scădere, calificativele nu mai există, iar
notele în cifre au o scară mai largă de apreciere.
Efectele psihice ale acestui aspect duc la achiziţionarea unor modalităţi diferite de a
învăţa, la dezvoltarea de preferinţe şi la mobilizarea aptitudinilor, la alimentarea motivaţiilor mai
diversificate pentru învăţare şi la o mai atentă autoevaluare şi sondare a propriilor forţe de
competiţie, de încercare de autocunoaştere.
Aceste dificultăţi de adaptare a capacităţilor de învăţare creează şi o mai atentă cerinţă
internă de constituire de obiective, o mai puternică implicaţie în viaţa interioară a viitorului şi
implicit, a idealurilor. De asemenea, capacitatea de creaţie devine o stare psihică ce se caută de
către puberi, fapt promovat social prin diverse competiţii şi concursuri şcolare.
Se cunosc cazuri de precocitate surprinzătoare în diverse domenii: literatură, pictură etc.
Muzica a cunoscut, de asemenea, numeroase lucrări de precocitate valoroase. Este bine cunoscut
geniul timpuriu al lui Mozart, Mendelshon Bartholdy a compus la numai 12 ani „Visul unei nopţi
de vară”, Şostakovici, la aceeaşi vârstă a scris „Simfonia nr.1”, iar Enescu avea la o vârstă fragedă
numeroase lucrări originale.
Puberii sunt interesaţi de excursii, vizite la locuri istorice, dar şi de reviste sportive,
culturale, de literatură sau de science fiction. Prin toate acestea, puberul devine un consumator de
cultură.
Pubertatea este o perioadă intensă de dezvoltare a personalităţii, când tendinţa de
maturizare este mare, atracţia către necunoscut este tentantă iar setea de cunoaştere este
nelimitată. Această sete de cunoaştere orientată către artă, literatură fereşte copilul la această
vârstă de a avea preocupări antisociale.
Profesorul de muzică poate atrage copiii către studiul pianului sau a altui instrument,
poate oferi o alternativă a petrecerii timpului liber şi chiar poate influenţa în mod direct conduita
lor. Pentru a realiza această influenţare, se impune cunoaşterea personalităţii elevilor de către
profesor.
Personalitatea umană, ca ramură psihologică extrem de complexă şi cu determinări

4
multiple este greu de definit, până în prezent numărul definiţiilor depăşind cifra de o sută. Cele
mai multe definiţii relevă caracterul specific uman, unitar al personalităţii, legatura ei strânsă cu
condiţia, cu determinarea biologică şi socială.
"Personalitatea este felul propriu, caracteristic de a fi al cuiva, prin care se distinge ca
individualitate ansamblul de trăsături morale şi intelectuale prin care se remarcă o persoană."1
Noţiunea de personalitate se referă la organizarea interioară, unitară şi individualizată a
însuşirilor psihofizice, a structurilor cognitive şi aptitudinale, a capacităţilor individului care îi
determină o adaptare specifică la mediu. O personalitate se caracterizează prin aproximativ
12000 de trăsături. Esenţializate în clase trebuie să se aibă în vedere: trebuinţele, interesele
fundamentale, aspiraţiile, aptitudinile, temperamentul şi caracterul.
Personalitatea este rezultat al acţiunii celor trei structuri dinamice de bază: temperamentul,
aptitudinile şi caracterul.

Temperamentul este latura dinamico-energică a personalităţii, care asigură energia

