Stilistica oralității

Tipul specific de manifestare: dialogul (forma primă, naturală, de manifestare a

limbajului)
a. Trăsăturile definitorii ale oralităţii - universale (care derivă din situaţia de.
comunicare)
b. Caracteristici lingvistice – particularităţi ale unei limbi date
c. Marcarea în scris; efecte de oralitate
- Oralitate reală transcrisă
- Oralitate spontană în scris (interferenţe)
- Oralitate simulată

Trăsăturile definitorii ale oralităţii

1) realizare sonoră
a) nivel suprasegmental
- dispune de mijloace suplimentare de expresie ("suprasegmentale") – pe care
punctuaţia le transcrie foarte parţial
 accentul
 pauze
 cantitate
 debit
 ritm
- intonaţia (variaţiile de înălţime care formează curba melodică a enunţului) =
componentă obligatorie a unui enunţ
- intonaţia e purtătoare de informaţie cu caracter parţial convenţionalizat, dar
nu univoc
- funcţie sintactică – elipsa; "Dan a scris, Maria – nu"; tipuri de relaţii "Dai, n-
ai", "Vrei, nu vrei, pleci"
- funcţie modală – caracterizează / indică actul de limbaj (întrebare / aserţiune
/ ordin etc.). ex.: Dan stă aici/?/./!/
- întrebarea totală – contur ascendent; întrebările parţiale –
descendent; aserţiunea etc.
- şi alte strategii pragmatico-textuale: cerere de repetare ("Cine a
venit?"), citare (+ distanţă ironică), paranteză
- funcţie contrastivă - marchează emfaza, subliniază părţi ale enunţului prin
contrast (accentul frastic)
 - actualizează presupoziţii diferite: că era de aşteptat...
ex. "Dan stă aici". "puţină minte“ "Dumnezeu ştie".
- nu structuri de emfatizare ("e el cel care a venit")
- funcţie expresivă – adaugă informaţii privind atitudinea afectivă a L
- în parte convenţionalizate
- cel mai greu de descris
ex.: Dan stă aici?! – surpriză, bucurie, durere
- limitele punctuaţiei şi ortografiei (,.:;!?...( –); majuscule, subliniere / cursive); dar şi
limitele transcrierilor fonetice

b) nivel fonetic
- raportul scriere / pronunţare
- efectele pronunţării non-standard (inculte / regionale) dosarili
- efectele pronunţării non-solemne, în tempo rapid: fonetică sintactică, dispariţii de
sunete: poa'să vină omu: adu(ci_ce)asul, o(pt_b)utoaie : apostrof

2) Comunicare directă, faţă în faţă

a) implică mijloace non-verbale
- gesturi
- de arătare (deixis)
- de subliniere
- expresive, semnificative
- mimică (afectivitate)
b) se recurge la context
- prin deictice – elementele lingvistice care se decodează prin referire la situaţia de
comunicare (aspectele indiciale ale lbj., "gesturi verbale")
- eu-tu-aici-acum
- el, ăsta, celălalt – cînd nu sînt anaforice
- timpurile verbului
- articolul (mama, tata; "Dă-mi caietul!")
- verbe ca a veni
c) se recurge la implicit
- verificarea presupoziţiilor, corectare
- vag, aproximare (nu ştiu ce)

3) Caracter spontan
- firesc, puţin controlat, neelaborat
 - Consecinţe
- erori, neglijenţe
Obs.: Labov 1972: contestă opinia generală despre negramaticalitatea comunicării orale
– falsă; de fapt, 75 % din enunţuri sînt absolut corecte; în rest – devieri sistematice: 1) elipsa;
2) bîlbîiala, ezitarea; 3) început greşit (anacolut) – rămîn 2% greşite (în genere, erori pe care
persoanele respective le fac şi în scris)
- prezenţa afectivităţii
- Tendinţe contradictorii
- inovaţie, expresivitate (din afectivitate, legare de concret)
- clişeizare, stereotipie – comoditate, mijloc facil de comunicare, bazat pe acordul
prealabil al interlocutorului
Obs.: pitorescul argoului, al vorbirii populare / sărăcia (sărăcirea) limbajului (ticuri) /
dicteul auomat care produce platitudini

