Stilistica oralității

Tipul specific de manifestare: dialogul (forma primă, naturală, de manifestare a

limbajului)
a. Trăsăturile definitorii ale oralității - universale (care derivă din situația de
comunicare)
b. Caracteristici lingvistice – particularități ale unei limbi date
c. Marcarea în scris; efecte de oralitate
 Oralitate reală transcrisă
 Oralitate spontană în scris (interferențe)
 Oralitate simulată

Stilul colocvial (familiar)

 simplitate
 degajare
 naturalețe
 afectivitate
 utilizarea spontană, neelaborată a limbii
 încălcarea frecventă a regulilor gramaticale
 manifestarea particularităților regionale sau socioprofesionale
 clișee verbale
 mijloacele extraverbale: gestica, mimica
 cele 2 tipuri de oralitate
o populară
o suburbană

Trăsăturile definitorii ale oralității

1) realizare sonoră

a) nivel suprasegmental
 dispune de mijloace suplimentare de expresie ("suprasegmentale") – pe care
punctuația le transcrie foarte parțial
o accentul
o pauze
o cantitate
o debit
o ritm
 intonația (variațiile de înălțime care formează curba melodică a enunțului) -
componentă obligatorie a unui enunț
o intonația e purtătoare de informație cu caracter parțial
convenționalizat, dar nu univoc
 rol sintactic – elipsa;
 Dan a scris, Maria – nu;
 tipuri de relații:Dai, n-ai;Vrei, nu vrei, pleci
 funcție modală
 caracterizează / indică actul de limbaj (întrebare /
aserțiune / ordin etc.).
 Dan stă aici/?/./!/
  întrebarea totală – contur ascendent; întrebările
parțiale – descendent; aserțiunea etc.
 și alte strategii pragmatico-textuale:
 cerere de repetare (Cine a venit?)
 citare (+ distanță ironică), paranteză
 funcție contrastivă - marchează emfaza, subliniază părți ale
enunțului prin contrast (accentul frastic)
 actualizează presupoziții diferite:
 Dan stă aici; Dumnezeu știe.
 nu se folosesc structuri de emfatizare (e el cel care a
venit)
 funcție expresivă – adaugă informații privind atitudinea
afectivă a L
 în parte convenționalizate
 cel mai greu de descris
 Dan stă aici?! – surpriză, bucurie, durere
 limitele punctuației și ortografiei (,.:;!?...( –); majuscule, subliniere / cursive);
dar și limitele transcrierilor fonetice

b) nivel fonetic
 raportul scriere / pronunțare
o efectele pronunțării non-standard (inculte / regionale): dosarili
o efectele pronunțării non-solemne, în tempo rapid: fonetică sintactică,
dispariții de sunete: poa'să vină omu, adu(ci_ce)asul, o(pt_b)utoaie

2) Comunicare directă, față în față

a) implică mijloace non-verbale

 gesturi
o de arătare (deixis)
o de subliniere
o expresive, semnificative
o mimică (afectivitate)

b) se recurge la context
 prin deictice – elementele lingvistice care se decodează prin referire la situația
de comunicare (aspectele indiciale ale lbj., "gesturi verbale")
o eu-tu-aici-acum
o el, ăsta, celălalt – când nu sunt anaforice
o timpurile verbului
o articolul (mama, tata; "Dă-mi caietul!")
o verbe ca a veni

c) se recurge la implicit
 verificarea presupozițiilor, corectare
 vag, aproximare (nu știu ce)

3) Caracter spontan
 firesc, puțin controlat, neelaborat
 o consecințe
 erori, neglijențe
 Obs.: Labov 1972: contestă opinia generală despre
negramaticalitatea comunicării orale – falsă; de fapt, 75
% din enunțuri sunt absolut corecte; în rest – devieri
sistematice: 1) elipsa; 2) bâlbâiala, ezitarea; 3) început
greșit (anacolut) – rămîn 2% greșite (în genere, erori pe
care persoanele respective le fac și în scris)
 prezența afectivității
 tendințe contradictorii
o inovație, expresivitate (din afectivitate, legare de concret)
o clișeizare, stereotipie – comoditate, mijloc facil de comunicare, bazat
pe acordul prealabil al interlocutorului
o Obs.: pitorescul argoului, al vorbirii populare / sărăcia (sărăcirea)
limbajului (ticuri) / dicteul automat care produce platitudini

4) Secvențialitatea mesajului
desfășurat în timp, unidirecționat: nu oferă nici E nici R posibilitatea de a reveni
asupra sa
 consecințe
o simplitate a construcției
o repetiție, redundanță, insistență (mijloace suplimentare prin care se
compensează posibile pierderi)
o discontinuitatea – posibile incoerențe, ezitări
o autocorectări, reformulări
o semnale discursive
 fenomene sintactice
o fenomene generale: altă sintaxă
 discontinuitatea
 absența relațiilor sintactice între părțile constitutive ale
unui enunț (incidente, omisiuni, reformulare, adiționare)
 lipsa unor concordanțe (acord)
 anacolutul (modificarea de către locutor, în interiorul
enunțului, a proiectului sintactico-semantic inițial):
Ăștia trebuie să le dai bani mulți.
 elipsa

Nivelul fonetic
1. sunetul
 nevoia de simetrie: rime interioare, aliterații, asonanțe

ce mai tura-vura
ce mai calea-valea
a-l face harcea-parcea
a tunat și i-a adunat
în lung și-n lat

2. elemente lingvistice supra-segmentale

  accent, intonație
o accentul cuvântului – accent dinamic
o accentul muzical (afectiv, de intensitate, stilistic)

Doarme
o în funcție de raportul dintre accentul dinamic și accentul muzical, dintre
intonație și durata vocalelor, poate exprima: uimirea, indignarea, temerea
etc.