necesară, echilibrul şi mobilitatea proceselor necesare de excitaţie şi inhibiţie, punându-şi
amprenta pe întreaga viaţă bio-psihică şi comportamentală a omului.
Pornind de la cele trei însuşiri ale procesului de excitaţie şi inhibiţie (intensitatea,
echilibrul si mobilitatea) I.P. Pavlov a stabilit următoarele tipuri de temperament: tipul puternic
neechilibrat (coleric), tipul echilibrat mobil (sanguin), tipul puternic echilibrat - inert
(flegmaticul) şi tipul slab (melancolicul).
Colericul, datorită predominării excitaţiei, este neechilibrat, oscilând între entuziasm
exagerat, ceea ce duce la consum foarte mare de energie şi abandonarea iniţiativei, urmată, de
cele mai multe ori de stări depresive, de neîncredere în forţele proprii. Colericii sunt de obicei
agitaţi, impulsivi, nestăpâniţi, încăpăţânaţi, agresivi, cu tendinţe de dominare. Lipsa de rezistenţă
la efort impune dozarea acestuia şi propunerea unor scopuri care să nu depăşească posibilitatea
de realizare în condiţii normale de muncă.
Datorită risipei în mod necontrolat a surplusului de energie, colericul trebuie capacitat în
direcţia studiului perseverent asigurând controlul eficient şi continuu al acestei activităţi. O grijă
deosebită trebuie manifestată pentru organizarea activităţii copiilor colerici, dat fiind
instabilitatea emoţiilor, a sentimentelor şi intensitatea cu care se desfăşoară ele.

5
 Sanguinul este un tip puternic, echilibrat, optimist, curajos, sensibil, energic şi mobil,
bine dispus, rapid în mişcări, rezistent la efort.
Învaţă uşor, însă tot atât de uşor intervine şi procesul uitării. Se plictiseşte repede, are
tendinţe spre superficialitate, trecand cu uşurinşă de la o activitate la alta. Copiii sanguini sunt
sociabili, influenţabili, superficiali, nu se pot concentra. Deşi s-a spus că sanguinul este
temperamentul ideal, totuşi este necesară educaţia pentru a preîntâmpina formarea unor trăsături
negative de caracter şi a le dezvolta pe cele pozitive. Sanguinicul poate fi speculat de profesor
formându-i interese stabile pentru a contracara lipsa de stabilitate a conduitei.
Flegmaticul se caracterizează prin predominarea inhibiţiei, fiind
echilibrat, calm, liniştit, calculat, meticulos, răbdător, muncitor, perseverent
însă lipsit de iniţiativă şi entuziasm. Reflexele condiţionate se formează mai
greu, fiindu-i necesară depunerea mai multor eforturi în procesul însuşirii
cunoştinţelor, dar acestea, odată asimilate, sunt durabile. De obicei,
flegmaticul este un tip închis, rece, puţin sociabil, însă, prin educaţie poate
deveni destul de productiv şi om de acţiune pe care se poate conta.
Flegmaticul poate fi ajutat de profesor în masura reuşitei de a-i consolida o motivaţie cu
care să-şi depăşească încetineala care-1 caracterizează.
Melancolicul este un tip slab, nerezistent la eforturi, interiorizat,
trist, timid, retras, nesigur, cu sentimentul inferiorităţii, neîncrezător în
forţele proprii. Nu rezistă la stări tensionale, dar este serios, conştiincios,
sensibil, supus. Melancolicul are nevoie de stimulent care să-i confere
încredere în forţele proprii, ferit de eforturi exagerate ca intensitate şi durată.
Lăsaţi fără sprijin educativ devin pesimişti, nesociabili, cu complexe de inferioritate,
consumându-se datorită eşecurilor.
Temperamentul poate fi diagnosticat prin diferite metode: observarea modului cum
învaţă şi se comportă elevii, cum vorbesc şi se mişcă prin studierea emotivităţii şi expresivităţii,
a capacităţii de muncă şi de rezistenţă.
Profesorul trebuie să aibă o atitudine extrem de nuanţată de la elev la elev având în
vedere temperamentul specific. Un elev timid va fi încurajat şi ajutat să progreseze la învăţătură,
în timp ce altul vioi, va fi angajat în activităţi suplimentare şi interesante pentru a nu se plictisi.
Trebuie menţionat faptul că "tipul" nu este determinant pentru valoarea personalităţii şi

6
că nu există temperament pur. Chiar dacă predomină trăsăturile unui singur temperament fiecare
persoană are şi trăsături ce aparţin altui temperament. Cercetările psihologice au demonstrat că
trăsăturile de temperament nu sunt date odată pentru totdeauna şi că ele se pot ameliora prin
educaţie calificată şi desfăşurată în mod sistematic.
Pentru aceasta profesorul trebuie să cunoască foarte bine trăsăturile fiecărui tip de
temperament pentru a-i atribui elevului acele trăsături care î1 caracterizează, şi pentru a-1 ajuta
în mod eficient.

