Stil, stilistică, limbaj.

Sistemul stilistic al limbii române

1. Definirea stilului
a) manieră individuală sau colectivă de a utiliza unele forme / procedee ale
expresivității, care marchează personalitatea vorbitorului / autorului în enunț
- „Limba exprimă, stilul subliniază” (M. Riffaterre)

b) stabilirea punctului de referință la care se raportează faptul de stil

- schema de structură a limbii
- un limbaj oarecare (standard, științific sau poetic)

c) stilul ca alegere (selecție) într-o paradigmă

- inaugurată de Ch. Bally și continuată de St. Ullmann, P. Guiraud, M. Cressot
- „cine spune stil spune alegere” (Ullmann)
- perspectivă paradigmatică
- pornește de la ideea că există în același timp în limbă mai multe variante
stilistice pentru a reda același concept
- de aici rezultă posibilitatea alegerii în exprimare
- contează intenția celui care formulează un enunț și traducerea ei într-o formă
adecvată

ex.
- sinonimia unor fraze exprimate în variante funcționale diverse:
Hoțul a intrat în apartament și a furat mulți bani (standard)
Delincventul a comis o spargere și a delapidat o sumă importantă (juridic-
administrativ)
Șuțul a dat o gaură și a șterpelit lovelele (argou)

d) conceperea stilului ca abatere (deviere) de la norma curentă

- i se atribuie lui Paul Valery
- dar a fost preluată de Ch. Bally, de școala stilistică franceză, de Leo Spitzer și
de continuatorii lui
- „stilul este o greșeală, dar nu orice greșeală este și stil” (J. Cohen)
 ex.
- alegerea deliberată a formelor deviante gramatical:
Prin limbile de flăcări ce-n valuri se frământ
Porni Luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe

- dislocarea cu funcție expresivă (arhaizantă) din versurile lui Arghezi

Puterea lui întreaga și vitează
Ascultă-n noaptea de safir și lut,
Din depărtare, calul că-i nechează.
Care prin adieri l-a cunoscut.

- orice figură sintactică / semantică este interpretabilă ca deviere, în măsura în

care realizează o distanțare contextual-determinabilă față de topica neutră ori de
sensul denotativ

- obiecție: produce o definire negativă a stilului și nu acoperă în întregime

expresivitatea enunțului
- nu se poate alcătui un text integral numai din devieri de la normă (I. Coteanu)
- pe de altă parte, norma la care se face referire (ca și limba standard invocată în
definirea stilului ca alegere) nu este imuabilă în istoria unei limbi
- ar urma ca faptul de stil să fie mereu altul considerat comparativ cu stadiul de
limbă al scriitorului studiat, deci unul la Dimitrie Cantemir și altul la Ion Creangă
- perspectiva diacronică în perceperea / interpretarea faptelor de stil dă astfel
naștere unor erori de evaluare (prin omisiune sau adaos) în intepretarea ca marcată
stilistic a unei devieri de la normă (Riffaterre)
- un ex. de eroare prin adăugare
- statutul arhaismelor în textul literar
- categorie de termeni care pot fi neutri în momentul
redactării textului (în cronici de ex.)
- dar nu mai sunt lipsiți de valoare stilistică într-un text
de Sadoveanu, unde utilizarea lor este deliberată și expresivă
- erorile de omisiune au în vedere aluziile pe care lectorul modern nu le
mai înțelege, nu numai în texte îndepărtate în timp, dar chiar în opera unor scriitori
mai recenți
 - v. de ex. aluzia din Mateiu Caragiale

Nu mai lăsați să-l pup, fraților, ne rugă, că-l trimit la Govora.]

e) Riffaterre definește stilul ca element al unei opoziții: fapt de stil / context

