CARACTERISTICI ALE ORALITĂŢII

Comunicarea directă, faţă în faţă, permite folosirea mijloacelor nonverbale (gesturi, mimică, poziţia
corpului, distanţă etc.). De asemenea, vorbitorul recurge la context, se refera la situaţia de comunicare prin
cuvinte cu valoare de „gesturi verbale” - deictice (ex: aici, acum, acesta etc.), se adresează direct
interlocutorului (prin interjecţii de adresare, vocative, verbe la imperativ, forme verbale şi pronominale la
persoana a II-a).
Caracterul spontan al mesajului oral permite manifestarea puternică, mai directă a afectivităţii.
Exprimarea spontană poate produce inovaţii, dar adesea se rezumă la stereotipii, la comoditatea clişeelor şi a
expresiilor deja date. Un efect al spontaneităţii poate fi şi apariţia anumitor erori, a neglijenţelor în
exprimare. Unele mesaje se pot caracteriza prin: incoerenţă, ezitare, enunţuri neterminate, lucruri subînţelese
sau impresia că vorbitorul nu îşi găseşte cuvintele.
Mesajul oral are în genere o construcţie sintactică mai simpla bazată pe coordonare şi pe repetiţie.
Caracterul său secvenţial, de linearitate temporală, impune ca autocorectarea să se facă prin reluare şi
reformulare (producând uneori construcţii sintactice defectuoase, anacoluturi).
STILUL ORAL
Stilul oral este specific anumitor autori sau unor creaţii literare şi se defineşte prin utilizarea unor
forme şi procedee specifice limbii vorbite. Rezultat al intenţiei autorului de a potenţa impresia de
autenticitate a discursului artistic şi de a-şi individualiza personajele, oralitatea stilului presupune selecţia şi
stilizarea elementelor de limbă vorbită, aşadar, o evaluare, dozare şi prelucrare a acestora.
Mărcile (lingvistice) ale oralităţii:
1. utilizarea dialogului
2. verbe şi pronume de persoana a II-a: te, tău, ştii, vrei etc.
3. formule de adresare: dragă domnule, stimată doamnă, nene, bre etc.
4. formule de salut: bună seara, salut etc.
5. structuri în cazul vocativ: băiete, Ano! etc.
6. verbe la modul imperativ: vino!, scrieţi! etc.
7. interjecţii: ah!, of! etc.
8. enunţuri exclamative şi interogative: Ce mai faci? Ce frumoasă e!
9. punctele de suspensie (pauze afective)
10. structuri regionale şi/sau populare: o fost, a să vină, casili etc.
11. forme ale limbii vorbite: 'neaţa, dom'le, săr'na, na-ţi, să-ţi, nu-i, vi-i etc.
12. forme fonetice populare/regionale: deşte, adă, dă, pă etc.
13. preponderenta raporturilor de coordonare: …a venit şi ne-a spus şi a adormit curând
14. frecvenţa lui şi narativ: Şi venind acasă…
15. structuri eliptice: Ea învaţă şi el nu.
16. formule repetitive: Face ce face şi le încurcă pe toate.
17. structuri tautologice: Casa e casă şi masa e masă.
18. anacolut: Mama, când a plecat, i-au dat lacrimile.
19. locuţiuni şi expresii populare: a-şi lua picioarele la spinare etc.
20. dativul etic: mi ţi-l făcu una cu pământul
21. expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative: zbîrrr! mornăind
22. expresiilor narative tipice: şi odată, şi atunci, în sfârşit, şi apoi, după aceea
23. adresări către cititor: Ei, şagă vă pare?
24. fraze ritmate sau de versuri populare
Pentru transpunerea unor astfel de texte, în scris, este necesară o diversitate de semne grafice: de
întrebare, de exclamare, puncte de suspensie, virgulă.

Stilul oral oferă posibilitatea unei reprezentări acustice, opunându-se celui scris, care implică o percepţie
vizuală. Apelul la stilul scris implică prelucrarea modului curent de exprimare, impunând uzul variantei
literare a limbii. Deschiderea faţă de elementele regionale, populare, argotice, familiare, justificată prin
intenţii de ordin artistic, caracterizează numai beletristica.
Alături de acele mijloace care îşi au sursa în comunicarea orală curentă, fiind definitorii pentru ceea ce s-
ar putea numi oralitate primară; în basmul cult este posibilă folosirea unor structuri şi procedee preluate din
literatura populară, care definesc o oralitate secundară. Acesta din urmă se obţine prin transferul unor
elemente din limba vorbită deja prelucrată.