Aptitudinile sunt însuşiri psihofiziologice bazate pe un sistem de operaţii cu ajutorul

cărora executăm activităţi cu multă rapiditate şi cu un grad înalt de eficienţă.
Trebuie menţionat că aptitudinile nu se moştenesc, nu se transmit genetic. Ele se
întemeiaza pe anumite premize native: însuşiri de tip nervos, particularităţi ale analizatorilor,
dispoziţii preoperaţionale şi coordonative.
În funcţie de tipurile de procese la nivelul cărora se manifestă, le putem clasifica în
următoarele categorii:
a) aptitudini senzoriale (acuitatea vizuală şi auditivă, rapiditatea percepţiilor, simţul
ritmic);
b) aptitudini psihomotorii (rapiditatea şi supleţea mişcarilor, coordonarea şi precizia
acestora, mobilitatea corpului) ;
c) aptitudini intelectuale cu grade diferite de complexitate:
- aptitudini generale (inteligenţa, aptitudinea şcolară);
- aptitudini specifice (artistice, tehnice, organizatorice, etc).
Aptitudinea şcolară este bazată pe spirit de observaţie dezvoltat, capacitate de a memora
logic şi cu rapiditate un material, atenţie concentrată, gândire şi imaginaţie constructivă.
Ea se formează în procesul învăţării, prin exersarea inteligenţei generale în cadrul
studierii diferitelor obiecte de învăţământ.
Esenţa tuturor aptitudinilor intelectuale este inteligenţa. Inteligenţa este o aptitudine
generală care constă într-un sistem de operaţii ca instrumente de cunoaştere, înţelegere şi
invenţie a soluţiilor, de rezolvare a unor probleme în scopul adaptării la mediul socio-cultural.
Omul inteligent îşi organizează rapid cunoştinţele anterioare, sesizează relaţiile dintre

7
obiecte şi fenomene, operează cu informaţii anticipând răspunsuri la situaţii noi.
Orice act inteligent se apreciază după posibilităţile de prelucrare a informaţiilor, de
elaborare originală a concluziilor, de înţelegere a unei problematici cât mai largi, mai nuanţate şi
mai abstracte.

Caracterul. Pentru o dezvolatare armonioasă a personalităţii elevilor, profesorul trebuie

sa le cunoască caracterul exprimat prin ansamblul de trăsături care se manifestă în activitatea
individului în mod stabil. Aceste trăsături cuprind atitudinea elevului faţă de sine, de instrument,
de profesori şi colegi.
Profesorul trebuie să cunoască manifestările de voinţă pentru a îndruma gradul de energie
exprimat prin trăsături ca: hotărâre, curaj, spirit de iniţiativă, gradul de organizare rezultat din
spiritul de disciplină, prin încredere şi stăpânire de sine.
Caracterul însumează cele mai importante particularităţi ale personalităţii. Procesul
formării şi punerea în valoare a aptitudinilor depind şi de caracter. În creatie, omul trebuie
să fie perseverent, tenace, să fie animat de idealuri înalte. De asemenea, manifestările
temperamentului sunt modificate sub influenţa caracterului. Astfel, sub impulsul unor scopuri
superioare, colericul işi stăpâneşte pornirile impulsive, melancolicul câstigă încredere în forţele
sale etc.

8
 CAPITOLUL II. Trăsăturile personalităţii şi caracterizarea
acestora

În afara celor trei structuri dinamice de bază (temperamentul, aptitudinile şi caracterul), în

formarea personalităţii mai intervin următoarele trăsături: interesul, aspiraţiile, idealul.