- introducând în teoria stilului principiul sintagmatic în locul celui paradigmatic
- alegerea e considerată un concept prea vast și insuficient de adecvat
- deoarece ea este presupusă cu necesitate în codificarea oricărui mesaj
lingvistic, indiferent dacă acesta are valoare expresivă sau nu
- nici devierea nu poate fi concludentă
- întrucât calitatea de a fi deviantă a unei forme lingvistice nu este suficientă
pentru a o face expresivă, în lipsa altor factori
- intenționalitatea
- gruparea în context a mai multor fapte din aceeași categorie
- etc.
- pentru definirea stilului, Riffaterre introduce un factor pozițional, contextul
- acesta prezintă avantajul fundamental de a crea un model, pe care faptul de
stil trebuie să-l modifice sau să-l spargă
- în suita cuvintelor care formează fraza, se poate prevedea cu o mai mare sau
mai mică probabilitate continuarea secvenței, ultimul constituent având cel mai
ridicat grad de predictibilitate
- ex. Floarea are miros plăcut (dar nu și abstract, albastru sau vesel)
- astfel, contextul stilistic este înțeles ca un model accidentat de prezența unui
element nepredictibil
- ex. Floarea are miros dulce - ar introduce o sinestezie
- ex. utilizat de Riffaterre pentru a demonstra eficacitatea contrastului
stilistic - invers proporțională cu predictibilitatea - este oximoronul: Cette obscure
clarté qui tombe des étoiles („această obscură [întunecată] luminozitate care cade
din stele“) [Corneille]
- contrastul se stabilește între cei doi termeni ai sintagmei
obscure clarté, opuși ca sens, a căror combinare este cea mai puțin probabilă
variantă, deci dotată cu maximum de efect
 2. Direcţii în studiul stilisticii: cele «două stilistici»
stilistica - disciplină care are drept obiect de studiu stilul; știință a stilului.

Aplicată doar asupra limbajului și exceptând celelalte domenii - artele

plastice, muzica, arhitectura etc. -, stilistica s-a dezvoltat în două direcții:
- stilistica lingvistică (descriptivă/a expresiei)
- și stilistica literară (individuală/genetică).

Stilistica apare la începutul sec. al XX-lea, ca urmare a unei transformări

fundamentale, produsă lent începând de la sfârșitul sec. al XIX-lea:
- forma de bază de până atunci a studiului valorilor expresive, retorica, își
pierduse autoritatea normativă și funcția de criteriu estetic, sufocată în excesul de
clasificări și în rigiditatea propriei concepții.

Cele două stilistici, de fapt două tipuri de studii distincte și paralele, au apărut
concomitent.

a) Ch. Bally este creatorul stilisticii lingvistice moderne.

Pornind de la dicotomia saussuriană langue / parole (sistem lingvistic, fapt
social / uz individual), Bally fixează, în principiu, ca obiect al stilisticii studiul
nivelului limbă, definind astfel noua disciplină:
- „Stilistica studiază faptele de expresie ale limbajului organizat, din punctul
de vedere al conținutului lor afectiv, adică expresia faptelor de sensibilitate prin
limbaj și acțiunea faptelor de limbaj asupra sensibilității“.

Definiția ia astfel în considerare cele două aspecte distincte din statutul

mesajului lingvistic
- producerea și receptarea acestuia.

Obiectul stilisticii este, după Bally, studierea conținutului afectiv al

limbajului tuturor („l’étude de la langue de tout le monde”), în măsura în care el
reflectă nu ideile, ci emoțiile, sentimentele, voința, impulsiunile, adică limba tuturor
ca mijloc de expresie și acțiune.
 - În acest fel, în evoluția concepției sale, Bally își depășește propria delimitare
inițială, introducând – ca formă de comunicare a unei colectivități în manieră
expresivă – aspecte ale celuilalt nivel, vorbirea.

Afectivitatea se manifestă la toate nivelele lingvistice, fie că este vorba de

virtualitățile unui idiom în general, fie că se iau în considerare inovațiile individuale
ale scriitorilor în vederea obținerii unor efecte artistice. Au valoare afectivă:
i) în f o n e t i c ă:
- onomatopeele: și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe
gât (Creangă);
- simbolismul fonetic; există sunete clare, grave, ascuțite, moi, dulci, dure,
deschise etc. (Grammont): îi trebuiau femei schiloade, (...), geamale, baldâre,
balcâze (M. Caragiale); (geamală - Păpușă foarte mare care reprezenta un trup
de femeie cu două capete și patru mâini, folosită în trecut în spectacolele
populare de bâlci; baldâră - femeie grasă; balcâz - Urât, hâd, diform, slut,
pocit);
- interjecțiile (expresive prin scurtime): măi!, ei!, na!, tii!;
- accelerarea/încetinirea ritmului vorbirii: județul nostru nu poate fi mai
bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ța-ven-
cu! (Caragiale);
- aliterațiile în expresii cu formă fixă: val-vârtej, multe și mărunte, praf și
pulbere, pe cale pe cărare.