4) Secvenţialitatea mesajului (desfăşurat în timp, unidirecţionat: nu oferă nici E nici R

posibilitatea de a reveni asupra sa)
- Consecinţe
- simplitate a construcţiei
- repetiţie, redundanţă, insistenţă (mijloace suplimentare prin care se compensează
posibile pierderi)
- discontinuitatea – posibile incoerenţe, ezitări
- autocorectări, reformulări
- semnale discursive
- Fenomene sintactice
- fenomene generale: altă sintaxă
- Discontinuitatea
- Absenţa relaţiilor sintactice între părţile constitutive ale unui enunţ
(incidente, omisiuni, reformulare, adiţionare)
- Lipsa unor concordanţe (acord)
- Anacolutul (modificarea de către locutor, în interiorul enunţului, a
proiectului sintactico-semantic iniţial) Ex. Ăştia trebuie să le dai bani
mulţi.
- Elipsa

Stilul colocvial (familiar)

a) simplitate
b) degajare
 c) naturalețe
d) afectivitate
e) Utilizarea spontană, neelaborată a limbii
f) Încălcarea frecventă a regulilor gramaticale
g) Manifestarea particularităților regionale sau socioprofesionale
h) Clișee verbale
i) Mijloacele extraverbale: gestica, mimica
j) cele 2 tipuri de oralitate
 populară
 suburbană

Nivelul fonetic
1. sunetul
- nevoia de simetrie: rime interioare, aliterații, asonanțe
ce mai tura-vura
ce mai calea-valea
a-l face harcea-parcea
a tunat și i-a adunat
în lung și-n lat

2. elemente lingvistice supra-segmentale

- accent, intonație
- accentul cuvântului – accent dinamic
- accentul muzical (afectiv, de intensitate, stilistic)

Doarme
- în funcție de raportul dintre accentul dinamic și accentul muzical, dintre intonație și
durata vocalelor, poate exprima: uimirea, indignarea, temerea etc.

De unde vii tu?

- accentul poate cădea pe adverb, pe verb sau pe pronume

- prelungirea ținutei consoanelor

Tticălosule, mmizerabile, mminți, addmirabil

- prelungirea duratei vocalelor

muuult, frumooos, deșteeept
- sugerează un înalt grad de intensitate a unei însușiri sau a desfășurării unei acțiuni
și-i călduroasăă
- modalități fonetice de exprimare a superlativului

- m protetic: Mda! – exprimă concesia

Nivelul morfologic
1. Substantivul
- substantivele proprii, nume de familie primesc forme de gen și număr
Ioneasca, Ioneștii
- ironie

- exprimarea prepozițională a cazurilor genitiv și dativ

acoperișul de la casă

- substantivarea prin vocativ a adjectivului

prăpăditule, deșteptule

2. Adjectivul
- exprimarea superlativului
- prin întrebuințarea ca morfem a adverbelor: tare, prea și a locuțiunii nespus de etc.
- mai: Că frumoasă mai e!
- frumoasa-frumoaselor - reluarea în formă de genitiv sau de acuzativ a substantivului
de proveniență adjectivală

3. Pronumele
- demonstrativ: ăsta, ăla etc.

- relative, nehotărâte și negative: preferința pentru structurile analitice, mai concrete

dai la cine crezi
tu o să ne vină rândul la fiecare
nu pot spune nimic la nimeni

- întrebuințarea cu valoare afectivă a pronumelor personale

nici tu casă, nici tu masă
Eu îi vorbesc și el își vede de treabă
când mi te-oi lua odată
 4. Numeralul
- o serie de numerale își depășesc valoarea semantică denotativă
Îți trag vreo două – număr indefinit
Să-ți spun două vorbe
L-am văzut azi de o sută de ori – întrebuințat hiperbolic (mulțime nedeterminată)
Am găsit un vin a-ntâia – nu exprimă ordinea obiectelor, ci calitatea lor