Interesul este o formă superioară de motivaţie, manifestată în orientarea selectivă şi

durabilă spre anumite obiecte sau activităţi în scopul explorării lor în raport cu trebuinţele şi
dorinţele acestuia.
Preadolescenţa este vârsta curiozităţii, atracţiei spre necunoscut, a explorării intensive şi
a spiritului critic. Acesta se dezvoltă odată cu însuşirea sistemului de valori prin studiul
sistematic al disciplinelor de învăţământ. Dacă la vârsta de 11-12 ani explorarea are un caracter
predominant intuitiv, iar interesul cognitiv nu este prea bine conturat, în jurul vârstei de 14-15
ani, pe măsura creşterii capacităţii de abstractizare şi generalizare, interesele devin mai stabile,
iar gradul lor de selectivitate creşte paralel cu nivelul de aspiraţie şi de motivaţie al elevilor.

Aspiraţiile sunt tendinţe, năzuinţe sau dorinţe conştientizate cu o cotă valorică crescută
de performanţă şi de autorealizare. Nivelul de aspiraţie al unei persoane exercită influenţe mari
asupra dezvoltării intereselor şi a aptitudinilor, conferindu-le o doză mare de eficienţă, iar unele
decizii sunt luate sub presiunea aspiraţiilor.

Idealul este ţelul suprem sau modelul de perfecţiune (intelectuală, morală, estetică,
specială) către care tinde o persoană, sau, după cum preciza J. Piaget, este un sistem de valori ce
constituie un tot, deci orice scop final al acţiunilor. Atât idealul de viaţă cât şi aspiraţiile
stimulează permanent dezvoltarea aptitudinilor şi a inteligenţei.

Personalitatea este o rezultantă a acţiunii factorilor ereditari, fiecare individ fiind dotat
congenital cu anumite comportamente instictive neînvăţate, şi cu o experienţă de viaţă dobândită
printr-un mod individual de a recţiona la influenţele exterioare. Aceştia reprezintă factorii interni.

9
 CAPITOLUL III. Factorii externi care contribuie la
personalitatea şcolarului

De asemenea, personalitatea este o rezultantă a influenţelor mediului social, (educaţia

fiind influenţa cea mai organizată), care constituie factorii externi.

Ereditatea este o însuşire biologică pe baza căreia se transmit caracterele unei specii de
la ascendenţi la descendenţi.
Prin ereditate se transmit trăsături generale ale speciei umane ca: structura şi conformaţia
anatomică, un anumit metabolism, o anumită structură şi debit al glandelor cu secreţie internă,
reflexele necondiţionate (alimentar, de orientare, de apărare, etc.), care fac posibilă adaptarea la
mediul extern din prima zi de viaţă.
Tot prin ereditate se transmit şi unele insuşiri individuale caracteristice individului ca:
greutatea masei corporale, conformaţia feţei, culoarea părului, a ochilor, a pielii etc.
Acest patrimoniu genetic cu care se naşte omul este cunoscut sub numele de genotip,
însă, nici un conţinut psihic nu se moşteneşte.
Înclinaţiile, aptitudinile, cunoştinţele, trăsăturile morale fac parte din ansamblul de
caractere dobândite, din fenotip.
Fondul nativ constă în dispoziţiile înnăscute sau predispoziţii care conţin, pe de o
parte, particularităţi ale activităţii nervoase superioare, care fac ca fiecare individ să aiba o
anumită "fire", un anumit temperament, iar pe de altă parte particularităţi anatomo-fiziologice ale
organelor senzoriale: acuitatea vederii, auzul muzical care poate ajunge până la sesizarea tuturor
înălţimilor sunetelor (auz absolut) etc.
Dispoziţiile înnăscute (predispoziţiile) sunt doar premise naturale ale dezvoltării psihice.
Rolul însuşirilor moştenite de la părinţi nu este determinant pentru dezvoltarea psihică, pentru
care important este creierul uman.
Plasticitatea generală a scoarţei cerebrale, funcţiile analitice ale creierului, maturizarea
sistemului nervos central, echilibrul şi mobilitatea proceselor fundamentale de excitaţie şi
inhibiţie sunt baze anatomo-fiziologice pe care se structurează inteligenţa şi aptitudinile în
procesul învăţării.