ii) în m o r f o 1 o g i e:
- valorile ironice ale unor forme pronominale: dumnealui, dumneaei;
- dativul etic: că bine mi te-am căptușit (Creangă);
- formele superlativului absolut, gramaticalizate (tare/, strașnic/, grozav/
extraordinar/ teribil/ nemaipomenit de frumos) sau nu (rău nevoie mare, deștept
foc, foc de harnic, frumoasă de mama focului);
- schimbările de timp și de mod: de ex., tendința către prezent ca timp al
narației;

iii) în s i n t a x ă:
- tipare sintactice de tipul: nebuna de..., frumoasa de...;
 - topica;
- funcția de reliefare a dislocării: cât despre Ion, pe Ion l-am cunoscut
destul de bine
- antepunerea adjectivului;
- repetiția: a făcut fețe-fețe, frumoasa frumoaselor, face el ce face;
- elipsa: El nu și nu!; de ce nu?

iv) în 1 e x i c:
- imprecațiile: blestemele, înjurăturile, invocările
- expresiile idiomatice: proverbele, zicătorile;
- argourile și limbajele profesionale;
- cuvintele străine: guleai „chef”, niznai „neștiutor“;
- figurile de stil fixate în limbă prin catacreză: curcan „polițist“, broasca
(ușii) „încuietoare“, a crăpa „a muri“;

v) în formarea cuvintelor:
- diminutivele: propriu-zise (fetiță, copilaș);
- hipocoristice (care exprimă sentimente de afecțiune): cumințică,
jupâneșică, puicușorule, neicușorule; ironice sau antifrastice (mititeii!); cu
nuanță augmentativă (cât e ziulica de mare, câte zilișoare oi avea)
- augmentativele: propriu-zise (bețivan, băietan); depreciative (arătanie,
petrecanie, capsoman, gogoman) etc.

În stilistica românească reprezentantul cel mai de seamă al acestei direcții a

fost Iorgu Iordan (Stilistica limbii române, 1940).

b) Stilistica genetică, individuală sau literară (cum este numită prin

opoziție cu cea lingvistică) își fixează ca obiect de studiu stilul individual al
scriitorilor.

Reprezentantul principal al acestei direcții în stilistică a fost Leo Spitzer, iar

precursorii săi B. Croce și K. Vossler.

Punctul de plecare al stilisticii individuale în concepția lui Spitzer îl

constituie ideea că oricărei emoții sau derogări de la starea psihică normală îi
corespunde, în plan expresiv, o îndepărtare de la uzul lingvistic normal și, invers,
îndepărtarea de limbajul uzual este indiciul unei stări emoționale deosebite.

Ca și în cazul studierii expresivității limbii (ca sistem), aceste modificări în

uzul individual se pot situa la orice nivel, începând de la
pronunție/accent/modificare de sunet până la invenții lexicale sau schimbări în
sintaxă.

Spitzer preia, astfel, de la Vossler ideea unei armonii prestabilite între

expresia verbală și complexul operei, ceea ce implică faptul că observațiile făcute
asupra expresiei pot fi extinse la întregul text.

Ia astfel naștere metoda cunoscută sub numele de cercul filologic (sau metoda
inductivă-deductivă) în analiza propriu-zisă a textului. Aceasta comportă trei faze:

a) lectura repetată până la observarea unei particularități care revine cu o

oarecare regularitate;

b) descoperirea unui factor psihic capabil să explice această particularitate

formală a expresiei;

c) concluziile, extinse asupra întregii opere, analiza fiind apoi reluată pe un

plan mai vast și generalizator.

Stilistica este, astfel, pentru reprezentanții acestei direcții, știința care umple
golul dintre lingvistică și istoria literară, în fond o altă știință a semnificației,
aplicată la sistemul de semne pe care îl constituie opera literară.

În domeniul românesc, stilistica individuală este reprezentată de studiile lui

Tudor Vianu, inițiate în 1941 cu Arta prozatorilor români.