5. Verbul
a) diateza
- pronumele reflexiv își depășește funcția morfologică, de instrument al diatezei
reflexive și devine instrument al unei mutații semantice interne; dezvoltă sensuri diferite față
de varianta literară a limbii
a se obosi
a-și râde
a se miorlăi
a se mieuna
nu se merită
nu se există
se crede mare și tare
nu se moare din asta

- folosirea fără pronume reflexiv

Mișcă de aici!

b) modul
- valoarea de imperativ exprimată prin
- indicativ prezent: pleci imediat de-aici!
- indicativ viitor: ai să pleci imediat de-aici!
- conjunctiv prezent: să pleci imediat de-aici!

c) timpul
- prezentul cu valoare pantemporală
Bat la ușă, dar nu vine nimeni să deschidă
Unde ai fost ieri, mă întreabă el
Mâine plec la mare
- perfectul compus cu valoare de viitor
Am plecat!
Am tăcut!

- imperfectul
- instituirea unei stări de ambiguitate între real și ireal
Eu eram copilul și tu erai mama
- valoare de condițional optativ perfect
Dacă ajungeam mai devreme

- condițional cu valoare de prezent

V-aș ruga să-mi spuneți cât e ceasul
N-ai vrea să taci?

6. Adverbul
- valori expresive ale utilizării adverbului
Fă și tu acolo ceva – aproximare concesivă
Te trântesc cât colo – indignarea
Când colo, ce să vezi – surpriza
Se vede cât de acolo că minte – superlativul evidenței
Fugi de-aici – nemulțumirea
Râde cu gura până la urechi – superlativul intensității unor acțiuni exprimat prin
locuțiune adverbială

7. Interjecția
- valori expresive
- starea afectivă: deh, știu și eu!; of, ce frig e!; vai!
- atitudinea: bravo!; halal!
- adresarea: măi, hei
- îndemnul: ia, iată, hai
- însoțesc gesturi: poftim

Nivelul sintactic
- frecvența propozițiilor
- enunțiativ-exclamative: ce zi minunată!
- interogativ-exclamative: ai făcut tu asta!?
- exclamative: arză-te-ar focul să te ardă!
 - enunțuri sintetice (cuvinte-frază, propoziții neanalizabile)
Da.
Nu.
Nici vorbă.
Se înțelege.
Când pleci la mare? Mâine.

- enunțuri brevilocvente, eliptice

Vorbă multă, sărăcia omului.
Încotro așa de dimineață?
Cine sapă groapa altuia ...

- sintaxa mixtă
Ține! (obiectul se arată: de exemplu cartea)

- repetiția
singur-singurel
din loc în loc
și plânge și plânge
odată și odată
cu totul și cu totul

- structuri tautologice
De vorbit aș vorbi eu, dar nu știu cum să încep.

- relații sintactice
- predomină coordonarea
- subordonarea e deseori implicită: S-a întâmplat și n-a găsit pe nimeni
- relația de incidență: Am ajuns, din păcate, prea târziu
- anacolutul: Mama, când m-a văzut intrând pe ușă, mai că nu-i venea să-și creadă
ochilor
- topica subiectivă: Nimic nu-ți mai place de la o vreme

Nivelul lexical
- caracterul concret al termenilor, evitarea cuvintelor abstracte
- polisemia, sensuri figurate
- originea sau structura onomatopeică: a plescăi, a trăncăni
- derivarea
- cu sufixe diminutivale: articolaș, Mihăiță, cărțulie, tinerel
- cu sufixe augmentative: mâncău, prostălău
- cu prefixe: arhicunoscut, lei și paralei
- termen compuși: floarea-soarelui, gură-spartă, talmeș-balmeș