10
 Toate acestea sunt, ca şi predispoziţiile, premise ereditare ale dezvoltării psihice, care, în
primii ani de viaţă ai copilului au un caracter nediferenţiat. Mai târziu, sub influenţa condiţiilor
de mediu şi de educaţie se formează însuşiri psihice şi profiluri morale diferite. Se pare că, în
domeniul aptitudinilor artistice, ereditatea are un rol mai pronunţat decât în alte domenii. Un
exemplu îl constituie familia Bach, în cadrul căreia au existat treisprezece muzicieni pe
parcursul a cinci generaţii.

Dacă ereditatea oferă o serie de premise naturale, mediul este acela care oferă condiţii şi
dă conţinut personalităţii, omul devenind "om" numai prin prelucrarea fondului nativ sub
acţiunea influenţelor sociale.
Mediul este constituit din totalitatea condiţiilor naturale (mediul geografic) şi a celor
socio-culturale.
Mediul geografic influenţează dezvoltarea şi sănătatea omului prin câmpul geomagnetic,
prin climă, relief, radiaţii şi poluare.
Mediul socio-cultural permite umanizarea şi socializarea individului biologic uman prin
asigurarea condiţiilor materiale de civilizaţie, de cultură, exercitându-şi influenţa prin relaţii
interumane, instituţii, tradiţii, concepţii, stiluri de viaţă etc.
Şi mediul geografic exercită o oarecare influenţă asupra dezvoltării psihice. Dar mediul
socio-cultural are un rol deosebit de important în formarea omului ca personalitate. Din cadru
mediului socio-cultural o influenţă decisivă o are familia, unde copilul învaţă limbajul şi
comportamentul social, îşi formează aspiraţii, idealuri, sentimente, convingeri, trăsături de voinţă
şi de caracter.
“Familia este cea dintâi şcoală a copilului şi contribuţia pe care o aduce la educaţia
acestuia poate favoriza sau îngreuia acţiunea educativă a şcolii”.2
Un alt rol în influenţarea copilului pe plan socio-cultural îl are şcoala, prin reprezentanţii
săi, profesorii.
Am observat în munca desfaşurată la clasă, că o parte dintre elevi preferă stilurile
muzicale aflate la modă în defavoarea celor tradiţionale care au o valoare incontestabilă. Acest
lucru nu trebuie interzis elevilor fără a le da o explicaţie, fără a-i face să înţeleagă diferenţa
dintre o muzică bună (fie ea şi modernă) şi un kitsch. Pentru aceasta, repertoriul elevilor trebuie

11
să cuprindă piese de genuri muzicale variate, selecţionate cu multă grijă pentru a aprofunda
modele de bună calitate (muzica populară, latino-americană, jazz, ragtime, muzica uşoară etc.).
Astfel, însuşindu-şi partiturile copii pot aprofunda muzica autentică, originală, lăsând la o parte
manifestările kitsch.

În cadrul acţiunii formative unitare a celor trei factori- ereditate, mediu, educaţie,
educaţia are rolul principal, ea fiind factorul determinant al dezvoltării umane, în special al
dezvoltării structurilor psihice. Educaţia face parte din influenţele externe exercitate asupra
omului care au ca finalitate formarea personalităţii umane. Prin educaţie, copilul asimilează
cultura şi civilizaţia epocii, valorile sociale.
Educaţia formulează finalităţi clare propunându-şi să realizeze performanţe tot mai înalte
în procesul modelării fiinţei umane, al umanizării acesteia.
Educaţia conturează modalităţi concrete de valorificare a resurselor eredităţii şi mediului,
creând cadrul structural în care se realizează influenţele formative organizate.
Deşi educaţia este factor hotărâtor al formării personalităţii, ea reprezintă numai un
element al unui ansamblu de factori prin care se realizează personalitatea multilaterală.
Toate funcţiile sunt exercitabile. Fiecare om are rezerve biopsihice să înveţe mai mult. De
aceea în cadrul procesului educativ se pune un accent mai mare pe maturizare şi învăţare decât pe
dispoziţii ereditare şi mediu.