De unde vii tu?

o accentul poate cădea pe adverb, pe verb sau pe pronume

 prelungirea ținutei consoanelor

Tticălosule, mmizerabile, mminți, addmirabil

 prelungirea duratei vocalelor

muuult, frumooos, deșteeept, și-i călduroasăă
o sugerează un înalt grad de intensitate a unei însușiri sau a desfășurării unei
acțiuni
o modalități fonetice de exprimare a superlativului

 m protetic
Mda!
o exprimă concesia

Nivelul morfologic
1. Substantivul
 substantivele proprii, nume de familie primesc forme de gen și număr
Ioneasca, Ioneștii
o ironie

 exprimarea prepozițională a cazurilor genitiv și dativ

acoperișul de la casă

 substantivarea prin vocativ a adjectivului

prăpăditule, deșteptule

2. Adjectivul
 exprimarea superlativului
o prin întrebuințarea ca morfem a adverbelor: tare, preași a locuțiunii
nespus de etc.
o mai: Că frumoasă mai e!
o frumoasa-frumoaselor
 reluarea în formă de genitiv sau de acuzativ a substantivului de
proveniență adjectivală

3. Pronumele
 forme populare ale demonstrativelor
 ăsta, ăla etc.

 relative, nehotărâte și negative: preferința pentru structurile analitice, mai concrete

dai la cine crezi
o să ne vină rândul la fiecare
nu pot spune nimic la nimeni

 întrebuințarea cu valoare afectivă a pronumelor personale

nici tu casă, nici tu masă
Eu îi vorbesc și el își vede de treabă
când mi te-oi lua odată

4. Numeralul
 o serie de numerale își depășesc valoarea semantică denotativă
Îți trag vreo două – număr indefinit
Să-ți spun două vorbe
L-am văzut azi de o sută de ori – întrebuințat hiperbolic (mulțime
nedeterminată)
Am găsit un vin a-ntâia – nu exprimă ordinea obiectelor, ci calitatea lor

5. Verbul
a) diateza
 pronumele reflexiv își depășește funcția morfologică, de instrument al diatezei
reflexive și devine instrument al unei mutații semantice interne; dezvoltă
sensuri diferite față de varianta literară a limbii
a se obosi
a-și râde
a se miorlăi
a se mieuna
nu se merită
nu se există
se crede mare și tare
nu se moare din asta

 folosirea fără pronume reflexiv

Mișcă de aici!

b) modul
 valoarea de imperativ exprimată prin
o indicativ prezent: pleci imediat de-aici!
o indicativ viitor: ai să pleci imediat de-aici!
o conjunctiv prezent: să pleci imediat de-aici!

c) timpul
 prezentul cu valoare pantemporală
Bat la ușă, dar nu vine nimeni să deschidă
Unde ai fost ieri, mă întreabă el
Mâine plec la mare

 perfectul compus cu valoare de viitor

 Am plecat!
Am tăcut!

 imperfectul
o instituirea unei stări de ambiguitate între real și ireal
Eu eram copilul și tu erai mama
o valoare de condițional optativ perfect
Dacă ajungeam mai devreme

 condițional cu valoare de prezent

V-aș ruga să-mi spuneți cât e ceasul
N-ai vrea să taci?

6. Adverbul
 valori expresive ale utilizării adverbului
Fă și tu acolo ceva – aproximare concesivă
Te trântesc cât colo – indignarea
Când colo, ce să vezi – surpriza
Se vede cât de acolo că minte – superlativul evidenței
Fugi de-aici – nemulțumirea
Râde cu gura până la urechi – superlativul intensității unor acțiuni exprimat prin
locuțiune adverbială

7. Interjecția
 valori expresive
o starea afectivă: deh, știu și eu!; of, ce frig e!; vai!
o atitudinea: bravo!; halal!
o adresarea: măi, hei
o îndemnul: ia, iată, hai
o însoțesc gesturi: poftim

Nivelul sintactic
 frecvența propozițiilor
o enunțiativ-exclamative: ce zi minunată!
o interogativ-exclamative: ai făcut tu asta!?
o exclamative: arză-te-ar focul să te ardă!

 enunțuri sintetice (cuvinte-frază, propoziții neanalizabile)

Da.
Nu.
Nici vorbă.
Se înțelege.
Când pleci la mare? Mâine.

 enunțuri brevilocvente, eliptice

Vorbă multă, sărăcia omului.
Încotro așa de dimineață?
Cine sapă groapa altuia ...
  sintaxa mixtă
Ține! (obiectul se arată: de exemplu cartea)

 repetiția
singur-singurel
din loc în loc
și plânge și plânge
odată și odată
cu totul și cu totul

 structuri tautologice
De vorbit aș vorbi eu, dar nu știu cum să încep.

 relații sintactice
o predomină coordonarea
o subordonarea e deseori implicită: S-a întâmplat și n-a găsit pe nimeni
o relația de incidență: Am ajuns, din păcate, prea târziu
o anacolutul: Mama, când m-a văzut intrând pe ușă, mai că nu-i venea
să-și creadă ochilor
o topica subiectivă: Nimic nu-ți mai place de la o vreme

Nivelul lexical
 caracterul concret al lexicului, evitarea cuvintelor abstracte
 polisemia, sensuri figurate
 originea sau structura onomatopeică a unor cuvinte: a plescăi, a trăncăni
 derivarea
o cu sufixe diminutivale: articolaș, Mihăiță, cărțulie, tinerel
o cu sufixe augmentative: mâncău, prostălău
o cu prefixe: arhicunoscut, lei și paralei
 cuvinte compuse: floarea-soarelui, gură-spartă, talmeș-balmeș