Până astăzi, stilistica practicată în domeniul românesc de cercetare, fie sub

formă de monografii asupra scriitorilor, fie în studii consacrate diverselor procedee
de stil, este în fond o stilistică genetică.

3. Stiluri / Limbaje funcționale

a) Varietăți ale limbii literare comune, diferențiate între ele prin funcția pe care
o îndeplinesc ca mijloace de comunicare în sfere determinate de activitate
(Coteanu)
 - fiecare stil funcțional totalizează un număr de procedee specifice, situate la
toate nivelurile limbii
- stilurile funcționale au caracter istoric și își datorează apariția unor factori
extralingvistici
- evoluția culturală a societății
- dezvoltarea diferitelor domenii de activitate care au impus fixarea unor
limbaje specializate

b) identificarea unui anumit număr de stiluri funcționale este, în consecință, o

problemă de adecvare a formei lingvistice la conținutul comunicării
- scopul acesteia,
- obiectul
- situația de comunicare
- etc.
- de aceea, numărul acceptat de stiluri funcționale a variat, din momentul în
care școala de la Praga a introdus în discuție conceptul, la începutul secolului al
XX-lea (B. Havránek, B. Skalicka, P. Trost), până la cercetări mai recente
(Coteanu, 1973)
- pentru limba română literară, se acceptă în general existența a trei stiluri
funcționale bine conturate
- beletristic (artistic)
- științific
- juridic-adminsitrativ
- în afară de acestea s-a mai vorbit de existența unor varietăți:
- publicistic (Paula Diaconescu, D. Irimia)
- familiar sau colocvial (I. Iordan, C. Maneca)
- oratoric (I. Iordan, P. Diaconescu)
- epistolar și telegrafic (Lidia Sfârlea)

c) toate variantele funcționale sunt în fapt reductibile la o opoziție binară între

artistic / non-artistic (Coteanu)
- într-o perspectivă comparativă, cele două tipuri de limbaje au următoarele
caracteristici:
- stilul artistic
 - limbaj conotativ
- caracter individual
- unicitate și inovare a expresiei
- din punct de vedere statistic, bogăție lexicală
- sensuri multiple ale aceluiași cuvânt, contextual variabile
- stilurile non-artistice
- limbaj denotativ
- caracter colectiv
- expresie caracterizată prin utilizarea unor formule și construcții mai
mult sau mai puțin fixe, repetabile la nivelul colectivității vorbitorilor
- statistic, concentrația lexicală
- sensuri unice ale cuvântului, independente (sau cât mai puțin
dependente) de context

d) particularitățile specifice ale celor trei stiluri funcționale se situează în toate

compartimentele limbii, dar cele mai afectate de trăsăturile caracteristice rămân
sintaxa și lexicul
- fonetica și morfologia limbii literare se modifică mai puțin în uzul diferit al
limbajelor specializate

- stilul artistic (sau beletristic) se definește prin utilizarea limbajului figurat, a

procedeelor expresivității
- are sintaxa cea mai liberă
- tolerează apariția cu funcție expresivă a tuturor sferelor vocabularului și a
tuturor celorlalte varietăți funcționale (inclusiv a limbajelor orale, a argoului etc.)

- stilul științific este caracterizat

- prin terminologii specifice diverselor domenii de cercetare (matematică,
medicină, fizică, dar și arheologie, istorie, istorie literară, discipline mai puțin
riguroase în alcătuirea terminologiilor),
- printr-o structură sintactică proprie și, în planul expunerii, prin faptul că
uzează de raționamente (în opoziție cu imaginea artistică și cu limbajul figurat)

- stilul juridic-administrativ are două varietăți întrucâtva diferite între ele:

 - varianta juridică (texte de legi, împreuna cu tratatele care le comentează)
- varianta administrativă (acte și documente oficiale)
- ambele se caracterizează
- în afara unei terminologii proprii
- printr-o structură bazată pe formule
- construcții sintactico-lexicale cu caracter mai mult sau mai
puțin fix, ușor de recunoscut ca „șabloane” ale acestui limbaj și inexistente în alte
stiluri funcționale decât cu funcție parodică sau aluzivă