A descifra trăsăturile predominante ale personalităţii unui elev, a înţelege şi a identifica

motivele care îl determină să acţioneze într-un mod sau altul şi a prevede la ce ne putem aştepta
de la el înseamnă a-1 cunoaşte din punct de vedere psihologic. Cunoaşterea psihologică este
necesară pentru a asigura caracterul diferenţiat al instruirii şi educării personalităţii elevilor.
Profesorul trebuie să surprindă faptele relevatoare ale acţiunilor elevului, să le
interpreteze, să-i descopere dominantele de personalitate şi în funcţie de aceste lucruri să aplice
modul de comportament adecvat.
Pentru cunoaşterea şi caracterizarea psihopedagogică a elevilor,
profesorul are la dispoziţie un grup de metode care îi permit studierea
fenomenelor psihologice în evoluţia lor.

12
 Observaţia este metoda cea mai sigură în cunoaşterea elevului. Această metodă este
folosită pentru a cunoaşte capacitatea intelectuală a elevilor, calităţile proceselor cognitive,
aptitudinile şi interesele, convingerile, trăsăturile de caracter şi temperament, etc. Elevul poate fi
observat la clasă, în recreaţie, pe stradă, la audiţiile organizate de profesorii cu care studiază
instrumentul principal etc.
Observarea activă a conduitei elevului, extrăgând ce este definitoriu şi caracteristic lui,
este procedeul aflat la îndemana oricărui profesor.

Conversaţia este o altă metodă de cunoaştere a elevului, fiind utilizată pentru a constata
experienţa de viaţă a elevilor, anumite convingeri, sentimente, motivaţii, nivelul de cultură
generală etc. Convorbirea poate fi liberă, spontană sau dirijată, fără a avea un aspect de
interogatoriu. Intervenind modificări în evoluţia elevului, nici această masură nu este suficientă
pentru a se ajunge la un psihodiagnostic complet şi exact.
Mintea şi ochiul profesorului trebuie să cântărească mereu comportamentul nuanţat al
elevului, delimitând faptul relevator şi cel comun lipsit de semnificaţii pedagogice.
Fiecare act comportamental exprimă o variabilă psihică: inteligenţă, temperament,
aptitudine, caracter, motivaţie, afectivitate, etc. Numai după un numar de verificări ale unei
ipoteze se poate spune că a fost descoperită o dominantă sau alta a personalităţii elevului.

13
 Concluzii

Iritabilitatea şi instabilitatea afectivă, timiditatea şi anxietatea, nesiguranţa şi complexele

de inferioritate manifestate la preadolescenţi sunt de multe ori rezultatul unor şocuri emoţionale
suferite în familie sau în şcoală. Atitudinea caldă, binevoitoare a profesorului, respectul şi
îndrumarea discretă prin sugestii îmbinate cu o exigenţă echilibrată au un efect pozitiv şi
energizant la această vârstă când experienţa de viaţă şi criteriile de autoapreciere corectă sunt
limitate. Fiind capabil de raţionamente ipotetico-deductive, preadolescentul îşi poate însuşi cu
uşurinţă valorile culturii, dezvoltându-şi în acelaşi timp conştiinţa şi condiţia morală.
Prin această tema, noi, cadrele didactice învăţăm în fiecare zi să fim creativi, împreună cu
elevii noştri, pe care încercăm să îi înarmăm cu cât mai multe tehnici de învăţare şi căutăm să le
punem în valoare cât mai mult potenţialul intelectual, astfel pregătindu-i pentru muncă şi viaţă,
pentru integrarea subiectului în activitatea social-profesională mai târziu.

14
 Bibliografie

1) Popescu-Mihăeşti, Alexandru-Probleme fundamentale ale instruirii şi educării, Editura Introl,

Rânmicu-Vâlcea, 1993
2) Popeangă, Vasile şi Ţîrcovnicu, Victor- Pedagogie generală manual pentru anii II şi III,
licepedagogice, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974

15